ÎCCJ, decizie (scj.ro #222112)

Neîndeplinirea obligației de predare a imobilului  restituit în natură, în temeiul Legii nr. 10/2001, prin hotărâre judecătorească irevocabilă. Momentul de la care sunt datorate despăgubiri pentru lipsa de folosință a bunului

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligații. Răspunderea civilă

Index alfabetic: acțiune în răspundere civilă delictuală

contravaloarea lipsei de folosință

imobil

restituire în natură

proces-verbal de punere în posesie

C.civ., art. 1357

Legea nr. 10/2001, art. 25 alin. 5, art. 26, art. 40

În materia legilor speciale de reparație, se remarcă

intenția legiuitorului de a da posibilitatea reintrării în exercițiul tuturor prerogativelor dreptului de proprietate la scurt timp după definitivarea procedurii retrocedării, intenție care s-a materializat prin edictarea dispozițiilor art. 25 alin. (5) și ale art. 40 din Legea nr. 10/2001, norme ce au prevăzut posibilitatea actualilor deținători ai imobilelor restituite în natură prin procedurile administrative prevăzute de legea menționată de a încheia un protocol de predare-preluare, în mod obligatoriu, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei/dispoziției de restituire, termen după care, dacă protocolul nu a fost semnat, pot încheia în prezența executorului judecătoresc un proces-verbal de constatare unilaterală a preluării imobilului și, totodată, sancțiunea aplicabilă deținătorului imobilului pentru nerespectarea obligațiilor prevăzute de norma de drept anterioară, anume obligația de a plăti noului proprietar o sumă calculată pe zi de întârziere, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului restituit.

Așadar, dispozițiile normelor speciale anterior evocate sancționează pe deținătorul imobilului care nu întocmește protocolul de predare-primire în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a dispoziției de restituire, obligându-l ca atare la plata contravalorii lipsei de folosință pe fiecare zi de întârziere, independent de alte circumstanțe sau împrejurări de fapt.

Pentru identitate de rațiune, se impune a fi recunoscută incidența acestor norme cu caracter derogatoriu și în situația neîndeplinirii obligației de predare a imobilului restituit în natură prin hotărâre judecătorească.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 1524 din 6 iunie 2024

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Galați - Secția I civilă la data de 15.12.2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Galați, prin primar, să dispună obligarea acesteia să îl pună în posesia terenului în suprafață de 861,66 mp, situat în municipiul Galați; să readucă terenul de 861,66 mp la stadiul existent anterior datei de 14.02.2001, respectiv să ridice de pe teren lucrările edificate fără autorizație de construire, astfel cum s-a stabilit prin decizia nr. 151/AP din 4.02.2015 a Curții de Apel Brașov; la plata despăgubirii în sumă de 8.168 lei lunar, echivalentă a sumei de 1.937 euro, pentru perioada 4.02.2015 – 4.01.2017 (în total, 201.000 lei, echivalentul sumei de 44.543 euro), și în continuare, până la ridicarea lucrărilor și punerea în posesie, reprezentând lipsa de folosință a terenului, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art.555, art.1527, art.1531 și art.1537 C.civ. Conform precizărilor reclamantului de la termenul de judecată din 19.04.2019, temeiul juridic al cererii este reprezentat de dispozițiile de drept comun, iar nu de cele ale Legii nr.10/2001.

Prin încheierea din 13.12.2018, Tribunalul Galați - Secția I civilă a dispus introducerea în cauză a moștenitorilor reclamantului, decedat pe parcursul procesului, la data de 7.05.2018, respectiv a numitelor B., C. și D..

Prin sentința nr. 815 din 5.07.2019, Tribunalul Galați - Secția I civilă a respins cererea privind punerea în posesie a reclamantelor, ca fiind rămasă fără obiect. A respins în rest, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., continuată de moștenitoarele B., C. și D., în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Galați, prin primar.

Împotriva sentinței nr. 815/2019 pronunțate de Tribunalul Galați - Secția I civilă au declarat apel reclamantele B., C. și D.

Prin încheierea din camera de consiliu nr. 2274 din 28.11.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă a dispus strămutarea dosarului de la Curtea de Apel Galați la Curtea de Apel Ploiești.

Prin decizia nr. 505 din 19.03.2020, Curtea de Apel Ploiești - Secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantele B., C. și D., în calitate de succesoare în drepturi ale reclamantului A., împotriva sentinței nr. 815/2019 pronunțate de Tribunalul Galați - Secția I civilă.

Dispozitivul acestei decizii a fost completat prin decizia nr. 1161 din 23.07.2020, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești - Secția I civilă, în sensul obligării apelantelor-reclamante să plătească intimatului Municipiul Galați, prin primar, suma de 1.785 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 85 din 20.01.2022, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă a admis recursul declarat de reclamantele B., C. și D. împotriva deciziei nr. 505/2020 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești - Secția I civilă. A dispus casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Prin decizia civilă nr. 1779 din 9.06.2022, Curtea de Apel Ploiești - Secția I civilă a admis apelul declarat de reclamantele B., C. și D., în calitate de moștenitoare ale reclamantului A., împotriva sentinței nr. 815/2019, pronunțate de Tribunalul Galați - Secția I civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul Galați, prin primar. A schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, obligând pârâtul să readucă terenul situat în municipiul Galați, la stadiul fizic existent anterior notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 din 14.02.2001, conform deciziei civile nr.151/2015 pronunțate de Curtea de Apel Brașov. A respins, în rest, cererea. A menținut, în rest, dispozițiile sentinței. A admis, în parte, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, obligându-l pe intimat la plata către apelantele-reclamante a sumelor de 3.352 lei, cu titlu de taxă judiciară de timbru, și 7.500 de lei, constând în onorariu de avocat.

Prin încheierea din camera de consiliu din 22.11.2022, Curtea de Apel Ploiești - Secția I civilă a admis cererea de lămurire a dispozitivului deciziei nr.1779/2022 pronunțate de aceeași instanță, formulată de petentele B., C. și D., în contradictoriu cu intimatul Municipiul Galați, prin primar. L-a obligat pe pârât să readucă terenul situat în Municipiul Galați, la stadiul fizic existent anterior notificării formulate în baza Legii nr.10/2001, conform deciziei nr.151/2015 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, în sensul că lucrările ce urmează a fi ridicate sunt trotuar și pastilă (195,63 mp, spații verzi, 283,63 mp, parcare, și spațiu carosabil 382,40 mp), astfel cum acestea au fost determinate prin raportul de expertiză înregistrat la BLE Tribunalul Galați sub nr.238/20.03.2006.

Împotriva deciziei nr. 1779/2022 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești - Secția I civilă au declarat recurs reclamantele B., C. și D., precum și pârâtul Municipiul Galați, prin primar.

7.1  Recursul reclamantelor B., C. și D.

Invocând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C.proc.civ., recurentele au susținut că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, încălcând dispozițiile art. 1357 C.civ.

Sub un prim aspect, recurentele au învederat că, în raport de decizia civilă nr. 151/AP din 4.02.2015 a Curții de Apel Brașov, instanța de apel a stabilit că există o faptă prejudiciabilă, constând în încălcarea de către pârât a dreptului de proprietate asupra terenului care le aparține. Cu toate acestea, curtea a reținut că dreptul recurentelor la despăgubire s-a născut la momentul punerii lor în posesia imobilului, iar nu la cel al încălcării dreptului.

În acest context, recurentele au afirmat că hotărârea instanței de apel cuprinde dispoziții contradictorii referitoare la stabilirea momentului nașterii dreptului lor la despăgubiri, în sensul că s-a recunoscut dreptul lor de proprietate cu toate atributele sale, începând cu data pronunțării deciziei nr. 151/AP din 4.02.2015 de către Curtea de Apel Brașov, precum și fapta prejudiciabilă, respectiv ocuparea terenului, fără titlu, începând cu această dată, reținându-se că dreptul lor la despăgubiri se naște la momentul punerii în posesie.

Contrar acestora, recurentele au afirmat că instanța de apel nu le-a recunoscut dreptul de a fi despăgubite, neexistând un temei juridic pentru a se considera că acest drept este valabil doar în situația semnării protocolului de predare-primire de punere în posesie.

Pornind de la conținutul art. 1357 C.civ., au menționat că, de vreme ce există un drept recunoscut, precum și o faptă prejudiciabilă, atunci există un drept și o obligație corelativă la despăgubiri, însă nu prin raportare la un moment luat ca referință în mod arbitrar, astfel cum a procedat instanța de apel, ignorând caracterul constitutiv al dreptului real prin hotărârea menționată, întrucât acesta nu poate fi influențat de executarea voluntară sau silită, demersurile vizând emiterea protocolului de predare-preluare a imobilului, analizate în considerentele hotărârii recurate nefiind relevante.

Invocând cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C.proc.civ., recurentele au susținut că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art.948 C.civ., precum și a unor reguli de procedură.

Au afirmat că instanța a reținut greșit că momentul de la care se poate aprecia că dețin un titlu de proprietate, în raport de care ar putea să fie îndreptățite la contravaloarea lipsei de folosință a imobilului, este cel al semnării protocolului de predare-preluare, 3.07.2017, apreciind eronat că hotărârile pronunțate în baza art.26 din Legea nr.10/2001 nu pot fi puse în executare la momentul rămânerii definitive, pe motiv că, până la semnarea protocolului, pârâtul a fost de bună credință. În acest sens, au susținut că hotărârea recurată încalcă dispozițiile art. 948 alin. (4) C.civ., referitoare la dobândirea fructelor prin posesia de bună credință.

De asemenea, au învederat că, prin decizia nr. 151/AP din 4.02.2006, Curtea de Apel Brașov a constatat calitatea autorului reclamantelor de persoană îndreptățită și a obligat autoritatea locală să restituie imobilul. Au apreciat că aceste statuări produc efecte de la data pronunțării deciziei, din acel moment instituindu-se în patrimoniul lor un drept de proprietate asupra imobilului și impunându-se obligația pârâtului de a respecta acest drept, inclusiv în ceea ce privește atributul culegerii fructelor civile și contravaloarea folosinței bunului.

Recurentele au susținut că este greșită hotărârea instanței de apel, prin care s-a reținut că dreptul lor de folosință nu era născut anterior datei predării imobilului, 3.07.2017, cu motivarea că până la acea dată a operat prezumția de bună credință în utilizarea cu titlu de către intimat a bunului. Au menționat că prezumția bunei credințe a intimatului a încetat la data la care recurentelor li s-a recunoscut dreptul de proprietate, în mod definitiv și s-a impus obligația corelativă în sarcina pârâtului de restituire a bunului.

Astfel, momentul la care intimatul a cunoscut viciile titlului său, conform art. 498 alin. (5) C.civ., este cel la care hotărârea judecătorească pronunțată în contradictoriu cu acesta, prin care recurentelor li s-a recunoscut dreptul de proprietate a devenit executorie, respectiv producătoare de efecte juridice.

Au apreciat că instanța de apel a ignorat efectul constitutiv al hotărârii definitive și executorii asupra conduitei posesorului imobilului ca fiind de bună sau de rea credință, cu consecințe asupra momentului la care poate fi analizată cererea de acordare a contravalorii lipsei de folosință, confundându-l cu demersurile de punere în executare a acestei hotărâri, deși reaua credință în acest caz este distinctă de atitudinea debitorului în procedura de executare.

Recurentele au susținut că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 498 alin. (5) C.civ., cererea lor privind obligarea intimatului la plata despăgubirilor începând cu data de 4.02.2016, a rămânerii definitive a hotărârii prin care li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului fiind întemeiată.

Sub un alt aspect, recurentele au considerat că instanța de apel a confundat obiectul cererii de chemare în judecată cu modul de apreciere asupra calculului despăgubirii, indicat prin raportul de expertiză, și a respins, cu încălcarea dispozițiilor art. 1352 C.civ., cererea de despăgubiri, reținând că prejudiciul stabilit nu este cert.

În acest sens, au menționat că au solicitat prin cererea de chemare în judecată obligarea intimatului la plata despăgubirilor, reprezentând lipsa de folosință a imobilului ce urma a fi stabilită prin raport de expertiză, fără a indica un criteriu anume.

Referința – posibilitatea exploatării terenului ca parcare – a fost aleasă de expert, în vederea cuantificării prejudiciului, fără a fi cerută de vreuna din părți, pe baza criteriului celei mai bune utilizări posibile, această raportare având caracter general.

Instanța de apel a respins cererea de acordare a despăgubirilor constând în contravaloarea lipsei de folosință a imobilului, confundând obiectul cererii de chemare în judecată cu modul de calcul a întinderii dreptului cerut, omițând să observe obiectul cererii de chemare în judecată și că raportarea expertului la referința menționată este generală.

Recurentele au menționat că au invocat această chestiune în precizările formulate la 7.04.2022, solicitând, conform art. 1532 alin. (2) C.civ., emiterea unei adrese către expert pentru a preciza dacă valoarea indicată este egală cu venitul care s-ar putea obține de pe un teren similar, de aceeași categorie, în urma exploatării lui.

Instanța s-a declarat însă lămurită și a respins această solicitare, încălcând dispozițiile art. 1532 și 1381 C.civ..

Recurentele au reclamat încălcarea acestor prevederi legale, cu privire la data nașterii dreptului la reparație și al modului de determinare a prejudiciului, cauzat de pierderea unei șanse de a obține un avantaj, precum și a dreptului la un proces echitabil și de acces la o instanță.

Au arătat că instanța de apel a reținut în considerentele hotărârii împrejurări esențiale ale cauzei, respectiv că a avut loc o încălcare a drepturilor lor de către autoritatea locală care este răspunzătoare pentru prejudiciul produs. Cu toate acestea, a respins în mod arbitrar cererea de chemare în judecată, încălcând obligația legală prevăzută la art. 1532 alin. (3) C.civ., respectiv, de a lămuri întinderea prejudiciului, soluția din dispozitiv fiind nesusținută și fiind pur formală, echivalând cu nesoluționarea cererii, adică lipsa accesului la o instanță.

Chiar dacă, în cuprinsul expertizei s-a folosit „estimat”, acesta nu era un motiv suficient pentru a considera că raportul de expertiză indicat de recurente ca probă în dosar să nu fie analizat sau ignorat, mai ales ca probă a prejudiciului.

Ignorând raportul de expertiză și suplimentul la acesta, prin care s-a stabilit cuantumul prejudiciului, și respingând cererea de chemare în judecată fără a lămuri întinderea prejudiciului, apreciat ca nefiind unul cert, soluția instanței de apel a fost considerată că nu este susținută, echivalând cu nesoluționarea cererii.

În realitate, prejudiciul este cert, fiind calculat de expert cu referire la criteriul celei mai bune utilizări, conform art. 1532 alin. (2) C.civ..

Instanța, prin motive contrare prevederilor legale, a respins cererea în mod arbitrar, încălcând dreptul la un proces echitabil și dreptul de acces la o instanță, lăsând judecata fără soluție, nesocotind obligațiile legale mai sus arătate și încălcând astfel și dispozițiile art. 1381 și art. 555 C.civ., art. 6 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la aceasta.

7.2 Recursul pârâtului Municipiul Galați, prin primar

Invocând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct.8 C.proc.civ., recurentul a susținut că în mod greșit curtea de apel a apreciat că cererea de chemare în judecată este întemeiată în parte, obligându-l pe pârât să readucă terenul în litigiu la stadiul fizic existent anterior notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, conform deciziei nr. 151/2015 a Curții de Apel Brașov, în raport de dispozițiile art. 555 și ale art. 1527 C.civ., deși în primă instanță și în apel, în primul ciclu procesual, s-au făcut discuții cu privire la modificarea obiectului cererii de către reclamante, instanța de apel nemaifăcând referire la acest aspect și analizând acțiunea prin prisma normelor menționate.

Recurentul a apreciat că în mod greșit instanța de apel a avut în vedere existența puterii de lucru judecat a deciziei nr. 151/AP/2015 a Curții de Apel Brașov, întrucât în dosarul în care aceasta a fost pronunțată, cererea reclamantelor a fost analizată doar prin prisma contestației întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar nu a celor de drept comun.

A susținut că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 555 și  1527 C.civ., precum și pe cele ale art. 431-432 C.proc.civ., ignorând faptul că litigiul desfășurat anterior între părți a avut ca obiect o contestație întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001, iar prezentul litigiu a fost declanșat în baza normelor de drept comun.

Prin întâmpinarea depusă la recursul intimatului-pârât, recurentele-reclamante B., C. și D. au invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în dispozițiile art. 488 C.proc.civ.. În subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurentul-pârât Municipiul Galați, prin primar, a depus întâmpinare la recursul reclamantelor, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

Recurentele-reclamante au depus răspuns la întâmpinarea recurentului-pârât.

9.Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul reclamantelor B., C. și D. este fondat, pentru considerentele ce succed.

Printr-un prim motiv de recurs, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C.proc.civ., recurentele au susținut că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, întrucât, deși instanța de apel a stabilit că există o faptă prejudiciabilă, constând în încălcarea de către pârât a dreptului de proprietate asupra terenului care le aparține, cu toate atributele sale, începând cu data pronunțării deciziei nr. 151/AP din 4.02.2015 de către Curtea de Apel Brașov, a reținut că dreptul recurentelor la despăgubire s-a născut la momentul punerii lor în posesia imobilului, iar nu la cel al încălcării dreptului de proprietate, contrar dispozițiilor art. 1357 C.civ., neexistând un temei juridic pentru a se considera că acest drept este valabil doar în situația semnării protocolului de predare-primire de punere în posesie.

În prealabil trebuie subliniat că, întrucât prin dezvoltarea acestor critici s-a invocat și s-a argumentat distinct nelegalitatea deciziei din apel din perspectiva unei motivări necorespunzătoare a acesteia, Înalta Curte va avea în vedere, prioritar, în ce măsură poate fi reținută în speță incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.6 C.proc.civ.

Exercitând controlul judiciar din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, Înalta Curte constată că acest text legal trimite la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., care instituie obligația instanței de a arăta, în cuprinsul hotărârii sale, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților.

Astfel, în raport de dispozițiile precitate, instanța are obligația să arate, în concret, în raport de probele dosarului, situația de fapt pe care o reține în cauză și să demonstreze aplicarea regulilor de drept incidente.

Verificând conținutul deciziei atacate prin raportare la considerentele de drept mai sus enunțate, Înalta Curte reține că aceasta îndeplinește exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., întrucât instanța de apel a răspuns punctual și explicit aspectelor ce i-au fost deduse spre analiză prin motivele de apel, pornind de la acțiunea dedusă judecății și obiectul acesteia, până la argumentarea motivelor de fapt și de drept care au determinat-o să nu acorde reclamantelor daunele pretinse.

În acest sens, instanța de recurs constată că instanța de prim control judiciar a validat statuarea tribunalului referitoare la dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, ținând seama de dispozițiile cuprinse în decizia civilă nr.151/AP pronunțată de Curtea de Apel Brașov privind restituirea în natură către autorul reclamantelor, A., a suprafeței de 861,66 mp teren liber identificat conform raportului de expertiză topo nr.940/2008, 238/20.03.2006 și completării la raportul de expertiză din data de 03.12.2014 și schiței anexă nr.1 la completarea raportului, toate efectuate de expert topo X, teren situat în Mun. Galați, dar, în dezacord cu prima instanță, a reținut că nu se poate susține cu temei că în prezent nu este încălcat dreptul de proprietate.

Stabilind astfel pe baza probelor administrate în cauză că ,,la acest moment pârâtul folosește în continuare terenul pe care a amenajat spații verzi, trotuare și căi de acces, instanța de apel a apreciat că, față de prevederile art. 555 alin. (1) C.civ. indicat de către reclamante ca temei de drept al acțiunii, este corectă susținerea acestora în sensul că există o atingere adusă dreptului de proprietate, în special a atributelor vizând posesia și folosința din moment ce apelantele nu pot folosi efectiv acest teren așa cum consideră de cuviință în limitele legale, ci pe acesta există în continuare lucrări de utilitate publică folosite de comunitatea locală – parcare-spații verzi și chiar și o pastilă de drum.

În schimb, în ceea ce privește al doilea motiv de apel vizând obligarea pârâtului la plata despăgubirii în sumă de 8.168 lei lunar, echivalentul a 1937 euro, pentru perioada 04.02.2015 (data deciziei Curții de Apel Brașov nr.151/AP/2015) - 04.01.2017, și în continuare, până la ridicarea lucrărilor și punerea în posesie, reprezentând lipsa de folosință a terenului, Curtea a reținut ca fiind nefondate criticile subsumate acestuia.

S-au avut în vedere, sub acest aspect, că în mod corect, în raport de dispozițiile legale incidente în speță, prima instanță a stabilit că se impune analiza distinctă a acestui capăt de cerere prin raportare la momentul semnării procesului-verbal de punere în posesie chiar și cu obiecțiuni.

Pentru perioada anterioară, fiind incidente dispozițiile speciale în materia Legii nr. 10/2001, art. 25 alin. (5), s-a reținut că nu există o culpă din partea pârâtului, condiție a răspunderii civile delictuale, în raport de poziția exprimată de către autorul reclamantelor, care nu a acceptat să preia terenul, pârâtul intimat fiind în imposibilitate obiectivă de a se conforma normelor legale.

Pentru perioada ulterioară predării imobilului, Curtea a reținut, în esență, că, deși există o culpă din partea pârâtului, celălalt element esențial al răspunderii civile delictuale, conform art. 1357 C.civ. – prejudiciul – nu a fost demonstrat în cauză în modalitatea solicitată de către autorul reclamantelor. Astfel, s-a arătat că nu se poate susține că nu ar exista de plano un prejudiciu suferit de către reclamant în calitatea sa de proprietar, ca urmare a faptei ilicite a pârâtei de a nu ridica construcțiile de pe teren, însă prejudiciul solicitat în speță este pur ipotetic și nu îndeplinește condițiile de a fi cert și nereparat așa cum prevăd în mod expres dispozițiile legale în materia răspunderii civile delictuale.

Înalta Curte constată că existența unor motive contradictorii presupune folosirea de către instanță a unor argumente care din punct de vedere logic se exclud reciproc, infirmând raționamentul judiciar prezentat.

Din cuprinsul hotărârii judecătorești analizate reiese însă că instanța de apel a înfățișat într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii de apel, nefiind, astfel, identificate contradicții în raționamentul instanței, ceea ce face ca afirmațiile recurentelor vizând o atare neregularitate să apară ca fiind nefondate.

Împrejurarea că recurentele nu sunt de acord cu motivarea instanței de apel nu echivalează cu existența unor motive contradictorii ori a unei nemotivări a hotărârii și, prin urmare, nu determină incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin.(1) pct. 6 C.proc.civ.

Relativ la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., Înalta Curte observă că acestea au fost invocate în acest context doar formal, deoarece dezvoltarea criticii formulate nu vizează și aspecte ce se circumscriu acestui motiv de casare.

În ceea ce privește încălcarea normelor de drept material reținute prin statuările instanței de apel criticate, se constată că o asemenea ipoteză se impune a fi verificată prin raportare la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.8 C.proc.civ., susținerile respective urmând deci a fi analizate odată cu cazurile de nelegalitate examinate în continuare.

Invocând cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C.proc.civ., și pornind de la conținutul art. 1357 C.civ., recurentele au susținut că instanța de apel s-a raportat la un moment temporal luat ca referință în mod arbitrar în ceea ce privește dreptul acestora la despăgubiri, ignorând caracterul constitutiv al dreptului real recunoscut prin decizia civilă nr.151/AP pronunțată de Curtea de Apel Brașov, conform dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, întrucât acesta nu poate fi influențat de executarea voluntară sau silită a hotărârii, iar demersurile vizând emiterea protocolului de predare-preluare a imobilului în speță, analizate în considerentele hotărârii recurate, nu sunt relevante.

În acest sens, au arătat, în esență, că hotărârea recurată încalcă dispozițiile art. 948 alin. (4) C.civ., referitoare la dobândirea fructelor prin posesia de bună credință, afirmând că este greșită hotărârea instanței de apel, prin care s-a reținut că dreptul lor de folosință nu era născut anterior datei predării imobilului, 3 iulie 2017, cu motivarea că până la acea dată a operat prezumția de bună credință în utilizarea cu titlu de către intimat a bunului, momentul la care intimatul a cunoscut viciile titlului său, conform art. 498 alin. (5) C.civ., fiind cel la care hotărârea judecătorească pronunțată în contradictoriu cu acesta, prin care recurentelor li s-a recunoscut dreptul de proprietate, a devenit executorie, respectiv producătoare de efecte juridice.

În opinia recurentelor, prezumția bunei credințe a intimatului a încetat la data la care autorului lor i s-a recunoscut dreptul de proprietate, în mod definitiv și s-a impus obligația corelativă în sarcina pârâtului de restituire a bunului.

Critica astfel formulată, ce poate fi analizată prin raportare la incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.8 C.proc.civ., este întemeiată, în limitele și pentru argumentele expuse în continuare.

După  cum deja s-a arătat, prin decizia civilă nr.151/AP pronunțată de Curtea de Apel Brașov, s-a dispus restituirea în natură către autorul reclamantelor, A., a suprafeței de 861,66 mp teren liber identificat conform raportului de expertiză topo și completării la raportul de expertiză din 03.12.2014 și a schiței anexă nr.1 la completarea raportului, toate efectuate de expert topo X, teren situat în Mun. Galați.

În raport de circumstanțele factuale particulare speței, Înalta Curte reține faptul că față de împrejurarea că în favoarea reclamantelor s-a dispus restituirea în natură, în temeiul Legii nr. 10/2001, a imobilului litigios, printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, potrivit art. 377 alin. (2) C.proc.civ. 1865 reclamanta a dobândit calitatea de proprietar asupra imobilului, deținând un bun actual în acord cu prevederile art.1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.

Urmare a finalizării procedurilor administrative și, respectiv, a procedurilor judiciare generate de aplicarea legii speciale, proceduri care au avut ca rezultat dobândirea dreptului de proprietate, devin aplicabile prevederile privind garantarea și ocrotirea proprietății, potrivit art. 41 din Constituție și, astfel fiind, este de considerat că reclamanta trebuie să beneficieze nu doar de simpla recunoaștere a dreptului său, ci și de o protecție efectivă, respectiv o garantare a acestuia în deplin acord cu aceste norme constituționale, precum și cu cele europene evocate în precedent.

În același timp, reținându-se că pârâtul folosește în continuare terenul pe care a amenajat spații verzi, trotuare și căi de acces, în mod corect s-a statuat în speță că reclamantei i s-a restituit în natură un bun fără a i se garanta efectiv punerea în posesie și folosința bunului restituit, respectiv fără a i se asigura plenar exercițiul tuturor prerogativelor dreptului de proprietate, în conformitate cu art. 555 C.civ..

În acest sens, trebuie reamintit că noțiunea de folosință, ca atribut al dreptului de proprietate, se definește ca fiind posibilitatea recunoscută unei persoane, în puterea unui drept, de a utiliza un bun și de a-i culege fructele, având drept premisă condiția deținerii, de către acea persoană, în stăpânire a bunului.

Or, în absența posesiei și a posibilității de a folosi imobilul litigios, reclamanta are, practic, doar scriptic calitatea de proprietar al bunului restituit, dreptul său fiind lipsit de conținut juridic efectiv, astfel că poate fi caracterizat ca teoretic și iluzoriu.

Prin urmare, de la data dobândirii calității de proprietar al imobilului, calitate recunoscută printr-o hotărâre judecătorească definitivă, reclamantele pot invoca un prejudiciu izvorât din împiedicarea exercitării dreptului lor real, fiind îndreptățite de a fi despăgubite pentru lipsa de folosință a imobilului.

Deși este adevărat că, potrivit dreptului comun, acordarea despăgubirilor este legată în mod necesar de data la care debitorul devine de rea credință (legea civilă nepermițând solicitarea de restituire a fructelor civile - sau a contravalorii lor - anterior acestui moment), trebuie subliniat că, în cauza de față, momentul la care deținătorul imobilului a cunoscut viciile titlului său coincide cu cel al momentului la care hotărârea judecătorească prin care s-a soluționat contestația formulată în baza Legii nr. 10/2001, cu efect constitutiv de drepturi, a devenit definitivă, prezumția de buna credință care a operat în favoarea posesorului încetând de la această dată.

În materia analizată, se remarcă însă și intenția legiuitorului de a da posibilitatea reintrării în exercițiul tuturor prerogativelor dreptului de proprietate la scurt timp după definitivarea procedurii retrocedării, intenție care s-a materializat prin edictarea dispozițiilor art. 25 alin. (5) și ale art. 40 din Legea nr. 10/2001, textele de lege ce au prevăzut posibilitatea actualilor deținători ai imobilelor restituite în natură prin procedurile administrative prevăzute de legea menționată de a încheia un protocol de predare-preluare, în mod obligatoriu, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei/dispoziției de restituire, termen după care, dacă protocolul nu a fost semnat, pot încheia în prezența executorului judecătoresc un proces-verbal de constatare unilaterală a preluării imobilului [art. 25 alin. (5)] și, totodată, sancțiunea aplicabilă deținătorului imobilului pentru nerespectarea obligațiilor prevăzute de norma de drept anterioară, anume obligația de a plăti noului proprietar o sumă calculată pe zi de întârziere, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului restituit (art. 40).

Așadar, dispozițiile normelor speciale anterior evocate sancționează pe deținătorul imobilului care nu întocmește protocolul de predare-primire în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a dispoziției de restituire, obligându-l ca atare la plata contravalorii lipsei de folosință pe fiecare zi de întârziere, independent de alte circumstanțe sau împrejurări de fapt.

Pe de o parte, contrar alegațiilor recurentelor privitoare la momentul de la care sunt datorate despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului restituit, se constată că se impune, pentru identitate de rațiune, a fi recunoscută incidența acestor norme cu caracter derogatoriu și în situația dedusă judecății, legea specială sub imperiul căreia a fost pronunțată, de altfel, hotărârea judecătorească de restituire a bunului, stabilind obligația de plată a unor despăgubiri după trecerea termenului de 30 de zile sus-menționat, corelativ neîndeplinirii înăuntrul acestuia a obligației de executare a dispoziției de restituire în acest termen.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată, prin raportare la aceleași norme, că în mod eronat instanța de apel a apreciat ca fiind relevantă în speță pentru nașterea dreptului la dezdăunare, după expirarea termenului legal menționat, a împrejurării că autorul reclamantelor a acceptat să preia terenul abia la data de 03.07.2017, întrucât o atare împrejurare nu este de natură să înlăture caracterul ilicit al faptei pârâtei, prezumat ca atare, prin lege, pentru simpla neîndeplinire a obligației de predare a bunului, obligație ce îi incumba acesteia.

Prin urmare, pârâta nu putea invoca pentru a se exonera de răspundere faptul că întârzierea în întocmirea protocolului de predare-primire se datorează culpei reclamantelor, cu atât mai mult cu cât s-a reținut deja în cauză că predarea în circumstanțele particulare ale speței este oricum fără finalitate sub aspectul posibilității de a folosi terenul, ocupat în continuare de lucrări.

De altfel, se constată ca instanța a obligat la readucerea terenului restituit la situația anterioară momentului notificării formulate conform Legii nr. 10/2001, stabilind astfel, indirect, că predarea la care face referire textul legal nu a avut niciun efect în speță din perspectiva privării reclamantei de folosința bunului restituit în procedura legii de reparație, reținându-se chiar că pentru perioada ulterioară predării imobilului există o culpă din partea pârâtei.

Sub un alt aspect, recurentele au criticat decizia instanței de apel care a reținut că prejudiciul stabilit prin expertiză nu este cert

,

susținându-se că instanța a confundat obiectul cererii de chemare în judecată cu modul de calcul a întinderii dreptului pretins, omițând să observe că obiectul cererii de chemare în judecată constă în despăgubiri reprezentând lipsa de folosință a imobilului ce urmau a fi stabilite printr-un raport de expertiză, fără a se indica un criteriu de evaluare anume, iar raportarea expertului la referința aleasă de acesta – posibilitatea exploatării terenului ca parcare – era una generală.

Recurentele au reclamat astfel încălcarea dispozițiilor art. 1532 și 1381 C.civ., cu privire la data nașterii dreptului la reparație și al modului de determinare a prejudiciului, precum și a dreptului la un proces echitabil și de acces la o instanță, arătând că, ignorând raportul de expertiză și suplimentul la acesta, prin care s-a stabilit cuantumul prejudiciului, și respingând cererea de chemare în judecată fără a lămuri întinderea prejudiciului, soluția instanței de apel nu este susținută, echivalând cu nesoluționarea cererii, contrar dispozițiilor art. 1381 și ale art. 555 C.civ., art. 6 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la aceasta.

Înalta Curte constată că cererea de chemare în judecată reprezintă actul de procedură prin care se declanșează procesul civil, iar în conformitate cu art. 194 C.proc.civ., cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă „obiectul cererii și valoarea lui, după prețuirea reclamantului” (lit.c) și „arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea” (lit.d).

Unul dintre principalele efecte juridice ale cererii de chemare în judecată formulate de reclamant îl constituie, deci, stabilirea cadrului procesual în care se va desfășura judecata din punct de vedere al părților, precum și din punct de vedere al pretenției concrete dedusă judecății și al cauzei pe care se fundamentează respectiva pretenție, înțeleasă astfel ca situație de fapt calificată juridic (cadrul procesual obiectiv).

In speță, prin cererea dedusă judecății reclamantele au solicitat obligarea pârâului la plata unei despăgubiri în sumă de 8.168 lei lunar, echivalentă a sumei de 1.937 euro, pentru perioada 4.02.2015 – 4.01.2017 (în total, 201.000 lei, echivalentul sumei de 44.543 euro), și în continuare, până la ridicarea lucrărilor și punerea în posesie, reprezentând lipsa de folosință a terenului ocupat, reclamantele solicitând totodată efectuarea unei expertize tehnice evaluatorii prin care să se stabilească în cauză valoarea lipsei de folosință a terenului.

Înalta Curte reține că în cuprinsul cererii introductive nu este argumentată distinct maniera de

estimare a prejudiciului, nefăcându-se așadar nicio referire la acoperirea unui prejudiciu reprezentat de contravaloarea unei parcări, astfel cum se reține prin decizia recurată de către instanța de apel în referire la stabilirea obiectului pretenției și la necesitatea respectării limitelor învestirii, în conformitate cu prevederile art. 22 alin. (6) C.proc.civ.

De asemenea, prin cererea scrisă depusă la data de 19.04.2019, prin care reclamantele au adus precizări privitoare la temeiul juridic al capetelor de cerere formulate prin acțiune s-a făcut referire la dreptul reclamantului la repararea prejudiciului creat prin împiedicarea folosinței imobilului proprietate a sa, conform dispozițiilor art. 1531 și ale art. 1537 C.civ.

Aceeași poziție procesuală au avut-o reclamantele și prin concluziile formulate în dosar, solicitându-se obligarea pârâtului la plata de despăgubiri în conformitate cu raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză, expertiză al cărei obiectiv încuviințat de prima instanță l-a constituit stabilirea lipsei de folosință a suprafeței de 861,66 mp.

Împrejurarea că expertul a avut în vedere cea mai bună utilizare a acestuia, apreciind că aceasta constă în amenajarea unei parcări pentru autoturisme, nu are relevanță prin prisma identificării corecte a obiectului cererii deduse judecății, obiectul și limitele procesului fiind stabilite prin cererile și apărările părților,  în conformitate cu prevederile art. 9 alin. (2) C.proc.civ.

Or, față de cele anterior expuse, se constată că în mod eronat instanța de apel, deși a reținut că nu se poate susține că nu ar exista

de plano

un prejudiciu suferit de către reclamant în calitatea sa de proprietar, ca urmare a faptei ilicite a pârâtei de a nu ridica construcțiile de pe teren, a stabilit că acest element (prejudiciul) nu a fost demonstrat în cauză în modalitatea solicitată de către reclamant, considerând că instanța ar fi fost învestită cu o cerere de despăgubiri reprezentate de contravaloarea unei parcări.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că pot fi supuse cenzurii în recurs și criticile privitoare la maniera în care instanța de apel s-a raportat la concluziile expertizei evaluatorii, probă cu caracter determinant prin prisma stabilirii întinderii prejudiciului material, respectiv, a stabilirii caracterului cert al acestui element esențial al răspunderii civile.

Sub acest aspect, recurenții au susținut în esență că cererea a fost respinsă în mod arbitrar, fiind încălcată obligația prevăzută la art. 1532 alin. (3) C.civ., respectiv, de a lămuri întinderea prejudiciului, soluția din dispozitiv fiind nesusținută și fiind pur formală, în condițiile în care, ignorând atât raportul de expertiză și suplimentul la acesta administrate în primă instanță, prin care s-a stabilit cuantumul prejudiciului, cât și solicitările de completare a probatoriului formulate în faza procesuală a apelului, ce au vizat chiar reperele avute în vedere pentru stabilirea valorii lipsei de folosință a terenului, curtea a reținut că prejudiciul afirmat de reclamanți nu este unul cert.

În acest sens trebuie subliniat că, potrivit art. 22 alin. (2) C.proc.civ., „Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc.”

Prin urmare, textul legal evidențiat consacră posibilitatea judecătorului, ca în realizarea dezideratului aflării adevărului în cauză și aplicării corecte a legii, să pună în dezbaterea părților orice împrejurări de fapt sau de drept și să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare.

Deși este real că instanțele de fond sunt suverane în a aprecia probele, în a determina puterea doveditoare și valoarea fiecărei probe în parte, precum și a probelor în ansamblul lor, în scopul aflării adevărului, și că rolul activ al judecătorului este limitat la aspectele ce formează obiectul pricinii supuse judecății, având în vedere principiul disponibilității la care se face trimitere chiar prin decizia recurată, trebuie reamintit că în speță, după cum s-a arătat deja, contrar celor statuate de instanța de apel, nu se putea reține vreun impediment procedural decurgând din limitele judecății fixate de reclamant pentru a se aprecia asupra neconcludenței probatoriului administrat.

Art. 1385 C.civ. consacră principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat victimei printr-o conduită ilicită, prevăzând, totodată, că despăgubirea pentru prejudiciu cuprinde „pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care în condiții obișnuite el ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsit, precum și cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului”, iar una dintre cerințele acordării unor despăgubiri este ca prejudiciul invocat să fie unul cert, ceea ce presupune că acesta este sigur, atât în privința existenței, cât și cu privire la posibilitățile de evaluare.

Trebuie precizat că actualul C.civ. reglementează expres posibilitatea acordării despăgubirii și pentru un prejudiciu viitor „dacă producerea lui este neîndoielnică” [alin. (2) și (3) ale art. 1385].

Un text similar cuprinde art. 1532 din Codul civil actual, care prevede că „La stabilirea daunelor-interese se ține seama de prejudiciile viitoare, atunci când acestea sunt certe” [alin. (1)] și că „Prejudiciul ce ar fi cauzat prin pierderea unei șanse de a obține un avantaj poate fi reparat proporțional cu probabilitatea obținerii avantajului, ținând cont de împrejurări și de situația concretă a creditorului” [alin. (2)].

Prin urmare, potrivit acestor texte legale, caracterul cert al prejudiciului presupune ca acesta este sigur, atât în privința existenței, cât și cu privire la posibilitățile de evaluare, inclusiv în situația în care se invocă un prejudiciu viitor – un prejudiciu care se repară, de asemenea, integral dacă există siguranța producerii sale și sunt elemente îndestulătoare pentru a-i determina întinderea.

În toate situațiile anterior evocate rămân însă incidente prevederile alin. (3) al art. 1532 din Codul civil, conform cărora ,,Prejudiciul al cărui cuantum nu poate fi stabilit cu certitudine se determină de instanța de judecată”.

Or, expertiza tehnică evaluatorie a fost încuviințată în cauză în scopul determinării prejudiciului cauzat prin fapta constând în lipsirea de folosință a terenului în litigiu pentru acest scop, instanța de fond care administrează proba având posibilitatea de a cenzura motivat, în cadrul legal mai sus menționat, atât reperele uzitate de expertul judiciar desemnat în cadrul lucrării de specialitate, cât și concluziile  acestuia, prin prisma obiectului pricinii, a tezei probatorii admise și, după caz, a celorlalte probe administrate de părți.

În speță, se constată că instanța de apel a respins cererea recurentelor privind clarificarea concluziilor expertului în privința modalității de determinare a prejudiciului, apreciind că prejudiciul astfel stabilit prin expertiza judiciară nu are un caracter cert prin raportare la limitele învestirii conturate prin cererea de chemare în judecată, asupra cărora s-a statuat eronat, cum deja s-a arătat, o statuare pe care s-a fundamentat însă respingerea în totalitate a acestui capăt de cerere, reținându-se în acest context că prejudiciul a cărei acoperire se solicită ar fi unul pur ipotetic.

Având în vedere că, în măsura în care se considera că modalitatea în care expertul a evaluat prejudiciul nu corespunde circumstanțelor de fapt si de drept reținute de instanță, nimic nu împiedica instanța devolutivă să pună în discuția părților această situație, stabilirea modalității de evaluare a daunelor interese rămânând, în circumstanțele expuse, atributul instanței, Înalta Curte constată că este fondată și critica recurenților prin care se invocă vătămarea procesuală a acestora decurgând din maniera în care s-a procedat la înlăturarea concluziilor expertizei încuviințate, vătămare ce atrage incidența motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct.5 C.proc.civ.

Raportat la toate considerentele expuse privind criticile de recurs găsite întemeiate, critici care se circumscriu cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C.proc.civ.,  Înalta Curte, în temeiul art. 496 și 497 C.proc.civ., a admis recursul reclamantelor, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

În rejudecare, urmează a se stabili cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantelor ca echivalent al lipsei de folosință a imobilului, pe baza elementelor litigioase ce au fost dezlegate prin prezenta decizie, inclusiv prin luarea în considerare a reperelor temporale menționate.

Printr-un prim motiv de recurs, invocând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct.8 C.proc.civ., recurentul a susținut că în mod greșit curtea de apel a apreciat că cererea de chemare în judecată este întemeiată în parte, în raport de dispozițiile art. 555 și ale art. 1527 C.civ., deși în primă instanță și în apel, în primul ciclu procesual, s-au făcut discuții cu privire la modificarea obiectului cererii de către reclamante, instanța de apel nemaifăcând referire la acest aspect și analizând acțiunea prin prisma normelor menționate.

Critica este nefondată.

Chiar dacă regimul juridic al imobilului în speță, un imobil preluat abuziv în perioada regimului comunist și retrocedat ulterior în temeiul legii speciale de reparație, Legea nr. 10/2001, a fost supus acestei din urmă reglementări, odată cu restituirea lui, respectiv cu redobândirea dreptului de proprietate al reclamantelor printr-o hotărâre judecătorească definitivă, proprietarul  beneficiază de toate prevederile legale și constituționale privind garantarea și ocrotirea proprietății și se poate prevala de un bun actual, în sensul jurisprudenței CEDO, într-o acțiune întemeiată pe dreptul comun.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a modificat cadrul și limitele judecății, analiza realizându-se cu privire la faptele afirmate și, fără a încălca astfel limitele devoluțiunii fixate de parte și dispozițiile art. 478 alin. (3) C.proc.civ., a făcut trimitere la art. 555 alin. (1) C. civ. referitor la prerogativele dreptului de proprietate și la dispozițiile art. 1527 C.civ. privind executarea în natură a obligațiilor, ținând seama de situația de fapt reținută, respectiv de împrejurarea că la acest moment pârâtul folosește în continuare terenul pe care a amenajat spații verzi, trotuare și căi de acces, fapt dovedit conform suplimentului la raportul de expertiză.

Este nefondat și motivul de recurs referitor la greșita reținere în cauză a puterii de lucru judecat a deciziei nr. 151/AP/2015 a Curții de Apel Brașov, motiv care poate fi analizat prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct.5 C.proc.civ., critica punând în discuție modalitatea de aplicare a normelor privitoare la efectele hotărârii judecătorești.

Hotărârea judecătorească, ca act al puterii publice și rezultat al unei verificări jurisdicționale realizate de instanță, se bucură de autoritate de lucru judecat, iar nesocotirea principiului autorității de lucru judecat presupune, în ideea asigurării stabilității raporturilor juridice, ca o chestiune litigioasă odată tranșată de instanță să nu mai poată fi adusă înaintea judecății, iar, pe de altă parte, ca ceea ce a stabilit o primă instanță să nu fie contrazis prin hotărârea unei instanțe ulterioare.

Aceste principii au fost consacrate în doctrina și jurisprudența anterioară adoptării Noului Cod de procedură civilă pe baza reglementării date prin dispozițiile referitoare la prezumția irefragabilă a lucrului judecat

–

art. 1200 pct.4, art. 1202 alin. (2), art. 1201 C.civ. 1864 cu referire la reglementarea excepției procesuale absolute cu acest obiect, prin art. 166 C.proc.civ. 1865 (