ÎCCJ, decizie (scj.ro #87113)

Imobil restituit în procedura Legii nr. 10/2001. Nerespectarea termenului legal de soluționare a notificării. Acțiune în despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință. Analizarea calității de proprietar prin prisma dispozițiilor legii speciale.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Obligații.

Index alfabetic :

contravaloare lipsă de folosință

- drept de proprietate

- despăgubiri

- notificare

- dispoziție

Codul civil de la 1864 art. 480, art. 998 – 999

Legea nr. 10/2001, art. 25

Pentru verificarea calității de proprietar al unui imobil restituit în baza Legii nr. 10/2001, imobil pentru care se pretinde lipsa de folosință (în temeiul art. 998-999 C.civ.), nu sunt aplicabile regulile care guvernează efectele admiterii acțiunii în revendicare, ci dispozițiile legii speciale, derogatorii de la dreptul comun.

Cum, potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr.10/2001, dispoziția sau hotărârea judecătorească nu operează retroactiv și nu reactivează calitatea de proprietar în patrimoniul celui căruia i-a fost restituit imobilul, acesta nu se poate prevala de prerogativele dreptului de proprietate pentru perioada anterioară hotărârii judecătorești definitive de restituire și, ca atare, până la acest moment nu este îndreptățit la despăgubiri pentru lipsa de folosință.

Secția I civilă, decizia nr. 734 din 4 martie 2014

Prin decizia civilă nr. 112/A din data de 18 octombrie 2012 a Curții de Apel Cluj, Secția I civilă s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâții Municipiul Cluj-Napoca prin Primar și Primarul municipiului Cluj-Napoca împotriva sentinței civile nr. 448 din 30 mai 2012 a Tribunalului Cluj.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele:

Prin sentința civila nr. 448 din 30 mai 2012 pronunțată de Tribunalul Cluj, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții S.C.E.A. și S.A.N. în contradictoriu cu pârâții Primarul municipiului Cluj-Napoca, Municipiul Cluj-Napoca, care au fost obligați în solidar la plata în favoarea reclamanților a sumei de 935.241 lei cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului apartament nr. 42 din imobilul situat în Cluj-Napoca, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin aceeași sentință a fost respinsă acțiunea față de pârâtul Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca pentru lipsa calității procesuale pasive.

În motivarea sentinței s-au reținut următoarele:

Fiind o autoritate deliberativă fără atribuții în procedura Legii nr. 10/2001, Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca este lipsit de calitate procesuală pasivă.

Imobilul apartament nr. 42 situat în imobilul din Cluj-Napoca, a fost preluat în patrimoniul statului în temeiul Decretului nr. 92/1950, iar după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 reclamanții au depus notificare prin care au solicitat restituirea, notificare înregistrată la data de 03.08.2001.

Deși, potrivit art. 26 din Legea nr. 10/2001, unitatea deținătoare are obligația de a soluționa notificarea în termenul de 60 de zile, aceasta a intervenit abia la data de 23.05.2005, în sensul respingerii. Această dispoziție a fost atacată în justiție, pronunțându-se sentința civilă nr. 5194/2008 a Tribunalului Cluj, decizia civilă nr. 64/A/2010 a Curții de Apel Cluj și decizia civilă nr. 7112/R/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin toate aceste hotărâri fiind recunoscut dreptul reclamanților de a beneficia în natură de restituirea

imobilului, procesul-verbal de predare-primire a fost întocmit însă doar la data de 27.02.2011.

Soluționarea notificării cu depășirea termenului legal și prelungirea în timp a întocmirii procesului-

verbal de predare-primire conform hotărârilor judecătorești pronunțate, reprezintă fapte ilicite. Acestea au fost săvârșite cu vinovăție, deoarece erau în vigoare și se cunoșteau dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 referitoare la termenul legal de soluționare a notificării și, de asemenea, se cunoștea soluția pronunțată în justiție care dispunea restituirea imobilului către reclamanți.

Aceste fapte ilicite au cauzat reclamanților un prejudiciu constând în echivalentul lipsei de folosință a imobilului, care este un atribut al dreptului de proprietate, potrivit art.480 C.civ, de care se puteau bucura dacă nu ar fi intervenit săvârșirea faptelor ilicite.

Ținând cont de cota de proprietate a reclamanților, respectiv de 41/80 pentru reclamanta S.C. și 39/80 pentru reclamantul S.A., precum și de concluziile raportului de expertiză judiciară, despăgubirile cuvenite acestora sunt în valoare de 935.141 lei.

În temeiul art. 274 C.proc.civ. au fost obligați pârâții la plata cheltuielilor de judecată.

Examinând apelurile declarate, prin prisma motivelor invocate, Curtea a apreciat caracterul nefondat al acestora.

Motivul pentru care a fost respinsă notificarea a fost acela că notificarea „nu ar îndeplini condițiile prevăzute de art. 21 din Legea nr. 10/2001, nu emana de la persoanele îndreptățite și nu există delegație sau procură specială de reprezentare".

Din hotărârile judecătorești prin care a fost anulată în parte dispoziția emisă de pârât și s-a dispus restituirea în natură și a apartamentului nr. 42, reiese că Primarul municipiului Cluj-Napoca a încălcat dispozițiile art. 26 din Legea nr.10/2001, potrivit cărora unitatea deținătoare avea obligația de a soluționa notificarea în termen de 60 de zile de la data înregistrării acesteia; cu privire la motivul pentru care s-a respins notificarea s-a reținut că, raportat la dispozițiile art. 21 din Legea nr.10/2001, în care nu se specifică faptul că notificarea nu ar putea fi făcută prin avocat, în cazul de față tocmai datorită faptului că reclamanții au avut domicilii diferite au înțeles să apeleze la serviciile unui avocat, astfel că nu se poate considera că aceștia nu au revendicat imobilul prin îndeplinea condiției mai sus arătate; pe de altă parte, există o diferență între lipsa calității de persoană îndreptățită și lipsa calității de reprezentant al persoanei îndreptățite, noțiuni care în dispoziția atacată se confundă.

Ulterior parcurgerii etapei judecătorești, finalizată prin decizia nr. 6221/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a întocmit procesul verbal de punere în posesie în data de 27.02.2011.

Prin urmare, apărarea pârâtului că nu s-ar fi putut soluționa notificarea din cauza documentației incomplete nu poate fi primită, acesta având o atitudine de pasivitate în soluționarea notificării în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr.10/2001.

Nerespectarea termenului prevăzut de Legea nr.10/2001, soluționarea acesteia în sensul respingerii notificării pentru motivele arătate în aliniatele precedente și opoziția permanentă a pârâtului pe parcursul etapei judecătorești îi sunt imputabile acestuia, deoarece cunoștea obligația legală ce-i revenea de soluționare a notificării în condițiile și termenul prevăzut de art. 25 din Legea nr.10/2001. De asemenea, pârâtul era sau trebuia să fie în cunoștință de cauză asupra efectelor juridice pe care le avea deținerea imobilului, deși acesta era pretins de o persoană care se considera proprietarul bunului și care a dovedit că întrunea cerințele unei asemenea calități.

Lipsa soluționării notificării a dus la imposibilitatea reclamanților de a se bucura de bunul imobil, proprietate care le aparținea și de care au fost lipsiți o perioadă mare de timp, pârâții asumându-și riscul de a păstra un bun pentru care nu justifică dreptul de proprietate; lipsirea reclamanților de exercițiul concret al dreptului de folosință pentru acest imobil le-a creat un prejudiciu, suma acordată de instanță având la bază concluziile din raportul de expertiză (completat de instanța de apel), în care se indică metoda de calcul și criteriile avute în vedere la stabilirea valorii lipsei de folosință.

Legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul produs este pe deplin dovedită și constă în omisiunea pârâtului de a răspunde la notificare în termenul legal, corelată cu păstrarea imobilului reclamanților până în 27.02.2011, fapt ce a generat lipsirea acestora de exercițiul folosinței asupra acestui imobil, dar și de valorificarea beneficiilor materiale pe care folosința unui bun le poate asigura titularului dreptului de proprietate, cum ar fi posibilitatea de a o ceda unui terț contra unei sume de bani.

Susținerile pârâților referitoare la faptul că cerințele art. 998 și urm. C.civ. nu sunt îndeplinite, că reclamanților le-ar putea fi recunoscut un prejudiciu pentru nerestituirea   imobilului, eventual, pentru intervalul dintre 7.12.2010 - data la care și-au înscris dreptul de proprietate în cartea funciară și 21.02.2011 - data întocmirii procesului-verbal de punere în posesie, sunt nefondate, pentru că soluționarea cererii pe dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 988, 999 C.civ. sunt corecte, iar Legea nr.10/2001 nu conține niciun remediu pentru prejudiciul cuprins între momentul expirării termenului prevăzut de lege pentru soluționarea notificării șl cel al emiterii dispoziției, evident cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani în care se pot formula asemenea pretenții.

Intimații au solicitat obligarea apelanților la plata cheltuielilor de judecată, dar nu au făcut dovada acestora.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul S.A.N., precum și pârâții Municipiul Cluj Napoca și Primarul municipiului Cluj Napoca.

În mod greșit s-a reținut în cauză îndeplinirea celor patru condiții necesare, cumulativ, pentru a putea fi antrenată răspunderea civilă delictuală.

Nu se poate reține existența faptei ilicite și, cu atât mai mult, săvârșirea acesteia cu vinovăție/culpă.

Chiar dacă Legea nr. 10/2001 prevede un termen de soluționare a notificărilor de 60 de zile de la data depunerii, acesta nu este unul imperativ, așa cum rezultă din art. 23 și 25 din lege.

Pe de altă parte, soluționarea notificării în 60 de zile de la depunerea acesteia nu putea fi făcută, întrucât nu existau actele doveditoare, de la depunerea cărora se calcula acest termen. Actele au fost solicitate prin adrese expediate către reclamanți, însă aceștia au înțeles să depună toate documentele justificative doar în faza jurisdicțională, prin dispoziția emisă sancționându-se deficiențele constatate.

Normele metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001 au fost publicate abia în anul 2003, modificate fiind pe parcursul anilor de cel puțin trei ori, respectiv prin Legea nr. 247/2005, HG 250/2007 și HG 923/2010.

De asemenea, la momentul adoptării legii nu s-au cunoscut complexitatea și dinamica concretă ale procedurii restituirii acestor imobile către persoanele îndreptățite și nici numărul mare al cererilor de revendicare ce urmau a se înregistra, doar la nivelul municipiului Cluj-Napoca acestea fiind peste patru mii.

Perioada de peste cinci ani în care s-a soluționat procesul aflat pe rolul instanțelor de judecată nu le poate fi imputată, întrucât s-a parcurs o procedura jurisdicțională, cu toate etapele ce le implica aceasta, în considerarea dreptului la un proces echitabil și accesului liber la justiție, drept apărat de legea fundamentală a României și prevăzut în art.6 al Convenției europene.

În ceea ce privește prejudiciul, respectiv contravaloarea lipsei de folosință a imobilului litigios, acesta ar fi trebuit să se raporteze la veniturile pe care reclamanții le-ar fi realizat dacă ar fi folosit ei înșiși apartamentul în speță, doar acesta reprezentând prejudiciul direct ce se reflectă în patrimoniul persoanei păgubite. Răspunderea civilă delictuală se reduce, conform prevederilor art. 998-1003 C.civ., la repararea pagubelor cauzate.

Obiecțiunile formulate la completarea raportului de expertiză, în sensul că valoarea stabilită nu este cea reală, s-au respins în mod nelegal, reiterându-le detaliat și instanței de recurs.

Neexistând o faptă ilicită și nici culpă nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între acestea și prejudiciu.

Pentru a se acorda despăgubiri pentru lipsa de folosință era necesar ca reclamanții să facă dovada calității de proprietari pentru perioada pentru care solicită pretențiile respective.

Potrivit legii cadastrului și publicității imobiliare, dreptul de proprietate nu este opozabil terților fără

înscriere în cartea funciară, în condițiile în care aceasta s-a realizat la data de 7.12.2010, înseamnă că perioada pentru care s-ar fi putut emite pretenții ar fi trebuit să fie cuprinsă între această dată și 21.02.2011, data întocmirii procesului-verbal de punere în posesie.

Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte a constatat următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 21 februarie 2011 s-a solicitat de către

reclamanți obligarea pârâților la plata contravalorii lipsei de folosință a apartamentului nr. 42 situat în imobilul

din Cluj-Napoca, pentru ultimii trei ani, în temeiul dispozițiilor art. 480 și art. 998-999 C.civ.

La data de 1 iulie 2013 a intervenit decesul reclamantei, reclamantul declarând că este singurul moștenitor acceptant al acesteia, în calitate de fiu.

Cauza s-a soluționat în cadrul procesual reclamat, conferit de dispozițiile art. 998-999 C.civ., în

materia răspunderii civile delictuale, coroborat cu art. 480 C.civ., din materia proprietății, formulându-se prin cererea de recurs, în principal, critici sub aspectul neîntrunirii elementelor cumulative pe care le implică această formă a răspunderii civile.

Atât în susținerea cererii de chemare în judecată cât și în hotărârile pronunțate în cauză se face referire la prerogative ale dreptului de proprietate de care ar fi fost lipsit fostul proprietar al imobilului,

Dată fiind restituirea proprietății reclamantului în condițiile legii speciale, pentru verificarea calității sale de proprietar, în baza căreia pretinde lipsa de folosință, nu sunt aplicabile regulile care guvernează efectele admiterii acțiunii în revendicare, ci dispozițiile acestei legi, speciale, derogatorii de la dreptul comun.

Potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr.10/2001, „Decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară ".

Ca atare, potrivit normei legale, dispoziția sau hotărârea judecătorească nu operează retroactiv și nu reactivează în patrimoniul reclamantului calitatea de proprietar.

S-ar fi putut discuta de o retroactivitate în ipoteza în care reclamantul s-ar fi prevalat de dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevedeau că „Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi." - norma legală care și-a produs efectele până la data abrogării prin Legea nr. 1/2009, situată în perioada dedusă judecății în prezentul dosar.

Reclamantul-recurent face referire însă la art. 2 din Legea nr.10/2001, potrivit cărora „ în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege: a) imobilele naționalizate prin Decretul nr.92/1950 (....)".

Raportul dintre preluarea abuzivă și cea fără titlu este de la gen la specie, preluarea fără titlu valabil fiind doar o ipostază a preluării abuzive - art. 2 lit. i) din aceeași lege.

În aceste condiții, pentru perioada anterioară hotărârii judecătorești definitive de restituire, reclamantul-recurent nu se poate prevala de prerogativele dreptului de proprietate, astfel cum acestea decurg din dispozițiile art. 480 C.civ. -

usus, fructus și abusus

. Drept consecință, pentru această perioadă nu i se cuvine lipsa de folosință solicitată prin cererea de chemare în judecată.

Ca atare, până la acest moment reclamantul nu este îndreptățit la despăgubiri pentru lipsa de folosință, neexistând un prejudiciu cu acest obiect.

Celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale nu se mai impun a fi analizate, întrucât nu pot fi sancționate în modalitatea de reparare a prejudiciului pretins, aleasă de reclamant, existența acestora fiind necesară oricum cumulativ - context în care nu se mai impune nici analiza criticilor de recurs referitoare la acestea.

În ceea ce privește perioada ulterioară obținerii hotărârii judecătorești definitive de restituire,  relevante sunt dispozițiile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care prevăd că „Proprietarii cărora, prin procedurile administrative prevăzute de prezenta lege, le-au fost restituite în natură imobilele solicitate vor încheia cu deținătorii actuali ai acestora un protocol de predare-preluare, în mod obligatoriu, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei/dispoziției de restituire, termen după care, dacă protocolul nu a fost semnat, se va încheia în prezența executorului judecătoresc un proces-verbal de constatare unilaterala a preluării imobilului", în vreme ce în art. 40 se arată că „Nerespectarea obligației prevăzute la art. 25 alin, (5) atrage obligația deținătorului căruia îi revine această obligație de a plăti noului proprietar o sumă calculată pe zi de întârziere, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului restituit."

Nu s-a reclamat prin cererea de chemare în judecată neexecutarea hotărârii de restituire și încălcarea dispozițiilor speciale art. 25 alin. (5) din Legea nr. 1.0/2001, iar astfel nici dispozițiile art. 40 din acest act normativ special nu sunt incidente.

În considerarea acestor argumente care atrag incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., din perspectiva aplicării dispozițiilor legale invocate, Înalta Curte a admis recursul declarat de pârâți, cu aplicarea și a dispozițiilor art. 296 C.proc.civ. s-a modificat decizia, în sensul admiterii apelului declarat de aceiași pârâți împotriva sentinței primei instanțe care, în limitele contestate, a fost schimbată, în parte, respingându-se acțiunea formulată de reclamatul S.A.N. în contradictoriu cu pârâții Municipiul Cluj Napoca și Primarul Municipiului Cluj Napoca, ca nefondată. Au fost menținute totodată celelalte dispoziții ale sentinței.

Față de modul de soluționare a cauzei, este neîntemeiată cererea reclamantului privind cheltuielile

de judecată efectuate în dosar, din perspectiva dispozițiilor art. 274 C.proc.civ., ceea ce a impus respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de reclamant împotriva aceleiași decizii.