ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7688/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7688/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș, la data de 27 februarie 2008,

reclamantul S.I. a solicitat,

în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat

de Direcția Generală a Finanțelor Publice Maramureș, obligarea pârâtului la plata

echivalentului în RON a sumei de 4.500.000 euro, reprezentând contravaloarea lipsei

de folosință a imobilului situat în Baia Mare, str. G.Ș., nr. 15, pentru perioada

20 aprilie 1950-17 iulie 2006 și a dobânzii legale aferente acestei sume începând

cu data înregistrării acțiunii și până la plata efectivă, cu cheltuieli de judecată.

Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile

art. 998-999, art. 1088 C. civ. și O.G. nr. 9/2000.

Prin sentința civilă nr. 1132 din 6

octombrie 2008 Tribunalul Maramureș a anulat

acțiunea ca netimbrată.

Curtea de Apel Cluj, prin decizia civilă

nr. 4/A din 12 ianuarie 2009, a admis apelul declarat de reclamant, a desființat

sentința tribunalului și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe,

reținând că acțiunea a fost în mod nelegal

anulată ca netimbrata deoarece este scutită de plata taxei judiciare timbru conform

art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, republicată.

În rejudecare, Tribunalul Maramureș, prin

sentința civilă nr. 1736 din 29 octombrie 2010, a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această sentință tribunalul

a reținut că reclamantul S.I. a decedat în cursul procesului, acesta fiind continuat

de reclamantele moștenitoare S.E., în calitate de soție supraviețuitoare și S.E.M.

și S.T.E. în calitate de fiice, așa cum rezultă din certificatul de moștenitor

din 5 februarie 2009 aflat la Dosarul nr. 1051/100/2009.

Reclamantul S.I. este moștenitorul defuncților

S.C. și S.V., foștii proprietari ai imobilului situat în Baia Mare, str. G.Ș.

nr. 15, potrivit înscrierii din CF AA Baia Mare sub B8-9.

La data de 20 aprilie 1950, prin adresa

nr. XX/1950 emisă de Comitetul Provizoriu al Comunei Urbane Nereședință Baia Mare,

imobilul în cauză a fost preluat în mod abuziv, în baza Decretului nr. 92/1950,

imobilul trecând în proprietatea Statului Român.

Prin Hotărârea nr. 392 din 15 iulie 1997

a Comisiei județene Maramureș de aplicare a Legii nr. 112/1995 s-a hotărât restituirea

în natură a imobilului reclamantului. Sentința civilă nr. 3509/1998 a anulat această

hotărâre, dispunându-se acordarea de despăgubiri, în cuantum de 229.033,200 ROL,

achitate reclamantului în 16 iunie 1998.

După apariția Legii nr. 10/2001, la data

de 05 noiembrie 2001, reclamantul a formulat notificarea privind solicitarea restituirii

în natură a imobilului.

Imobilul în cauză a fost inclus pe lista

spațiilor comerciale care urmau a fi vândute în temeiul Legii nr. 550/2002, prin

Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Baia Mare nr. 516/2002, ulterior încheindu-se

contractele de vânzare-cumpărare nr. YY/2003 și nr. ZZ/2004 între Municipiul Baia

Mare și SC B.B. SRL, având ca obiect imobilul în cauză.

Prin sentința civilă nr. 1080 din 11

februarie 2005 a Judecătoriei Baia Mare, rămasă definitivă prin decizia nr. 318/A/2005

a Tribunalului Maramureș și irevocabilă prin decizia nr. 422/R/2006 a Curții de

Apel Cluj, s-a constatat nulitatea absolută a acestor contracte.

Ulterior, reclamantul a solicitat emiterea

dispoziției de restituire în natură a imobilului conform Legii nr. 10/2001, returnând

suma reprezentând despăgubirea primită, actualizată cu indicele de inflație la data

de 26 aprilie 2006.

Prin dispoziția nr. 1361 din 5 iunie 2006,

Primarul municipiului Baia Mare a dispus restituirea în natură a imobilului, iar

intrarea efectivă în posesie a avut loc la data de 17 iulie 2006, în temeiul procesului

verbal de punere în posesie din 17 iulie 2006.

Tribunalul a reținut că imobilul a fost

retrocedat conform procedurii speciale prevăzută de Legea nr. 10/2001, act normativ

care prevede norme derogatorii de la dreptul comun și ca atare au prioritate față

de dispozițiile C. civ.

În acest sens, tribunalul a reținut că,

potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001, proprietarii cărora le-au fost restituite

în natură imobilele solicitate vor încheia cu deținătorii actuali ai acestora un

protocol de predare-preluare, în mod obligatoriu în termen de 30 de zile de la data

rămânerii definitive a deciziei de restituire, iar potrivit dispozițiilor art. 40

din aceiași lege, nerespectarea obligației prevăzută la art. 25 alin. (5) atrage

obligația deținătorului a plăti noului proprietar o sumă, calculată pe zi de întârziere,

reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului restituit.

În concluzie, tribunalul a constat că în

cauza a fost respectat termenul legal de predare a imobilului.

Apelul declarat de reclamante împotriva

sentinței tribunalului a fost admis de către Curtea de Apel Cluj, secția civilă

de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie, care, prin decizia nr. 115/A

din 17 februarie 2011, a casat sentința apelată și a trimis cauza, spre rejudecare,

la același tribunal.

În motivarea deciziei de casare, instanța

de apel a arătat că tribunalul nu a fost învestit cu o cerere de obligare a pârâtului

la plata unei sume de bani, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului,

întemeiată dispozițiile Legii nr. 10/2001, ci cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile

art. 998-999, art. 1088 C. civ. și O.G. nr. 9/2000.

Reținând că tribunalul a schimbat în mod

nelegal atât obiectul cât și cauza juridică a acțiunii, fără a pune în discuția

părților aceste elemente, instanța de apel a considerat că prima instanță a rezolvat

greșit procesul, fără a intra în cercetarea fondului.

În rejudecare, prin sentința civilă

nr. 2254 din 21 decembrie 2011, Tribunalul Maramureș, secția I civilă, a admis în

parte acțiunea și l-a obligat pe pârât la plata către reclamante a sumei de 14.301

euro sau echivalentul în RON la data plății cu titlu de despăgubiri reprezentând

contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 25 februarie 2005-17 iulie 2006

și a dobânzii legale aferente acestei sume, calculate de la 21 decembrie 2011 și

până la efectiva achitare.

Prin aceeași sentință, a admis excepția

prescripției dreptului material la acțiune pentru restul pretențiilor și a obligat

pe pârât la plata către reclamante a sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Conformându-se deciziei de casare, tribunalul

a pus în discuție, calificarea juridică a acțiunii, raportat la temeiul juridic

invocat art. 998-999 C. civ., precum și excepția prescripției dreptului material

la acțiune raportat la dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

În baza probelor administrate, tribunalul

a reținut următoarele:

Aplicarea efectelor juridice în cazul răspunderii

civile delictuale presupune analizarea întrunirii condițiilor generale ale acesteia,

astfel cum sunt reglementate în art. 998-999 C. civ., și anume: existența unui prejudiciu,

a unei fapte ilicite, a unui raport de cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită

și a vinovăției celui care a provocat prejudiciul, în oricare dintre formele prevăzute

de lege.

Tribunalul a reținut că, în cauză, prejudiciul

creat constă în lipsirea reclamantului de exercițiul concret al dreptului de folosință

pentru imobilul preluat abuziv de stat și restituit în baza Legii nr. 10/2001. Acest

prejudiciu a fost evaluat de expert la suma de 841 euro/lună, în raportul de expertiză,

în care se arată metoda de calcul și criteriile avute în vedere la stabilirea valorii

lipsei de folosință, Dosarul nr. 1051/100/2009.

În ceea ce privește fapta ilicită, tribunalul

a reținut că aceasta constă în preluarea imobilului în mod abuziv și deținerea în

continuare a acestuia precum și exercitarea în privința acestui imobil a atributelor

dreptului de proprietate, în pofida demersurilor reclamantului, întemeiate pe dispozițiile

legilor speciale, vizând restituirea acestui imobil.

În ceea ce privește legătura de cauzalitate

între fapta ilicită și prejudiciul produs, tribunalul a reținut că aceasta este

elocventă.

Având în vedere că acțiunea întemeiată

pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., este supusă termenului de prescripției este

de 3 ani, tribunalul a apreciat că cererea reclamantului este întemeiată numai în

parte, respectiv pentru perioada 25 februarie 2005-17 iulie 2006, data intrării

reclamantului în posesia efectivă a imobilului, conform procesului verbal de predare-primire,

pentru restul pretențiilor, operând prescripția dreptului material la acțiune, conform

art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel reclamantele și pârâtul.

Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, prin

decizia nr. 31/A din 16 martie 2012, a respins apelul reclamantelor, a admis apelul

pârâtului și a schimbat sentința tribunalului în sensul că a respins acțiunea în

totalitate.

Pentru a pronunța această decizie, instanța

de apel a reținut că dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu prevăd și nu permit acordarea

de despăgubiri de genul celor solicitate de reclamant, pentru lipsa de folosință,

decât în ipoteza ce rezultă din încălcarea dispozițiilor art. 25 alin. (5) din Legea

nr. 10/2001, care este sancționată, obligând deținătorul bunului de a plăti noului

proprietar o sumă calculată pe zi de întârziere reprezentând contravaloarea lipsei

de folosință, dar că în cauză nu sunt întrunite aceste condiții.

Astfel, instanța de apel a constatat că,

prin dispoziția nr. 1361 din 05 iunie 2006, au fost restituite în natură imobilele

naționalizate și că punerea în posesie a reclamantului a avut loc în data de 17

iulie 2006 în temeiul procesului-verbal de punere în posesie din 17 iulie 2006,

nefiind încălcate prevederile art. 25 alin. (5).

În motivarea deciziei, instanța de apel

a invocat practica Curții Europene a Drepturilor Omului arătând că în cauzele Ernewein

și alții împotriva Germaniei și Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, instanța

a statuat că dispozițiile Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile

sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de apel a arătat că

instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun exemplificând

în acest sens Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în cauza Van der Mussele contra Belgiei,

hotărârea din 9 octombrie 2003 în cauza Slivenko contra Letoniei, hotărârea din

18 februarie 2009 în cauza Andrejeva contra Letoniei. În același sens, instanța

de apel, referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat,

a arătat că instanța europeană a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista

vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate

înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor

restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei

restituiri către foștii proprietari (hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky

contra Slovaciei, hotărârea din 4 martie 2003 în cauza Jantner contra Slovaciei

decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în cauza Bergauer și alții

contra Cehiei).

În ceea ce privește hotărârea Curții Europene

a Drepturilor Omului din 12 octombrie 2010 în cauza Măria Atanasiu și alții împotriva

României, instanța de apel a menționat că relevant este pct. 140 din această hotărâre

care arată că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane

este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele

i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii

ele au dispus în mod expres restituirea bunului".

Instanța de apel a reținut că în cauză

se putea analiza dacă reclamantul deținea un bun și a fost privat de el, deoarece

acesta a arătat că a primit în concret imobilul doar la data de 17 iulie 2006 când

a fost pus în posesie în baza procesului verbal din 17 iulie 2006.

În acest context, instanța de apel a arătat

că reclamantul avea la îndemână o acțiune în temeiul legilor de restituire prin

care să solicite instanței la momentul respectiv soluționarea notificării. Faptul

că uzarea de o astfel de procedură judiciară duce la prelungirea cu un interval

rezonabil necesar judecării acestei cauze nu duce neapărat la necesitatea acordării

de despăgubiri, mai ales că în Legea nr. 10/2001 nu există menționată vreo sancțiune

pentru nerespectarea termenului de 60 de zile de soluționare a notificării. Desigur

că dreptul la soluționarea notificării în 60 de zile, fiind un drept, este însoțit

de un drept la acțiune, anume o acțiune de obligare a unității deținătoare la soluționarea

notificării, dar nicidecum nu este vorba de nașterea unui drept la despăgubiri.

Similară este situația și în cazul încheierii

unor acte de înstrăinare cu privire la imobilul obiect al notificării, se naște

un drept la acțiune pentru constatarea nulității acelor acte de înstrăinare iar

nu un drept la despăgubiri pentru lipsa de folosință pentru perioada până la care

se soluționează procesul și până când se restituie imobilul.

Până la data restituirii, persoana îndreptățită

nu are nici un drept, abia de la acea dată îl va avea și îl va putea exercita în

plenitudinea sa. Neavând nici un drept până la acea dată, nu există nici un temei

pentru solicitarea despăgubirii pentru lipsei de folosință.

Acest raționament derivă din acela că,

așa cum a reținut Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dacă nu există o obligație

a statului la măsuri reparatorii dar dacă totuși statul își asumă o astfel de obligație,

obligația este strict delimitată de modul cum statul a înțeles să o reglementeze,

pentru că este întemeiată pe voința statului, o altă obligație sau un alt mod nefiind

permis tocmai pentru că nu există o astfel de altă obligație sau mod de despăgubire,

neexistând voința statului nu există bază pentru acestea, ci doar pentru cele pe

care statul a înțeles să le adopte.

Pentru perioada anterioară acestei puneri

în posesie nu se pune problema acordării unor despăgubiri deoarece potrivit practicii

Curții Europene a Drepturilor Omului, indicată mai sus, nu există o obligație a

statului de a repara nedreptățile produse de antecesorii lor.

Art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

în vigoare la data introducerii acțiunii, în prezent abrogat, prevedea într-adevăr

că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează

calitatea de proprietar avută la data preluării, dar o exercită doar după primirea

deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire.

Or, dacă o exercită doar după primirea

deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire este evident că exercițiul

după restituire înseamnă per a contrario că anterior restituirii nu există un exercițiu

al acestui drept și prin urmare nici un temei al solicitării despăgubirii pentru

lipsa acestui exercițiu, exercițiu care nu este acordat de către chiar legiuitor

anterior restituirii.

Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează

un drept la o compensație integrală în orice circumstanțe, o compensație numai parțială

nefacând privarea de proprietate nelegitimă eo ipso în toate cazurile (pct. 175).

Conform art. 1 din Protocolul nr. 1, statul

are dreptul de a expropria bunuri - inclusiv orice drepturi la despăgubire consfințite

de lege - și de a reduce, chiar foarte mult, nivelul despăgubirilor prin mijloace

legislative (pct. 174.).

Curtea de Apel a reținut că dacă nu se

poate garanta un drept la o compensație integrală în orice circumstanțe, atunci

o restituire în natură chiar și în circumstanțele speței este o compensație parțială

legitimă iar dacă statul are dreptul de a expropria bunuri - inclusiv orice drepturi

la despăgubire consfințite de lege atunci nu poate fi obligat tocmai la acordarea

unei astfel de despăgubiri.

Tot în cauza Măria Atanasiu și alții împotriva

României se arată (pct. 205) că statul trebuie să poată beneficia de timpul necesar

punerii în aplicare a acestora, chiar dacă este constatată lentoarea procedurilor.

Or, a afirma că timpul pentru care nu a

beneficiat de despăgubiri trebuie compensat în bani reprezintă tocmai o negare a

acestei marje de timp acordată statului.

Curtea Europeană mai reține că este imperativ

ca statul să ia de urgență măsuri cu caracter general, care să poată conduce la

realizarea efectivă a dreptului la restituire sau la despăgubire, păstrând un just

echilibru între diferitele interese în cauză (pct. 228).

Acest just echilibru se referă și la sarcina

foarte importantă pe care legislația în materie de bunuri imobile naționalizate

o impune bugetului de stat (pct. 227).

Prin urmare a adăuga la această sarcină

nu este un argument care să ducă la admiterea prezentei acțiuni mai ales că în aceeași

hotărâre a Curții Europene se prevede că plafonarea despăgubirilor și eșalonarea

lor pe o perioadă mai lungă ar putea să reprezinte, de asemenea, măsuri capabile

să păstreze un just echilibru între interesele foștilor proprietari și interesul

general al colectivității (pct. 235), ținând seama că măsura solicitată de reclamant

este opusă măsurii plafonării sau eșalonării.

Instanța de apel a mai reținut incidența

în speță și a deciziei nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată

în recursul în interesul legii, decizie prin care s-a stabilit că sunt inadmisibile

acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele ce nu pot fi restituite

în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii

nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun, ale art. 1 din Protocolul nr. 1 și ale art. 13 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Chiar dacă Statul Român nu a avut niciodată

un titlu valabil asupra acestui imobil, iar petentul nu a pierdut niciodată calitatea

de proprietar, însă nu și-a putut exercita prerogativele dreptului de proprietate

în perioada cuprinsă între momentul naționalizării abuzive, 20 aprilie 1950, și

momentul efectivei puneri în posesie, 17 iulie 2006, aceasta nu îi permite solicitarea

decât a măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială, și doar în cadrul prevăzut

de aceasta, iar nu în condițiile dreptului comun, pentru că are doar exercițiul

drepturilor prevăzute de legea specială iar conduita unității deținătoare o poate

sancționa tot în cadrul acestei legi speciale iar nu prin prisma dreptului comun,

astfel că această conduită nu poate fi calificată ca și faptă ilicită ci doar ca

o acțiune necorespunzătoare sau inacțiune ce poate fi sancționată în temeiul unei

acțiuni formulată în temeiul legii speciale.

Prevederile art. 25 și art. 35 din Decretul

nr. 31/1954 nu sunt incidente deoarece o acțiune în răspundere delictuală întemeiată

pe dreptul comun nu poate fi admisă față de argumentele expuse mai sus, în sensul

obligativității urmării doar a procedurii legii speciale, atât cu privire la modul

de despăgubire cât și cu privire la imobile și persoane.

Împotriva acestei din urmă decizii, reclamantele

au declarat recurs.

În motivarea recursului, recurentele reclamante

susțin că în mod greșit instanța de apel a apreciat că în cauză nu există o faptă

ilicită a Statului Român și că nu este posibilă o altă reparație decât cea prevăzută

în legea specială. Recurentele reclamante arată că față de faptul că Statul Român

nu a avut niciodată un titlu valabil asupra imobilului din litigiu și că reclamantul

nu a pierdut niciodată calitatea de proprietar, cu toate că nu și-a putut exercita

prerogativele dreptului de proprietate în perioada cuprinsă între momentul naționalizării

abuzive, 20 aprilie 1950 și momentul punerii în posesie, 17 iulie 2006, a solicitat

obligarea pârâtului la plata sumei calculată la venitul minim pe care acesta l-ar

fi putut obține în 46 de ani și 9 luni, la o sumă minimă a chiriei de 10 euro/mp.

Susțin că potrivit prevederilor art 25

din Decretul nr. 31/1954, Statul este persoana juridică în raporturile în care participă

nemijlocit, în nume propriu ca subiect de drepturi și obligații, că el participă

în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea

stabilește anume alte organe în acest scop, iar art. 35 din același act normativ

prevede că persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile

prin organele sale.

Faptele ilicite săvârșite de organele sale

obligă însăși persoana juridică dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării

funcției lor.

Faptele ilicite atrag și răspunderea personală

a celui ce le-a săvârșit, atât față de persoana juridică, cât și față de cel al

treilea.

Fiind vorba despre răspundere pentru fapta

proprie, se aplică dispoziții art. 998-999 C. civ., care condiționează angajarea

răspunderii de dovedirea culpei.

În cazul persoanelor juridice, culpa persoanelor

fizice care alcătuiesc organele ei, respectiv a persoanelor care au procedat în

mod nelegal la naționalizarea imobilelor din speță, reprezintă culpa însăși a persoanei

juridice, adică a pârâtului Statul Român. Recurentele susțin că Instanța de apel

a apreciat în mod greșit că această conduită a statului nu poate fi calificată ca

o faptă ilicită, ci ca o acțiune necorespunzătoare sau o inacțiune.

În concluzie, recurentele reclamante solicită

admiterea acțiunii, susținând că în speță sunt îndeplinite elementele răspunderii

civile delictuale.

Analizând recursul, Înalta Curte constată

că este nefondat, potrivit celor ce urmează.

Imobilul situat în Baia Mare, str. G.Ș.,

nr. 15 în legătură cu care reclamantele solicită obligarea Statului Român la contravaloarea

lipsei de folosință, pentru perioada 20 aprilie 1950-17 iulie 2006, face parte din

categoria celor ce reprezintă obiectul reglementării Legii nr. 10/2001, fiind preluat

de stat în baza Decretului nr. 92/1950, deci, în perioada de referință a Legii

nr. 10/2001.

În plus, acest imobil a fost restituit

în procedura administrativă, prin dispoziția nr. 1361 din 05 iunie 2006 emisă de

Primarul Municipiului Baia Mare și predat efectiv în posesia autorului recurentelor

reclamante prin procesul verbal de punere în posesie din 17 iulie 2006.

Pentru perioada cât a fost lipsit de folosința

acestui imobil respectiv, pentru intervalul 1950 – 17 iulie 2006, autorul reclamantelor

a formulat cererea de chemare în judecată solicitând acordarea de despăgubiri cu

acest titlu, în temeiul art. 998-999 C. civ.

Având în vedere generala aplicabilitate

a principiului specialia generalibus derogant, cu referire la cauza cererii de chemare

în judecată (causa debendi), trebuie precizat că legiuitorul român, prin legea specială

adoptată în materia restituirii imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989 (Legea nr. 10/2001), nu și-a asumat și măsura reparării

prejudiciului cauzat foștilor proprietari deposedați abuziv decurgând din lipsa

de folosință a imobilelor supuse restituirii, ci doar acordarea unor măsuri reparatorii

constând în restituirea în natură (regula) sau prin echivalent (excepția). Cu toate

acestea însă, în corpul legii speciale nu este edictată în mod expres o dispoziție

de exceptare a reparării acestui tip de prejudiciu ori o interdicție pentru persoanele

îndreptățite la măsuri reparatorii de a recurge la dreptul comun în acest scop.

Așa fiind, Înalta Curte constată că în

mod corect reclamantul s-a prevalat de dispozițiile art. 998-999 C. civ., temei

juridic care generează o acțiune personală, patrimonială, susceptibilă de exercitare

în termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul

nr. 167/1958.

În aceste circumstanțe, având în vedere

că imobilul a fost restituit în condițiile legii speciale, se constată că pentru

verificarea calității de proprietar care pretinde lipsa de folosință a imobilului

sunt aplicabile dispozițiile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 care prevăd

că decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului

face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă

a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie,

după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară; pe de altă parte, protocolul

de predare primire, la care art. 25 alin. (5) face referire, a fost încheiat între

autorul recurentelor și emitentul dispoziției de restituire la data de 17 iunie

2006, cu respectarea termenului de 30 de zile.

Ca atare, potrivit textelor anterior menționate,

dispoziția de restituire nu operează retroactiv, astfel că, doar la data emiterii

deciziei de restituire în natură s-a reactivat în patrimoniul reclamantului calitatea

de proprietar.

Semnificația unei atari constatări este

aceea că, pentru perioada anterioară emiterii dispoziției de restituire în natură

și punerii ei în executare, recurentele reclamante nu se pot prevala de prerogativele

dreptului de proprietate, astfel că, pentru această perioadă, nu li se cuvine lipsa

de folosință solicitată prin cererea de chemare în judecată.

Cum recurentele reclamante nu au reclamat

încălcarea art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, rezultă că nici dispozițiile

art. 40 din Legea nr. 10/200, potrivit cărora nerespectarea obligației prevăzute

la art. 25 alin. (5) atrage obligația deținătorului de a plăti noului proprietar

o sumă calculată pe zi de întârziere, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință

a imobilului restituit nu sunt incidente.

Față de cele reținute, rezultă că în mod

corect instanța de apel a respins acțiunea ca neîntemeiată.

În consecință, Înalta Curte, în aplicarea

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamantele S.E., S.E.M. și S.T.E. împotriva deciziei nr. 31/A din 16 martie

2012 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14

decembrie 2012.