ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2058/2016

Așadar, excepția inadmisibilității promovării acțiunii a fost respinsă. De asemenea, a fost respinsă excepția insuficientei timbrări întrucât în temeiul Legii nr. 455/2006 pentru stabilirea unor măsuri privind acțiunile și cererile în justiție formulate de cultele religioase recunoscute din România, acțiunile de revendicare formulate de cultele religioase sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și de timbru judiciar. Excepțiile lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului Beiuș, respectiv a Consiliului Municipal Beiuș au fost admise pentru considerentul că aceste instituții nu au exercitat și nu exercită posesie asupra imobilului în litigiu. De asemenea, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasivă a pârâtei U.M. x Beiuș pentru considerentul arătat prin adresa din 12 octombrie 2006 emisă de către U.M. x Beiuș și anume că imobilul în litigiu a trecut din folosința și administrarea U.M. x Beiuș în folosința și administrarea U.M. x Zalău. În ceea ce privește fondul pricinii, instanța a reținut că reclamanta și-a intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu în urma unei hotărâri judecătorești pronunțată la o dată anterioară emiterii H.G. nr. 2060/2004. În cauză, nu s-a făcut nici o dovadă că trecerea imobilului în domeniul public al statului s-a făcut ca urmare a achitării unor despăgubiri. De altfel, H.G. nr. 2060/2004 s-a abrogat prin H.G. nr. 1705/2006. Față de considerentele expuse, instanța a admis în parte acțiunea în sensul obligării pârâților B., U.M. x Zalău și a intervenientului (calitate dobândită în temeiul art. 66 coroborat cu art. 58 C. proc. civ.) Statul Român prin C. să elibereze în deplină proprietate, posesie și pașnică folosință imobilul cu nr. top. 253/1 din C.F. Beiuș. Capătul de cerere privind obligarea pârâților de a se abține pe viitor de la orice acte de conturbare în posesie ori folosință a imobilului a fost respins întrucât drepturile, pretențiile ce se cer a fi valorificate pe cale de acțiune în justiție trebuie să fie actuale. În temeiul art. 274 C. proc. civ. au fost obligați pârâții și intervenientul să achite reclamantei suma de 100 lei onorariu avocat. Sumele achitate de către reclamantă cu titlu de taxă judiciară de timbru nu vor cădea în sarcina pârâților întrucât, acțiunea fiind scutită de plata taxei judiciare de timbru, reclamanta are posibilitatea de a solicita restituirea acestora, în temeiul Legii nr. 146 /1997, cu titlu de taxă judiciară de timbru nedatorată. Împotriva acestei hotărâri în termen legal au declarat apel D. în reprezentarea E. pentru Statul Român și B. reprezentată prin F. și asistență juridică. Prin Decizia civilă nr. 215/A din data de 15 noiembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, în Dosar nr. x/187/2008, s-au admis ca fondate apelurile civile declarate de apelantul pârât B. reprezentat prin F. și asistență juridică cu sediul în București și de apelantul pârât D. în reprezentarea E. pentru Statul Român, în contradictoriu cu intimata reclamantă A. și intimații pârâți Primăria Municipiului Beiuș și Consiliul Local al Municipiului Beiuș, împotriva sentinței civile nr. 72 din 10 martie 2010 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care o modifică în parte în sensul că: S-a luat act de tranzacția încheiată la data de 03 octombrie 2011 între A. reprezentată prin preot G. Protopop de Beiuș și B. prin Direcția pentru relații cu Parlamentul și asistență juridică pentru U.M. x Zalău și U.M. x Beiuș care are următorul cuprins: „1. A. reprezentată prin preot G. Protopop de Beiuș pe de o parte și 2. B. prin Direcția pentru relații cu Parlamentul și asistență juridică (în noua titulatură) pentru U.M. x Zalău și U.M. x Beiuș. din interesul soluționării amiabile a cauzei civile aflată pe rolul Curții de Apel Oradea sub Dosar nr. x/187/2008 - apel, revendicare - cu termen de judecată la 19 aprilie 2011. văzând interesul comun al celor două părți pentru menținerea și pe viitor a unor raporturi bazate pe respect și bună vecinătate în condițiile concrete date de situația proprietății consemnată în C.F. Beiuș cu privire la imobilul nr. top 253. părțile au hotărât următoarele: 1. Se acceptă, de comun acord, măsurătorile topo și schița - Planșa 11 Beiuș astfel cum a fost întocmită în prezența reprezentanților celor două părți la fața locului de către expert ing. H.. 2. Se acceptă dezmembrarea parcelei nr. top 253/1 în suprafață de 1.630 mp în conformitate cu schița ing. H. în parcelele cu nr. top nou formate, respectiv : - parcela nr. top 253/1A = 952 mp, - parcela nr. top 253/1B = 280 mp, - parcela nr. top 253/1C = 398 mp.

Reclamanta-intimată A. Oradea în calitate de proprietară tabulară acceptă și cedează cu deplin drept de proprietate pe seama B. prin direcția pentru Relații cu Parlamentul și asistență juridică (în noua titulatură) pentru UM 01483 Zalău și U.M. x Beiuș - parcela nr. top 253/1C în suprafață totală de 398 mp, (în care se include și suprafața de 272 mp aferentă corpului de clădire notat C2, proprietatea B.) pentru care se va forma un număr cadastral nou distinct și care se va înscrie în C.F. în mod distinct și definitiv în favoarea titularului construcției C2.

Pe seama reclamantei intimate A. Oradea, laolaltă și în indiviziune cu B. - care va avea distinct și un drept de servitute de trecere - va rămâne și se va folosi în comun și se va forma un număr cadastral distinct corespunzător parcelei nr. top 253/1B în suprafață de 280 mp.

Parcela nr. top 253/1A în suprafață de 952 mp dimpreună cu construcțiile numerotate pe schiță cu C1 = 326 mp și C3 = 32 mp rămâne și se recunoaște ca formând proprietatea exclusivă a reclamantei-intimate și proprietar de C.F. - A. Oradea, eliberându-se de îndată în deplină proprietate, posesie și folosință în starea în care se găsește în acest moment.

Pentru delimitarea parcelei nr. top 253/1B și 253/1C plus clădirea C2 ce revin B. marcată pe schiță față de parcela nr. top 253/1A și clădirile notate pe schiță cu C1 și C3 proprietatea A, părțile au hotărât de comun acord a se edifica de către B. cu materiale și forță de muncă proprie un gard despărțitor cu fundație și materiale adecvate și care să fie corespunzător din punct de vedere estetic, în compensație cu terenul aferent cedat B..

Prezenta tranzacție s-a încheiat în trei exemplare, din care un exemplar se va prezenta și depune la Curtea de Apel Oradea în Dosar nr. x/187/2008 și câte un exemplar pentru cele două părți.” pe care o consfințește în întregime și care împreună cu schița de identificare și dezmembrare a imobilului situat în intravilanul mun. Beiuș, înscris în C.F. Beiuș, nr. top 253/1 în suprafață de 1.630 m2 (filele 64-66 dosar instanță de apel) face parte integrantă din prezenta hotărâre. S-a respins acțiunea formulată de A. împotriva intervenientului E. București prin D. pentru lipsă de calitate procesuală pasivă. A menținut restul dispozițiilor hotărârii. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Instanța, văzând că în cauză a declarat apel și D. în reprezentarea E. pentru Statul Român a analizat hotărârea primei instanțe și prin prisma motivelor invocate de acesta. Astfel, a apreciat ca nefondate criticile formulate de acesta referitor la faptul că imobilul din litigiu se află în domeniul public al statului și ca urmare, reclamanta nu ar fi putut intra în posesia unui astfel de bun prin nici o cale legală, câtă vreme potrivit înscrierilor de carte funciară proprietara imobilului în litigiu este reclamanta și nu Statul Român. Menționează că prin sentința civilă nr. 507/2004 a Judecătoriei Beiuș instanța a admis acțiunea formulată de A împotriva pârâtei SC I. SA, consființindu-se că proprietar tabular asupra imobilului din litigiu este A, restabilindu-se astfel situația de carte funciară în favoarea acesteia. S-a subliniat că titlul în baza căruia s-a reînscris dreptul de proprietate în favoarea reclamantei, și anume sentința civilă nr. 507/2004 a Judecătoriei Beiuș nu a fost contestat și nici invalidat în vreun fel. Mai mult, în baza încheierii de întabulare din 10 mai 2004 înscrisă sub B 5 din C.F. Beiuș s-au realizat lucrările de publicitate imobiliară și din acest moment dreptul de proprietate al reclamantei este opozabil tuturor, inclusiv Statului Român. Referitor la inadmisibilitatea prezentei acțiuni, s-a apreciat că în mod corect instanța de fond a reținut că în cauză nu sunt incidente dispozițiile legii speciale, dată fiind situația de carte funciară a imobilului în litigiu, respectiv faptul că reclamanta este proprietara tabulară a acestui imobil. De precizat că pentru a fi întrunite condițiile prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000 (legea specială în materia retrocedării unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România) ar fi fost necesar ca imobilul-obiect al acțiunii, să fie în proprietatea Statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2 din acest act normativ, ceea ce nu este cazul în speța dată. Totodată, în mod corect a respins instanța de fond și excepția insuficienței timbrării avându-se în vedere dispozițiile Legii 455/2006 potrivit căreia acțiunile în revendicare formulate de cultele religioase sunt scutite de plata taxelor judiciare de timbru și de timbru judiciar. S-a apreciat însă ca fiind întemeiată excepția potrivit căreia E. în reprezentarea Statului Român nu are calitate procesuală pasivă în cauză, excepție invocată chiar în motivele de apel de către D. Bihor. În acest sens, după cum se arată în aceste motive de apel, imobilul din litigiu era cuprins în inventarul bunurilor din domeniul public al statului, întocmit de B. și aprobat prin H.G. nr. 2060/2004 pentru aprobarea inventarelor din domeniul public al statului, anexa 4. Art. 5 pct. d din Legea nr. 346/2006 prevede că una din atribuțiile B. este „apărarea drepturilor și intereselor legitime proprii în raporturile cu autoritățile publice, instituțiile de orice natură, precum și cu orice persoană fizică sau juridică, română sau străină, prin structuri proprii”. Astfel, instituția care poate reprezenta statul în cazul litigiului de față este evident B. și nu E. În consecință, s-a apreciat că B. în posesia căruia se afla imobilul din prezenta cauză, avea calitatea și căderea de a tranzacționa cu reclamanta în vederea stingerii amiabile a acestui litigiu. Deoarece, în cauză, în ședința publică din 11 octombrie 2011 a fost depusă în original, în scris, tranzacția semnată de părți și constatându-se că aceasta îndeplinește condițiile de validitate de drept comun în materie de convenții, instanța de apel în baza art. 271-273 C. proc. civ. a consfințit învoiala părților conform tranzacției care va face parte integrantă din prezenta hotărâre. Totodată, pentru motivele arătate anterior, a admis și apelul declarat de D. Bihor în reprezentarea E. pentru Statul Român și a respins acțiunea formulată de reclamantă împotriva intervenientului E. prin D. pentru lipsă de calitate pasivă. S-au menținut restul dispozițiilor hotărârii atacate ce nu contravin prezentei decizii. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Statul Român prin E., reprezentat de D., invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin Decizia civilă nr. 7565 din data de 12 decembrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin E., reprezentat de D. împotriva Deciziei nr. 215/A din 15 noiembrie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă, pe care a casat-o. S-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Pentru a pronunța această hotărâre, Înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere următoarele considerente: În primul rând s-a observat că, deși intimata - reclamantă a invocat inadmisibilitatea recursului prin întâmpinarea formulată în cauză, nu a arătat care sunt motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază această excepție, astfel că recursul declarat în cauză era admisibil. Cât privește cererea de completare a motivelor de recurs, s-a constatat că aceasta a fost depusă prin registratură la Curtea de Apel Oradea la data de 28 decembrie 2011, conform vizei aplicate( fila 6 dosar recurs). In acest sens, susținerile recurentului că cererea de completare a motivelor de recurs a fost depusă prin poștă la data de 22 decembrie 2011 erau neîntemeiate, deoarece la dosarul cauzei nu există nicio dovadă, respectiv plicul de expediere prin poștă, ci doar viza registraturii curții de apel iar, pe de altă parte, din adresa din 05 decembrie 2012 a Oficiul Județean Public Bihor, Oficiul Oradea 10, aflată la fila 56 dosar recurs, nu rezultă că recomandata depusă la poștă de D. Bihor la data de 22 decembrie 2011 viza acest dosar. Prin urmare, s-a constatat că cererea de completare a motivelor de recurs nu a fost depusă în termenul legal prevăzut de art. 303 alin. (2) C. proc. civ., raportat la data comunicării deciziei din apel și, cum prin aceasta nu s-au invocat motive de ordine publică, sancțiunea aplicată a fost aceea a neanalizării sale de către instanța de recurs. Cu privire la recursul declarat în cauză de Statul Român, prin E., reprezentat de D., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum și asupra motivului de recurs de ordine publică prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., invocat cu ocazia dezbaterilor, s-a constatat următoarele: Criticile invocate în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ. nu se circumscriu ipotezei reglementate de acest text de lege - când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești. În acest sens, s-a constatat că susținerile privind încălcarea și aplicarea greșită a legii, încălcarea principiului disponibilității și a principiului dreptului la apărare în ceea ce îl privește pe recurent, prin validarea tranzacției de către instanță, nu reprezintă o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești, ci vizează tot ipotezele reglementate la pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi examinate din această perspectivă. Astfel, sediul materiei în ceea ce privește tranzacția se regăsește la art. 1704 și urm. C. civ., iar în ceea ce privește hotărârile care consfințesc învoiala părților, reglementarea legală a acestora este dată la art. 271 - 273 C. proc. civ. Potrivit textelor de lege indicate, s-a constatat că tranzacția este un contract judiciar care trebuie să fie încheiată între toate părțile din proces pentru a se pune capăt litigiului existent între acestea. Or, în speță, tranzacția a fost încheiată numai de două dintre părțile implicate în proces, respectiv între reclamanta A. și pârâtul B., în timp ce recurentul contestă valabilitatea tranzacției, arătând că B. nu putea să dispună de imobilul ce face obiectul litigiului și al tranzacției, câtă vreme acesta are numai dispoziția materială asupra bunurilor ce constituie obiect al dreptului de administrare. Din această perspectivă, s-a constatat că, într-adevăr, primind învoiala părților, instanța avea obligația de a verifica îndeplinirea condițiilor de valabilitate a „convenției", precum și legalitatea înțelegerii dintre părți, pentru ca prin încheierea tranzacției să nu se urmărească eludarea dispozițiilor imperative ale legii. Însă, în cauză, instanța de apel nu s-a preocupat să verifice aceste aspecte, în sensul că trebuia să stabilească în prealabil care este regimul juridic al terenului la momentul când se ia act de tranzacție și cine are drept de dispoziție asupra imobilului în litigiu, iar acest ultim aspect trebuia să fie clarificat și prin prisma verificării calității procesuale a statului. De asemenea, pentru ca instanța să poată lua act de tranzacție, câtă vreme aceasta privește și edificarea unui gard despărțitor cu fundație, așa cum rezultă din conținutul său, ceea ce presupune și modificarea proprietății tranzacționate, era necesară obținerea în prealabil a autorizației administrative, potrivit Legii nr. 50/1991, modificată. În măsura în care, în urma analizării aspectelor arătate mai sus, instanța va constata că nu va putea lua act de tranzacție, va proceda la soluționarea apelurilor cu care a fost învestită. Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate în recurs, care vor fi avute în vedere cu ocazia rejudecării, instanța, în temeiul art. 304 pct. 9, art. 314 și art. 312 alin. (3) C. proc. civ., a admis recursul declarat împotriva Deciziei nr. 215/A din 15 noiembrie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel. Cu ocazia rejudecării, s-a dispus a se administra probele necesare în sensul celor mai sus expuse și a se analiza toate mijloacele de apărare invocate de părți. Procedând la rejudecarea apelurilor declarate de Statul Român prin E., reprezentat de D. și de B. București, urmare a Deciziei nr. 7565 din 12 decembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a casat Decizia civilă nr. 215/A din 15 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, instanța de apel prin Decizia civilă nr. 40/A din 20 iunie 2013, a admis ca fondate apelurile civile declarate de apelanții pârâții Statul Român, prin E., reprezentat de D. și respectiv de B. reprezentat prin F. și asistență juridică pentru U.M. x Zalău, județul Sălaj și U.M. x Beiuș, județul Bihor, în contradictoriu cu intimata reclamantă A. și intimații pârâți Primăria Municipiului Beiuș și Consiliul Local al Municipiului Beiuș, împotriva sentinței civile nr. 72 din 10 martie 2010 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care o schimbă în parte în sensul că: A respins acțiunea formulată de reclamanta A. împotriva Statul Român, prin E. reprezentat de D. pentru lipsa calității procesuale pasive. A luat act de tranzacția încheiată la data de 03 octombrie 2011 între reclamanta A. prin preot x de Beiuș și B. prin F. și asistență juridică pentru U.M. x Zalău, pe care o consfințește în întregime și care are următorul conținut: „1. A. reprezentată prin preot x de Beiuș pe de o parte și 2. B. prin Direcția pentru relații cu Parlamentul și asistență juridică (în noua titulatură) pentru U.M. x Zalău și U.M. x Beiuș din interesul soluționării amiabile a cauzei civile aflată pe rolul Curții de Apel Oradea sub Dosar nr. x/187/2008 - apel, revendicare - cu termen de judecată la 19 aprilie 2011. văzând interesul comun al celor două părți pentru menținerea și pe viitor a unor raporturi bazate pe respect și bună vecinătate în condițiile concrete date de situația proprietății consemnată în C.F. x. Beiuș cu privire la imobilul nr. top 253. părțile au hotărât următoarele : 1. Se acceptă, de comun acord, măsurătorile topo și schița - Planșa 11 Beiuș astfel cum a fost întocmită în prezența reprezentanților celor două părți la fața locului de către expert ing. H.. 2. Se acceptă dezmembrarea parcelei nr. top 253/1 în suprafață de 1.630 mp în conformitate cu schița ing. H. în parcelele cu nr. top nou formate, respectiv : - parcela nr. top 253/1A = 952 mp, - parcela nr. top 253/1B = 280 mp, - parcela nr. top 253/1C = 398 mp. 3. Reclamanta-intimată A. Oradea în calitate de proprietară tabulară acceptă și cedează cu deplin drept de proprietate pe seama B. prin direcția pentru Relații cu Parlamentul și asistență juridică (în noua titulatură) pentru U.M. x Zalău și U.M. x Beiuș - parcela nr. top 253/1C în suprafață totală de 398 mp, (în care se include și suprafața de 272 mp aferentă corpului de clădire notat C2, proprietatea B.) pentru care se va forma un număr cadastral nou distinct și care se va înscrie în CF în mod distinct și definitiv în favoarea titularului construcției C2. 4. Pe seama reclamantei intimate A. Oradea, laolaltă și în indiviziune cu B. - care va avea distinct și un drept de servitute de trecere - va rămâne și se va folosi în comun și se va forma un număr cadastral distinct corespunzător parcelei nr. top 253/1B în suprafață de 280 mp. 5. Parcela nr. top 253/1A în suprafață de 952 mp dimpreună cu construcțiile numerotate pe schiță cu C1 = 326 mp și C3 = 32 mp rămâne și se recunoaște ca formând proprietatea exclusivă a reclamantei-intimate și proprietar de C.F. - A. Oradea, eliberându-se de îndată în deplină proprietate, posesie și folosință în starea în care se găsește în acest moment. 6. Pentru delimitarea parcelei nr. top 253/1B și 253/1C plus clădirea C2 ce revin B. marcată pe schiță față de parcela nr. top 253/1A și clădirile notate pe schiță cu C1 și C3 proprietatea A, părțile au hotărât de comun acord a se edifica de către B. cu materiale și forță de muncă proprie un gard despărțitor cu fundație și materiale adecvate și care să fie corespunzător din punct de vedere estetic, în compensație cu terenul aferent cedat B.” Împotriva Deciziei nr. 40/2013/A din 20 iunie 2013 a Curții de Apel Oradea a declarat recurs pârâtul Statul Român prin E. Prin decizia civilă nr. 1166 din 8 aprilie 2014 Înalta Curtea de Casație și Justiție a respins, ca nefondată, excepția tardivității recursului. A admis recursul declarat de pârâtul Statul Român prin E. reprezentat de D. împotriva Deciziei civile nr. 40/A din 20 iunie 2013 a Curții de Apel Oradea și a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs a reținut următoarele considerente: În temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ. a fost analizată cu precădere excepția dirimantă de procedură, a tardivității recursului. Examinând actele dosarului s-a constatat că recursul pârâtului E. a fost declarat în termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ. Decizia nr. 40 din 20 iunie 2013 a Curții de Apel Oradea i-a fost comunicată Statului Român prin E., conform dovezii existente la fila 23 din dosarul Curții de Apel Oradea. Pe verso-ul procesului verbal de înmânare a deciziei ștampilele aplicate de Poștă poartă datele 12 și respectiv 17 iulie, Oficiul din Oradea și 15 iulie, Oficiul din București și este menționat numărul de recomandată și anume 106337. Decizia nr. 40/2013 a Curții de Apel Oradea a fost comunicată și D. Bihor, în Oradea, care, cu scrisoarea recomandată, a predat Oficiului poștal Oradea 10 o scrisoare cu destinația Curtea de Apel Oradea. Această situație este confirmată de CN. L. SA Oradea prin scrisoarea din 19 februarie 2014 adresată J. Bihor (fila 39 în dosarul de recurs). Documentele poștale sunt depuse la dosarul de recurs la filele 36-39. S-a reținut că în cauză s-a făcut dovada că Decizia nr. 40/2013 a fost comunicată reprezentantului E. în proces, K. Oradea, și înregistrată la E. (fila 36). Pe dovada de comunicare care poartă ștampila poștei București, 15 iulie 2013, se află aplicată și ștampila de înregistrare a documentului la registratura generală a E. la nr. 103551 din 15 iulie 2013. Din recipisa Oficiului poștal din Oradea (fila 37) rezultă că J. Bihor a trimis o scrisoare recomandată, Curții de Apel Oradea, la 30 iulie 2013, pentru care a plătit 7,50 lei. Din scrisoarea din 28 martie 2014 (fila 70 în dosar), prin care CN L. SA îi răspunde E. referitor la actul de procedură expediat de Curtea de Apel Oradea rezultă următoarele: Actul în discuție (citația de comunicare a Deciziei nr. 40/2013) a fost prezentat la Oficiul Poștal Oradea la 12 iulie 2013, (evidențiat prin aplicarea ștampilei). Documentul a fost redistribuit, la 15 iulie 2013 (către destinatar), pe trimitere fiind aplicată ștampila de zi la rubrica data de sosire. în aceeași zi, 15 iulie 2013, actul a fost predat unității destinatare, la registratură. La adresa Poștei s-a anexat Lista de distribuire a trimiterilor recomandate din data de 15 iulie 2013 (fila 71) din care rezultă că la pct. 11 și 12 din listă a fost primit/predat un document - acest număr fiind prezent pe dovada de comunicare a Deciziei nr. 40/2013). Ca urmare, în raport de data de comunicare a deciziei către E. în maniera sus amintită, la 15 iulie 2013, depunerea recursului la poștă, la 30 iulie 2013, s-a făcut înăuntrul termenului de 15 zile de la comunicarea hotărârii atacate, termen care s-a împlinit la 31 iulie 2013, într-o zi de miercuri (termen calculat potrivit art. 101 alin. (1) C. proc. civ.). Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, s-a constatat, în raport de actele și lucrările dosarului, că decizia atacată este nelegală, reținându-se următoarele considerente: Potrivit îndrumărilor, date de instanța de recurs, într-un prim ciclu procesual, prin Decizia nr. 7565/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie potrivit art. 315 C. proc. civ., instanța de trimitere avea îndatorirea de a verifica convenția intitulată tranzacție, prin care părțile au înțeles să stingă litigiul dintre ele. S-a reținut că analiza implica, în mod inevitabil, verificarea dreptului pârâtului B., a cărui calitate de administrator este necontestată - de a încheia tranzacție care presupune, prin natura acestei operațiuni, dreptul de dispoziție asupra unor bunuri. Această analiză, din perspectiva semnalată, nu se regăsește, după rejudecarea cauzei, în considerentele deciziei instanței de apel. Instanța de apel a examinat tranzacția exclusiv din perspectiva părților - reclamanta și B., care au rămas în proces, prin raportare la măsura admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului E.. Nu s-a examinat însă tranzacția încheiată din perspectiva dispozițiilor referitoare la calitatea părților de a dispune de bunul tranzacționat. In cauză pârâtul B. are calitate de administrator al bunului, poziție susținută de acesta pe tot parcursul procesului în diferitele sale etape jurisdicționale - calitate în virtutea căreia s-a opus la admiterea acțiunii reclamantei, invocând calitatea de proprietar a Statului Român și indicând titularul dreptului de proprietate printr-o cerere depusă la dosar, de constatare a titularului dreptului de proprietate formulată împotriva Statului Român prin E. Condițiile de valabilitate ale tranzacției încheiate de părți după intrarea în vigoare a Noului C. civ., se vor aprecia prin raportare la noile reglementări ale acestui act normativ și care, de altfel, preia regulile consacrate de V.C.C. în art. 1704 și următori. S-a mai opinat că potrivit art. 870 N.C.C. apărarea în justiție a dreptului de administrare revine titularului dreptului iar potrivit art. 868 alin. (2) titularul dreptului de administrare poate folosi și dispune de bunul dat în administrare în condițiile stabilite de lege și, dacă este cazul, de actul de constituire. N.C.C. reglementează tranzacția în art. 2267-2278. Or, în cauză pârâtul, B., nefiind titularul dreptului de proprietate, având numai administrarea bunului, nu are capacitatea de a dispune cu privire la întinderea, primirea sau cedarea bunului, în calitatea cu care acesta deține bunul, iar în cauză instanța nu s-a preocupat de cercetarea condițiilor cerute pentru o parte în proces de a încheia acte de dispoziție și nici de o eventuală situație specială în care s-ar afla pârâtul în discuție care să-i permită a atare operație juridică. Ca urmare, neputându-se consfinți în termenii prevăzuți de lege tranzacția încheiată de o persoană care nu îndeplinește condițiile impuse și în lipsa unei examinări a cauzei sub acest aspect, instanța de recurs a apreciat că hotărârea este nelegală, pronunțată cu încălcarea dispozițiilor mai sus indicate. S-a observat că verificarea legalității tranzacției încheiate de părți pentru stingerea litigiului, a fost urmărită exclusiv din perspectiva existenței părților în proces și nu din perspectiva cerințelor legale pentru încheierea actului juridic în discuție și cu toate acestea, instanța nu a lămurit unele inadvertențe importante, strecurate, din lipsă de cercetare, în decizie. Deși B. formulează o cerere de arătare a titularului dreptului de proprietate și, pentru acest motiv, este introdus în cauză E., regimul juridic al bunurilor tranzacționate, pentru stingerea litigiului nu este lămurit. Instanța de recurs a reținut că se confirmă prin puterea și efectele unui act jurisdicțional, în acest mod, o situație neobișnuită : împotriva pârâtului, titular al dreptului, introdus în cauză pentru această calitate, este respinsă acțiunea pentru lipsa calității procesuale pasive, deși nu i se contestă dreptul de proprietate asupra bunului, dar se consfințește o înțelegere de stingere a litigiului, la care participă pârâtul care și-a declinat calitatea de titular al bunului. Ca urmare, s-a constatat că în cauză se impune în temeiul art. 312 alin. (2) C. proc. civ., admiterea recursului și casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, împrejurările de fapt sub aspectele semnalate, nefiind pe deplin stabilite pentru ca în cauză competența de pronunțare asupra fondului pricinii să revină Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 314 C. proc. civ. In acest sens instanța de apel va examina și celelalte critici formulate în recurs, incidente problemei principale ridicate în cauză - legalitatea stingerii litigiului dintre părți din perspectiva condițiilor legale impuse pentru întocmirea unui asemenea act. Cât privește critica referitoare la neverificarea de către Curtea de Apel a existenței unei autorizații administrative, prevăzute de Legea nr. 50/1991, pentru ridicarea unui gard despărțitor, s-au reținut următoarele considerente: Critica nu poate fi privită de sine stătător ci numai integrată în cadrul criticilor referitoare la verificarea termenilor în care a fost încheiată tranzacția (cum a și fost invocată prin cererea de recurs), pentru ca aceasta să producă efectele juridice prevăzute de lege pentru stingerea litigiului dintre părți, analiza instanței urmând a se face atât din perspectiva participanților la proces, în măsură să dispună asupra celor negociate cât și din perspectiva naturii obligațiilor asumate și a modalității de asumare a acestora, în limitele cerințelor legale. Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții instituie regula potrivit căreia executarea unor asemenea lucrări „este permisă numai pe baza unei autorizații de construire sau de desființare, emisă în condițiile prezentei legi, la solicitarea titularului unui drept real asupra unui imobil - teren și/sau construcții - identificat prin număr cadastral, în cazul în care legea nu dispune altfel." Legea se ocupă în detaliu de procedura de urmat pentru obținerea unui asemenea document, inclusiv de valabilitatea, prelungirea și, după caz, modificarea lui. Aducerea la îndeplinire a obligațiilor inserate într-o tranzacție, fiind o problemă de executare, de regulă ulterioară emiterii hotărârii de expedient, cenzura pe care o poate face instanța la acest moment este verificarea ca angajamentele stabilite în sarcina părților să poată fi aduse la îndeplinire în termenii și condițiile legii. Pentru cazul dedus judecății, cenzura ține de termenii în care textul a fost redactat. Instanța este ținută, ca în cadrul cenzurii pe care o face tranzacției, să verifice dacă pentru o obligație de ridicarea unei construcții a fost emisă o asemenea autorizație, numai în ipoteza în care părțile au prevăzut în cuprinsul înțelegerii că obligația a fost deja îndeplinită. Această din urmă situație nu s-a identificat în cauză, nefiind identificată, potrivit celor anterior arătate, nici subiectul unei asemenea obligații, din perspectiva calității procesuale. Instanța de recurs a apreciat că, celelalte probleme puse în discuție în recursul formulat de pârât împotriva Deciziei nr. 40/2013 a Curții de Apel Oradea vor fi examinate în măsura incidenței lor în raport de modul de rezolvare a cauzei. A fost respinsă ca neîntemeiată critica referitoare la greșita respingere a excepției netimbrării acțiunii. S-a reținut că, potrivit art. 1 din Legea nr. 455/2006 pentru stabilirea unor măsuri privind acțiunile și cererile in justiție formulate de cultele religioase recunoscute în România, acțiunile și cererile în justiție formulate de cultele religioase recunoscute din România pentru constatarea în condițiile legii a dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate, cele de revendicare care privesc construcțiile și terenurile aferente sau terenurile libere situate în intravilanul localităților precum și cele pentru constatarea existenței drepturilor de proprietate asupra unor asemenea bunuri sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și de timbru judiciar. Procedând la rejudecarea apelurilor declarate de Statul Român prin E., reprezentat de D. și de B. București, instanța de apel, prin Decizia civilă nr. 276/A/2015 a Curții de Apel Oradea a admis ca fondate apelurile civile declarate de Apelanții pârâții Statul Român, prin E., reprezentat de D. Cluj Napoca prin J. Bihor Oradea și de B. București reprezentat prin F. și asistență juridică cu sediul în București, sector 5, pentru U.M. x Zalău, județul Sălaj și U.M. x Beiuș, județul Bihor, în contradictoriu cu intimata reclamantă A. și intimații pârâți Primăria Municipiului Beiuș și Consiliul Local Al Municipiului Beiuș, împotriva sentinței civile nr. 72/C din 10 martie 2010 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care o schimbă în parte, în sensul că: S-a respins acțiunea formulată de reclamanta A. împotriva pârâților B. și intervenientul Statul Român, prin E. reprezentat de D. Cluj Napoca prin J. Bihor Oradea, sub aspectul tuturor capetelor de cerere. S-au păstrat celelalte dispoziții ale sentinței. S-a respins excepția privind lipsa calității procesuale pasive a E., ca reprezentant al Statului Român. S-a respins cererea intimatei reclamante privind pronunțarea unei hotărâri de consfințire a tranzacției încheiate la data de 3 octombrie 2011 între A. și B. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele: Rejudecând cauza, prin examinarea sentinței apelate prin prisma motivelor de apel și cu respectarea îndrumarului deciziei de casare, instanța de apel a constatat următoarele: Excepția inadmisibilității acțiunii invocată de apelantul B. este nefondată, nefiind în prezența vreunui concurs dintre legea specială și legea generală pentru ca în speță să-și găsească incidența dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care a fost tranșată problema concursului dintre legea specială și legea generală în sensul rezolvării acestuia, conform principiului speciali generalib dolari SUA erogant, în favoarea legii speciale. Astfel, este de observat că obiectul acțiunii dedusă judecății nu îl constituie retrocedarea imobilului în litigiu, în condițiile dispozițiilor art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, ci o acțiune în revendicare în sprijinul căreia titulara acesteia invocă calitatea sa de proprietar înscris în cartea funciară, nefiind uzitată procedura prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000. Se poate conchide așadar că rezolvarea dată de instanța de fond excepției privind inadmisibilitatea acțiunii este legală, urmând ca dispoziția tribunalului privind respingerea acestei excepții să fie păstrată. Critica referitoare la greșita respingere a excepției netimbrării acțiunii a fost tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia civilă nr. 1166 din 8 aprilie 2914 în sensul respingerii acesteia ca neîntemeiată, făcându-se trimitere la prevederile art. 1 din Legea nr. 455/2006 precum și la dispozițiile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, lit. p) și lit. n), prin urmare, nu se mai impune a fi supusă vreunei analize, urmând a fi păstrată dispoziția tribunalului privind respingerea excepției insuficientei timbrări. Excepția privind lipsa calității procesuale pasive invocată de E. în cursul judecării cauzei în primă instanță, reiterată ulterior în apel, susținută mai apoi de către intimata reclamantă, a fost respinsă, în considerarea motivelor ce succed. Această parte a fost arătată ca fiind titularul dreptului de către pârâtul inițial, B., pârât ce este titular al unui drept de administrare, atribuit în baza Deciziei nr. 190 din 16 septembrie 1969 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al județului Bihor, prin urmare, este neîndoios că, în cadrul judecării unei acțiuni reale - cum este cea de față în care reclamanta pretinde un drept real asupra bunului revendicat - cel arătat de pârâtul în a cărui posesie se află bunul ca fiind titularul dreptului de proprietate, introdus în proces în condițiile dispozițiilor art. 64-66 C. proc. civ., are calitate procesuală pasivă. Este adevărat că acesta din urmă a avut o poziție oscilantă, invocând inițialmente excepția privind lipsa calității procesuale pasive, pe motiv că pârâtului B. i-ar reveni calitatea procesuală pasivă, pentru ca mai apoi să renunțe a o susține, poziția de renunțare nefiind interzisă de vreun text de lege. Cu toate acestea, instanța a avut a se pronunța asupra respectivei excepții, deoarece a fost susținută de către intimata reclamantă, inclusiv în ședința publică din 19 martie 2015. Sub aspect procesual, este de relevat că Statul Român, reprezentat prin E. a fost indicat ca fiind titularul dreptului, calitate în care a fost chemat în judecată de pârâtul B. prin cererea depusă în dosarul Judecătoriei Beiuș la termenul de judecată din 19 martie 2008, iar ulterior, prin actul intitulat „completare de acțiune” înregistrat la Judecătoria Beiuș în ziua de 25 aprilie 2008, reclamanta a solicitat introducerea și citarea în cauză a E. La data la care a fost formulată cererea de arătare a titularului dreptului, erau în vigoare prevederile art. 12 alin. (4) și (5) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, conform cărora titularul dreptului de administrare are obligația să arate instanței cine este titularul dreptului de proprietate potrivit C. proc. civ., în astfel de litigii Statul fiind reprezentat de E., prin urmare, din perspectiva dispozițiilor enunțate este evident că excepția privind lipsa calității procesuale pasive a E. apare ca fiind nefondată. Referitor la cererea intimatei privind pronunțarea unei hotărâri de consfințire a tranzacției încheiate de reclamantă cu pârâtul B. la data de 3 octombrie 2011, este de reținut că instanța are a verifica legalitatea acesteia din perspectiva cerințelor legale pentru încheierea actului juridic în discuție. Astfel, în legătură cu capacitatea cerută pentru încheierea valabilă a contractului de tranzacție, art. 1706 alin. (1) C. civ. prevede că este necesar a părțile să aibă dreptul de a dispune de obiectul cuprins în ea. Or, în speță, semnatarul tranzacției este B. care nu este titularul dreptului de proprietate, acesta având doar administrarea bunului, prin urmare, este evident că o atare calitate nu-i conferea dreptul de a dispune de bunul din litigiu, prin încheierea unui act de dispoziție, pe cale de consecință concluzia ce se desprinde este aceea că tranzacția aflată în discuție nu întrunește condițiile de validitate prescrise de art. 1706 alin. (1) C. civ., ca atare instanța nu poate lua act de tranzacție, prin pronunțarea unei hotărâri de expedient. În atare situație, devine superfluă analizarea susținerii reclamantei privitoare la împrejurarea că reprezentantul B. a acționat fără un mandat sau împuternicire expresă pentru renunțarea la beneficiul tranzacției, după cum nu mai prezintă relevanță nici aspectul reliefat în cadrul actului din 3 decembrie 2014 emis de Primăria Municipiului Beiuș în sensul că pentru gardul construit pentru delimitarea nr. top.253/1A și 253/1B - construcție metalică provizorie, demontabilă, nu este necesară eliberarea unei autorizații de construire, câtă vreme edificarea gardului despărțitor pentru delimitarea parcelelor reprezenta una dintre clauzele actului de tranzacție, act care în considerarea motivelor ce preced, nu poate fi consfințită de instanță în condițiile dispozițiilor art. 272-273 C. proc. civ. Cât privește fondul pricinii, trebuie a se reține că, în speță, titularul acțiunii în revendicare dedusă judecății a cerut obligarea pârâților la eliberarea în deplină proprietate, posesie și pașnică folosință a imobilului cu nr. top.253/1 reprezentând în natură o casă, curte în intravilan, cu suprafața de 1630 m.p. concomitent cu obligarea lor de a se abține pe viitor de la orice acte de conturbare în posesie ori folosință a imobilului revendicat. Acțiunea în revendicare se prezintă ca fiind acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar. În speță este de netăgăduit calitatea reclamantei de titulară a dreptului de proprietate, dreptul acesteia fiind intabulat în C.F. Beiuș sub B.5, întabulare efectuată la data de 10 mai 2004, în baza sentinței civile nr. 507/2004 a Judecătoriei Beiuș, prin care s-a anulat încheierea de întabulare nr. 4128/1949 cu privire la nr. top.253/1 și a inscripției de sub B.1, fiind restabilită situația anterioară de C.F., conform C.F. nr. 1 în favoarea A., în întregime. În calitatea sa de titular al dreptului de proprietate, reclamantei nu-i poate fi tăgăduită calitatea procesuală activă în exercitarea acțiunii în revendicare dedusă judecății, însă în speță această acțiune a fost paralizată de Statul Român prin E., acesta opunând reclamantei propriul titlu asupra bunului revendicat. Atât pârâtul B. cât și E. în reprezentarea Statului Român au învederat instanței încă în cursul derulării procesului în primă instanță că imobilul din litigiu face parte din domeniul public înscris în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului aprobat prin H.G. nr. 1705/2006, regăsit în anexa nr. 4. Într-adevăr imobilul revendicat apare înscris în anexa nr. 4 a sus-menționatei hotărâri sub denumirea 2511 și sub nr. E., cu următoarele date tehnice: Cod clasificație 8.29.09, reprezentând construcții și teren, situate în localitatea Beiuș, cu o valoare de 642.886 lei, anul dobândirii fiind 1969, în baza Deciziei nr. 190/1969, făcându-se totodată mențiunea că Hotărârea de Guvern de validare este H.G. nr. 1045/2000 din data de 6 noiembrie 2000, și că ordonatorul principal și administratorul imobilului este B.. Ulterior, prin Hotărârea nr. 1705 din 29 noiembrie 2006 a fost aprobat inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului prevăzut în anexele nr. 1-46. În contextul sus-arătat trebuie a fi reliefat efectul de opozabilitate față de terți a dreptului Statului fără înscrierea în cartea funciară având în vedere prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, în versiunea în vigoare la data la care prin hotărâre de guvern imobilul apare inclus în inventarul bunurilor din domeniul public al Statului. Pe de altă parte, din perspectiva prevederilor art. 37 alin. (1) - din Legea nr. 7/1996 - în forma în vigoare la data declanșării litigiului de față - conform cărora hotărârea prin care s-a admis rectificarea unei înscrieri nu va fi opozabilă persoanelor împotriva cărora acțiunea nu a fost admisă, trebuie a se reține că hotărârea judecătorească în baza căreia a fost efectuată în cartea funciară înscrierea de sub B.5, nu a fost pronunțată în contradictoriu cu Statul Român prin E., în acel proces compărând în calitate de pârât SC I. SA - prin Direcția De Telecomunicații Bihor. Prin urmare, nu-i este opozabilă Statului, negăsindu-și incidența textul alin. (2) al articolului precedent care conferă caracter de opozabilitate unei astfel de hotărâri de rectificare, față de terțele persoane ce au dobândit dreptul după înscriere, însă numai dacă acțiunea fusese înscrisă în cartea funciară, ceea ce nu este cazul în speță. Nu în ultimul rând, cât privește înscrisurile de care s-a prevalat intimata reclamantă în actuală fază procesuală, s-a reținut că analizarea conținutului acestora nu este de natură a conduce la o concluzie diferită de cea exprimată anterior. Astfel, prin actul intitulat „Protocol” încheiat la data de 25 iulie 1991 se atestă predarea de către U.M. x Beiuș a imobilului situat în Beiuș, în favoarea A. Apoi, prin actul din 3 decembrie 2014 emis de Primăria Municipiului Beiuș se atestă faptul că intimata reclamantă figurează în baza de date fiscale a acesteia cu mai multe bunuri impozabile, între care este specificat și imobilul litigios, cu o valoare contabilă de 3.723,31 lei. Niciunul dintre aceste acte nu este însă de natură a schimba datele problemei, problema de drept în speță rezidând în faptul că acțiunea în revendicare a reclamantei, - al cărei demers judiciar a fost inițiat în calitate de proprietar tabular -, a fost paralizată de un alt titular al dreptului de proprietate vizând același imobil, ce a opus reclamantei un titlu nedesființat până în prezent. Dată fiind situația expusă, având în vedere și caracterul inalienabil al dreptului de proprietate publică conferit prin art. 136 alin. (4) din Constituția României,republicată, concluzia ce se desprinde este aceea că ambele apeluri apar ca fiind fondate, soluția de admitere în parte a acțiunii în revendicare fiind eronată, impunându-se pe cale de consecință pronunțarea în apel a unei hotărâri de schimbare în parte a sentinței apelate. Față de ansamblul considerentelor ce preced, instanța, în baza dispozițiilor art. 296 alin. (1) C. proc. civ., a admis apelurile, a schimbat în parte sentința în sensul că a respins acțiunea sub aspectul tuturor capetelor de cerere, celelalte dispoziții ale sentinței urmând a fi păstrate. S-a respins totodată cererea intimatei reclamante privind pronunțarea unei hotărâri de expedient și excepția privind lipsa calității procesuale pasive a E. în calitate de reprezentant al Statului Român. S-a constatat totodată că părțile apelante nu au solicitat cheltuieli de judecată în actuala etapă procesuală. Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs A. Prin Decizia nr. 2303 din 22 octombrie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosar nr. x/187/2008** s-a admis recursul formulat de reclamanta A. împotriva Deciziei civile nr. 276/A din 9 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă. A fost casată decizia atacată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Pentru a pronunța astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere următoarele considerente: Având în vedere limitele controlului judiciar determinate de criticile formulate prin singurul recurs declarat în cauză, Înalta Curte constată că premisele analizei pe care o poate efectua sunt următoarele: Acțiunea promovată în cauză este o acțiune reală, în revendicare, căreia nu îi sunt aplicabile prevederile O.U.G. nr. 94/2000, care are ca obiect material imobilul cu nr. top.253/1 înscris în C.F. Beiuș și care este îndreptată împotriva UM x Zalău, B. și intervenientului Statul Român, prin E. Dezlegările date de instanță asupra capătului doi de cerere și asupra excepțiilor formulate în cauză nu au făcut obiect de critică în recurs și, de aceea, ele intră în puterea lucrului judecat, nemaiputând fi cenzurate. Este, de asemenea, necontestat că reclamanta este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului cu nr. top. 253/1 din C.F. Beiuș, dreptul acesteia fiind intabulat în baza sentinței civile nr. 507 din 31 martie 2004 a Judecătoriei Beiuș, prin care s-a anulat încheierea de intabulare din 1949 cu privire la nr. top. 253/1 și a inscripției de sub B.1 și s-a restabilit situația anterioară de carte funciară în favoarea A. Fără a nega existența titlului de proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu, instanța de apel a considerat că acesta are o putere inferioară celui opus de Statul Român prin E.. În opinia instanței de apel, imobilul în litigiu face parte din domeniul public al statului, iar acest lucru rezultă din faptul că bunul apare înscris în anexa nr. 4 a H.G. nr. 1705/2006, „anul dobândirii fiind 1969, în baza Deciziei nr. 190 din 16 aprilie 1969 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al județului Bihor, făcându-se totodată mențiunea că hotărârea de guvern de validare este H.G. nr. 1045/2000 din data de 06 octombrie 2000”. Înalta Curte a apreciat că niciunul dintre actele juridice menționate nu poate face dovada apartenenței imobilului în litigiu la domeniul public al statului. Domeniul public este format din bunurile care sunt de uz sau interes public prin natura lor și din cele pe care legea le declară ca aparținând domeniului public. Astfel, potrivit art. 3 din Legea nr. 213/1998: „Domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Cons