ÎCCJ, decizie (scj.ro #114098)

Condițiile de valabilitate a tranzacției. Incapacitatea uneia dintre părți de a dispune cu privire la bunul tranzacționat. Nelegalitatea hotărârii prin care a fost consfințită o astfel de convenție.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Obligații. Contracte speciale. Tranzacția.

Index alfabetic :

imobil

- tranzacție

- drept de administrare

- drept de proprietate

- act de dispoziție

NCPC, art. 868, art.870, art.2267 – 2278

Analiza condițiilor de valabilitate a tranzacției, implică, în mod inevitabil, verificarea dreptului părților

de a încheia tranzacția, care presupune, prin natura acestei operațiuni, dreptul de dispoziție asupra unor bunuri.

Ca atare, dacă una din părți are calitate de administrator al bunului și, deci, nu are capacitatea de a  dispune cu privire la întinderea, primirea sau cedarea bunului, iar verificarea legalității tranzacției încheiate de părți pentru stingerea litigiului, a fost urmărită exclusiv din perspectiva existenței părților în proces și nu din perspectiva cerințelor legale pentru încheierea actului juridic în discuție, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală, cu încălcarea dispozițiilor art. 2268 alin. (1) și art. 2271 NCC.

Secția I civilă, decizia nr. 1166 din  8 aprilie 2014

Prin acțiunea formulată la 25.04.2006 pe rolul Judecătoriei Beiuș, reclamanta Episcopia Greco-catolică O. a formulat o acțiune în revendicare împotriva pârâților UM013xx B., Ministerul Apărării Naționale, Consiliul local al municipiului Beiuș și Primăria municipiului Beiuș, prin care a solicitat obligarea pârâților la eliberarea și  lăsarea în proprietate și pașnică folosință a imobilului cu nr. top. 253/1 reprezentând o casă, curte de 1630 mp, în intravilan, deținute de pârâți fără titlu. S-a mai solicitat obligarea pârâților să se abțină pe viitor de la orice act de tulburare a posesiei și folosinței imobilului proprietatea reclamantei.

Judecătoria Beiuș prin sentința civilă nr. 1394 din 10.11.2006 a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a M.Ap.N., a admis acțiunea împotriva pârâților și i-a obligat pe primii trei pârâți să elibereze imobilul cu nr. top. 253/1 din c.f. nr. 2233 Beiuș, casă și curte în intravilan proprietatea reclamantei, cu cheltuieli de judecată.

Sentința nr. 1394 din 10.11.2006 a fost desființată în totalitate prin decizia civilă nr. 749/A din 13.11.2007 și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Primind cauza spre rejudecare Judecătoria Beiuș prin încheierea din 19.03.2008 a dispus introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor Publice ca titular al dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, având în vedere că pârâtul M.Ap.N. a formulat o cerere de arătare a titularului dreptului de proprietate asupra imobilelor revendicate, și anume Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Reclamanta prin cererea din 25.04.2008, și-a completat acțiunea chemând în judecată și Ministerul Finanțelor Publice în calitate de pârât.

Judecătoria Beiuș prin sentința civilă nr. 508 din 8.04.2009 și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Oradea, competent să soluționeze cauza de natură civilă, având un obiect evaluabil în bani (932.398,69 lei construcție și 684.866 lei terenurile).

Tribunalul Bihor prin sentința civilă nr. 72 din 10 martie 2010 a admis în parte acțiunea reclamantei în contradictoriu cu M.Ap.N., UM014xx Z. și Ministerul Economiei și Finanțelor și a obligat pe acești pârâți să elibereze în deplină proprietate, posesie și pașnică folosință imobilul cu nr. top. 253/1 din c.f. nr. 2233 Beiuș. A fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâților de a se abține pe viitor de la orice acte de contestare în posesie ori folosință a imobilului. A fost respinsă excepția insuficienței timbrării și excepția inadmisibilității acțiunii. A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților UM B., Primăria municipiului Beiuș și Consiliul Local Beiuș și a fost respinsă acțiunea față de aceștia.

S-a reținut pe fondul cauzei că imobilul cu nr. top. 253/1 Beiuș, casă și curte de 1630 mp în intravilan, constituie proprietatea tabulară a reclamantei, în baza sentinței civile nr. 507/2004 a Judecătoriei Beiuș.

În raport de situația ce rezultă din cartea funciară a imobilului s-a apreciat că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile OUG nr. 94/2000. S-a respins astfel excepția inadmisibilității acțiunii întemeiate pe dispozițiile art. 480 C.civ.

Potrivit dispozițiilor Legii nr. 455/2006 pentru stabilirea unor măsuri privind acțiunile și cererile în justiție formulate de cultele religioase recunoscute din România, s-a constatat că acțiunea în revendicare formulată de reclamantă este scutită de plata taxei judiciare de timbru și de timbru judiciar.

S-a constatat că pârâții Primăria municipiului Beiuș și Consiliul local nu exercită posesia asupra bunului revendicat și ca urmare nu au calitate procesuală pasivă.

Din adresa din 12.10.2006 emisă de UM 013xx B. s-a reținut că imobilul a fost trecut din folosința și administrarea UM 013xx B. în folosința și administrarea UM 014xx Z., împrejurare în raport de care s-a constatat că pârâta UM 013xx B. nu are calitate procesuală pasivă.

Pe fondul revendicării s-a constatat că reclamanta și-a intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, în urma unei hotărâri judecătorești pronunțată la o dată anterioară emiterii H.G. nr. 2060/2004 (prin care s-a constatat că imobilul în discuție se află în domeniul public al statului, având o valoare de inventar de 642.866 lei, potrivit anexei nr. 4 la acest act normativ).

S-a mai constatat că H.G. nr. 2060/2004 a fost abrogată prin H.G. nr. 1705/2006.

Curtea de Apel Oradea, prin decizia civilă nr. 215/A din 15.11.2011 a admis apelurile formulate împotriva sentinței Tribunalului Bihor de pârâții M.Ap.N. și Ministerului Finanțelor Publice, pentru Statul Român reprezentat de  D.G.F.P. Bihor.  S-a luat act de tranzacția încheiată la 3.10.2013 între reclamantă și pârâții M.Ap.N. prin Direcția pentru relații cu Parlamentul și asistență juridică, pentru UM 014xx Z. și UM 013xx B., cu conținutul arătat în dispozitivul hotărârii.

Tranzacția a fost consfințită împreună și cu schița de identificare și dezmembrare a imobilului.

A fost respinsă acțiunea împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Bihor pentru lipsa de calitate procesuală pasivă și au fost păstrate restul dispozițiilor sentinței atacate care nu contravin deciziei Curții de Apel Oradea.

Această decizie a fost casată prin decizia nr. 7565 din 12.12.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar cauza a fost trimisă spre rejudecarea apelului, pentru ca instanța să verifice condițiile de valabilitate a convenției încheiate de părți sub numele tranzacție, pentru a se stabili care era regimul juridic al terenului la momentul când s-a luat act de tranzacție și pentru a se identifica titularul dreptului de dispoziție asupra imobilului, aspect care trebuia clarificat prin verificarea calității procesuale pasive a statului.

S-a mai reținut și că pentru a se putea lua act de tranzacție era necesară obținerea unei autorizații administrative potrivit Legii nr. 50/1991, în raport de împrejurarea că în tranzacție se vorbește despre edificarea unui gard despărțitor cu fundație, ceea ce presupune și modificarea proprietății tranzacționate.

Instanța de recurs a constatat că în măsura în care nu se poate lua act de tranzacție instanța va proceda la soluționarea apelurilor cu care a fost investită.

Curtea de Apel Oradea prin decizia civilă nr. 40 din 20.06.2013, rejudecând cauza, a admis apelurile declarate de pârâții Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin D.G.F.P. Bihor și M.Ap.N. reprezentat prin Direcția pentru relația cu Parlamentul și asistență juridică pentru UM 014xx Z. și UM 01xx B. A fost schimbată în parte sentința în sensul că s-a respins acțiunea împotriva Ministerului Finanțelor Publice pentru lipsa calității procesuale pasive a acestuia și s-a luat act de tranzacția încheiată între reclamantă și pârâtul M.Ap.N. pentru UM 014xx Z., care a fost consfințită în întregime în termenii arătați în dispozitivul deciziei. Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței.

În motivarea acestei soluții instanța de apel a constatat următoarele:

Imobilul în litigiu - având nr. top. 253/1, înscris  inițial în coala de carte funciară nr. 1 Beiuș casă și curte în intravilan în suprafață de 473 stânjeni (1630 mp) foaia A nr. II 3 - a format dreptul de proprietate al intimatei reclamante, iar la data de  6.12.1949 prin încheierea de întabulare nr. 4128 la foaia B nr. 19 s-a înscris mențiunea că imobilul se transcrie în altă coala de carte funciară, nr. 2233 Beiuș, în favoarea  Ministerului Telecomunicațiilor.

Prin sentința civilă nr. 507 din 31.03.2004 pronunțată de Judecătoria Beiuș, s-a dispus  anularea încheierii de întabulare sus menționate și a înscrierilor din coala de carte funciară nr. 2233 Beiuș, cu restabilirea situației anterioare de carte funciară în favoarea Episcopiei Române Unite cu Roma Greco-catolică O. S-a apreciat astfel că, atâta timp cât nu a fost desființat dreptul de proprietate al Episcopiei, orice discuții referitoare la proprietate sunt inadmisibile.

S-a reținut că acțiunea a fost promovată de intimata reclamantă în baza dreptului comun ca o acțiune în revendicare, ca urmare a faptului că imobilul în litigiu a redevenit în proprietatea sa de carte funciară în baza  unei hotărâri judecătorești irevocabile, astfel că s-a considerat că nu sunt incidente dispozițiile OUG nr. 94/2000.

Art. 2 din acest act normativ se referă doar la imobilele - terenuri și construcții – preluate abuziv, indiferent de destinație și care erau  deținute  la data intrării în vigoare a acestuia de  o regie autonomă, societate sau companie națională, o societate comercială la care statul este acționar majoritar. S-a constatat că imobilul în litigiu nu intră în această categorie fiind în administrarea M.Ap.N. potrivit deciziei din 16.04.1969 a Comitetului executiv al Consiliului Popular al județului Bihor, excepția de inadmisibilitate fiind corect respinsă de instanța de fond.

Având în vedere împrejurarea că din anul 2004, imobilul a revenit în proprietatea intimatei recurente, neexistând  un act de expropriere, apărările Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice în sensul că acesta s-ar afla în domeniul public potrivit adresei din 26.09.2006, au fost apreciate ca nefondate față și de prevederile art. 33 din DL nr. 165/1938, a Legii nr. 7/1996, conform cu care cuprinsul cărții funciare se consideră exact în folosul aceluia  ce l-a dobândit.

Critica referitoare la greșita soluționare a excepției de anulare a acțiunii ca netimbrată, a fost respinsă ca nefondată. Conform Legii nr. 455/2006, acțiunile și cererile formulate de acestea pentru revendicare construcțiilor și terenurilor aferente sunt  scutite de la plata taxelor  judiciare de timbru și a timbrului judiciar. Pe de altă parte, s-a mai constatat că scutirea de la plata acestora este reglementată și de art. 15 alin. (1)-(2) din Legea nr. 146/1997.

În raport de împrejurarea că imobilul în litigiu se află în posesia și patrimoniul M.Ap.N., potrivit inventarului bunurilor din domeniul public al statului, întocmit de M.Ap.N., aprobat  prin HG nr. 2060/2004, s-a constatat că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă în cauză. Ca urmare, s-a apreciat că în mod greșit instanța de fond a reținut contrariul, astfel că au fost găsite întemeiate criticile formulate de apelantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, ca urmare, apelul acestui pârât a fost admis și a fost schimbată sentința în sensul respingerii acțiunii față de acesta pentru lipsa  calității procesuale pasive.

S-a conchis că în speță are calitate procesuală pasivă doar M.Ap.N. și în reprezentarea unităților militare, și deci tranzacția încheiată la data de 03.10.1211 între acestea și reclamantă îndeplinește cerințele impuse de art. 271 – 273 C.proc.civ. și se impune a se lua act de aceasta și de a fi consfințită în întregime, cu atât mai mult cu cât înțelegerea profită Statului Român căruia i s-a cedat gratuit 398 mp teren.

Conform art. 296 C.proc.civ. instanța de apel a admis apelul declarat de M.Ap.N. reprezentat prin Direcția  pentru relația cu Parlamentul și asistență juridică pentru UM 014xx Z., a schimbat în parte sentința și a luat act de tranzacție.

Împotriva deciziei nr. 40/2013 A din 20.06.2013 a Curții de Apel Oradea a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Recursul a fost motivat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.proc.civ. Criticile au fost structurate în  șase puncte.

La pct. I s-a susținut că hotărârea este netemeinică și nelegală întrucât reclamanta nu putea  să intre în posesia unui bun care aparține domeniului public al Statului prin nici o cale legală și nici să încheie vreo tranzacție, cu atât mai mult cu cât prin sentința civilă nr. 507/2004 a Judecătoriei Beiuș nu se reconstituie dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului.

În acest sens recurentul a invocat adresa sa din 26.09.2006 pentru a demonstra natura juridică de bun aflat în domeniul public al statului, statul preluând acest bun prin Decretul nr. 358/1948 pentru stabilirea situației de drept a fostului cult greco-catolic, drept de proprietate înscris în cartea funciară prin încheierea nr. 4128 din 6.11.1949.

Soluția instanței a fost criticată pentru încălcarea dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 213/1998 potrivit cărora bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile.

Ca urmare, M.Ap.N., care are bunul în administrare, nu are asupra lui un drept de dispoziție, drept rezervat numai titularului dreptului de proprietate, Statul Român.

S-a mai criticat încălcarea dispozițiilor Legii nr. 7/1996 cât privește efectul înscrierilor în cartea funciară, care sunt declarative și nu constitutive, împrejurare în raport de care prin sentința civilă nr. 507/2004 a Judecătoriei Beiuș nu se reconstituie dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului, cum greșit a reținut instanța. Deși a dispus repunerea părților în situația anterioară, prin sentința invocată, recurentul a arătat că la dosar nu există acte care să ateste proprietatea reclamantei asupra imobilului.

Recurenta a susținut că potrivit art. 28 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale dobândite de stat  prin expropriere sunt opozabile față de terți fără înscriere în cartea funciară. Or la data anulării încheierii de intabulare nr. 4128/1949 cu privire la nr. top. 253/1 și a înscrierii de sub B 1 din CF 2233 Beiuș, Statul Român era proprietarul de drept al imobilului revendicat.

S-a mai arătat că art. 39 din Legea nr. 7/1996 stabilește că hotărârea prin care s-a admis rectificarea unei înscrieri nu va fi opozabilă persoanelor împotriva cărora acțiunea nu a fost admisă.

Ca urmare, s-a invocat lipsa de opozabilitate a acestei hotărâri atât față de M.Ap.N., ca titular al dreptului de administrare, cât și față de Statul Român ca titular al dreptului de proprietate, care nu a fost parte în dosarul nr. 262/2004.

S-a invocat faptul că titlul statului este reprezentat de Decretul nr. 358/1948 care în art. 2 a stabilit că averea mobilă și imobilă aparținând departamentelor și instituțiilor cultului greco-catolic revine Statului Român.

Ca urmare, bunul în discuție a intrat în domeniul public al statului, în administrarea Ministerului Comunicațiilor, fiind înscris în cartea funciară prin Încheierea nr. 4128 din 6.11.1949.

Cât privește efectele sentinței nr. 507/2004, recurenta a adus o serie de critici hotărârii și a susținut că înscrierea în cartea funciară a acestei hotărâri nu îi conferă puterea de titlu de proprietate, fiind făcută după intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, fiind necesar a se face distincție între efectul constituirii de drepturi reale al înscrierii în CF prevăzut de art. 17 și 18 din D.L. nr. 115/1938.

Recurentul a susținut că reclamanta nu a prezentat un titlu de proprietate care să contrazică titlul statului (dobândit în baza unui act normativ, Decretul nr. 358/1948), astfel că prin decizia civilă nr. 215 din 15.11.2011, Curtea de Apel în mod eronat a reținut că titlul de proprietate al reclamantei este sentința civilă nr. 507/2004 și că potrivit înscrierilor de carte funciară proprietară este reclamanta și nu Statul Român. Dacă s-ar admite o atare situație de drept, reclamanta ar avea la îndemână o acțiune în tulburare de posesie și nu de revendicare.

La pct. II din recurs s-a criticat respingerea excepției inadmisibilității acțiunii, soluție pronunțată, în opinia recurentului, cu încălcarea dispozițiilor OUG nr. 94/2000, act normativ incident în cauză față de împrejurarea că bunul face parte din domeniul public al statului.

S-a invocat decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că nu există opțiune între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, dreptul civil.

În ipoteza în care bunul nu se poate restitui în natură, potrivit art. 1 alin. (6) din OUG nr. 94/2000 reclamantei i se cuvin despăgubiri bănești acordate conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

La pct. III din recurs, referitor la lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice recurentul a făcut precizarea că nu trebuie confundată lipsa calității de reprezentant cu lipsa calității procesuale pasive.

Recurentul a arătat că Ministerul Finanțelor Publice a fost chemat în judecată nu în nume propriu ci ca reprezentant al Statului Român pentru considerentul că acesta este titularul dreptului de proprietate. Ca urmare, calitatea procesuală pasivă aparține Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și nu Ministerului în nume propriu.

S-a susținut că faptul că M.Ap.N. întocmește inventarul bunurilor aflate în proprietatea publică a statului și administrate de acesta, nu are nici o relevanță în prezentul  litigiu, care privește dreptul de proprietate, întrucât obiectul acțiunii este revendicarea imobiliară a unui bun aflat în domeniul public al statului.

S-a invocat art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998 potrivit căruia în litigiile privitoare la dreptul de administrare în instanță, titularul acestui drept va sta în nume propriu, în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului, titularul dreptului de administrare are obligația să arate instanței care este titularul dreptului de proprietate, potrivit prevederilor Codului de procedură civilă. În alin. (5) al aceluiași articol se spune expres să în litigiile privitoare la alin. (4) statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.

S-a criticat motivarea instanței de apel bazată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 346/2006 privind organizarea și funcționarea M.Ap.N. care a stat la baza  argumentării admiterea excepției.

Recurentul a susținut că dispozițiile citate nu sunt incidente în cauză întrucât acestea privesc apărarea de către M.Ap.N. a drepturilor și intereselor proprii iar nu pe cele ale Statului Român.

S-a criticat astfel decizia Curții de Apel prin care a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor.

La pct. IV din recurs s-a criticat soluția Curții de apel pentru contradicția între considerente în care se face trimitere la calitatea de intervenient a Ministerului Finanțelor Publice, iar pe de altă parte se analizează calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice în raport de faptul că imobilul se află în posesia și patrimoniul Ministerului Apărării Naționale, potrivit inventarului bunurilor din domeniul public al statului întocmit de M.Ap.N., deși Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a fost atras în

proces tocmai de M.Ap.N. și introdus în cauză ca titular al dreptului de proprietate.

Motivarea Curții de apel a fost apreciată ca superficială, hotărârea necuprinzând motivele pe care se sprijină, atunci când s-a statuat că M.Ap.N. este proprietarul imobilului, deși acest pârât a fost cel care a solicitat introducerea în cauză, în calitate de proprietar, a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, și câtă vreme acesta exercită doar un drept de administrare care implică posesia, dar nu și dreptul de a dispune asupra bunului.

Ca urmare, s-a criticat ca nelegală măsura consfințirii tranzacției  încheiate cu reclamanta de pârâtul M.Ap.N., care are doar un drept de administrare asupra imobilului, deși titularul dreptului de proprietate, Statul Român, a fost introdus în cauză în această calitate.

La punctul V din recurs s-a invocat nerespectarea caracterului obligatoriu al deciziei nr. 7565 din 12.12.2012 pronunțată de ICCJ atât asupra modului în care instanța de recurs a dezlegat problemele de drept invocate pe calea recursului cât și sub aspectul administrării de probe.

Deși s-au redat în întregime motivele care au condus la casarea deciziei nr. 215/2011 a Curții de Apel Oradea, în rejudecarea apelurilor, curtea de apel a lăsat nesoluționată întreaga situație expusă de instanța de recurs cu privire la: verificarea îndeplinirii condițiilor de valabilitate a „Convenției” (legalitatea înțelegerii dintre părți pentru ca prin tranzacție să nu se urmărească eludarea dispozițiilor imperative ale legii); stabilirea regimului juridic al terenului la momentul când se ia act de tranzacție, și cine are dreptul de dispoziție asupra imobilului (prin verificarea și calității procesuale a statului; verificarea existenței autorizației administrative potrivit Legii nr. 50/1991 pentru edificarea unui gard despărțitor cu fundație, cum rezultă din tranzacție, lucru care presupune modificarea proprietății tranzacționate; analizarea celorlalte critici din recurs, asupra căreia instanța de control judiciar nu s-a mai pronunțat, motivat de faptul că vor fi analizate în rejudecarea apelurilor; neadministrarea probelor necesare în sensul celor expuse în hotărârea de casare și nici a mijloacelor de apărare invocate de pârâți.

La pct. VI din recurs s-a invocat nerespectarea art. 2 din Legea nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru care se stabilesc diferențial, după cum obiectul cererii este sau nu evaluabil în bani, cu excepțiile prevăzute de lege. S-a arătat că s-a ignorat faptul că acțiunea în revendicare fundamentată pe dreptul comun, art. 480 C.civ.,  nu este scutită de taxa judiciară de timbru și de timbru judiciar potrivit art. 2 amintit, care este

incident în cauză. Nefiind timbrată, se impunea anularea acțiunii în temeiul dispozițiilor Legii nr. 146/1997.

În concluzie recurentul a susținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre care cuprinde o motivare contradictorie, prin care s-a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, s-a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic,  hotărârea fiind lipsită de temei.

S-a solicitat admiterea apelului, modificarea deciziei de apel în sensul constatării calității procesuale a Statului Român în calitate de titular al imobilului, și respingerea cererii de a se lua act de tranzacția încheiată la 3.10.2011 și respingerea în totalitate a acțiunii.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate

s-

a constatat, în raport de actele și lucrările dosarului, că decizia atacată este nelegală pentru considerentele ce urmează.

Potrivit îndrumărilor, date de instanța de recurs, într-un prim ciclu procesual, prin decizia nr. 7565/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie potrivit art. 315 C.proc.civ., instanța de trimitere avea îndatorirea de a verifica convenția intitulată tranzacție, prin care părțile  au înțeles să stingă litigiul dintre ele.

Analiza implica, în mod inevitabil, verificarea dreptului pârâtului M.Ap.N. – a cărui calitate de administrator este necontestată – de a încheia tranzacție care presupune, prin natura acestei operațiuni, dreptul de dispoziție asupra unor bunuri. Această analiză, din perspectiva semnalată, nu se regăsește, după rejudecarea cauzei,  în considerentele deciziei instanței de apel instanței de apel.

Instanța de apel a examinat tranzacția exclusiv din perspectiva părților - reclamanta și M.Ap.N. - care au rămas în proces, prin raportare la măsura admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice.

Nu s-a examinat însă tranzacția încheiată din perspectiva dispozițiilor referitoare la calitatea părților de a dispune de bunul tranzacționat.

În cauză pârâtul M.Ap.N. are calitate de administrator al bunului, poziție susținută de acesta pe tot parcursul procesului în diferitele sale etape jurisdicționale – calitate în virtutea căreia s-a opus la admiterea acțiunii reclamantei, invocând calitatea de proprietar a Statului Român și indicând titularul dreptului de proprietate printr-o cerere depusă la dosar, de constatare a titularului dreptului de proprietate formulată împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Condițiile de valabilitate ale tranzacției  încheiate de părți după intrarea în vigoare a noului Cod civil,

se vor aprecia prin raportare la noile reglementări ale acestui act normativ și care, de altfel,  preia regulile

consacrate de vechiul Cod civil în art. 1704 și urm.

Potrivit art. 870 NCC apărarea în justiție a dreptului de administrare revine titularului dreptului iar potrivit art. 868 alin. (2) titularul dreptului de administrare poate folosi și dispune de bunul dat în administrare în condițiile stabilite de lege și, dacă este cazul, de actul de constituire. Noul Cod civil reglementează tranzacția în art. 2267 – 2278.

Art. 2268 alin. (1) - prohibă posibilitatea de a tranzacționa asupra capacității sau stării civile a persoanelor

și nici cu privire la drepturi de care părțile nu pot să dispună potrivit legii.

Art. 2271 impune părților, pentru a putea tranzacționa, să aibă deplina capacitate de a dispune de drepturile care formează obiectul contractului. Cei care nu au această capacitate pot tranzacționa în condițiile prevăzute de lege.

Or, în cauză pârâtul, M.Ap.N., nefiind titularul dreptului de proprietate - având numai administrarea bunului - nu are capacitatea de a  dispune cu privire la întinderea, primirea sau cedarea bunului, în calitatea cu care acesta deține bunul, iar în cauză instanța nu s-a preocupat de cercetarea condițiilor cerute pentru o parte în proces de a încheia acte de dispoziție și nici de o eventuală situație specială în care s-ar afla pârâtul în discuție care să-i permită a atare operație juridică.

Ca urmare, neputându-se consfinți în termenii prevăzuți de lege tranzacția încheiată de o persoană care nu îndeplinește condițiile impuse și în lipsa unei examinări a cauzei sub acest aspect, hotărârea este nelegală, pronunțată cu încălcarea dispozițiilor mai sus indicate.

Se observă că verificarea legalității tranzacției încheiate de părți pentru stingerea litigiului, a fost urmărită exclusiv din perspectiva

existenței

părților în proces și nu din perspectiva cerințelor legale pentru încheierea actului juridic în discuție.

Cu toate acestea, instanța nu a lămurit unele inadvertențe importante, strecurate, din lipsă de cercetare, în decizie. Deși M.Ap.N. formulează o cerere de arătare a titularului dreptului de proprietate și, pentru acest motiv, este introdus în cauză Ministerul Finanțelor Publice, regimul juridic al bunurilor tranzacționate, pentru stingerea litigiului nu este lămurit.

Se confirmă prin puterea și efectele unui act jurisdicțional, în acest mod, o situație neobișnuită :

împotriva pârâtului, titular al  dreptului, introdus în cauză pentru această calitate, este respinsă acțiunea pentru lipsa calității procesuale pasive, deși nu i se contestă dreptul de proprietate asupra bunului, dar se consfințește o înțelegere  de stingere a litigiului, la care participă pârâtul care și-a declinat calitatea de titular al bunului.

Ca urmare, se constată că în cauză se impune în temeiul art. 312 alin. (2) C.proc.civ. admiterea recursului și casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, împrejurările de fapt sub aspectele semnalate, nefiind pe deplin stabilite pentru ca în cauză competența de pronunțare asupra fondului pricinii să revină Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 314 C.proc.civ.

În acest sens instanța de apel va examina și celelalte critici formulate în recurs, incidente problemei principale ridicate în cauză – legalitatea stingerii litigiului dintre părți din perspectiva condițiilor legale impuse pentru întocmirea unui asemenea act.

Cât privește critica referitoare la neverificarea de către curtea de apel a existenței unei autorizații administrative, prevăzute de Legea nr. 50/1991, pentru ridicarea unui gard despărțitor, sunt de observat următoarele:

Critica nu poate fi privită de sine stătător ci numai integrată în cadrul criticilor referitoare la verificarea termenilor în care a fost încheiată tranzacția (cum a și fost invocată prin cererea de recurs), pentru ca aceasta să producă efectele juridice prevăzute de lege pentru stingerea litigiului dintre părți, analiza instanței urmând a se face atât din perspectiva participanților la proces, în măsură să dispună asupra celor negociate cât și din

perspectiva naturii obligațiilor asumate și a modalității de asumare a acestora, în limitele cerințelor legale.

Legea nr.50/1991privind autorizarea executării lucrărilor de construcții instituie regula potrivit căreia executarea unor asemenea lucrări „este permisă numai pe baza unei autorizații de construire sau de desființare, emisă în condițiile prezentei legi , la solicitarea titularului unui drept real asupra unui imobil – teren și/sau construcții – identificat prin număr cadastral, în cazul în care legea nu dispune altfel.” Legea se ocupă în detaliu de procedura de urmat pentru obținerea unui asemenea document, inclusiv de valabilitatea, prelungirea și, după caz, modificarea lui.

Aducerea la îndeplinire a obligațiilor inserate într-o tranzacție, fiind o problemă de executare, de regulă ulterioară emiterii hotărârii de expedient, cenzura pe care o poate face  instanța la acest moment este verificarea ca angajamentele stabilite în sarcina părților să poată fi aduse la îndeplinire în termenii și condițiile legii. Pentru cazul dedus judecății, cenzura ține de termenii în care textul a fost redactat. Instanța este ținută, ca în cadrul cenzurii pe care o face tranzacției, să verifice dacă pentru o obligație de ridicarea unei construcții a fost emisă o  asemenea autorizație, numai în ipoteza în care părțile au prevăzut în cuprinsul înțelegerii că obligația a fost deja îndeplinită. Această din urmă situație nu s-a identificat  în cauză, nefiind identificată, potrivit celor anterior arătate, nici subiectul unei asemenea obligații, din perspectiva calității procesuale.

Celelalte probleme puse în discuție în recursul formulat de pârât împotriva deciziei nr. 40/2013 a Curții de Apel Oradea vor fi examinate în măsura incidenței lor în raport de modul de rezolvare a cauzei.

Nu a fost primită, fiind respinsă ca neîntemeiată, critica referitoare la greșita respingere a excepției netimbrării acțiunii.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 455/2006 pentru stabilirea unor măsuri privind acțiunile și cererile în justiție formulate de cultele religioase recunoscute în România, acțiunile și cererile în justiție formulate de cultele religioase recunoscute din România pentru constatarea în condițiile legii a dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate, cele de revindicare care privesc construcțiile și terenurile

aferente sau terenurile libere situate în intravilanul localităților

precum și cele pentru constatarea existenței drepturilor de proprietate asupra unor asemenea bunuri sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și de timbru judiciar.

Art. 15 al. 1 din Legea nr. 146/1997: când capetele de cerere au fost diferite se datorează taxă pentru fiecare.

Sunt scutite de taxe judiciare de timbru actele și cererile inclusiv pentru exercitarea căilor de atac referitoare la:

- lit. p) orice alte acțiuni, cereri sau acte de procedură pentru care se prevăd prin legi speciale scutiri de taxă judiciară de timbru.

- lit. n) cererile introduse de proprietari sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate abuziv de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.  OUG nr. 80/2013 (Legea nr. 80/2013) – care se referă la aplicarea măsurii pentru sprijinirea persoanelor afectate de problema preluării imobilelor care a abrogat Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru reia vechile dispoziții ale legii.