ÎCCJ, decizie (scj.ro #117491)

Exercitarea căii de atac a recursului pe calea acțiunii oblice. Lipsa legitimării procesuale active. Inexistența unei creanțe certe, lichide și exigibile.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Calitate procesuală activă.

Index alfabetic :

acțiune oblică

creanță

contract de mandat

calitate procesuală activă

executare silită

NCC, art. 1560

NCPC, art. 431, art. 535

O formă procesuală particulară de manifestare a acțiunii oblice trebuie considerată și exercitarea căii de atac, pentru că altminteri, ar rămâne iluzoriu demersul creditorului de realizare a creanței, dacă acesta ar putea doar să promoveze acțiunea, subrogându-se debitorului, iar nu și să exercite căile de atac (care, rămase nevalorificate din cauza pasivității debitorului i-ar crea acestuia în mod artificial, o stare de insolvabilitate).

Astfel că, în accepțiunea art. 1560 NCC, pentru a putea justifica exercitarea căii de atac, partea trebuie să

demonstreze, în primul rând, calitatea sa de creditor al celui despre care pretinde că ar fi debitorul său, precum și faptul că deține o creanță certă și exigibilă împotriva acestuia (și subsecvent, celelalte condiții referitoare la inactivitatea debitorului și la insolvabilitatea sa).

Împrejurarea că printr-o încheiere a instanței, mandatarul a obținut încuviințarea executării silite cu privire la contractul de mandat, nu poate avea semnificația susținută de acesta, a dovedirii creanței certe, lichide și exigibile, întrucât un contract de mandat autentificat nu confirmă, în sine, existența unei astfel de creanțe.

Pe de altă parte această încheiere este una pronunțată în procedură necontencioasă și ca atare, nu se bucură de autoritate de lucru judecat (art. 535 C.proc.civ.). Aceasta înseamnă că, învestită cu chestiunea de a ști dacă pe baza respectivului contract se poate pretinde existența unei creanțe certe și exigibile, apte să deschidă creditorului calea acțiunii oblice, instanța este obligată să facă propriile verificări jurisdicționale, neputându-i-se opune, în sensul art. 431 alin. (2) C.proc.civ., efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a încheierii de încuviințare a executării silite.

Secția I civilă, decizia nr. 3093 din 12 noiembrie 2014

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Panciu (declinată prin sentința civilă nr. 1148/2007, în favoarea Tribunalului Vrancea), reclamanta A.T.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Primăria orașului Panciu și Direcția Silvică V., constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 24.06.2004, cu repunerea părților în situația anterioară, în vederea restituirii imobilelor adevăratului proprietar.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, prin contractul contestat, încheiat între pârâte, au fost înstrăinate imobilele - teren în suprafață de 9534 mp curți și trei construcții aflate în stare avansată de uzură situate în orașul  Panciu.

Potrivit susținerilor reclamantei, contractul este lovit de nulitate absolută pentru că vânzătorul, Primăria orașului Panciu, nu avea niciun drept de proprietate iar bunurile, obiect al acestui act, erau, de drept, indisponibilizate prin art. 20 din Legea nr. 10/2001. Or, contractele ce au cauze false și ilicite sunt sancționate cu nulitatea absolută. Deși Primăria orașului Panciu a fost notificată în mod corespunzător, aceasta le-a înstrăinat, cu încălcarea art. 20 din Legea nr. 10/2001.

Prin încheierea din 06.02.2008, Tribunalul Vrancea a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâta R.N.P. R. - Direcția Silvică F., cu motivarea că termenul de 1 an reglementat de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost prelungit succesiv, privește actele juridice încheiate până la data intrării în vigoare a legii speciale.

S-a mai reținut că, prin art. III din anexa 2 a Legii nr. 247/2005, a fost reglementată situația specială a termenului de prescripție de 12 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, pentru contestarea actelor juridice de înstrăinare, care au ca obiect imobile cu destinație de locuințe încheiate după data de 14  februarie 2001, cu nerespectarea interdicției prevăzute de art. 44 din OUG nr. 40/1999.

Cu această motivare și față de dispozițiile art. 20 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, prin care s-a interzis, sub sancțiunea nulității absolute, înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune a bunurilor terenuri și/sau construcții care au fost notificate potrivit Legii nr. 10/2001, instanța a concluzionat că este aplicabil termenul de prescripție general reglementat de Decretul nr. 167/1958.

Prin sentința civilă nr.185/2008 a Tribunalului Vrancea a fost admisă acțiunea și s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâte, cu consecința repunerii părților în situația anterioară.

Instanța de fond a reținut că, ceea ce se contestă în speță, este împrejurarea că imobilul teren, obiect al contractului de vânzare-cumpărare, nu a fost notificat, iar pe de altă parte, că pârâta cumpărătoare este de bună credință, care se prezumă.

Prin adresa din 23.02.2003, reclamanta a solicitat Primăriei orașului Panciu relații privind situația juridică a diferite  suprafețe de teren între care și terenuri situate în intravilanul orașului Panciu.

Anterior acestei date, reclamanta a notificat, la 07.02.2002, entitatea învestită prin lege, cu restituirea, prin 6 acte distincte înregistrate la executorul judecătoresc, cu privire la proprietățile  revendicate de pe urma autorilor săi, între care și imobilul în litigiu care nu se confundă cu pct. „Răzoare” așa cum susține pârâta.

Instanța a reținut că Ordonanțele nr. 572/1934, 1773/1934, procesul-verbal din anul 1953, Planul orașului

Panciu din anul 1941, actele depuse de reclamantă  demonstrează că aceasta  justifică dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu și  astfel, calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii. Potrivit înscrisurilor menționate, moșia Răzoare cuprindea conacul, crama, precum și alte construcții, denumirea fiind generică iar susținerea pârâtei nedovedită față de Planul orașului Panciu din anul 1941, opus de reclamantă.

În drept, s-a reținut incidența art. 20 din Legea nr. 10/2001 prin care au fost indisponibilizate de la vânzare imobilele pentru care s-a depus notificare.

În acest caz special, vânzătoarei îi era interzis prin lege să înstrăineze un imobil indisponibilizat prin notificare cu privire la un drept de proprietate garantat prin Constituție și prin Protocolul nr. 1 la CEDO ca și prin art. 6, 14 și 37 din acest act normativ european.

Prin urmare, tribunalul a reținut că actul contestat a fost încheiat între părțile pârâte cu încălcarea dispozițiilor art. 20 și 21 din Legea nr. 10/2001, ceea ce atrage sancțiunea nulității.

Împotriva sentinței  au declarat apel ambele pârâte.

Prin decizia civilă nr. 132 din 23.04.2009 a Curții de Apel Galați, au fost admise apelurile și a fost schimbată în tot sentința atacată, în rejudecare acțiunea reclamantei fiind respinsă ca nefondată.

Instanța de apel a reținut, în primul rând, că excepția prescrierii dreptului la acțiune în mod corect a fost respinsă de instanța de fond pentru că temeiul juridic al cererii îl constituie art.21 alin. (5) din Legea nr.10/2001, care nu menționează niciun termen special de prescripție, ceea ce determină aplicabilitatea dreptului comun în materie. S-a mai reținut că art. 46 din Legea nr. 10/2001, la care fac trimitere apelantele vizează actele de înstrăinare încheiate anterior intrării în vigoare a legii și nu se aplică actelor ulterioare, cum este cazul din speță.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, întemeiată pe împrejurarea că aceasta nu ar fi depus notificare în condițiile art.20 din Legea nr.10/2001, Curtea a apreciat că analizarea acesteia se impune a fi făcută odată cu fondul cauzei întrucât, una din condițiile admiterii acțiunii în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare este tocmai demararea procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 în legătură cu imobilul respectiv.

Pe fond, Curtea a reținut că, potrivit art.21 alin. (5) din Legea nr.10/2001, până la soluționarea procedurilor administrative și judiciare generate de acest act normativ, este interzisă înstrăinarea bunurilor imobile notificate, sub sancțiunea nulității.

În speță, apelantele pretind că pentru bunul în cauză nu s-a depus notificare, iar intimata se apără afirmând că „pentru toate imobilele au fost depuse notificări, acestea fiind analizate în cadrul dosarului nr. x1/91/2007 al Tribunalului Vrancea, obiectul acestui dosar nefiind doar conacul Răzoare, ci și cramele și întregul domeniu al moșiei Răzoare, cu toate terenurile și construcțiile aferente”.

Expertiza efectuată în cauză a relevat că niciun document de la dosar nu atestă că terenul în suprafață de 9543 mp, ce face obiectul contractului nr. x/2004, a făcut parte din Moșia Răzoare. În plus, însuși autorul intimatei – A.D. - în cererea adresată Primăriei Panciu în 04.02.1998, menționează că terenul ce făcea parte din Moșia Răzoare este, în prezent, parte componentă din Satu Nou și Crucea de Jos.

A apreciat instanța de apel că toate aceste elemente determină concluzia că terenul în cauză nu a făcut parte din Moșia Răzoare. Cum intimata a pretins că în speță ar fi incident art.21 din Legea nr.10/2001 pentru că acest teren a fost indisponibilizat ca urmare a notificării prin care a pretins această moșie, s-a constatat că nu este îndeplinită una din condițiile impuse de legiuitor pentru aplicarea sancțiunii prev. de art.21 din Legea nr.10/2001.

Recursul exercitat de reclamantă împotriva acestei soluții a fost admis prin  decizia civilă nr. 3674 din 14.06.2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și în consecință, casată decizia atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

Instanța de recurs a reținut că, deși învestită cu soluționarea apelurilor declarate de ambele pârâte, Curtea de Apel Galați s-a pronunțat doar cu privire la apelul Primăriei orașului Panciu și nu a analizat în niciun fel apelul Direcției Silvice F.

S-a mai reținut că hotărârea recurată nu cuprinde o analiză a probelor la care reclamanta a făcut trimitere, respectiv actele anexate la dosarul nr. xx91/91/2007 al Tribunalului Vrancea, fiind, astfel, încălcate dispozițiile art. 261 C.proc.civ.

În rejudecare, a fost pronunțată  decizia nr. 20/A din 24.02.2014, prin care Curtea de Apel Galați a admis apelurile ambelor pârâte și a schimbat în tot sentința, în sensul respingerii acțiunii, pentru considerente ce vizează fondul litigiului, excepțiile invocate de pârâtele apelante, respectiv cea a prescripției dreptului material la acțiune și a

lipsei calității procesuale active a reclamantei neputând fi primite.

Pe conținutul raporturilor juridice, s-a reținut că prin acțiunea dedusă judecății, reclamanta a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 24.06.2004, cu repunerea părților în situația anterioară, contract încheiat între  pârâtele din prezenta cauză și care a avut ca obiect terenul în suprafață de 9.534 mp curți și trei construcții aflate în stare avansată de uzură, situate în orașul Panciu, fosta Moșie Răzoare.

În opinia reclamantei, contractul este lovit de nulitate absolută întrucât vânzătorul, Primăria orașului Panciu, nu avea niciun drept de proprietate asupra imobilului în litigiu iar, pe de altă parte, acesta era, de drept, indisponibilizat, potrivit art. 21 din Legea nr. 10/2001, întrucât reclamanta a formulat în termen legal notificare conform procedurii reglementate de acest act normativ, solicitând retrocedarea moșiei.

Potrivit art.21 alin. (5) din Legea nr.10/2001, „sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune, asocierea în participațiune, ipotecarea, locațiunea, precum și orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaș, schimbarea destinației, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri și/sau construcții notificate potrivit prevederilor prezentei legi”.

Prin urmare, până la soluționarea procedurilor administrative și judiciare generate de acest act normativ, este interzisă înstrăinarea bunurilor imobile notificate, sub sancțiunea nulității.

În speță, reclamanta a susținut că, pentru toate imobilele care au aparținut autorilor săi, inclusiv pentru terenul în suprafață de 9.534 mp, ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare a cărui nulitate se solicită a se constata, a formulat notificare (nr. 30/2002), în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, notificare ce a fost analizată în cadrul dosarului nr. xx91/91/2007 al Tribunalului Vrancea (obiectul acestui dosar nefiind doar conacul Răzoare, ci și cramele și întregul domeniu  al moșiei Răzoare, cu toate terenurile și construcțiile aferente).

Contrar susținerilor reclamantei, pârâtele au arătat că, în realitate, pentru terenul în litigiu, reclamanta nu a formulat niciodată notificare.

Curtea a constatat că această controversă a fost lămurită cu caracter irevocabil, prin sentința civilă nr. 479 din 03.07.2009 a Tribunalului Vrancea, irevocabilă prin decizia civilă nr. 6885 din 12.11.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, intrată în puterea lucrului judecat.

Astfel, în cauza respectivă, instanțele au stabilit că prin notificarea nr. 30/2002 formulată de reclamantă, aceasta a solicitat restituirea în natură a terenului loc de casă, împreună cu toate clădirile conacului denumit Răzoare, ce a aparținut autorilor săi G. și A.A.

Imobilul în litigiu, în suprafață de 9.534 mp situat în orașul Panciu nu face parte din terenurile și clădirile conacului Răzoare, astfel încât, instanțele au reținut că, pentru acesta, reclamanta nu a formulat notificare. Practic, prin notificarea formulată, reclamanta a solicitat restituirea terenurilor și construcțiilor din intravilanul orașului Panciu, or, conacul Răzoare, cu toate clădirile și terenurile aferente, era situat în extravilan.

S-a constatat că  aspectele reținute prin hotărârile menționate se coroborează și cu concluziile expertizei efectuate în primul ciclu procesual, expertiză ce a relevat clar că, niciun document de la dosar nu atestă că terenul în suprafață de 9.543 mp, obiect al contractului nr. x/2004, ar fi  făcut parte din Moșia Răzoare. În plus, însuși autorul intimatei – A.D. - în cererea adresată Primăriei Panciu la data de 04.02.1998, a  menționat că terenul ce făcea parte din Moșia Răzoare este, în prezent, parte componentă din Satu Nou și Crucea de Jos.

Coroborând elementele de fapt rezultate, instanța de apel a reținut că terenul în litigiu nu a făcut parte din Moșia Răzoare, că reclamanta nu a formulat o notificare cu privire la el conform Legii nr. 10/2001, astfel că nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 21 alin. (5) din acest act normativ, pentru a putea constata incidența sancțiunii nulității actului de vânzare-cumpărare intervenit între pârâte, ce a avut ca obiect acest teren.

Împotriva deciziei a declarat recurs numitul C.M., care și-a justificat calitatea în exercitarea căii de atac prin aceea că, potrivit contractului de mandat autentificat sub nr. x din 22.07.3005, A.T.C. l-a împuternicit să îndeplinească toate formalitățile necesare restituirii în natură, conform legislației în vigoare, a proprietăților cuvenite acesteia.

Mandantul s-a obligat ca, în schimbul obținerii titlurilor de proprietate, să plătească mandatarului un procent de 30% din imobilele retrocedate, ce se va plăti în natură, prin încheierea în termen de 90 zile de la obținerea titlurilor de proprietate a unor acte de înstrăinare în formă autentică.

De asemenea, în contractul de mandat s-a stipulat că până la data încheierii acestuia, mandatarul a îndeplinit o parte din obiectul contractului, recunoscându-se că se datorează un preț ce echivalează cu 1/3 din prețul

total ce se va plăti o dată cu restul, la termenul stipulat.

În consecință, potrivit contractului de mandat, prețul ce trebuia plătit de către mandant reprezenta 40% din valoarea imobilului retrocedat.

S-a arătat totodată, că prin contractul autentic nr. x din 5.05.2006, A.T.C. i-a vândut dreptul de uzufruct viager asupra tuturor proprietăților imobiliare de pe teritoriul României, ce au aparținut defunctului soț al acesteia, proprietăți ce vor fi restituite.

Ambele contracte menționate au fost învestite cu formulă executorie, în vederea urmăririi debitoarei A., conform încheierii din 11.04.2013 a Judecătoriei Focșani  și încheierii din 18.04.3013 a Judecătoriei Panciu.

Întrucât reclamanta A.T.C. a renunțat cu rea-credință la mandatul de reprezentare pe care i l-a dat lui C.M., acesta a arătat că, în baza respectivelor contracte de mandat și de uzufruct, care nu au fost onorate, înțelege să exercite drepturile debitoarei sale, pe temeiul dispozițiilor art. 1560 C.civ. – text care, reglementând acțiunea oblică, dă dreptul creditorului, a cărui creanță este certă și exigibilă, să exercite drepturile și acțiunile debitorului atunci când acesta, în prejudiciul creditorului, refuză sau neglijează să-l exercite.

Pe fondul criticilor din recurs, s-a susținut incidența art. 304 pct.7, 8 și 9 C.proc.civ.

Astfel, s-a arătat că instanța de apel a reținut în mod contradictoriu, că imobilul în litigiu nu face parte din terenurile și clădirile conacului Răzoare, reclamanta neformulând notificare pentru acestea respectiv, că a fost formulată notificare pentru restituirea terenurilor din intravilanul orașului Panciu și că terenul în litigiu este situat în intravilanul acestui oraș.

S-a susținut, de asemenea, că hotărârea este lipsită de temei legal și că a avut la bază o interpretare greșită a actului juridic dedus judecății.

Aceasta, întrucât din ambele notificări transmise conform Legii nr. 10/2001, rezultă că s-a solicitat moșia Răzoare, formată din conac, clădiri anexe și terenuri. Moșia Răzoare cuprindea 159 ha teren agricol, plus terenul aferent construcțiilor, iar expertiza efectuată în cauză a concluzionat că terenul în litigiu face parte din suprafața de 6 ha intravilan, înscrisă pe numele lui V.A. și în planul cadastral al orașului Panciu.

Intimata R.N.P. R. - Direcția Silvică F. a depus întâmpinare prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil și în subsidiar, ca nefondat.

S-a arătat, în susținerea inadmisibilității recursului, că numitul C.M. nu mai deține calitatea de mandatar al reclamantei A.T.C., fiindu-i revocat mandatul de către aceasta, conform declarațiilor autentificate depuse la dosar.

Referitor la cele două contracte, de mandat și respectiv, vânzare drept de uzufruct viager, deși învestite cu formulă executorie, ele nu pot avea valoarea unor titluri executorii.

De altfel, Tribunalul Vrancea a pronunțat decizia nr. 150/2014 prin care a anulat încheierea din 18.04.2013 a Judecătoriei Panciu, în baza căreia se obținuse încuviințarea executării silite pentru plata uzufructului viager.

Aceeași soluție a fost pronunțară de Tribunalul Vrancea și prin decizia nr. 39/2014, potrivit căreia s-a respins din nou aceeași cerere de încuviințare a executării silite (întrucât după pronunțarea hotărârii anterioare și cu nesocotirea acesteia, executorul a înțeles să solicite din nou încuviințarea executării aceluiași contract).

De aceea, recurentul nu are calitatea de reprezentant și nici pe aceea de creditor, recursul acestuia fiind inadmisibil.

Pe fondul criticilor, s-a arătat că motivele de nelegalitate invocate nu subzistă, decizia atacată fiind motivată și realizând o corectă aplicare la speță a dispozițiilor de drept material incidente, în condițiile în care reclamanta nu a formulat notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001 cu privire la imobilul în litigiu.

De asemenea, a depus întâmpinare Primăria orașului Panciu, care a solicitat respingerea recursului, decizia instanței de apel fiind legală, în condițiile în care imobilul în litigiu nu a făcut obiect al notificării conform Legii nr. 10/2001.

Cu privire la

inadmisibilitatea

recursului invocată de către intimata-pârâtă, cu motivarea că numitul C.M. nu mai este mandatar al reclamantei, Înalta Curte constată că nu poate fi primită, întrucât în exercitarea recursului, acesta nu s-a prevalat de calitatea de mandatar, ci de aceea de creditor al fostului mandant, pretinzând că acționează în valorificarea drepturilor proprii.

De asemenea, celălalt aspect, vizând nedemonstrarea calității de creditor, nu privește inadmisibilitatea, ci legitimarea procesuală.

Analizând cu prioritate calitatea procesuală în exercitarea căii de atac a recursului, Înalta Curte constată următoarele:

În justificarea poziției procesuale de recurent, numitul C.M. s-a prevalat de calitatea de creditor al unui debitor inactiv (reclamanta A.T.C.), arătând că, subrogându-se în drepturile acesteia, este îndreptățit la exercițiul căii de atac, pentru a evita prejudicierea sa (pentru ipoteza în care, prin neatacarea deciziei din apel, soluția de respingere a acțiunii ar rămâne irevocabilă).

Este adevărat că, potrivit art. 1560 NCC invocat de recurent - text a cărui incidență se va reține față de dispozițiile art. 116 din Legea nr. 71/2011  de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil și de împrejurarea că pretinsa exigibilitate a creanței a intervenit după intrarea în vigoare a acestuia - creditorul a cărui creanță este certă și exigibilă poate exercita drepturile și acțiunile debitorului (cu excepția celor strict personale), dacă acesta, în prejudiciul creditorului, refuză sau neglijează să le exercite.

În acest caz, recurgând la acțiunea oblică sau subrogatorie, creditorul se substituie așadar debitorului său, încercând să obțină indirect ceea ce ar fi obținut debitorul dacă nu ar fi rămas în pasivitate.

O formă procesuală particulară de manifestare a acțiunii oblice trebuie considerată și exercitarea căii de atac, pentru că altminteri, ar rămâne iluzoriu demersul creditorului de realizare a creanței, dacă acesta ar putea doar să promoveze acțiunea, subrogându-se debitorului, iar nu și să exercite căile de atac (care, rămase nevalorificate din cauza pasivității debitorului i-ar crea acestuia în mod artificial, o stare de insolvabilitate).

Pentru a-și justifica însă, de această manieră demersul, numitul C.M. trebuie să demonstreze, în primul rând, calitatea sa de creditor al reclamantei A.T.C., faptul că deține o creanță certă și exigibilă împotriva acesteia (și subsecvent, celelalte condiții referitoare la inactivitatea debitorului și la insolvabilitatea acestuia).

În ce privește calitatea de creditor, recurentul s-a prevalat de două contracte încheiate în formă autentică: un contract de mandat și un contract de vânzare-cumpărare a dreptului de uzufruct viager.

Analizând aceste acte juridice, se constată însă că ele nu sunt izvorul unor creanțe certe, ajunse la scadență, pentru ca recurentul, în valorificarea lor, să poată pretinde că inactivitatea debitorului în exercițiul căii de atac este de natură a-l prejudicia în încercarea de recuperare a creanțelor.

Astfel, referitor la contractul de uzufruct, se constată că, potrivit acestuia, numitul C.M. este acela care a cumpărat dreptul de uzufruct viager „asupra tuturor proprietăților imobiliare de pe teritoriul României, care au aparținut defunctului soț al reclamantei”, prețul convenit constând „într-o indemnizație, începând cu momentul punerii în posesie”, exprimată în diferite cote procentuale, în funcție de natura imobilului de restituit.

Așadar, calitatea de debitor pentru remunerația cuvenită ca preț al înstrăinării uzufructului imobilelor nu aparține reclamantei, ci numitului C.M.

Împrejurarea că acesta a obținut o încheiere de încuviințare a executării respectivului contract (încheierea din 18.04.2013 a Judecătoriei Panciu), în vederea „recuperării contravalorii uzufructului viager stabilit prin contract” nu-i conferă recurentului calitatea de creditor de care se prevalează în speță.

Aceasta, întrucât recurentul a îndeplinit doar o condiție de formă (încuviințarea executării), fără ca în ceea ce privește cerința de fond - titlul constatator al creanței care să poată fi pus efectiv în executare - aceasta să subziste câtă vreme, în realitate, recurentul este cel care datorează contravaloarea uzufructului viager (situându-se astfel, în poziția debitorului).

De altfel, încheierea respectivă a și fost anulată prin decizia nr. 150 din 27.03.2014 a Tribunalului Vrancea, urmare a admiterii contestației la executare promovate de A.T.C.

La rândul său, contractul de mandat autentificat nu confirmă, în sine, existența unei creanțe certe și exigibile în favoarea recurentului, de care să se poată prevala în promovarea demersului judiciar de față.

Astfel, potrivit conținutului contractului de mandat, C.M. a fost împuternicit, în calitate de mandatar, „să îndeplinească toate formalitățile necesare retrocedării în natură, în temeiul legislației în vigoare, a tuturor proprietăților cuvenite mandantei în calitate de moștenitoare a proprietarilor de drept”. În ce privește modalitatea de remunerare, s-a convenit ca mandantul să plătească mandatarului „un preț ce reprezintă 30% din imobilele retrocedate, ce se va plăti numai în natură, prin încheierea în termen de 90 zile de la obținerea titlurilor de proprietate a unor acte de înstrăinare în formă autentică, ce îl vor avea ca beneficiar pe mandatar. În cazul în care bunul retrocedat constă în clădiri cu teren aferent, plata prețului se va putea face și prin echivalent”… De asemenea, s-a precizat că până la data încheierii contractului de mandat, o parte din obiectul acestuia s-a îndeplinit și că mandantul „datorează un preț ce echivalează cu o treime din prețul total, ce se va plăti o dată cu restul la termenul stipulat”.

Or, recurentul nu a făcut dovada în cauză, în sensul clauzelor contractuale menționate, a titlurilor de proprietate obținute în executarea obligațiilor asumate, pentru a se putea aprecia apoi asupra termenului de 90 zile stabilit de părți pentru încheierea actelor de înstrăinare în formă autentică sau pentru plata echivalentului bănesc, în funcție de natura imobilelor (ca formă de executare a obligațiilor stipulate).

Numai în funcție de aceste repere se putea aprecia asupra caracterului cert al creanței, cât și asupra exigibilității acesteia.

De asemenea, mențiunea din contractul de mandat, în sensul că la data încheierii acestuia mandatarul îndeplinise deja o parte din obiectul contractului, mandanta recunoscând că îi datorează „un preț echivalent cu o treime din prețul total” nu demonstrează existența unei creanțe exigibile, față de precizarea făcută în continuare, conform căreia prețul se va plăti „o dată cu restul, la termenul stipulat” (adică, cel calculat de la eliberarea titlurilor de proprietate, după obținerea retrocedării imobilelor).

Împrejurarea că printr-o încheiere a Judecătoriei Focșani (cea din 11.04.2013), numitul C.M. a obținut încuviințarea executării silite cu privire la contractul de mandat nu poate avea semnificația susținută de acesta, a dovedirii creanței certe, lichide și exigibile în prezenta cauză.

Respectiva încheiere - pe lângă faptul că nu motivează soluția prin trimitere la elementele concrete care i-au permis aprecierea asupra caracterului cert și exigibil al creanței - este una pronunțată în procedură necontencioasă și ca atare, nu se bucură de autoritate de lucru judecat (art. 535 C.proc.civ.).

Aceasta înseamnă că, învestită cu chestiunea de a ști dacă pe baza respectivului contract se poate pretinde existența unei creanțe certe și exigibile, apte să deschidă creditorului calea acțiunii oblice, instanța este obligată să facă propriile verificări jurisdicționale, neputându-i-se opune, în sensul art. 431 alin. (2) C.proc.civ., efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a încheierii de încuviințare a executării silite.

Or, evaluând situația pe acest aspect, în funcție de elementele probatorii depuse în dosarul de recurs, Înalta Curte constată că nu s-a demonstrat, față de termenii conveniți de părți, în executarea contractului de mandat, faptul că recurentul ar fi titularul unei creanțe certe și exigibile împotriva reclamantei, pentru a-și justifica astfel legitimarea în exercitarea recursului.

Nu s-a făcut dovada, așa cum s-a menționat anterior, a emiterii titlurilor de proprietate pe numele reclamantei și punerii în posesie a acesteia pentru a se putea susține scadența dreptului de creanță al recurentului (calculat, potrivit clauzelor contractuale la împlinirea unui anumit termen de la obținerea titlurilor de proprietate).

Cele două decizii - nr. 27 din 10.04.2014 și nr. 3 din 16.01.2014 ale Tribunalului Vrancea - depuse de recurent pentru a-și legitima demersul, nu fac, în realitate, decât să demonstreze, în sensul celor arătate anterior, că reclamantei nu i-au fost încă eliberate titluri de proprietate în urma acțiunilor întreprinse de mandatar (întrucât, potrivit celor două hotărâri a fost admisă cererea lui C.M., de încuviințare a executării deciziei nr. 669/R din 15.03.2011 a Tribunalului București, prin care a fost obligată Comisia județeană Vrancea să emită titlu de proprietate în favoarea reclamantei, iar mai multe comisii locale au fost obligate să o pună în posesie).

Separat de acest aspect, dar susținând în mod complementar aceeași idee - a lipsei posibilității de subrogare în drepturile și acțiunile reclamantei - recurentul nu a demonstrat o stare de insolvabilitate a reclamantei, care să-i permită să acționeze în locul acesteia.

Dimpotrivă, din înscrisurile depuse în recurs a rezultat că au fost emise două acte de adjudecare asupra a două imobile aparținând reclamantei (unul reprezentat de teren și construcții, situat în București, adjudecat la prețul de 1.282.716 lei, iar celălalt, constând în cota de 3/6 din nuda proprietate asupra a 303 ha teren cu vegetație forestieră, adjudecat la prețul de 35.602 USD).

În plus, inactivitatea pretinsului debitor în exercitarea căii de atac – cerință impusă de art. 1560 C.civ. – nu poate fi reținută față de situația procesuală concretă a reclamantei în faza apelului, unde, după ce R.N.P. R. - Direcția Silvică F. a adus la cunoștință revocarea, de către intimata-reclamantă, a mandatului dat lui C.M., aceasta a continuat să fie considerată de către instanță ca reprezentată în proces de același mandatar (la domiciliul căruia, de altfel, a și fost comunicată decizia din apel). Astfel fiind, nu i se poate reproșa acesteia că nu a atacat o hotărâre comunicată la domiciliul mandatarului căruia, anterior, îi revocase mandatul.

Toate elementele menționate anterior demonstrează că recurentul nu a făcut dovada îndeplinirii cerințelor art. 1560 C.civ. (deținerea unei creanțe certe și exigibile, insolvabilitatea și inactivitatea debitorului), pentru a se prevala de posibilitatea subrogării în drepturile și acțiunile reclamantei” și a exercita astfel, calea de

atac împotriva deciziei nefavorabile acesteia din apel.

Ca atare, fiind, pe de o parte, terț față de procedura judiciară, iar pe de altă parte, neputându-se subroga drepturilor reclamantei, rezultă că recurentul nu și-a dovedit calitatea procesuală activă în exercitarea recursului.

În consecință, recursul declarat de acesta a fost respins pentru lipsa calității procesuale active.