Decizia nr. 7565/2012 — ÎCCJ, Secția I civilă · Dosar nr. 316/187/2008 — cale de atac împotriva sentinței nr. 508/2009 a Judecătoriei Beiuș

Așadar, excepția inadmisibilității promovării acțiunii a fost respinsă. De asemenea, a fost respinsă excepția insuficientei timbrări întrucât în temeiul Legii nr. 455/2006 pentru stabilirea unor măsuri privind acțiunile și cererile în justiție formulate de cultele religioase recunoscute din România, acțiunile de revendicare formulate de cultele religioase sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și de timbru judiciar. Excepțiile lipsei calității procesuale pasive a Primăriei municipiului Beiuș, respectiv a Consiliului Municipal Beiuș au fost admise pentru considerentul că aceste instituții nu au exercitat și nu exercită posesie asupra imobilului în litigiu. De asemenea, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasivă a pârâtei U.M. BB Beiuș pentru considerentul arătat prin adresa din 12 octombrie 2006 emisă de către U.M. BB Beiuș și anume că imobilul în litigiu a trecut din folosința și administrarea U.M. BB Beiuș în folosința și administrarea U.M. AA Zalău. În ceea ce privește fondul pricinii, prima instanță a reținut că reclamanta și-a întabulat dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu în urma unei hotărâri judecătorești pronunțată la o dată anterioară emiterii H.G. nr. 2060/2004. În cauză, nu s-a făcut nicio dovadă că trecerea imobilului în domeniul public al statului s-a făcut ca urmare a achitării unor despăgubiri. De altfel, H.G. nr. 2060/2004 s-a abrogat prin H.G. nr. 1705/2006. Față de considerentele expuse, tribunalul a admis în parte acțiunea în sensul obligării pârâților Ministerul Apărării Naționale, U.M. AA Zalău și a a intervenientului (calitate dobândită în temeiul art. 66 coroborat cu art. 58 C. proc. civ.) Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor să elibereze în deplină proprietate, posesie și pașnică folosință imobilul cu nr. top. XX din CF CC Beiuș. Capătul de cerere privind obligarea pârâților de a se abține pe viitor de la orice acte de conturbare în posesie ori folosință a imobilului a fost respins întrucât drepturile, pretențiile ce se cer a fi valorificate pe cale de acțiune în justiție trebuie să fie actuale. În temeiul art. 274 C. proc. civ. au fost obligați pârâții și intervenientul să achite reclamantei suma de 100 RON onorariu avocat. Sumele achitate de către reclamantă cu titlu de taxă judiciară de timbru nu vor cădea în sarcina pârâților întrucât, acțiunea fiind scutită de plata taxei judiciare de timbru, reclamanta are posibilitatea de a solicita restituirea acestora, în temeiul Legii nr. 146/1997, cu titlu de taxă judiciară de timbru nedatorată. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat apel Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, pentru Statul Român și Ministerul Apărării Naționale. Prin decizia nr. 215/A din 15 noiembrie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă, au fost admise ca fondate apelurile civile declarate de apelantul pârât Ministerul Apărării Naționale, reprezentat prin Direcția pentru relația cu Parlamentul și asistență juridică, pentru U.M. AA Zalău și de apelantul pârât Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, pentru Statul Român, în contradictoriu cu intimata reclamantă Episcopia R.U.R. Greco-Catolică de O.M. și intimații pârâți Primăria municipiului Beiuș și Consiliul Local al municipiului Beiuș împotriva sentinței civile nr. 72 din 10 martie 2010 pronunțată de Tribunalul Bihor, care a fost modificată în parte în sensul că: S-a luat act de tranzacția încheiată la data de 03 octombrie 2011 între Episcopia R.U.R. Greco Catolică de O.M., reprezentată prin preot I.M. Protopop de Beiuș și Ministerul Apărării Naționale, prin Direcția pentru relații cu Parlamentul și asistență juridică, pentru U.M. AA Zalău și U.M. BB Beiuș care are următorul cuprins: „1. Episcopia R.U.R. Greco-Catolică de O.M. reprezentată prin preot I.M. Protopop de Beiuș pe de o parte, și 2. Ministerul Apărării Naționale prin Direcția pentru relații cu Parlamentul și asistență juridică (în noua titulatură) pentru U.M. AA Zalău și U.M. BB Beiuș din interesul soluționării amiabile a cauzei civile aflată pe rolul Curții de Apel Oradea sub Dosar nr. 316/187/2008 – apel, revendicare – cu termen de judecată la 19 aprilie 2011. Văzând interesul comun al celor două părți pentru menținerea și pe viitor a unor raporturi bazate pe respect și bună vecinătate în condițiile concrete date de situația proprietății consemnată în CF CC Beiuș cu privire la imobilul nr. top YY, părțile au hotărât următoarele: 1. Se acceptă, de comun acord, măsurătorile topo și schița – Planșa DD Beiuș astfel cum a fost întocmită în prezența reprezentanților celor două părți la fața locului de către expert ing. I.C. 2. Se acceptă dezmembrarea parcelei nr. top XX în suprafață de 1630 mp în conformitate cu schița ing. I.C. în parcelele cu nr. top nou formate, respectiv: - parcela nr. top ZZ = 952 mp, - parcela nr. top VV = 280 mp, - parcela nr. top WW = 398 mp.

Reclamanta-intimată Episcopia R.U.R. Greco-Catolică O. în calitate de proprietară tabulară acceptă și cedează cu deplin drept de proprietate pe seama Ministerului Apărării Naționale prin direcția pentru Relații cu Parlamentul și asistență juridică (în noua titulatură) pentru UM AA Zalău și UM BB Beiuș – parcela nr. top WW în suprafață totală de 398 mp, (în care se include și suprafața de 272 mp aferentă corpului de clădire notat C2, proprietatea Ministerului Apărării Naționale) pentru care se va forma un număr cadastral nou distinct și care se va înscrie în CF în mod distinct și definitiv în favoarea titularului construcției C2.

Pe seama reclamantei intimate Episcopia R.U.R. Greco-Catolică O., laolaltă și în indiviziune cu Ministerul Apărării Naționale – care va avea distinct și un drept de servitute de trecere – va rămâne și se va folosi în comun și se va forma un număr cadastral distinct corespunzător parcelei nr. top VV în suprafață de 280 mp.

Parcela nr. top ZZ în suprafață de 952 mp dimpreună cu construcțiile numerotate pe schiță cu C1 = 326 mp și C3 = 32 mp rămâne și se recunoaște ca formând proprietatea exclusivă a reclamantei-intimate și proprietar de CF – Episcopia R.U.R. Greco-Catolică O., eliberându-se de îndată în deplină proprietate, posesie și folosință în starea în care se găsește în acest moment.

Pentru delimitarea parcelei nr. top VV și WW plus clădirea C2 ce revin Ministerului Apărării Naționale marcată pe schiță față de parcela nr. top ZZ și clădirile notate pe schiță cu C1 și C3 proprietatea Episcopiei R.U.R. Greco-Catolică O., părțile au hotărât de comun acord a se edifica de către Ministerul Apărării Naționale cu materiale și forță de muncă proprie un gard despărțitor cu fundație și materiale adecvate și care să fie corespunzător din punct de vedere estetic, în compensație cu terenul aferent cedat Ministerului Apărării Naționale.

Prezenta tranzacție s-a încheiat în trei exemplare, din care un exemplar se va prezenta și depune la Curtea de Apel Oradea în Dosar nr. 316/187/2008 și câte un exemplar pentru cele două părți”, pe care a consfințit-o în întregime și care împreună cu schița de identificare și dezmembrare a imobilului situat în intravilanul mun. Beiuș, înscris în CF CC Beiuș, nr. top XX în suprafață de 1630 m 2 face parte integrantă din prezenta hotărâre. A fost respinsă acțiunea formulată de Episcopia R.U.R. Greco Catolică de O.M. împotriva intervenientului Ministerul Finanțelor Publice București, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor pentru lipsă de calitate procesuală pasivă. Au fost menținute restul dispozițiilor hotărârii atacate ce nu contravin deciziei, fără cheltuieli de judecată. În considerentele hotărârii, instanța de apel a reținut că în ședința publică din 11 octombrie 2011 s-a depus la dosar în original tranzacția încheiată la 3 octombrie 2011 între Episcopia R.U.R. Greco Catolică de O.M. și Ministerul Apărării Naționale prin Direcția relații cu Parlamentul și asistență juridică pentru UM AA Zalău și UM BB Beiuș, împreună cu schița de identificare și dezmembrare a imobilului situat în Beiuș înscris în CF CC Beiuș, nr. top. XX, solicitându-se a se lua act de aceasta. Instanța, văzând însă că în cauză a declarat apel și Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice pentru Statul Român a arătat că va analiza hotărârea primei instanțe și prin prisma motivelor invocate de acesta. Astfel, au fost apreciate ca nefondate criticile formulate de acesta referitor la faptul că imobilul din litigiu se află în domeniul public al statului și, ca urmare, reclamanta nu ar fi putut intra în posesia unui astfel de bun prin nicio cale legală, câtă vreme potrivit înscrierilor de carte funciară proprietara imobilului în litigiu este reclamanta și nu Statul Român. S-a reținut că, prin sentința civilă nr. 507/2004 a Judecătoriei Beiuș instanța a admis acțiunea formulată de Episcopia Greco-Catolică O. împotriva pârâtei R. SA, consfințindu-se că proprietar tabular asupra imobilului din litigiu este Episcopia Greco-Catolică O., restabilindu-se astfel situația de carte funciară în favoarea acesteia. Instanța de apel a subliniat că titlul în baza căruia s-a reînscris dreptul de proprietate în favoarea reclamantei, și anume sentința civilă nr. 507/2004 a Judecătoriei Beiuș, nu a fost contestat și nici invalidat în vreun fel. Mai mult, în baza încheierii de întabulare din 10 mai 2004 înscrisă sub B5 din CF CC Beiuș s-au realizat lucrările de publicitate imobiliară și din acest moment dreptul de proprietate al reclamantei este opozabil tuturor, inclusiv Statului Român. Referitor la inadmisibilitatea prezentei acțiuni, s-a apreciat că în mod corect instanța de fond a reținut că în cauză nu sunt incidente dispozițiile legii speciale, dată fiind situația de carte funciară a imobilului în litigiu, respectiv faptul că reclamanta este proprietara tabulară a acestui imobil. De precizat că pentru a fi întrunite condițiile prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000 (legea specială în materia retrocedării unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România) ar fi fost necesar ca imobilul-obiect al acțiunii, să fie în proprietatea Statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2 din acest act normativ, ceea ce nu este cazul în speța dată. Totodată, în mod corect a respins instanța de fond și excepția insuficienței timbrării avându-se în vedere dispozițiile Legii nr. 455/2006 potrivit căreia acțiunile în revendicare formulate de cultele religioase sunt scutite de plata taxelor judiciare de timbru și de timbru judiciar. Curtea de apel a apreciat însă ca fiind întemeiată excepția potrivit căreia Ministerul Finanțelor Publice în reprezentarea Statului Român nu are calitate procesuală pasivă în cauză, excepție invocată chiar în motivele de apel de către Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor. În acest sens, după cum se arată în aceste motive de apel, imobilul din litigiu era cuprins în inventarul bunurilor din domeniul public al statului, întocmit de Ministerul Apărării Naționale și aprobat prin H.G. nr. 2060/2004 pentru aprobarea inventarelor din domeniul public al statului, anexa 4. Art. 5 pct. d din Legea nr. 346/2006 prevede că una din atribuțiile Ministerului Apărării este „apărarea drepturilor și intereselor legitime proprii în raporturile cu autoritățile publice, instituțiile de orice natură, precum și cu orice persoană fizică sau juridică, română sau străină, prin structuri proprii”. Astfel, instituția care poate reprezenta statul în cazul litigiului de față este evident Ministerul Apărării Naționale și nu Ministerul Finanțelor Publice. În consecință, s-a apreciat că Ministerul Apărării Naționale în posesia căruia se afla imobilul din prezenta cauză, avea calitatea și căderea de a tranzacționa cu reclamanta în vederea stingerii amiabile a acestui litigiu. Deoarece, în cauză, în ședința publică din 11 octombrie 2011 a fost depusă în original, în scris, tranzacția semnată de părți și constatându-se că aceasta îndeplinește condițiile de validitate de drept comun în materie de convenții, instanța de apel în baza art. 271-273 C. proc. civ. a consfințit învoiala părților, conform tranzacției care face parte integrantă din hotărâre. Totodată, pentru motivele arătate, s-a admis și apelul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice pentru Statul Român și s-a respins acțiunea formulată de reclamantă împotriva intervenientului Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor pentru lipsă de calitate pasivă, fiind menținute restul dispozițiilor hotărârii atacate ce nu contravin deciziei. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a arătat că instanța de apel nu a ținut cont de faptul că imobilul care face obiectul prezentului litigiu se află în domeniul public al statului, după cum rezultă din adresa din 26 septembrie 2006 emisă de Ministerul Finanțelor Publice. În acest sens, recurentul a invocat încălcarea dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 213/1998, susținând totodată că, așa cum rezultă din inventarul centralizat existent la Ministerul Finanțelor Publice, imobilul care face obiectul tranzacției se află în domeniul public al statului și în administrarea Ministerului Apărării Naționale, astfel că acesta ar avea numai dispoziția materială asupra bunurilor ce constituie obiect al dreptului de administrare, utilizate conform destinației lor. Ca urmare, încheierea oricăror acte având ca obiect transmiterea dreptului de proprietate se putea realiza numai de către titularul acestui drept, respectiv Statul Român. De asemenea, recurentul a arătat că, potrivit Legii nr. 7/1996, înscrierile în cartea funciară sunt declarative de drepturi, și nu constitutive, astfel că prin sentința nr. 507/2004 a Judecătoriei Beiuș nu se reconstituie dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului, așa cum greșit a reținut instanța de apel. În plus, prin sentința menționată s-a dispus restabilirea situației anterioare în favoarea reclamantei, fără ca la dosar să existe vreun act care să ateste că aceasta ar fi avut în proprietate imobilul. Art. 28 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 dispune că dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale dobândite de stat prin expropriere sunt opozabile față de terți fără înscrierea în cartea funciară. La data rectificării de carte funciară și a anulării încheierii de întabulare din anul 1949 cu privire la nr. top. XX și a inscripției de sub B1 din CF CC Beiuș, proprietar de drept al imobilului revendicat era Statul Român. Potrivit dispozițiilor art. 39 din aceeași lege, hotărârea prin care s-a admis rectificarea unei înscrieri nu va fi opozabilă persoanelor împotriva cărora acțiunea nu a fost admisă. Prin urmare, întrucât nici Statul Român, ca titular al dreptului de proprietate, nici Ministerul Apărării Naționale, ca titular al dreptului de administrare, nu au fost parte în Dosarul nr. 262/2004, hotărârea nu le este opozabilă. În concluzie, recurentul a arătat că reclamanta nu putea să intre în posesia unui bun care aparține domeniului public al statului prin nicio cale legală, cu atât mai mult cu cât prin sentința civilă nr. 507/2004 a Judecătoriei Beiuș nu se reconstituie dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului. Al doilea motiv de recurs se referă la aspectul că în mod greșit a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii, având în vedere existența prevederilor legale care reprezintă actele normative speciale, astfel că acțiunea în revendicarea unor imobile care au aparținut cultelor religioase și care au fost trecute cu sau fără titlu valabil în proprietatea statului, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, este inadmisibilă în condițiile unei legi speciale de reparație. Ultima critică din cererea de recurs privește împrejurarea că, potrivit art. 2 din Legea nr. 146/1997 și O.G. nr. 32/1995, acțiunile și cererile evaluabile în bani se taxează la valoare. Or, acțiunea în revendicare promovată în temeiul art. 480 și urm. C. civ. nu este scutită de taxa judiciară de timbru și timbrul judiciar, astfel că dispozițiile art. 2 sunt incidente în cauză. Întrucât acțiunea reclamantei nu este timbrată, se impunea, în temeiul art. 20 din Legea nr. 146/1997 și art. 9 din O.G. nr. 32/1995, anularea acesteia. Ulterior, la data de 28 decembrie 2011, recurentul a depus o cerere de completare a motivelor de recurs. Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata-reclamantă Episcopia Greco-Catolică de O.M. a invocat inadmisibilitatea recursului, precum și excepția tardivității completării motivelor de recurs. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, se constată următoarele: Cu prioritate, este de observat că, deși intimata-reclamantă a invocat inadmisibilitatea recursului prin întâmpinarea formulată în cauză, nu a arătat însă care sunt motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază această excepție, astfel că nu poate fi primită, recursul declarat în cauză fiind admisibil. Cât privește cererea de completare a motivelor de recurs, se constată că aceasta a fost depusă prin registratură la Curtea de Apel Oradea la data de 28 decembrie 2011, conform vizei aplicate. În acest sens, susținerile recurentului că cererea de completare a motivelor de recurs a fost depusă prin poștă la data de 22 decembrie 2011 sunt neîntemeiate, deoarece la dosarul cauzei nu există nicio dovadă, respectiv plicul de expediere prin poștă, ci doar viza registraturii curții de apel iar, pe de altă parte, din adresa din 05 decembrie 2012 a OJP Bihor, Oficiul Oradea 10, aflată la dosarul recurs, nu rezultă că recomandata depusă la poștă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor la data de 22 decembrie 2011 viza acest dosar. Prin urmare, se constată că cererea de completare a motivelor de recurs nu a fost depusă în termenul legal prevăzut de art. 303 alin. (2) C. proc. civ., raportat la data comunicării deciziei din apel și, cum prin aceasta nu s-au invocat motive de ordine publică, sancțiunea este aceea a neanalizării sale de către instanța de recurs. Cu privire la recursul declarat în cauză de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum și asupra motivului de recurs de ordine publică prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., invocat cu ocazia dezbaterilor, se constată următoarele: Criticile invocate în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ. nu se circumscriu ipotezei reglementate de acest text de lege - când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești. În acest sens, se constată că susținerile privind încălcarea și aplicarea greșită a legii, încălcarea principiului disponibilității și a principiului dreptului la apărare în ceea ce îl privește pe recurent, prin validarea tranzacției de către instanță, nu reprezintă o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești, ci vizează tot ipotezele reglementate la pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi examinate din această perspectivă. Astfel, sediul materiei în ceea ce privește tranzacția se regăsește la art. 1704 și urm. C. civ., iar în ceea ce privește hotărârile care consfințesc învoiala părților, reglementarea legală a acestora este dată la art. 271- 273 C. proc. civ. Potrivit textelor de lege indicate, se constată că tranzacția este un contract judiciar care trebuie să fie încheiată între toate părțile din proces pentru a se pune capăt litigiului existent între acestea. Or, în speță, tranzacția a fost încheiată numai de două dintre părțile implicate în proces, respectiv între reclamanta Episcopia Greco-Catolică de O.M. și pârâtul Ministerul Apărării Naționale, în timp ce recurentul contestă valabilitatea tranzacției, arătând că Ministerul Apărării Naționale nu putea să dispună de imobilul ce face obiectul litigiului și al tranzacției, câtă vreme acesta are numai dispoziția materială asupra bunurilor ce constituie obiect al dreptului de administrare. Din această perspectivă, se constată că, într-adevăr, primind învoiala părților, instanța avea obligația de a verifica îndeplinirea condițiilor de valabilitate a „convenției”, precum și legalitatea înțelegerii dintre părți, pentru ca prin încheierea tranzacției să nu se urmărească eludarea dispozițiilor imperative ale legii. Însă, în cauză, instanța de apel nu s-a preocupat să verifice aceste aspecte, în sensul că trebuia să stabilească în prealabil care este regimul juridic al terenului la momentul când se ia act de tranzacție și cine are drept de dispoziție asupra imobilului în litigiu, iar acest ultim aspect trebuia să fie clarificat și prin prisma verificării calității procesuale a statului. De asemenea, pentru ca instanța să poată lua act de tranzacție, câtă vreme aceasta privește și edificarea unui gard despărțitor cu fundație, așa cum rezultă din conținutul său, ceea ce presupune și modificarea proprietății tranzacționate, era necesară obținerea în prealabil a autorizației administrative, potrivit Legii nr. 50/1991, modificată. În măsura în care, în urma analizării aspectelor arătat mai sus, instanța va constata că nu va putea lua act de tranzacție, va proceda la soluționarea apelurilor cu care a fost învestită. Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate în recurs, care vor fi avute în vedere cu ocazia rejudecării, instanța, în temeiul art. 304 pct. 9, art. 314 și art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va admite recursul declarat împotriva deciziei nr. 215/A din 15 noiembrie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă , va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel. Cu ocazia rejudecării, se vor administra probele necesare în sensul celor mai sus expuse și se vor analiza toate mijloacele de apărare invocate de părți.