ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2303/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2303/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 25

aprilie 2006, pe rolul Judecătoriei Beiuș, reclamanta Episcopia Română Unită cu

Roma Greco-Catolică de Oradea Mare a chemat în judecată U.M. x1 Beiuș,

Ministerul Apărării Naționale, Consiliul Local al Municipiului Beiuș și

Primăria Municipiului Beiuș și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care

o va pronunța să dispună obligarea pârâților la a-i lăsa în deplină proprietate

și posesie imobilul cu nr. top. x2/1 din C.F. nr. x3 Beiuș și de a se abține pe

viitor de la orice acte de conturbare în posesie ori folosință a imobilului în

litigiu.

Cererea a fost

întemeiată în drept pe prevederile art. 480 C. civ.

Ministerul Apărării

Naționale a formulat cerere de arătare a titularului dreptului prin care a

chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în calitate

de titular al dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat.

Totodată, la termenul

de judecată din data de 13 octombrie 2006, la cererea Ministerul Apărării

Naționale și în baza probelor administrate, instanța a dispus citarea în cauză

a U.M. x4 Zalău.

Prin Sentința civilă

nr. 1394 din 10 noiembrie 2006, Judecătoria Beiuș a respins excepția lipsei

calității procesuale pasive a Ministerului Apărării Naționale, a admis acțiunea

reclamantei formulată în contradictoriu cu U.M. x1 Beiuș, U.M. x4 Zalău,

Ministerul Apărării Naționale, Consiliul Local Beiuș și Primăria Municipiului

Beiuș și a obligat pârâtele U.M. x1 Beiuș, U.M. x4 Zalău și Ministerul Apărării

Naționale să elibereze în deplină proprietate și posesie reclamantei imobilele

cu nr. top. x2/1 din C.F. nr. x3 Beiuș.

Constatând încălcarea

principului disponibilității și necercetarea fondului în cauză, prin Decizia

civilă nr. 749/A din 13 septembrie 2007, Tribunalul Bihor a admis apelurile

declarate de Ministerul Apărării Naționale în nume propriu și în reprezentarea

U.M. x4 Zalău împotriva Sentinței civile nr. 1394 din 10 noiembrie 2006 a

Judecătoriei Beiuș, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

Prin Sentința civilă

nr. 508 din 08 aprilie 2009, Judecătoria Beiuș a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor, având în vedere valoarea

bunurilor în litigiu.

Prin Sentința civilă

nr. 72/C din 10 martie 2010, Tribunalul Bihor a respins excepția insuficientei

timbrări și excepția inadmisibilității acțiunii, a admis excepția lipsei

calității procesuale a pârâților U.M. x1 Beiuș, Primăria Municipiului Beiuș și

Consiliul Local Beiuș și a respins acțiunea față de aceste părți.

A admis în parte

acțiunea reclamantei, formulată în contradictoriu cu pârâții Ministerul

Apărării Naționale, U.M. x4 Zalău și cu intervenientul Ministerul Economiei și

Finanțelor și a obligat pârâții să elibereze în deplină proprietate, posesie și

pașnică folosință imobilul cu nr. top. x2/1 din C.F. nr. x3 Beiuș.

A fost respins

capătul de cerere privind obligarea pârâților de a se deține pe viitor de la

orice acte de contestare în posesie ori folosință a imobilului.

Au fost obligați

pârâții Ministerul Apărării Naționale, U.M. x4 Zalău și intervenientul să

plătească suma de 100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a reținut că imobilul cu nr. top. x2/1 Beiuș

constituie proprietatea tabulară a reclamantei în baza Sentinței civile nr. 507

din 31 martie 2004 pronunțată de Judecătoria Beiuș.

Având în vedere

situația de carte funciară a imobilului în litigiu, nu sunt aplicabile

dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care

au aparținut cultelor religioase din România și, prin urmare, excepția

inadmisibilității promovării acțiunii este neîntemeiată.

Excepția

insuficientei timbrări a cererii de chemare în judecată a fost respinsă de

instanță cu motivarea că, în temeiul Legii nr. 455/2006, acțiunile în

revendicare formulate de cultele religioase sunt scutite de plata taxei

judiciare de timbru și de timbru judiciar.

Excepțiile lipsei

calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului Beiuș, respectiv a

Consiliului Municipal Beiuș au fost admise, instanța reținând că aceste

instituții nu au exercitat și nu exercită o posesie asupra imobilului în

litigiu.

Excepția lipsei

calității procesuale pasivă a pârâtei U.M. x1 Beiuș a fost admisă, instanța

constatând că, prin adresa din 12 octombrie 2006, U.M. x1 Beiuș a comunicat că

imobilul în litigiu a trecut în folosința și administrarea U.M. x4 Zalău.

În ceea ce privește

fondul pricinii, instanța a reținut că reclamanta și-a intabulat dreptul de

proprietate asupra imobilului în litigiu în urma unei hotărâri judecătorești

pronunțată la o dată anterioară emiterii H.G. nr. 2060/2004, (abrogată, de

altfel, prin H.G. nr. 1705/2006) și că, în cauză, nu s-a făcut nicio dovadă că

trecerea imobilului în domeniul public al statului s-a făcut ca urmare a

achitării unor despăgubiri.

Față de considerentele

expuse, instanța a admis în parte acțiunea în sensul obligării pârâților

Ministerul Apărării Naționale, U.M. x4 Zalău și a intervenientului Statul Român

prin Ministerul Economiei și Finanțelor să elibereze în deplină proprietate,

posesie și pașnică folosință imobilul cu nr. top. x2/1 din C.F. x3 Beiuș.

Capătul de cerere

privind obligarea pârâților de a se abține pe viitor de la orice acte de

conturbare în posesie ori folosință a imobilului a fost respins cu motivarea că

drepturile, pretențiile ce se cer a fi valorificate pe cale de acțiune în

justiție trebuie să fie actuale.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel Ministerul Apărării Naționale și Direcția Generală a

Finanțelor Publice Bihor în reprezentarea Ministerul Finanțelor Publice pentru

Statul Român, iar prin Decizia civilă nr. 215/A din 15 noiembrie 2011, Curtea

de Apel Oradea a admis apelurile formulate și a modificat în parte sentința

apelată în sensul că a luat de tranzacția încheiată la data de 03 octombrie

2011 între Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Oradea Mare

reprezentată prin preot I.M. Protopop de Beiuș și Ministerul Apărării Naționale

prin Direcția pentru relații cu Parlamentul și asistență juridică pentru U.M.

x4 Zalău și U.M. x1 Beiuș.

A fost respinsă acțiunea

formulată de Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Oradea Mare

împotriva intervenientului Ministerul Finanțelor Publice București prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor pentru lipsă de calitate

procesuală pasivă și au fost menținute celelalte dispoziții ale hotărârii.

Prin Decizia civilă

nr. 7565 din 12 decembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor împotriva Deciziei

nr. 215/A din 15 noiembrie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă, a

casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Înalta Curte de

Casație și Justiție a reținut că, primind învoiala părților, instanța avea

obligația de a verifica îndeplinirea condițiilor de valabilitate a

"convenției", precum și legalitatea înțelegerii dintre părți, pentru

ca prin încheierea tranzacției să nu se urmărească eludarea dispozițiilor

imperative ale legii.

Curtea de apel nu s-a

preocupat să verifice aceste aspecte, în sensul de a stabili în prealabil care

este regimul juridic al terenului la momentul când se ia act de tranzacție și

cine este titularul dreptului de dispoziție asupra imobilului în litigiu, iar

acest ultim aspect trebuia să fie clarificat și prin prisma verificării

calității procesuale a statului.

Rejudecând apelurile

declarate în cauză, prin Decizia civilă nr. 40/A din 20 iunie 2013, Curtea de

Apel Oradea a admis apelurile formulate de apelanții pârâții Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice Bihor și respectiv de Ministerul Apărării Naționale reprezentat prin

Direcția pentru relația cu Parlamentul și asistență juridică pentru U.M. x4

Zalău, județul Sălaj și U.M. x1 Beiuș, județul Bihor, și a schimbat în parte

Sentința civilă nr. 72 din 10 martie 2010 pronunțată de Tribunalul Bihor, în

sensul că a respins acțiunea formulată de reclamanta Episcopia Română Unită cu

Roma Greco-Catolică de Oradea Mare împotriva Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice pentru lipsa calității procesuale pasive și a luat act de

tranzacția încheiată la data de 03 octombrie 2011 între reclamantă și

Ministerul Apărării Naționale, păstrând celelalte dispoziții ale sentinței

apelate.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, iar prin Decizia civilă nr. 1166 din 08 aprilie 2014, Înalta Curtea de

Casație și Justiție a admis recursul declarat, a casat decizia recurată și a

trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Înalta Curte a

reținut că instanța de apel a examinat tranzacția exclusiv din perspectiva

părților - reclamanta și Ministerul Apărării Naționale - care au rămas în

proces, prin raportare la măsura admiterii excepției lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice. Nu s-a examinat

însă tranzacția încheiată din perspectiva dispozițiilor referitoare la

calitatea părților de a dispune de bunul tranzacționat.

Or, în cauză pârâtul,

Ministerul Apărării Naționale, nefiind titularul dreptului de proprietate, ci

având numai administrarea bunului, nu are capacitatea de a dispune cu privire

la întinderea, primirea sau cedarea bunului, iar în cauză instanța nu s-a preocupat

de cercetarea condițiilor cerute pentru ca o parte în proces să încheie acte de

dispoziție.

Rejudecând cauza,

prin Decizia civilă nr. 276 A din 09 aprilie 2015, Curtea de Apel Oradea,

secția I civilă, a admis apelurile declarate de pârâții Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a

Finanțelor Publice Cluj Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor

Publice Bihor Oradea și de Ministerul Apărării Naționale București reprezentat

prin Direcția pentru Relația cu Parlamentul și asistență juridică pentru U.M.

x4 Zalău, județul Sălaj și U.M. x1 Beiuș împotriva Sentinței civile nr. 72/C

din 10 martie 2010 pronunțată de Tribunalul Bihor.

A schimbat în parte

sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamantă

împotriva pârâților Ministerul Apărării Naționale, U.M. x4 Zalău și

intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice sub aspectul

tuturor capetelor de cerere.

A păstrat celelalte

dispoziții ale sentinței și a respins excepția privind lipsa calității

procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, ca reprezentant al

Statului Român.

A fost respinsă

cererea privind pronunțarea unei hotărâri de consfințire a tranzacției

încheiate la data de 03 octombrie 2011 între Episcopia Română Unită cu Roma

Greco-Catolică și Ministerul Apărării Naționale.

Instanța de apel a

avut în vedere următoarele considerente:

Excepția

inadmisibilității acțiunii invocată de apelantul Ministerul Apărării Naționale

este nefondată, în cauză neexistând un concurs dintre legea specială și legea

generală pentru a fi incidente dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. 33 din

09 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel, obiectul acțiunii

dedusă judecății nu îl constituie retrocedarea imobilului în litigiu, în

condițiile dispozițiilor art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, ci o acțiune în

revendicare în sprijinul căreia reclamanta invocă calitatea sa de proprietar

înscris în cartea funciară, nefiind uzitată procedura prevăzută de O.U.G. nr.

94/2000.

Critica referitoare

la greșita respingere a excepției netimbrării acțiunii a fost tranșată de

Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia civilă nr. 1166 din 08 aprilie

2014.

Instanța a reținut că

excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice

este nefondată deoarece această parte a fost arătată ca fiind titularul

dreptului de către pârâtul inițial, Ministerul Apărării, pârât ce este titular

al unui drept de administrare, atribuit în baza Deciziei nr. 190 din 16 septembrie

1969 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al județului Bihor.

Prin urmare, în

cadrul judecării unei acțiuni reale - cum este cea de față în care reclamanta

pretinde un drept real asupra bunului revendicat - cel arătat de pârâtul în a

cărui posesie se află bunul ca fiind titularul dreptului de proprietate,

introdus în proces în condițiile dispozițiilor art. 64 - 66 C. proc. civ., are

calitate procesuală pasivă.

Referitor la cererea

intimatei privind pronunțarea unei hotărâri de consfințire a tranzacției

încheiate de reclamantă cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale la data de 3

octombrie 2011, instanța de apel a reținut, în legătură cu capacitatea cerută

pentru încheierea valabilă a contractului de tranzacție, că art. 1706 alin. (1)

C. civ. prevede că este necesar a părțile să aibă dreptul de a dispune de

obiectul cuprins în tranzacție. Or, în speță, semnatarul tranzacției este

Ministerul Apărării Naționale care nu este titularul dreptului de proprietate,

acesta având doar administrarea bunului, calitate care nu-i conferea dreptul de

a dispune de bunul din litigiu, prin încheierea unui act de dispoziție, astfel

încât tranzacția aflată în discuție nu întrunește condițiile de validitate

prescrise de art. 1706 alin. (1) din C. civ.

În ceea ce privește

fondul pricinii, instanța de apel a reținut că este de netăgăduit calitatea

reclamantei de titulară a dreptului de proprietate, dreptul acesteia fiind

intabulat în cartea funciară nr. x3 Beiuș sub B.5 în baza Sentinței civile nr.

507 din 31 martie 2004 a Judecătoriei Beiuș, prin care s-a anulat Încheierea de

intabulare nr. 4128/1949 cu privire la nr. top. x2/1 și a inscripției de sub

B.1, fiind restabilită situația anterioară de CF în favoarea Episcopiei

Greco-Catolice de Oradea Mare, în întregime.

În calitatea sa de

titular al dreptului de proprietate, reclamantei nu-i poate fi tăgăduită

calitatea procesuală activă în exercitarea acțiunii în revendicare dedusă

judecății, însă în speță această acțiune a fost paralizată de Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, acesta opunând reclamantei propriul titlu asupra

bunului revendicat.

Atât pârâtul

Ministerul Apărării cât și Ministerul Finanțelor Publice în reprezentarea

Statului Român au învederat instanței încă în cursul derulării procesului în

primă instanță că imobilul din litigiu face parte din domeniul public, fiind

înscris în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului

aprobat prin H.G. nr. 1705/2006. Într-adevăr, imobilul revendicat apare înscris

în anexa nr. 4 a sus-menționatei hotărâri sub denumirea 2511, anul dobândirii

fiind 1969, în baza Deciziei nr. 190 din 16 aprilie 1969 a Comitetului Executiv

al Consiliului Popular al județului Bihor, făcându-se totodată mențiunea că

hotărârea de guvern de validare este H.G. nr. 1045/2000 din data de 06

octombrie 2000 și că ordonatorul principal și administratorul imobilului este

Ministerul Apărării.

În contextul

sus-arătat, trebuie a fi reliefat efectul de opozabilitate față de terți a

dreptului statului fără înscrierea în cartea funciară având în vedere

prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, în versiunea în vigoare la

data la care prin hotărâre de guvern imobilul apare inclus în inventarul

bunurilor din domeniul public al statului.

Pe de altă parte, din

perspectiva prevederilor art. 37 alin. (1) - din Legea nr. 7/1996 - în forma în

vigoare la data declanșării litigiului de față - hotărârea judecătorească în

baza căreia a fost efectuată în cartea funciară înscrierea de sub B.5, nu a

fost pronunțată în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, în acel proces figurând în calitate de pârât R. SA, prin Direcția de

Telecomunicații Bihor, astfel încât ea nu este opozabilă statului.

Deși prin actul

intitulat "Protocol" încheiat la data de 25 iulie 1991 se atestă

predarea de către U.M. Beiuș a imobilului în favoarea Episcopiei Biserica

Română Unită cu Roma, iar prin actul din 03 decembrie 2014 emis de Primăria

Municipiului Beiuș se atestă faptul că reclamanta figurează în baza de date

fiscale a acesteia cu mai multe bunuri impozabile, între care este specificat

și imobilul litigios, niciunul dintre aceste acte nu este de natură a schimba

datele problemei, întrucât acțiunea în revendicare a reclamantei a fost

paralizată de un alt titular al dreptului de proprietate vizând același imobil,

ce a opus reclamantei un titlu nedesființat până în prezent.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs Episcopia Română Unită cu

Roma Greco-Catolică Oradea.

Prin motivele de

recurs se formulează următoarele critici, întemeiate pe prevederile art. 304

pct. 9 C. proc. civ.:

Prevederile art. 26

alin. (2) din Legea nr. 7/1996, în forma din 2006, se referă la opozabilitatea

față de terți a drepturilor reale dobândite de stat și de orice persoană, prin

efectul legii, prin expropriere sau prin hotărâri judecătorești. Or, niciunul

dintre aceste moduri de dobândire a proprietății nu este incident în cauză,

deoarece așa-numitul titlu al Statului Român, respectiv H.G. nr. 1705/2006,

reprezintă un act administrativ de autoritate prin care s-a aprobat un inventar

al bunurilor din domeniul public, având o valoare declarativă. H.G. nr.

1705/2006 nu poate fi considerată un titlu constitutiv sau translativ de

proprietate, deoarece dreptul de proprietate se afla deja în patrimoniul

recurentei prin efectul hotărârii judecătorești de rectificare de carte

funciară.

Instanța de apel nu a

analizat titlul Statului Român prin prisma prevederilor art. 6 alin. (1) și (3)

din Lega nr. 213/1998, având în vedere modalitatea abuzivă de preluare a

bunului, în contradicție flagrantă cu prevederile art. 10 din Constituția de la

baza unui titlu nevalabil, acesta nu mai poate face parte din domeniul public.

Dreptul de proprietate publică al statului este condiționat de preluarea

bunului cu respectarea Constituției și a legilor în vigoare de la momentul

preluării de către stat.

Potrivit art. 30 din

Legea nr. 7/1996 (forma din 2006), un drept înscris în cartea funciară

beneficiază de prezumția de proprietate până la proba contrară. Or, în cauză,

nu a fost făcută nicio dovadă a relei-credințe a recurentei și nici nu s-a opus

un alt titlu valabil de către stat.

Analizând decizia

recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte

constată că recursul este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele

considerente:

Având în vedere

limitele controlului judiciar determinate de criticile formulate prin singurul

recurs declarat în cauză, Înalta Curte constată că premisele analizei pe care o

poate efectua sunt următoarele:

Acțiunea promovată în

cauză este o acțiune reală, în revendicare, căreia nu îi sunt aplicabile

prevederile O.U.G. nr. 94/2000, care are ca obiect material imobilul cu nr.

top. x2/1 înscris în C.F. nr. x3 Beiuș și care este îndreptată împotriva U.M.

x4 Zalău, Ministerului Apărării Naționale și intervenientului Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice.

Dezlegările date de

instanță asupra capătului doi de cerere și asupra excepțiilor formulate în

cauză nu au făcut obiect de critică în recurs și, de aceea, ele intră în

puterea lucrului judecat, nemaiputând fi cenzurate.

Este, de asemenea,

necontestat că reclamanta este titulara dreptului de proprietate asupra

imobilului cu nr. top. x2/1 din cartea funciară nr. x3 Beiuș, dreptul acesteia

fiind intabulat în baza Sentinței civile nr. 507 din 31 martie 2004 a

Judecătoriei Beiuș, prin care s-a anulat Încheierea de intabulare nr. 4128/1949

cu privire la nr. top. x2/1 și a inscripției de sub B.1 și s-a restabilit

situația anterioară de carte funciară în favoarea Episcopiei Greco-Catolice de

Oradea Mare.

Fără a nega existența

titlului de proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu, instanța

de apel a considerat că acesta are o putere inferioară celui opus de Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice. În opinia instanței de apel, imobilul

în litigiu face parte din domeniul public al statului, iar acest lucru rezultă

din faptul că bunul apare înscris în anexa nr. 4 a H.G. nr. 1705/2006,

"anul dobândirii fiind 1969, în baza Deciziei nr. 190 din 16 aprilie 1969

a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al județului Bihor, făcându-se

totodată mențiunea că hotărârea de guvern de validare este H.G. nr. 1045/2000

din data de 06 octombrie 2000".

Înalta Curte

apreciază că niciunul dintre actele juridice menționate nu poate face dovada

apartenenței imobilului în litigiu la domeniul public al statului.

Domeniul public este

format din bunurile care sunt de uz sau interes public prin natura lor și din

cele pe care legea le declară ca aparținând domeniului public.

Astfel, potrivit art.

3 din Legea nr. 213/1998: "Domeniul public este alcătuit din bunurile

prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituție, din cele stabilite în anexa

care face parte integrantă din prezenta lege și din orice alte bunuri care,

potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public și sunt

dobândite de stat sau de unitățile administrativ teritoriale prin modurile

prevăzute de lege."

Instanța de apel a

considerat că bunul în litigiu ar aparține domeniului public al statului

printr-o declarație a legii, menționând în acest sens H.G. nr. 1705/2006, H.G.

nr. 1045/2000 și Decizia nr. 190 din 16 aprilie 1969 a Comitetului Executiv al

Consiliului Popular al județului Bihor.

Însă, ambele hotărâri

de guvern menționate (H.G. nr. 1045/2000 a fost, de altfel, abrogată prin H.G.

nr. 1326/2001) au fost adoptate pentru "aprobarea inventarelor bunurilor

din domeniul public al statului", menționate în anexele pe care aceste

hotărâri le cuprind.

Or, nu se poate

susține că inventarierea unor bunuri este echivalentă cu declararea acelor

bunuri ca aparținând domeniului public al statului. Trecerea unui bun în

domeniul public al statului printr-o declarație a legii trebuie să rezulte în

mod neechivoc din conținutul respectivei legi și să fie un act premergător,

distinct aceluia de inventariere.

Această concluzie are

în vedere și faptul că domeniul public al statului, astfel cum acesta este

conturat prin art. 5 din Legea nr. 18/1991, Constituția din 1991 și Legea nr.

213/1998, apare ca un domeniu de excepție ce poate cuprinde numai bunuri

limitativ prevăzute de lege sau care, potrivit legii sau prin natura lor sunt

de uz ori interes public.

Cu atât mai puțin

Decizia nr. 190 din 16 aprilie 1969 a Comitetului Executiv al Consiliului

Popular al județului Bihor nu poate fi interpretată ca un act normativ prin

care bunul în litigiu este declarat ca făcând parte din proprietatea publică a

statului, cât timp, așa cum rezultă din conținutul său, această decizie nu a

făcut decât să transmită dreptul de administrare operativă a imobilului de la

Comitetului Executiv al Consiliului Popular al orașului Bihor la Ministerul

Forțelor Armate.

Însă, instanța de

apel nu a lămurit cauza sub aspectul celeilalte ipoteze în care imobilul în

litigiu ar putea aparține domeniului public al statului și anume aceea în care,

prin natura sa, bunul este de uz sau de interes public și a fost dobândit de

stat prin modurile prevăzute de lege.

În acest sens, situația

de fapt în cauză nu a fost pe deplin stabilită, în sensul că nu s-au

administrat probe care să stabilească modul de dobândire al bunului de către

stat și destinația sa actuală, măsura în care natura bunului ori destinația sa

îl transformă într-un bun de uz sau de interes public.

În măsura în care

titlul de proprietate al statului este probat, apartenența imobilului la

domeniul public al statului este dovedită în condițiile menționate se poate

determina regimul juridic al bunului în litigiu și se pot compara titlurile ce

de opun în cauză.

Prin urmare, în

temeiul art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia

recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

formulat de reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Oradea

Mare împotriva Deciziei civile nr. 276A din 9 aprilie 2015 pronunțată de Curtea

de Apel Oradea, secția I civilă.

Casează decizia

atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 22 octombrie 2015.

Procesat

de GGC - NN