ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2025/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2025/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Deliberând asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, la

data de 5 septembrie 2007, sub nr. 3772/111/2007, reclamanta

A.M. a chemat în

judecată pe pârâții Primăria Municipiului Beiuș și Comisia Locală pentru Aplicarea

Legii nr. 10/2001, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună

anularea Dispoziției nr. 262 din 01 august 2007 și fie obligate pârâtele să îi

atribuie teren în compensare pentru imobilul preluat de la autoarea sa A.A.

În drept, cererea a fost întemeiată pe

dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 232 din 16 iunie

2008, pronunțată de Tribunalul Bihor, cererea de chemare în judecată a fost

respinsă, ca nefondată, reținându-se incidența dispozițiilor art. 22 lit. c)

din Legea nr. 10/2001.

Apelul declarat de apelanta-reclamantă împotriva

acestei sentințe a fost admis prin Decizia civilă nr. 63 din 02 aprilie 2009,

pronunțată de Curtea de Apel Oradea; a fost desființată sentința apelată și s-a

dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare aceleiași instanțe pentru cercetarea

fondului.

Cu prilejul rejudecării, Dosarul a fost

înregistrat pe rolul Tribunalului Bihor la data de 26 mai 2009, sub nr. 3940/111/2009.

Prin sentința civilă nr. 262 din 27

septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Bihor,

a fost admisă cererea de chemare în

judecată formulată de reclamanta A.M. în contradictoriu cu pârâții Primăria

Municipiului Beiuș și Comisia Locală Beiuș pentru aplicarea Legii nr. 10/2001. S-a

dispus anularea Dispoziției nr. 262 din 1 august 2007 emisă de Instituția

Primarului Beiuș - Bihor și au fost obligate pârâtele să-i atribuie reclamantei

pentru terenul cuprins în C.F. Beiuș, preluat de Statul Român de la defuncta

A.A., alt teren în compensare, la un raport de schimb de 1:9. De asemenea, au

fost obligate pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 3.717 lei, reprezentând

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul

a reținut că imobilele - loc de casă la școala normală în suprafață de 47 mp - reprezentând

loc de casă la școala normală în suprafață de 813 mp, solicitate de reclamantă,

au fost transcrise în coala de C.F. Beiuș cu situația neschimbată în favoarea

lui A.A., drept dobândit în anul 1948 cu titlu de cumpărare. Acest drept de

proprietate a fost transcris în favoarea Statului Român la data de 23 ianuarie 1976,

în baza unei cereri depuse de Consiliul Beiuș prin adresa din 1976 și a

Deciziei nr. 686/1975.

Astfel, în mod greșit a fost respinsă notificarea

formulată în baza Legii nr. 10/2001 de către numita A.A., prin Dispoziția nr.

262 din 01 august 2007, emisă de Primarul Municipiului Beiuș, cu motivarea că

aceasta nu avea calitate de persoană îndreptățită, deoarece din certificatul de

calitate de legatar din 07 iunie 2006, emis de Biroul Notarial, I.T., rezultă că

reclamanta este moștenitoarea defunctei A.A. decedată, în calitate de legatar

universal, iar calitatea defunctei A.A., de moștenitor al soțului A.A. decedat,

reiese din certificatul de moștenire din 16 august 1979 emis de Notariatul de

Stat Local Beiuș.

Prin Decizia nr. 686 din 15 decembrie, emisă

de comitetul executiv al Consiliului Popular al Județului Bihor, conform declarației

autentificate din 10 noiembrie 1975, a fost acceptată propunerea de donație

făcută de A.A. și soția A., referitoare la o suprafață de 850 mp teren, act pe

baza căruia Statul Român a intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară.

În raport de aceste considerente, prima

instanță a apreciat că cererea reclamantei este întemeiată, în raport de

prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, deoarece în speță doar

oferta de donație făcută Statului Român de către soții A. a fost încheiată în

forma autentică prevăzută de art. 813 C. civ., nu și acceptarea acesteia, care

a fost făcută prin hotărâre a Comitetului executiv al fostului Consiliu Popular

al județului Beiuș în baza Decretului nr. 478/1954.

În consecință, Tribunalul Bihor a reținut

că sunt aplicabile dispozițiile art. 3 din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care

a admis cererea de chemare în judecată, a dispus anularea Dispoziției nr. 262

din 01 august 2007 emisă de Instituția primarului Beiuș și a constatat că

reclamanta este îndreptățită la masuri reparatorii, în calitate de legatar

universal al defunctei A.A., decedată.

Cu referire la natura măsurilor reparatorii,

tribunalul a arătat că prin dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1), art.

9, art. 11 și art. 26 din Legea nr. 10/2001 a fost consacrat principiul

restituirii în natură a imobilelor care intră sub incidența acestei legi, art. 1

alin. (2) din acest act normativ stipulând că, numai în situația în care restituirea

în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.

Totodată, prin dispozițiile art. 26 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001 s-a arătat că, în cazul în care restituirea în natură nu

este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită

potrivit legii cu soluționarea notificării, este obligată ca, prin decizie sau

dispoziție motivată, să acorde persoanei îndreptățite, în compensare, alte

bunuri sau servicii, ori să propună acordarea de despăgubiri în condiții

speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu

este posibilă, sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.

În raport de aceste dispoziții s-a reținut

că măsura compensării cu alte bunuri sau servicii este obligatorie iar nu

facultativă, aceasta neputând fi lăsată la aprecierea unității deținătoare sau

a entității învestite potrivit legii cu soluționarea notificării, care este obligată

ca, prin decizia sau dispoziția motivată emisă, să acorde în compensare

persoanei îndreptățite la restituire bunuri și servicii (fără a fi necesară

formularea unei cereri exprese în acest sens).

A arătat tribunalul că, potrivit lucrărilor

de specialitate efectuate în cauză, terenul cuprins în C.F., care a aparținut

defunctei A.A., are o valoare de 36 euro/mp, în vreme ce terenul pe care

pârâtele îl oferă în compensare reclamantei, are o valoare de 4 euro/mp.

Cum diferența de valoare dintre cele două

terenuri, respectiv cel pe care defuncții A. l-au donat Statului Roman, și cel

oferit de pârâte în schimb este de 1:9, nu există un raport de echitate cu

privire la aceasta ofertă, reclamanta fiind îndreptățită să primească la schimb

un teren apropiat ca valoare celui care a fost donat de defuncții A.

În aceste condiții prima instanță a apreciat

că se impune ca terenul ce urmează a fi acordat reclamantei

pe un alt

amplasament, în suprafață echivalentă, să aibă un raport de schimb de 1:9, să

fie de aceeași categorie de folosință și de aceeași valoare cu cel care a fost

preluat de stat.

Împotriva acestei

sentințe au formulat apel pârâtele Primăria Municipiului Beiuș și Comisia

Locală pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001, solicitând admiterea apelului

și modificarea, în parte, a sentinței în sensul atribuirii în compensare

reclamantei a unei suprafețe de teren la un raport de schimb mai mic.

Prin Decizia civilă nr.

53/A din 05 octombrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, în Dosarul nr.

3940/111/2009, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantele-pârâte

Primăria Municipiului Beiuș și Comisia Locală Beiuș pentru aplicarea Legii nr. 10/2001,

împotriva sentinței civile nr. 262 din 27 septembrie 2010 pronunțată de

Tribunalul Bihor.

Au fost obligate

apelantele-pârâte la plata sumei de 1026 lei către intimata-reclamantă A.M.,

reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că prima instanță a anulat Dispoziția nr. 262/2007

emisă de primarul Municipiului Beiuș și le-a obligat pe pârâte să acorde un

teren în compensare pentru terenul proprietatea antecesorilor reclamantei

conform expertizei efectuate de expertul T.D.

Este adevărat că

pârâta a contestat raportul de expertiză efectuat pentru evaluarea terenului,

iar prima instanță, în ședința publică din 20 septembrie 2010 a respins această

probă fără nicio motivare, însă în apel a fost încuviințată, în temeiul dispozițiilor

art. 295 C. proc. civ. (care instituie caracterul devolutiv al apelului), o

nouă probă cu expertiză judiciară.

Prin raportul de

contraexpertiză s-a apreciat că valorile de circulație pentru terenuri sunt de

25 euro, respectiv 5 euro pe metru pătrat; acest raport de expertiză a fost contestat

de intimata-reclamantă care a susținut că nu a fost legal citată la data

efectuării expertizei.

La data de 07

februarie 2012, reprezentantul apelantelor a solicitat termen pentru încheierea

unei tranzacții între părți pentru rezolvarea litigiului pe cale amiabilă și

pentru atribuirea unor loturi de teren intimatei-reclamante.

În acest sens,

părțile au ales prin convenție un expert pentru efectuarea unei expertize

extrajudiciare al cărei raport a fost depus la termenul din 24 aprilie 2012,

concluziile fiind în sensul că terenul preluat de la autorii reclamantei are o

valoare de 39 euro/mp, iar terenul oferit reclamantei are o valoare de 5 euro

pe metru pătrat, valori care sunt apropiate de concluziile expertizei efectuate

la tribunal.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs pârâtele Primăria Municipiului Beiuș și Comisia

Locală Beiuș de aplicare a Legii nr. 10/2001.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și

9 C. proc. civ., recurentele-pârâte au arătat că hotărârea instanței de apel

este nelegală sub aspectul menținerii unui raport de schimb între terenuri de

1:9, care este exagerat în raport de valoarea de circulație a terenului preluat

de Statul Român, de la antecesoarea reclamantei, și de cea a terenului propus pentru

atribuirea în compensare.

În opinia recurentelor,

curtea de apel trebuia să ia în considerare raportul de contraexpertiză

efectuat de trei experți, prin care s-a stabilit un raport de schimb de 1:5, în

condițiile în care, la solicitarea instanței, experții au comunicat dovezile de

citare a reclamantei la desfășurarea contraexpertizei și nu a fost reținut un

alt motiv de nulitate a lucrării.

Recurentele-pârâte au

solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei atacate, în sensul atribuirii

intimatei-reclamante, în compensare, pentru terenul înscris în C.F. Beiuș, a

unei suprafețe de teren din C.F. Beiuș, la un raport de schimb de 1:5, astfel

cum a fost stabilit prin raportul de contraexpertiză întocmit la judecata în

apel.

Intimata-reclamantă a

depus întâmpinare prin care a solicitat admiterea căii de atac, condiționat de

casarea deciziei, pentru a putea formula, în rejudecare, cerere de aderare la

apel și pentru a putea opta pentru varianta de expertiză întocmită de expertul T.S.,

vizând terenul identificat în C.F. Beiuș, și un raport de schimb cu terenul

preluat de stat, de 1:7. A precizat că nu este de acord cu admiterea recursului

în varianta menționată în contraexpertiză, privind terenul din C.F. Beiuș, și

un raport de schimb de 1:5.

Prin Decizia nr. 2553

din 13 mai 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost admis

recursul declarat de recurentele-pârâte Primăria municipiului Beiuș și Comisia

Locală Beiuș de aplicare a Legii nr. 10/2001 împotriva Deciziei civile nr. 53/A

din 05 octombrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a

fost casată decizia recurată și a fost trimisă cauza, spre rejudecare, aceeași

curți de apel.

Pentru a decide

astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că decizia recurată este,

în parte, nemotivată, în ceea ce privește înlăturarea contraexpertizei

efectuate în apel iar, în parte, conține motive contradictorii, sub aspectul

confirmării hotărârii primei instanțe, fundamentată pe un raport de expertiză

pe care instanța de apel l-a înlăturat, considerând că se impunea întocmirea

unui nou raport, sens în care a și dispus încuviințarea contraexpertizei în

calea de atac; cu toate acestea, instanța de apel a reținut că valoarea de

schimb între terenuri, stabilită în raportul de expertiză efectuat în dosarul tribunalului,

este corectă.

A arătat Înalta Curte

de Casație și Justiție că și în recurs problema supusă dezbaterii este cea a

raportului de schimb între terenul preluat de la antecesorii reclamantei,

înscris în C.F. Beiuș, și terenul oferit, în compensare, de către pârâte,

înscris în C.F. Beiuș, cu privire la care, în urma evaluării, prima instanță a

reținut că este de 1:9, în baza raportului întocmit de expert Toma Dănuț, în

timp ce instanța de apel a constatat că acest raport este de 1:5, conform

contraexpertizei întocmite de trei experți, în apel.

Însă de vreme ce curtea

de apel a menționat în considerentele deciziei atacate că raportul de

expertiză întocmit în dosarul primei instanțe nu poate fi avut în vedere (deoarece

a fost contestat de apelanta-pârâtă Primăria Municipiului Beiuș, iar tribunalul

a respins, nemotivat, obiecțiunile la raport) și a încuviințat în

apel o contraexpertiză (care a stabilit un alt raport valoric între terenuri),

menținerea soluției primei instanțe, fundamentată pe raportul de expertiză

efectuat la judecata în primă instanță, se bazează pe argumente

contradictorii, reprezentând, totodată, încălcarea propriilor măsuri dispuse în

apel, în legătură cu refacerea probei în discuție.

Pe de altă parte, curtea

de apel a motivat înlăturarea contraexpertizei efectuate în apel pe argumente

care exced legalității măsurii de încuviințare a probei respective și care țin

de costurile ridicate ale procesului, de prejudiciile aduse reclamantei prin

tergiversarea litigiului, imputabilă apelantelor, de imposibilitatea

finalizării unei tranzacții între părți, modalitate de argumentare care,

practic, echivalează cu nemotivarea deciziei în sensul exigențelor impuse de art.

261 pct. 5 C. proc. civ.

De asemenea, astfel

cum, în mod corect, au susținut și recurentele, instanța de apel nu a

arătat considerentele pentru care a înlăturat contraexpertiza, în condițiile în

care obiecțiunile intimatei-reclamante la raport, încuviințate de instanță la

termenul din 10 ianuarie 2012, au vizat legalitatea citării părților la

desfășurarea lucrării în teren, iar experții au depus dovezile de citare, în

sensul solicitat, care se regăsesc la fila 57 în dosarul instanței de

apel.

În plus, curtea de

apel a avut în vedere, la pronunțarea soluției, și un raport de expertiză

extrajudiciară, întocmit de expertul T.S., cu privire la care tot această

instanță a menționat, în decizie, că a fost contestat de apelantele-pârâte și,

ca atare, fiind efectuat în afara judecății, nu trebuia valorizat ca mijloc de

probă. Tot referitor la acest raport, argumentele instanței de apel sunt

contradictorii, deoarece, pe de o parte, se reține, în finalul deciziei, că

intimata-reclamantă nu poate solicita acordarea unui alt teren în compensare,

în absența exercitării apelului de către aceasta și a încheierii unei tranzacții

pentru alt teren, dar se conferă relevanță raportului de expertiză întocmit de

T.S., constatându-se că valorile terenurilor în discuție, stabilite de

acest expert (39 euro/mp pentru terenul preluat de la antecesorii reclamantei;

5 euro/mp pentru terenul oferit de apelante) sunt apropiate de cele menționate

în raportul de expertiză efectuat în dosarul primei instanțe.

Or, instanța de apel

a omis un element important, în sensul că diferă terenurile oferite în

compensare, evaluate în dosarele de fond și apel, prin expertiza T.D. fiind

evaluat terenul înscris în C.F. Beiuș, iar prin expertiza T.S. fiind evaluat terenul

înscris în C.F. Beiuș. În consecință, nu se putea concluziona că valorile

stabilite în cele două faze procesuale, în expertizele menționate, sunt „destul

de apropiate", raportat la terenurile oferite în compensare (care sunt

diferite) și la argumentul arătat deja, privind imposibilitatea analizării

cererii intimatei-reclamante, de acordare, în compensare, a unui nou teren, și

anume tocmai cel evaluat în raportul de expertiză extrajudiciară depus în apel.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte a constatat că decizia recurată este, în parte,

nemotivată iar, în parte, se fundamentează pe argumente contradictorii, ceea ce

echivalează cu o necercetare a fondului cauzei și face imposibilă exercitarea

controlului de legalitate de către instanța de recurs.

Cum, în recurs, față

de structura actuală a căii de atac, nu mai este permisă reevaluarea probelor

administrate, în urma abrogării motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11

C. proc. civ., prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, iar soluționarea

litigiului de față impune, în mod obligatoriu, interpretarea expertizelor

efectuate în cauză, în vederea stabilirii unei corecte și complete situații de

fapt, sub aspectul valorii terenului oferit în compensare reclamantei, în baza art.

312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte a

admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, la

aceeași curte de apel, în vederea reevaluării probatoriului administrat,

arătând că, în măsura în care se impune și în limitele motivelor de apel, instanța

de apel va aprecia asupra necesității completării sau refacerii probelor deja

administrate.

Cu prilejul

rejudecării, Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel Oradea sub

nr. 3940/111/2009*.

Prin înscrisul depus

la dosar la data de 14 octombrie 2014, intimata-apelantă a solicitat admiterea

cererii sale de aderare la apelul declarat de Primăria Municipiului Beiuș,

fără a arăta motivele de fapt și temeiurile de drept ale cererii.

În ședința publică

din 4 noiembrie 2014, intimata-reclamantă A.M. a depus la dosar o cerere de

aderare la apel prin care a solicitat ca la pronunțarea hotărârii să fie avut

în vedere raportul de expertiză extrajudiciară întocmit de expertul T.S. în

care s-a propus un raport de schimb de 1:7, prin raportare la terenul, înscris

în C.F. Beiuș.

În motivarea cererii

de aderare la apel, intimata-reclamantă a arătat că, prin hotărârea primei

instanțe, apelantele au fost obligate să-i atribuie un alt teren în compensare (la

un raport de schimb de 1:9); cum în cauză au declarat apel doar pârâtele, a

fost nevoită să formuleze cerere de aderare la apel pentru a putea solicita

modificarea hotărârii instanței de fond.

A mai arătat intimata-reclamantă

că, în speță, s-a încercat încheierea unei tranzacții pentru rezolvarea

litigiului pe cale amiabilă, fapt consemnat în considerentele Deciziei civile nr.

53/A/2012 a Curții de Apel Oradea, și în acest sens a fost ales prin convenția

părților un expert pentru efectuarea unei expertize extrajudiciare; este

de acord cu raportul de expertiză extrajudiciară întocmit de inginerul T.S. în

care a fost identificat un nou amplasament, respectiv terenul înscris în C.F.

Beiuș, cu un raport de schimb de 1:7.

În opinia

recurentei-reclamante, lucrarea de contraexpertiză efectuată în cauză nu poate

fi avută în vedere deoarece a invocat excepția nulității expertizei având în

vedere faptul că nu a fost citată la efectuarea lucrărilor din teren.

Prin Decizia civilă nr.

253/A din 7 aprilie 2015, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a

respins, ca fiind tardiv

declarată, cererea de aderare la apel formulată de intimata-reclamantă A.M.

A admis apelul

declarat de apelantele-pârâte Primăria Municipiului Beiuș și Comisia Locală

pentru Aplicare a Legii nr. 10/2001 Beiuș împotriva sentinței civile nr. 262/C

din data de 27 septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a

schimbat-o în parte, în sensul că:

A obligat pârâtele

să-i atribuie reclamantei A.M. în compensare pentru terenul înscris în CF.

Beiuș în suprafață de 860 m

2

și valoare de 21.500 euro (25 euro /mp),

4.300 mp din C.F. Beiuș, în valoare de 21.500 euro (5 euro/m

2

la un

raport de schimb de 1:5) sau un alt teren de aceeași valoare (21.500 euro) dacă

părțile convin în acest sens; au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței

apelate.

Pentru a decide

astfel, curtea de apel a reținut că cererea de aderare la apel formulată de

intimata-reclamantă A.M., este tardiv formulată prin raportare la

dispozițiile art. 293 C. proc. civ., care prevăd că: „intimatul este în

drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să adere la apelul făcut de

partea potrivnică, printr-o cerere proprie, care să tindă la schimbarea

hotărârii primei instanțe. Cererea se poate face până la prima zi de înfățișare

(…)”.

În speță, intimata-reclamantă

a formulat cererea de aderare la apel, cu depășirea acestui moment

procesual, respectiv la primul termen de judecată (14 octombrie 2014) în al

doilea ciclu procesual, în rejudecare, astfel că urmează a fi respinsă, ca

tardivă.

Criticile formulate de

apelantele-pârâte au fost găsite întemeiate.

Astfel, s-a reținut

că tribunalul a anulat Dispoziția nr. 262/2007, emisă de Instituția primarului Municipiului

Beiuș, și le-a obligat pe pârâte să-i acorde reclamantei teren în compensare

pentru terenul proprietatea antecesorilor acesteia, conform expertizei

efectuate de expertul T.D., la un raport de schimb de 1:9.

În apel, în primul

ciclu procesual, avându-se în vedere faptul că a fost contestat raportul de

expertiză efectuat privind evaluarea terenului oferit în compensare reclamantei

de apelantele-pârâte, înscris în C.F. Beiuș, și a terenului ce a format proprietatea

antecesorului reclamantei înscris în C.F. Beiuș, iar instanța de fond, în

ședința publică din 20 septembrie 2010, a respins proba solicitată de

reprezentantul pârâților privind efectuarea unui raport de contraexpertiză fără

nici o motivare, a fost încuviințată administrarea acestei probe, în

conformitate cu prevederile art. 295 C. proc. civ.

Raportul de

contraexpertiză a concluzionat că valoarea de circulație a terenului ce a

format proprietatea antecesorilor reclamantei situat pe str. N. din C.F.

Beiuș este de 25 euro/mp (pentru suprafața de 860 mp valoarea fiind de

21.500 euro); pentru terenul din C.F. s-a estimat o valoare de circulație la 5

euro/mp.

Intimata-reclamantă A.M.

a contestat în primul ciclu procesual această probă cu expertiză susținând

că nu a fost legal citată la apel la data efectuării expertizei însă la filele

56-57 din primul dosar de apel au fost depuse de către experți, la solicitarea

instanței, dovezile de citare, aspect reținut și de instanța de recurs în

decizia de casare.

Este adevărat că s-a

încercat soluționarea litigiului pe cale amiabilă, în acest sens în primul

ciclu procesual părțile alegând prin convenție un expert pentru efectuarea unei

expertize extrajudiciare, care a fost depusă la termenul din 24 aprilie 2012

(în primul ciclu procesual) și care a concluzionat că terenul antecesorilor

reclamatei are o valoare de 39 euro/mp, iar terenul din C.F. Beiuș are o

valoare de 5 euro/m

2

, raportul de schimb dintre cele două

amplasamente fiind de 1:7.

Apelantele-pârâte,

prin reprezentant, au învederat în ședința publică din 24 aprilie 2012 că nu

își însușesc concluziile acestui raport de expertiză, astfel că acesta fiind

întocmit în afara judecății nu poate fi valorizat ca și mijloc de probă, aspect

reținut de altfel și de instanța de recurs în decizia de casare.

A apreciat instanța

de apel că, în lipsa apelului reclamantei (cererea de aderare la apel formulată

de reclamantă abia în al doilea ciclu procesual fiind tardivă) nu poate fi

analizată și nici nu se putea dispune o eventuală expertiză judiciară de

evaluare a terenului solicitat în compensare de reclamantă.

În consecință,

instanța de apel a dat eficiență raportului de contraexpertiză

tehnică judiciară efectuat în apel în primul ciclu procesual conform căruia terenul

situat pe str. N., din C.F. Beiuș (proprietatea antecesoarei reclamantei),

are o valoare de circulație de 25 euro/mp, iar suprafața de 860 mp, are o

valoare de 21.500 euro, pentru terenul din C.F. valoarea de circulație fiind de

5 euro/mp; prin urmare au fost găsite întemeiate criticile apelantelor-pârâte

privind raportul de schimb între cele două terenuri, care este de 1:5 în

favoarea terenului care a fost proprietatea antecesoarei reclamantei.

A mai reținut

instanța de apel că, astfel cum rezultă din copiile cărților funciare depuse la

dosar de reprezentantul apelantelor-pârâte, asupra topograficelor din C.F.

Beiuș s-au constituit cadastrale noi, proprietar fiind Municipiul

Beiuș.

Pentru considerentele

expuse, instanța de apel a respins, ca tardiv declarată, cererea de aderare la

apel formulată de intimata-reclamantă A.M. iar, în baza art. 296 C. proc. civ.,

a admis apelul declarat de apelantele-pârâte Primăria Municipiului Beiuș și

Comisia Locală pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 Beiuș, a schimbat, în parte,

sentința civilă nr. 262/C din 27 septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul

Bihor, în sensul că le-a obligat pe pârâte să-i atribuie reclamantei A.M. în

compensare pentru terenul înscris în C.F. Beiuș în suprafață de 860 mp și

valoare de 21.500 euro (25 euro /mp), 4.300 mp din C.F. Beiuș, în valoare de

21.500 euro (5 euro/mp la un raport de schimb de 1:5) sau un alt teren de

aceeași valoare (21.500 euro) dacă părțile convin în acest sens.

În ceea ce privește

cheltuielile de judecată solicitate de apelantele-pârâte, instanța de apel a

apreciat că nu se impune acordarea acestora deoarece deși apelantele au achitat

contravaloarea contraexpertizei efectuate în apel în primul ciclu procesual,

intimata-reclamantă A.M. nu este în culpă procesuală în condițiile în care s-a

constatat că este îndreptățită la atribuirea unui alt teren în compensare, iar

apelantele-pârâte, în mod culpabil, nu și-au îndeplinit în timp util această

obligație.

Ca o consecință a

admiterii apelului declarat de pârâte, nu au fost acordate nici cheltuielile de

judecată solicitate de intimata-reclamantă A.M.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă A.M., solicitând,

în

principal, admiterea

recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii cererii de aderare la

apel, și, în consecință, să fie obligate pârâtele să-i atribuie în compensare

pentru terenul înscris în C.F. Beiuș în suprafață de 860 mp și valoare de

21.500 euro, terenul identificat în C.F. Beiuș, așa cum a fost

stabilit prin varianta de expertiză întocmită de expert T.S. pentru termenul de

judecată din data de 24 aprilie 2012 în care s-a propus un raport de schimb de

1:7; în subsidiar, a solicitat modificarea deciziei și, în consecință, să fie obligate

pârâtele să-i atribuie în compensare pentru terenul înscris în C.F. Beiuș în

suprafață de 860 mp în valoare de 21.500 un alt teren de aceeași valoare.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8

și 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a făcut o

greșită aplicare a dispozițiilor art. 293 C. proc. civ., în ceea ce privește

cererea sa de aderare la apel, considerând că aceasta este tardivă, deoarece a

fost depusă la primul termen de judecată în al doilea ciclu procesual.

Astfel, instanța de

apel a considerat că cererea de aderare la apel se poate depune, potrivit art. 293

C. proc. civ., până la prima zi de înfățișare, or, acest moment procesual care potrivit

art. 134 C. proc. civ., este termenul de judecată la care părțile legal citate

pot pune concluzii, a fost respectat în cel de-al doilea ciclu procesual.

A arătat recurenta-reclamantă

că textul de lege nu face nici o distincție în sensul că în căile de atac sau

în rejudecare nu mai există prima de înfățișare sau că, în situația rejudecării

nu se poate face cerere de aderare la apel; pentru că orice interdicție trebuie

prevăzută în mod expres, iar ceea ce legea nu interzice în mod expres, este

permis, în opinia recurentei, este posibilă formularea cererii de aderare la

apel și în al doilea ciclu procesual.

Astfel, în măsura în care

s-ar aprecia că în căile de atac, în rejudecare, nu există o primă zi de înfățișare,

ar însemna că în asemenea faze procesuale s-ar putea propune probe și pune

concluzii la oricare dintre termenele de judecată.

A mai susținut

recurenta-reclamantă că este adevărat că în rejudecare instanța este ținută de

îndrumările instanței de casare, însă aceste îndrumări se pun în discuția părților

la prima zi de înfățișare, ceea ce presupune existența unei prime

zile de înfățișare și implicit posibilitatea formulării unei cereri

de aderare la apel.

Or, prin respingerea

cererii de aderare la apel, ca fiind tardiv formulată, a fost lipsită de

posibilitatea de a formula cereri în probațiune, respectiv de efectuare a

unei contraexpertize, probă ce s-ar fi impus și prin raportare la

îndrumările

instanței

de casare, care a considerat că în prezenta cauză este necesară completarea sau

refacerea probațiunii în vederea stabilirii corecte și complete a

situației de fapt, respectiv a valorii terenului oferit în compensare. Or, instanța

de apel s-a mărginit să dea valoare raportului de contraexpertiză pe care, așa

cum a menționat în toate fazele procesuale, recurenta-reclamantă nu și-l

însușește.

Recurenta-reclamantă

a precizat că nu este de acord să primească în compensare terenul identificat din

C.F. Beiuș cu o rată de schimb de 1:5 deoarece este situat lângă groapa de

gunoi a orașului.

A învederat că, deși

inițial, apelantele au declarat că sunt de acord cu soluționarea cauzei pe

cale amiabilă, nu a fost posibilă încheierea unei tranzacții. Acesta a și fost

considerentul pentru care prin convenția părților a fost ales un expert,

respectiv T.S., care a depus lucrarea de expertiză pentru termenul din 24

aprilie 2012, expertiză cu care este de acord și care a stabilit un raport de

schimb de 1:7, valoarea destul de apropiată cu ceea ce s-a stabilit prin

expertiza de la judecata în primă instanță.

Deși această expertiză

este extrajudiciară, expertul este atestat ca expert judiciar și a fost

numit prin acordul părților din cauză. Apelantele-pârâte au contestat

concluziile acestui raport deoarece nu au fost de acord cu concluziile

expertului.

In opinia recurentei-reclamante,

raportul de contraexpertiză efectuat în cauză nu poate fi avut în vedere de instanța

de recurs deoarece a fost anulat de către instanța de apel, ca urmare a

faptului că nu a fost citată la efectuarea fazei de teren, sens în care a

invocat excepția nulității expertizei. Acest raport nu a avut în vedere terenul

care a fost expertizat în raportul de expertiză extrajudiciară.

Din acest punct de

vedere, consideră că trebuia completat raportul de contraexpertiză, urmând a se

avea în vedere și acest teren pentru evaluare.

Raportat la aceste

aspecte, recurenta a arătat că își susține și cererea de recurs formulată în subsidiar,

deoarece nu dorește să-i fie atribuit terenul pe care intimatele-pârâte l-au

oferit în compensare.

Cererea de recurs

este scutită de la plata taxei judiciare de timbru, conform dispozițiilor art.

50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Intimatele-pârâte,

legal citate, nu au depus întâmpinare și nu au învederat instanței

excepțiile și apărările lor.

În faza procesuală a

recursului nu s-au administrat probe.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul nu

este fondat și urmează să fie respins pentru considerentele ce vor succede:

Cu referire la

criticile prin care s-a invocat greșita interpretare și aplicare a

dispozițiilor art. 293 și 134 C. proc. civ., care se subsumează motivului

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține

că nu pot fi primite.

Astfel, potrivit dispozițiilor

art. 293 și 134 C. proc. civ., intimatul este în drept, chiar după

expirarea termenului de apel, să adere la apelul făcut de partea potrivnică,

printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei

instanțe. Această cerere de aderare la apelul părții adverse poate fi

făcută până la primul termen de judecată la care părțile au fost legal

citate și pot pune concluzii.

Pentru ipoteza în

care, ca și în speță, judecata în apel se reia într-un al doilea

ciclu procesual, la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 293

și 134 C. proc. civ., instanța de judecată trebuie să aibă în vedere

dispozițiile art. 315 din același act normativ, respectiv trebuie să

aibă în vedere motivele și limitele casării.

Astfel, casarea unei

decizii și trimiterea spre rejudecare nu implică întotdeauna o reluare

integrală a judecății de vreme ce, potrivit dispozițiilor art. 315 alin.

(2) C. proc. civ.: „când hotărârea a fost casată pentru nerespectarea formelor

procedurale, judecata va reîncepe de la actul anulat”.

Prin urmare, dacă, de

exemplu, neregularitatea procedurală în apel ar fi reprezentată de

neîndeplinirea procedurii de citare față de partea care ar fi în drept să

formuleze o cerere de aderare la apel, ca efect al casării hotărârii aceasta ar

putea să formuleze o cerere de aderare la apel pentru că neîndeplinirea

procedurii de citare este sancționată cu nulitatea actelor de procedură.

Însă, în cazul

particular dedus judecății, casarea deciziei date în apel în primul ciclu

procesual a fost determinată de neregularități care au privit

administrarea probelor și motivarea hotărârii, prima zi de înfășișare

la judecata în apel fiind un moment procesual depășit. Prin urmare,

intimata-reclamantă nu mai putea formula, cu prilejul rejudecării, o cerere de

aderare la apel în condițiile în care în primul ciclu procesual, fiind

legal citată, nu a formulat o asemenea cerere.

Cu referire la susținerile

acesteia în sensul că, în măsura în care nu se apreciază că în fiecare ciclu

procesual există întotodeauna o primă zi de înfățișare în sensul art.

134 C. proc. civ. s-ar putea propune probe și pune concluzii la oricare termen

de judecată, în continuarea argumentelor exemplificative menționate mai

sus, Înalta Curte reține că nu sunt fondate întrucât în rejudecarea

apelului, instanța de trimitere trebuie să se conformeze

dispozițiilor obligatorii cuprinse în decizia instanței de recurs în

conformitate cu dispozițiile art. 315 C. proc. civ..

Cum criticile de

recurs trebuie să vizeze în concret decizia recurată iar nu ipoteze teoretice,

Înalta Curte menționează că în cauză, instanța de apel a făcut

aplicarea corectă a dispozițiilor art. 293 și 134 C. proc. civ.,

cererea de aderare la apel formulată în al doilea ciclu procesual fiind

formulată cu depășirea termenului defipt de legea procesuală.

Deși recurenta a

invocat cu referire la aceste critici și dispozițiile art. 304 pct. 8

C. proc. civ., Înalta Curte reține că față de obiectul cererii de

chemare în judecată, acest motiv de recurs, care sancționează

nerespectarea principiului forței obligatorii a contractului, nu este prin

ipoteză aplicabil.

Astfel, acest motiv

de recurs poate fi invocat atunci când, interpretând greșit actul juridic dedus

judecății, instanța care a pronunțat hotărârea ce face obiectul

controlului judiciar a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia.

Pentru a fi incident

acest motiv de recurs este necesar ca pretinsa interpretare greșită făcută de

instanță să vizeze un act juridic dedus judecății, iar nu dispozițiile

legale în baza căruia instanța de judecată a pronunțat hotărârea supusă

controlului judiciar.

În consecință, nu

este incident motivulul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,

criticile de nelegalitate privitoare la interpretarea și aplicarea

dispozițiilor art. 293 și 134 C. proc. civ. subsumându-se motivului

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care a fost deja analizat.

Cum cererea de

aderarea la apel a fost formulată cu depășirea termenului legal, nu se

poate aprecia că a fost afectat dreptul la apărare al recurentei-reclamante,

întrucât cu prilejul rejudecării apelului nu s-au administrat probe

suplimentare prin care aceasta să poată solicita un alt teren în compensare.

Astfel, conform

dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare,

hotărârile instanței de recurs, asupra necesității administrării unor

probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

În speță,

instanța de recurs a casat decizia atacată și a trimis cauza, spre

rejudecare, la aceeași curte de apel, în vederea reevaluării probatoriului

administrat, arătând că, în măsura în care se impune și în limitele motivelor

de apel, instanța de apel va aprecia asupra necesității completării sau

refacerii probelor deja administrate.

Prin urmare,

instanța de recurs nu a dat o dezlegare obligatorie cu privire la

necesitatea administrării de probe ci a lăsat la aprecierea instanței de

apel acest aspect. În raport de cadrul procesual determinat de motivelor de

apel formulate de apelantele-pârâte, în condițiile în care părțile nu

au ajuns la o soluție amiabilă (în sensul că nu au încheiat o

tranzacție), în mod corect instanța de apel a înlăturat raportul de

expertiză extrajudiciară întocmit de expertul S.T., întrucât conform Deciziei

nr. 2553 din 13 mai 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, această probă extrajudiciară, care a privit un alt teren

decât cel evaluat prin expertizele judiciare administrate în cauză, nu

valorează mijloc de probă.

Or, în

condițiile în care valorificarea raportului de expertiză extrajudiciară a

constituit unul din motivele de casare a deciziei pronunțate în apel în

primul ciclu procesual, față de dispozițiile art. 315 alin. (1) C.

proc. civ., rezultă cu evidență că nu pot fi primite criticile prin care

recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului în raport de expertiza

întocmită de expertul S.T. care este atestat ca expert judiciar și a fost

desemnat prin acordul părților, aceste aspecte fiind dezlegate de la prima

judecată în recurs.

În ceea ce

privește criticile prin care s-a susținut că hotărârea recurată este

nelegală întrucât a fost pronunțată în temeiul unui raport de expertiză

lovit de nulitate, Înalta Curte constată că nu este fondat.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 208 alin. (1) C. proc. civ.: „Dacă pentru expertiză

este nevoie de o lucrare la fața locului, ea nu poate fi făcută decât după

citarea părților prin carte poștală recomandată, cu dovadă de

primire, arătând zilele și orele când începe și continuă lucrarea.

Dovada de primire va fi alăturată lucrării expertului.”

Recurenta-reclamantă

a susținut că nu a fost citată cu prilejul efectuării lucrărilor la fața

locului de către experții H.A.M., N.P.G. și T.M., desemnați să

efectueze proba cu contraexpertiză în apel, în primul ciclu procesual.

În condițiile în

care dovada citării reclamantei la aceste lucrări a fost depusă de experți

la filele 55 -57 din Dosarul nr. 3940/111/2009 al Curții de Apel Oradea, chiar

dacă ulterior depunerii raportului de expertiză, nu se poate reține încălcarea

dispozițiilor art. 208 alin. (1) C. proc. civ..

Cu referire la

susținerile recurentei-reclamante care a arătat că nu este de acord să

primească terenul în compensare deoarece se află în vecinătatea unei gropi de

gunoi, Înalta Curte constată că nu reprezintă o critică de nelegalitate; pentru

a putea fi cenzurate de instanța de control judiciar este necesar ca nemulțumirile

părților față de hotărârea pronunțată să fie formulate cu

respectarea termenelor procedurale și în modalitățile prescrise de

lege.

Pentru toate aceste

considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și 304 pct.

9 C. proc. civ., recursul declarat de recurenta-reclamantă A.M. va fi respins,

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A.M. Deciziei nr. 253/A din

7 aprilie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2

octombrie 2015.