ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3108/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3108/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor dosarului constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 78/2009

pronunțată de Tribunalul Bihor s-a dispus admiterea în parte a contestației

precizate și modificate și în dosarul conex nr. 813/111/2007 formulată de

contestatorul Z.C.

S-a dispus anularea Dispoziției

Primarului Municipiului Oradea nr. 55 din 11 ianuarie 2007 și obligarea

instituției Primarului Municipiului Oradea să emită dispoziții cu propunere

motivată de acordare de despăgubiri în condițiile legii speciale privind

regimul de stabilire și plată a despăgubirilor pentru imobilul casă și teren în

suprafață de 675 mp, fost situat în Oradea, înscris în C.F. nr. 5005 Oradea, cu

nr. top. 5263/4a, transcris în C.F. nr. 6356 Oradea, prin luarea în considerare

a unei valori de 37 Euro/mp pentru teren.

S-a dispus respingerea contestației

formulate contradictoriu de A.V.A.S. București ca fiind făcută față de o

persoană lipsită de calitate procesuală pasivă.

Intimata Instituția Primarului

Municipiului Oradea, a fost obligată să plătească contestatorului, suma de 200

lei, cheltuieli de judecată parțiale.

Prin Dispoziția nr. 55 din 11

ianuarie 2007, a Primarului Municipiului Oradea s-a respins notificarea nr.

863/2001 prin care contestatorul a solicitat despăgubiri pentru imobilul situat

în Oradea, înscris în C.F. nr. 63536 Oradea cu nr. top.5263/4a, deoarece

notificatorul nu a dovedit cu acte justificative că a fost proprietar înscris

în cartea funciară.

Cu privire la calitatea de fost

proprietar al imobilului al contestatorului, instanța a reținut că potrivit

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în absența unor probe contrare,

existența, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea

recunoscută prin actul normativ sau de autoritate, prin care s-a dispus măsura

preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura abuzivă iar alin. (2) al

aceluiași text de lege, prevede că în aplicarea alin. (1), în lipsa unor probe

contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate, este

presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.

Contestatorul nu a fost proprietar

al imobilului situat în Oradea, înscris în C.F. nr. 63536 Oradea, cu nr. top.

5263/4a, transcris din C.F. nr. 5005 Oradea.

Acesta a cumpărat o suprafață de

teren din parcela cu nr. top. 5263/4a printr-un contract de vânzare-cumpărare

sub semnătură privată datat 20 octombrie 1902 de la numitul S.P., proprietar

tabular, împreună cu soția asupra întregii parcele de teren, în suprafață

totală de 1964 mp.

În cuprinsul acestui contract nu se

menționează expres suprafața cumpărată, însă se menționează că s-a cumpărat 15 m din lățimea terenului, stabilită de instanță din cuprinsul raportului de expertiză, și

declarațiile martorilor E.M. și R.C., a avea o întindere de 675 mp.

Pe această suprafață de teren

contestatorul a edificat o casă compusă din două camere și dependințe.

Ulterior prin convenția de donație

din 29 iunie 1979, în calitate de proprietar faptic, acesta a donat statului

întreaga suprafață de teren și s-a obligat să demoleze construcțiile.

Nulitatea absolută a acestei

convenții de donații, a fost constatată irevocabil prin sentința civilă nr.

1743 din 11 martie 2003 a Judecătoriei Oradea.

Chiar dacă la data preluării

imobilului, contestatorul nu era proprietar tabular al acestuia, era proprietar

faptic asupra suprafeței de 675 mp teren din imobilul cu nr. top. 5263 din C.F.

nr. 5005 Oradea transcris în C.F. 63536 Oradea, nu asupra întregii parcele de

teren, și a construcției edificate pe acesta, calitate recunoscută de către

autoritățile statului la momentul preluării imobilului, astfel încât instanța a

reținut că acesta se încadrează în sfera persoanelor îndreptățite a beneficia

de măsurile reparatorii prevăzute de art. 3 din Legea nr. 10/2001, respectiv de

fost proprietar al imobilului.

Art. 7 alin. (1) din Legea nr.

10/2001 prevede că regula o constituie restituirea în natură a imobilului

preluat abuziv, iar articolul 10 alin. (1) din aceeași lege prevede că în

situația imobilelor preluate abuziv și ale căror construcții edificate pe

acestea au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură se dispune

pentru terenul liber și pentru construcțiile rămase nedemolate, iar pentru

construcțiile demolate și terenurile ocupate, măsurile reparatorii se stabilesc

prin echivalent.

În cauză, construcțiile pe acest

teren au fost demolate iar în prezent acesta este proprietatea SC I. SA, fiind

ocupat de o serie de construcții proprietatea sa, respectiv hală de reparări,

magazie de materiale și căi de acces (expertiza efectuată în cauză) astfel

încât acest teren nu este liber în accepțiunea Legii nr. 10/2001 și prin

urmare, nu poate fi restituit în natură.

Același raport de expertiză a

stabilit valoarea de circulație a unui mp teren la 32 Euro.

Or, chiar dacă pentru teren, cei în

drept să emită dispoziții motivate cu propunere de acordare de despăgubiri în

condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plata despăgubirilor

aferente imobilelor preluate abuziv, ar fi unitatea deținătoare, SC I. SA, în

condițiile în care aceasta a intrat în procedura de lichidare judiciară, iar

plata efectivă a acesteia se va face de către A.N.R.P., indiferent de persoana

care face această propunere, pentru ca dreptul contestatorul să primească o

satisfacție efectivă în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului,

instanța a reținut că propunerea poate fi făcută și de către Primarul

Municipiului Oradea, abilitat conform art. 32 din Legea nr. 10/2001 a soluționa

notificarea pentru construcțiile demolate.

Prin urmare instanța a dispus

admiterea în parte a contestației modificate și precizate în dosarul conexat

nr. 813/114/2007 și nr. 4382/111/20079 formulată de contestatorul Z.C. în

contradictoriu cu intimatul Primarul Municipiului Oradea și A.N.R.P. și în

consecință a anulat dispoziția nr. 55 din 11 ianuarie 2007 a Primarului Municipiului Oradea și l-a obligat pe acesta să emită dispoziția motivată cu

propunerea de acordare de despăgubiri în condițiile legii speciale, pentru

imobilul casă și teren în suprafață de 675 mp teren, prin luarea în considerare

a unei valori de 32 Euro/zi pentru teren.

Deoarece s-a renunțat la judecată

față de SC I. SA, calitatea procesuală a intimatei A.V.A.S. București, nu se

mai justifică dispunându-se respingerea contestației față de aceasta ca fiind

făcută față de o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă. Față de A.N.R.P.

s-a reținut prematuritatea introducerii contestației.

În raport cu dispozițiile art. 274

și art. 276 C. proc. civ., intimatul Instituția Primarului Municipiului Oradea

a fost obligat la plata în parte a cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 140 din 28

octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Oradea s-a dispus respingerea

apelului formulat de pârâta Instituția Primarului Municipiului Oradea,

împotriva sentinței civile nr. 78 din 26 februarie 2009 pronunțată de

Tribunalul Bihor, păstrarea acesteia și obligarea apelantului la plata sumei de

925 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul Z.C.

Pentru a se pronunța astfel instanța

a reținut următoarele:

Criticile aduse de apelantă în

sensul că reclamantul nu a făcut dovada calității sale de persoană îndreptățită

la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, cu consecința menținerii dispoziției

emise sub nr. 55 din 11 ianuarie 2007 de Primarul Municipiului Oradea sunt

nefondate.

Astfel reclamantul a depus la dosar

contractul de vânzare cumpărare sub semnătură privată datat 20 octombrie 1962

potrivit căruia acesta a cumpărat de la proprietarii tabulari înscriși sub B9

și 10 din C.F. 5005 Oradea, o suprafață de teren.

Într-adevăr în cuprinsul

contractului nu s-a menționat suprafața exactă a terenului cumpărat, însă

obiectul contractului chiar dacă nu a fost determinat expres în cuprinsul

actului și nu a fost identificat topografic a fost determinabil, menționându-se

în cuprinsul contractului că s-au cumpărat 15 m din lățimea terenului.

Acest contract a fost confirmat și

prin declarațiile martorilor R.L. (fila 117 - dosar nr. 1818/2006) și E.M. (fila

130 - dosar 1818/2006) această din urmă martoră a precizat că reclamantul a

cumpărat un loc de casă prin anii 1963 de la numiții „S.”, identificat

administrativ în Oradea, pe care și-au construit o casă pe care au folosit-o

sub nume de proprietari până la preluare, declarații care se coroborează și cu

celelalte înscrisuri depuse de reclamant la dosar (facturi plată, utilități,

impozit).

În cauză s-a efectuat și un raport

de expertiză pentru identificarea imobilului, expertul a stabilit în raport de

obiectul contractului (15 m din lățimea terenului) suprafața totală a

imobilului ca fiind de 675 mp, suprafață corect reținută de instanța de fond ca

formând obiectul contractului de vânzare-cumpărare sub semnătură privată.

Astfel, în raport de ansamblul

probatoriului administrat în cauză și mai sus menționat, în mod temeinic a

reținut prima instanță că la data preluării abuzive a imobilului de către

Statul Român, acesta era proprietar faptic asupra unei suprafețe de 675 mp

teren din imobilul cu numărul top 5263a din C.F. 5005 Oradea (transcris

ulterior în C.F. 63536 Oradea) precum și asupra construcției edificate de

acesta în litigiu, calitate, de altfel recunoscută de către autoritățile

statului la momentul preluării.

Această recunoaștere a calității de

proprietar de către autoritățile statului a rezultat cu prisosință și din

conținutul convenției de donație datată 29 iunie 1979, convenție a cărei

nulitate a fost constatată în mod definitiv și irevocabil prin sentința civilă

nr. 1743 din 11 martie 2003 a Judecătoriei Oradea.

Susținerile

apelantei în sensul că dovada de fost proprietar al imobilului, astfel cum a

reglementat-o art. 3 din Legea 10/2001, s-a putut face doar cu extrasul de

carte funciară din care să rezulte întabularea dreptului de proprietate au fost

nefondate, în primul rând pentru că textul mai sus menționat nu a cuprins o

astfel de condiționare și cu atât mai mult cu cât conform art. 24 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001 în absența unor probe contrare, existența și după caz,

întinderea dreptului de proprietate s-a prezumat a fi cea recunoscută prin

actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive,

iar în alin. (2) al acestui text de lege s-a prevăzut că în aplicarea

prevederilor alin. (1), în absența unor probe contrare, persoana

individualizată în actul normativ sau de autoritate a fost presupusă că deține

imobilul sub nume de proprietar.

În

speță împrejurarea că reclamantul nu a fost întabulat în cartea funciară la

momentul preluării, fiind întabulați numiții S., de la care acesta a cumpărat o

porțiune din imobil nu a constituit probă contrară în condițiile în care, așa

cum mai sus s-a reținut, reclamantul a făcut dovada cumpărării imobilului de

proprietarii tabulari, imobilul fiind preluat de Statul Român de la acesta,

astfel că acesta a fost îndreptățit la măsurile reparate prevăzute de Legea nr.

10/2001.

Corect s-a

dispus emiterea dispoziției de acordare măsurilor reparatorii prin plata de

despăgubiri pentru imobilul ca și teren, susținerile apelantei în sensul că

imobilul construcție nu a fost preluat abuziv fiind nefondate și lipsite de

temei legal.

Întrucât

prin apelul formulat apelanta nu a criticat dispozițiile instanței de fond

privind introducerea în cauză a Autorității Naționale pentru Restituirea

Proprietăților doar pentru opozabilitate, aspectele invocate de intimată

privind prematuritatea cererii față de această instituție, ca urmare a

nefinalizării procedurii administrative au excedat cadrului procedural conform art.

295 C. proc. civ.

Având

în vedere considerentele mai sus expuse instanța a apreciat ca legală și

temeinică sentința apelată, motiv pentru care, în temeiul art. 296 C. proc.

civ. a respins apelul ca nefondat, menținând în totalitate sentința apelată.

Întrucât

apelanta a fost în culpă procesuală, în temeiul art. 274 C. proc. civ., a fost

obligată aceasta să-i plătească intimatului Z.C. suma de 952 lei cheltuieli de

judecată în apel, reprezentând onorariul avocațial conform chitanței nr. 457

din 17 iunie 2009 depusă la dosar.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâtul Primarul Municipiului Oradea, criticând-o ca nelegală și

netemeinică.

Instanța în mod greșit a aplicat

dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, în loc să aplice art. 3 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001.

În lipsa unor probe contrare

privitoare la dovedirea calității de fost proprietar al imobilului, instanța a

reținut că operează prezumția potrivit cu care trecerea în proprietatea

statului ar fi avut loc de la cumpărător și nu de la vânzător.

Potrivit C.F. nr. 5005 Oradea nr.

topo 5263 la poziția B9 și 10 sunt intabulați numiții S.P. și A., aceștia fiind

cei de la care a operat trecerea în proprietatea statului, sub B 14, cu titlu

de donație.

Instanța a reținut că autoritățile

statului au recunoscut calitatea de proprietar a reclamantului intimat,

deoarece acesta a încheiat contractul de donație, neobservând că n a fost înscris

în cartea funciară a dreptul de proprietate al cumpărătorului, iar donația viza

doar bunul nu și construcțiile demolate, intimații recuperând o parte din

materialele rezultate din demolare, ceea ce duce la concluzia că reclamantul

putea beneficia de acordarea de despăgubiri pentru teren nu și pentru

construcții.

Solicită admiterea recursului, a

apelului și respingerea acțiunii.

Motivează în drept pe dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Examinând cererea de recurs instanța

reține următoarele:

Conform art. 3 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod

abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, sunt îndreptățite la

măsurile reparatorii prevăzute de lege, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor

la data preluării abuzive a acestora.

Rezultă astfel că o condiție

esențială pentru aplicarea dispozițiilor legii de reparații este aceea ca

solicitantul să fi avut calitatea de proprietar al bunului preluat de stat.

Dreptul de proprietate poate fi

dovedit prin înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicțional sau

administrativ, translativ sau declarativ și care generează o prezumție relativă

de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă.

În aceste materie însă, legiuitorul

a derogat de la exigențele impuse cu privire la probațiunea dreptului de

proprietate și a statuat că, în lipsa unor probe contrare, existența și după

caz întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în

actele în care s-a dispus sau executat măsura preluării abuzive de către stat.

În concluzie, în materia Legii nr.

10/2001, dată fiind specificitatea acestor litigii, proba dreptului de

proprietate cu privire la bunurile preluate abuziv de stat se poate realiza și

prin alte mijloace de probă decât cele admise în litigiile de drept comun.

În speță, contestatorul a cumpărat o

suprafață de 679 mp teren din parcela cu nr. top. 5263/4a (așa cum a fost

individualizat prin raportul de expertiză), contract de vânzare-cumpărare sub

semnătură privată la 20 octombrie 1968, de la numitul S.P., proprietar tabular

alături de soția sa asupra întregii suprafețe de teren de 1964 mp, pe care a

construit o casă compusă din două camere și dependințe.

Or, chiar dacă operațiunea de

intabulare nu s-a realizat, este de necontestat că reclamantul a cumpărat

terenul în litigiu de la proprietarul tabular, iar Statul Român i-a recunoscut

calitatea de proprietar faptic prin actul de donație încheiat cu acesta,

ulterior anulat în instanță.

În aceste condiții, din moment ce s-a

dovedit în cauză operațiunea de cumpărare, plata prețului, construcția unui

imobil pe acel teren iar autoritățile au recunoscut calitatea de proprietar al

contestatorului și nu al vânzătorului la epoca preluării imobilului, în mod

just instanța de apel a reținut realizarea condiției prevăzute de art. 3 din

Legea nr. 10/2001, din moment ce textul citat nu condiționează calitatea de

fost proprietar de realizarea condiției înscrierii dreptului în cartea funciară

și tot astfel în mod corect a dispus aplicarea dispozițiilor art. 24 din Legea

nr. 10/2001, reclamanții dovedind atât faptul cumpărării imobilului în litigiu

cât și deposedarea lor de către stat, fiind deci îndreptățit la măsurile

reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Tot astfel corect au fost aplicate

și dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nefiind probată în

vreun fel susținerea privind valorificarea de către contestator a materialelor rezultate

din imobilul proprietatea sa.

În consecință, criticile aduse

deciziei recurate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt

nefondate, situație în care urmează a respinge recursul pârâtului ca nefondat

în temeiul art. 312 C. proc. civ. și obligarea recurentului la plata

cheltuielilor de judecată către intimați în temeiul art. 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul

Primarul Municipiului Oradea împotriva deciziei nr. 140 A din 28 octombrie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Obligă recurentul la plata sumei de

1792 lei cheltuieli de judecată către intimatul reclamant Z.C.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 mai 2010.