ÎCCJ, decizie (scj.ro #126172)

Casare pentru nemotivarea hotărârii și pentru reevaluarea probatoriului. Trimitere spre rejudecare. Cerere de aderare la apel formulată în al doilea ciclu procesual. Tardivitate.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Căi de atac. Apelul.

Index alfabetic :

aderare la apel

prima zi de înfățișare

casare

tardivitate

C.proc.civ. din 1865, art. 134, art. 293, art. 315

Potrivit dispozițiilor art. 293 și 134 C.proc.civ., intimatul este în drept, chiar după expirarea termenului de apel, să adere la apelul făcut de partea potrivnică, cerere care poate  fi făcută până la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate și pot pune concluzii.

Însă, în ipoteza în care judecata în apel se reia într-un al doilea ciclu procesual, la interpretarea și

aplicarea dispozițiilor legale sus-menționate, instanța de judecată trebuie să aibă în vedere dispozițiile art. 315 C.proc.civ., respectiv motivele și limitele casării. Aceasta, întrucât casarea unei decizii și trimiterea spre rejudecare nu implică întotdeauna o reluare integrală a judecății de vreme ce, potrivit dispozițiilor art. 315 alin.2 C.proc.civ.: „când hotărârea a fost casată pentru nerespectarea formelor procedurale, judecata va reîncepe de la actul anulat”. Prin urmare, dacă, de exemplu, neregularitatea procedurală în apel ar fi reprezentată de neîndeplinirea procedurii de citare față de partea care ar fi în drept să formuleze o cerere de aderare la apel, ca efect al casării hotărârii aceasta ar putea să formuleze o astfel de cerere pentru că neîndeplinirea procedurii de citare este sancționată cu nulitatea actelor de procedură.

Însă, în condițiile în care casarea deciziei dată în apel în primul ciclu procesual, a fost determinată de neregularități care au privit administrarea probelor și motivarea hotărârii, prima zi de înfățișare la judecata în apel fiind un moment procesual depășit, partea nu mai putea formula, cu prilejul rejudecării, o cerere de aderare la apel în condițiile în care în primul ciclu procesual, fiind legal citată, nu a formulat o asemenea cerere.

Secția I civilă, decizia nr.2025 din 2 octombrie 2015

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, la data de 5 septembrie 2007, reclamanta A.M. a chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului Beiuș și   Comisia Locală pentru  aplicarea  Legii nr. 10/2001, solicitând să se dispună anularea dispoziției nr.262/2007 și fie obligate pârâtele să îi atribuie teren în compensare pentru imobilul preluat de la autoarea sa, A.A.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr.10/2001.

Prin sentința civilă nr. 232 din 16 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul Bihor, cererea de chemare în judecată a fost respinsă, ca nefondată, reținându-se incidența dispozițiilor art.22 lit. c) din Legea nr.10/2001.

Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia civilă nr.63 din 2 aprilie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Oradea; a fost desființată sentința apelată și s-a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare aceleiași instanțe pentru cercetarea fondului.

Prin sentința civilă nr. 262 din 27 septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Bihor, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A.M.  în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului Beiuș  și Comisia Locală Beiuș pentru aplicarea Legii nr. 10/2001. S-a dispus anularea dispoziției nr. 262/2007 emisă de Instituția Primarului Beiuș - Bihor și au fost obligate pârâtele să-i atribuie reclamantei pentru terenul cuprins în CF nr. xx96, nr.top. x/3 și x/2 Beiuș, preluat de Statul Român de la defuncta A.A., alt teren în compensare, la un raport de schimb de 1:9.

Tribunalul a reținut că imobilele având nr. top. x/3 - loc de casă la școala normală în suprafață de  47 mp și nr. top. x/2 - reprezentând loc de casă la școala normală în suprafață de 813 mp, solicitate de reclamantă, au fost transcrise în coala de carte funciară cu nr. xx96 Beiuș cu situația neschimbată în favoarea lui A.A., drept dobândit în anul 1948 cu titlu de cumpărare. Acest drept de proprietate a fost  transcris în favoarea Statului Român la data de  23 ianuarie 1976, în baza unei cereri depuse de Consiliul Beiuș prin adresa nr. 1777/1976 și a deciziei nr. 686/1975.

Astfel, în mod greșit a fost respinsă  notificarea  formulată în baza Legii nr. 10/2001 de către numita A.A., prin dispoziția nr. 262/2007, emisă de Primarul Municipiului Beiuș, cu motivarea că aceasta nu avea calitate de persoană îndreptățită, deoarece din certificatul de calitate de legatar nr. x2/2006, rezultă  că reclamanta  este  moștenitoarea defunctei A.A. decedată la 3 septembrie 2003, în calitate de legatar universal, iar calitatea defunctei A.A., de moștenitor al soțului A.A. decedat la data de 26 aprilie 1974, reiese din certificatul de moștenire nr. x5/1979 emis de Notariatul de Stat  Local Beiuș.

Prin decizia nr. 686/15 decembrie, emisă de comitetul executiv al Consiliului Popular al Județului Bihor, conform declarației autentificate din 10 noiembrie 1975, a fost acceptată  propunerea de donație făcută de A.A. și soția A., referitoare la o suprafață de 850 mp teren, act pe baza căruia Statul Român a intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară.

În raport de aceste considerente, prima instanță a apreciat că cererea reclamantei este întemeiată,  în raport de prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) din  Legea nr. 10/2001, deoarece în speță doar oferta de donație făcută Statului Român de către soții A. a fost încheiată în forma autentică prevăzută de art. 813 C.civ., nu și acceptarea acesteia, care a fost făcută prin hotărâre a Comitetului executiv al fostului Consiliu Popular al județului Beiuș în baza Decretului nr. 478/1954.

În consecință, Tribunalul Bihor a reținut că sunt aplicabile dispozițiile art.3 din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care a admis cererea  de chemare în judecată, a dispus anularea dispoziției nr.262/2007 emisă de Instituția Primarului Beiuș și a constatat că reclamanta este îndreptățită la masuri reparatorii, în calitate de legatar universal al defunctei A.A., decedată la data de  3 septembrie 2003.

Cu referire la natura măsurilor reparatorii, tribunalul a arătat că prin dispozițiile art.1 alin.(1), art.7 alin.(1), art.9, art.11 și art.26 din Legea nr.10/2001 a fost consacrat principiul restituirii în natură a imobilelor care intră sub incidența acestei legi, art.1 alin. (2) din acest act normativ stipulând că, numai în situația în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.

Totodată, prin dispozițiile art.26 alin.(1) din Legea.10/2001 s-a arătat că, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit legii cu soluționarea notificării, este obligată ca, prin decizie sau dispoziție motivată, să acorde persoanei îndreptățite, în compensare, alte bunuri sau servicii, ori să propună acordarea de despăgubiri în condiții speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă, sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.

În raport de aceste dispoziții s-a reținut că măsura compensării cu alte bunuri sau servicii este obligatorie iar nu facultativă, aceasta neputând fi lăsată la aprecierea unității deținătoare sau a entității învestite potrivit legii cu soluționarea notificării, care este obligată ca, prin decizia sau dispoziția motivată emisă, să acorde în compensare persoanei îndreptățite la restituire bunuri și

servicii (fără a fi necesară formularea unei cereri exprese în acest sens).

A arătat tribunalul că, potrivit lucrărilor de specialitate efectuate în cauză, terenul cuprins în CF xx96, nr.topo x/3 și x/2 care a aparținut defunctei A.A., are o valoare de 36 euro/mp, în vreme ce terenul pe care pârâtele îl oferă în compensare reclamantei cu nr.topo x5/5 și x6/5,  are o valoare de 4 euro/mp .

Cum diferența de valoare dintre cele două terenuri, respectiv cel pe care defuncții A. l-au donat Statului Român și cel oferit de pârâte în schimb este de 1:9, nu există un raport de echitate  cu privire la aceasta ofertă, reclamanta fiind îndreptățită să primească la schimb un teren apropiat ca valoare celui care a fost donat  de defuncții A.

În aceste condiții prima instanță a apreciat că se impune ca terenul ce urmează a fi acordat reclamantei pe un alt amplasament, în suprafață echivalentă,  să aibă un raport de schimb de 1:9,  să fie de aceeași categorie de folosință și de aceeași valoare cu cel care a fost preluat de stat.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel pârâtele Primăria Municipiului Beiuș și Comisia Locală pentru aplicarea Legii nr.10/2001, solicitând admiterea apelului și modificarea, în parte, a sentinței în sensul atribuirii în compensare reclamantei a unei suprafețe de teren la un raport de schimb mai mic.

Prin decizia civilă nr. 53/A din 5 octombrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, a fost respins, ca nefondat, apelul.

Curtea de apel a reținut că prima instanță a anulat dispoziția nr. 262/2007 emisă de Primarul Municipiului Beiuș și le-a obligat pe pârâte să acorde un teren în compensare pentru terenul proprietatea antecesorilor reclamantei conform expertizei efectuate.

Este adevărat că pârâta a contestat raportul de expertiză efectuat pentru evaluarea terenului, iar prima instanță, în ședința publică din 20 septembrie 2010 a respins această probă fără nicio motivare, însă în apel a fost încuviințată, în temeiul dispozițiilor art.295 C.proc.civ. (care instituie caracterul devolutiv al apelului), o nouă probă cu expertiză judiciară.

Prin raportul de contraexpertiză s-a apreciat că valorile de circulație pentru terenuri sunt de 25 euro, respectiv 5 euro/m.p.; acest raport de expertiză a fost contestat de intimata-reclamantă care a susținut că nu a fost legal citată la data efectuării expertizei.

La data de 07 februarie 2012, reprezentantul apelantelor a solicitat termen pentru încheierea unei tranzacții între părți pentru rezolvarea litigiului pe cale amiabilă și pentru atribuirea unor loturi de teren intimatei-reclamante.

În acest sens, părțile au ales prin convenție un expert pentru efectuarea unei expertize extrajudiciare al cărei raport a fost depus la termenul din 24 aprilie 2012, concluziile fiind în sensul că terenul preluat de la autorii reclamantei are o valoare de 39 euro/m.p., iar terenul oferit reclamantei are o valoare de 5 euro/m.p., valori care sunt apropiate de concluziile expertizei efectuate la tribunal.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtele Primăria Municipiului Beiuș și Comisia Locală Beiuș de aplicare a Legii nr. 10/2001.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art.304 pct. 7, 8 și 9 C.proc.civ., recurentele-pârâte au arătat că hotărârea instanței de apel este nelegală sub aspectul menținerii unui raport de schimb între terenuri de 1:9, care este exagerat în raport de valoarea de circulație a terenului preluat de Statul

Român, de la antecesoarea reclamantei, și de cea a  terenului propus pentru atribuirea în compensare.

În opinia recurentelor, curtea de apel trebuia să ia în considerare raportul de contraexpertiză efectuat de trei experți, prin care s-a stabilit un raport de schimb de 1:5, în condițiile în care, la solicitarea instanței, experții au comunicat dovezile de citare a reclamantei la desfășurarea contraexpertizei și nu a fost reținut un alt motiv de nulitate a lucrării.

Recurentele-pârâte au solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei atacate, în sensul atribuirii intimatei-reclamante, în compensare, pentru terenul înscris în C.F. xx96, cu nr. top. x/3 și x/2, a unei suprafețe de teren din C.F. xx37, nr. top. x5/5 și x6/5, la un raport de schimb de 1:5, astfel cum a fost stabilit prin raportul de contraexpertiză întocmit la judecata în apel.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat admiterea căii de atac, condiționat de casarea deciziei, pentru a putea formula, în rejudecare, cerere de aderare la apel și pentru a putea opta pentru varianta de expertiză întocmită de expertul T.S., vizând terenul identificat în C.F. nr. xx58, nr. top. x2/3, și un raport de schimb cu terenul preluat de stat, de 1:7. A precizat că nu este de acord cu admiterea recursului în varianta menționată în contraexpertiză, privind terenul din C.F. xx37, nr. top. x5/5 și x6/5 și un raport de schimb de 1:5.

Prin decizia nr. 2553 din 13 mai 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost  admis recursul, a fost casată decizia recurată și a fost trimisă cauza, spre rejudecare, aceeași curți de apel.

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că decizia recurată este, în parte, nemotivată, în ceea ce privește înlăturarea contraexpertizei efectuate în apel iar, în parte, conține motive contradictorii, sub aspectul confirmării hotărârii primei instanțe, fundamentată pe un raport de expertiză pe care instanța de apel 1-a înlăturat, considerând că se impunea întocmirea unui nou raport, sens în care a și dispus încuviințarea contraexpertizei în calea de atac; cu toate acestea, instanța de apel a reținut că valoarea de schimb între terenuri, stabilită în raportul de expertiză efectuat în dosarul tribunalului, este corectă.

A arătat Înalta Curte de Casație și Justiție că și în recurs problema supusă dezbaterii este cea a

raportului de schimb între terenul preluat de la antecesorii reclamantei, înscris în  C.F. nr. xx96, nr. top. x/3 și x/2, și terenul oferit, în compensare, de către pârâte, înscris în C.F. nr. xx37/A, nr. top. x5/5 și x6/5, cu privire la care, în urma evaluării, prima instanță a reținut că este de 1:9, în baza raportului întocmit de expert T.D., în timp ce instanța de apel a constatat că acest raport este de 1:5, conform contraexpertizei întocmite de trei experți, în apel.

Însă de vreme ce curtea de apel a menționat în considerentele deciziei atacate că raportul de expertiză întocmit în dosarul primei instanțe nu poate fi avut în vedere (deoarece a fost contestat de apelanta-pârâtă Primăria Municipiului Beiuș, iar tribunalul a respins, nemotivat, obiecțiunile la raport) și a încuviințat în apel o contraexpertiză (care a stabilit un alt raport valoric între terenuri), menținerea soluției primei instanțe, fundamentată pe raportul de expertiză efectuat la judecata în primă instanță, se bazează pe argumente contradictorii, reprezentând, totodată, încălcarea propriilor măsuri dispuse în apel, în legătură cu refacerea probei în discuție.

Pe de altă parte, curtea de apel a motivat înlăturarea contraexpertizei efectuate în apel pe argumente care exced legalității măsurii de încuviințare a probei respective și care țin de costurile ridicate ale procesului, de prejudiciile aduse reclamantei prin tergiversarea litigiului, imputabilă apelantelor, de imposibilitatea finalizării unei tranzacții între părți, modalitate de argumentare care, practic, echivalează cu nemotivarea deciziei în sensul exigențelor impuse de art. 261 pct.5 C.proc.civ.

De asemenea, astfel cum, în mod corect, au susținut și recurentele, instanța de apel nu a arătat considerentele pentru care a înlăturat contraexpertiza, în condițiile în care obiecțiunile intimatei-reclamante la raport, încuviințate de instanță la termenul din 10.01.2012, au vizat legalitatea citării părților la desfășurarea lucrării în teren, iar experții au depus dovezile de citare, în sensul solicitat, care se regăsesc în  dosarul instanței de apel.

În plus, curtea de apel a avut în vedere, la pronunțarea soluției, și un raport de expertiză extrajudiciară, întocmit de expertul T.S., cu privire la care tot această instanță a menționat, în decizie, că a fost contestat de apelantele-pârâte și, ca atare, fiind efectuat în afara judecății, nu trebuia valorizat ca mijloc de probă. Tot referitor la acest raport, argumentele instanței de apel sunt contradictorii, deoarece, pe de o parte, se reține, în finalul deciziei, că intimata-reclamantă nu poate solicita acordarea unui alt teren în compensare, în absența exercitării apelului de către aceasta și a încheierii unei tranzacții pentru alt teren, dar se conferă relevanță raportului de expertiză întocmit de T.S., constatându-se că valorile terenurilor în discuție, stabilite de acest expert (39 euro/m.p. pentru terenul preluat de la antecesorii reclamantei; 5 euro/m.p. pentru terenul oferit de apelante) sunt apropiate de cele menționate în raportul de expertiză efectuat în dosarul primei instanțe.

Or, instanța de apel a omis un element important, în sensul că diferă terenurile oferite în compensare, evaluate în dosarele de fond și apel, prin expertiza T.D. fiind evaluat terenul înscris în C.F. xx37/A, cu nr. top. x5/5 și x6/5, iar prin expertiza T.S. fiind evaluat terenul înscris în C.F. 1258, nr. top. x2/2 și x2/3. În consecință, nu se putea concluziona că valorile stabilite în cele două faze procesuale, în expertizele menționate, sunt „destul de apropiate", raportat la terenurile oferite în compensare (care sunt diferite) și la argumentul arătat deja, privind imposibilitatea analizării cererii intimatei-reclamante, de acordare, în compensare, a unui nou teren, și anume tocmai cel evaluat în raportul de expertiză extrajudiciară depus în apel.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte a constatat că decizia recurată este, în parte,

nemotivată iar, în parte, se fundamentează pe argumente contradictorii, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului cauzei și face imposibilă exercitarea controlului de legalitate de către instanța de recurs.

Cum, în recurs, față de structura actuală a căii de atac, nu mai este permisă reevaluarea probelor administrate, în urma abrogării motivului de casare prevăzut de art. 304 pct.11 C.proc.civ., prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, iar soluționarea litigiului de față impune, în mod obligatoriu, interpretarea expertizelor efectuate în cauză, în vederea stabilirii unei corecte și complete situații de fapt, sub aspectul valorii terenului oferit în compensare reclamantei, în baza art. 312 alin. 1-3 cu referire la art. 304 pct.7 C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel, în vederea reevaluării probatoriului administrat, arătând că, în măsura în care se impune și în limitele motivelor de apel, instanța de apel va aprecia asupra necesității completării sau refacerii probelor deja administrate.

Cu prilejul rejudecării, dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel Oradea.

Prin înscrisul depus la dosar la data de 14 octombrie 2014, intimata-apelantă a solicitat admiterea cererii sale de aderare la apelul declarat de Primăria Municipiului Beiuș, fără a arăta motivele de fapt și temeiurile de drept ale cererii.

În ședința publică din 4 noiembrie 2014, intimata-reclamantă A.M. a depus la dosar o cerere de aderare la apel prin care a solicitat ca la pronunțarea hotărârii să fie avut în vedere raportul de expertiză extrajudiciară  întocmit de expertul T.S. în care s-a propus un raport de schimb de 1:7, prin raportare la terenul identificat cu nr. top. x2/3, înscris în C.F. xx58.

În motivarea cererii de aderare la apel, intimata-reclamantă a arătat că, prin hotărârea primei instanțe, apelantele au fost obligate să-i atribuie un alt teren în compensare (la un raport de schimb de 1:9); cum în cauză au declarat apel doar pârâtele, a fost nevoită să formuleze cerere de aderare la apel pentru a putea solicita modificarea hotărârii instanței de fond.

A mai arătat intimata-reclamantă că, în speță, s-a încercat încheierea unei tranzacții pentru rezolvarea litigiului pe cale amiabilă, fapt consemnat în considerentele deciziei civile nr. 53/A/2012 a Curții de Apel Oradea, și în acest sens a fost ales prin convenția părților un expert pentru efectuarea unei expertize extrajudiciare; este de acord cu raportul de expertiză extrajudiciară întocmit de T.S. în care a fost identificat un nou amplasament, respectiv terenul identificat cu nr. top. x2/3 înscris în C.F. xx58, cu un raport de schimb de 1:7.

În opinia recurentei-reclamante, lucrarea de contraexpertiză efectuată în cauză nu poate fi avută în vedere deoarece a invocat excepția nulității expertizei având în vedere faptul că nu a fost citată la efectuarea lucrărilor din teren.

Prin decizia civilă nr. 253/A din 7 aprilie 2015, Curtea de Apel Oradea, Secția I civilă a respins, ca fiind tardiv declarată, cererea de aderare la apel formulată de intimata-reclamantă A.M.

A admis apelul declarat de pârâtele Primăria Municipiului Beiuș și Comisia Locală pentru aplicare a Legii nr. 10/2001 împotriva sentinței civile nr. 262/C/2010, pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A obligat pârâtele să-i atribuie reclamantei în compensare pentru terenul înscris în CF. xx96 cu nr.top. x/3 și x/2 în suprafață de  860 m.p. și valoare de 21.500 euro (25 euro /m.p.), 4.300 m.p. din CF xxx118, cu nr. cadastral xxx118 în valoare de 21.500 euro (5 euro/m.p. la un raport de schimb de 1:5) sau un alt teren de aceeași valoare (21.500 euro) dacă părțile convin în acest sens; au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut că cererea de aderare la apel formulată de intimata-reclamantă, este tardiv formulată prin raportare la dispozițiile art. 293 C.proc.civ., care prevăd că:

„intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să adere la apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie, care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe. Cererea se poate face până la prima zi de înfățișare…”.

În speță, intimata-reclamantă a formulat cererea de aderare la apel, cu depășirea acestui moment procesual, respectiv la primul termen de judecată (14.10.2014)  în al doilea ciclu procesual, în rejudecare, astfel că urmează a fi respinsă, ca tardivă.

Criticile formulate de apelantele-pârâte au fost găsite  întemeiate.

Astfel, s-a reținut că tribunalul a anulat dispoziția nr. 262/2007, emisă de Instituția Primarului Municipiului Beiuș, și le-a obligat pe pârâte să-i acorde reclamantei teren în compensare pentru terenul proprietatea antecesorilor acesteia, conform expertizei efectuate de expertul T.D., la un raport

de schimb de 1:9.

În apel, în primul ciclu procesual, avându-se în vedere faptul că a fost contestat raportul de expertiză efectuat privind evaluarea terenului oferit în compensare reclamantei de apelantele-pârâte, înscris în C.F. xx37, nr. top.  x5/5 și x6/5 și a terenului ce a format proprietatea antecesorului reclamantei înscris în C.F. xx96 nr. topografice x/3 și x/2, iar instanța de fond, în ședința publică din 20 septembrie 2010, a respins proba solicitată de reprezentantul pârâților privind efectuarea unui raport de contraexpertiză fără nici o motivare, a fost încuviințată administrarea acestei probe, în conformitate cu prevederile art. 295 C.proc.civ.

Raportul de contraexpertiză a concluzionat că valoarea de circulație a terenului ce a format proprietatea antecesorilor  reclamantei situat pe str. N. cu nr. top. x/3 și x/2 din C.F. xx96 este de 25 euro/m.p. (pentru suprafața de 860 m.p. valoarea fiind de 21.500 euro); pentru terenul cu nr. top. xx5/5 și xx6/5 din C.F. xx37/A s-a estimat o valoare de circulație la 5 euro/m.p.

Intimata-reclamantă a contestat în primul ciclu procesual această probă cu expertiză susținând că nu a fost legal citată la apel la data efectuării expertizei, însă în primul dosar de apel au fost depuse de către experți, la solicitarea instanței, dovezile de citare, aspect reținut și de instanța de recurs în decizia de casare.

Este adevărat că s-a încercat soluționarea litigiului pe cale amiabilă, în acest sens în primul ciclu procesual părțile alegând prin convenție un expert pentru efectuarea unei expertize extrajudiciare, care a fost depusă la termenul din 24.04.2012 (în primul ciclu procesual) și care a concluzionat că terenul antecesorilor reclamatei are o valoare de 39 euro/m.p., iar terenul cu nr. top. xx52/2 și xx52/3 din C.F. xx58 are o valoare de 5 euro/m.p., raportul de schimb dintre cele două amplasamente fiind de 1:7.

Apelantele-pârâte, prin reprezentant, au învederat în ședința publică din 24.04.2012 că nu își însușesc concluziile acestui raport de expertiză, astfel că acesta fiind întocmit în afara judecății nu poate fi valorizat ca și mijloc de probă, aspect reținut de altfel și de instanța de recurs în decizia de casare.

A apreciat instanța de apel că, în lipsa apelului reclamantei (cererea de aderare la apel formulată de reclamantă abia în al doilea ciclu procesual fiind tardivă) nu poate fi analizată și nici nu se putea dispune o eventuală expertiză judiciară de evaluare a terenului solicitat în compensare de reclamantă.

În consecință, instanța de apel a dat eficiență raportului de contraexpertiză tehnică judiciară efectuat în apel în primul ciclu procesual conform căruia terenul situat pe str. N., cu nr. top. x/3 și  x/2 din C.F. xx96 (proprietatea antecesoarei reclamantei), are o valoare de circulație de 25 euro/m.p., iar suprafața de 860 m

2

, are o valoare de 21.500 euro, pentru terenul cu nr. topo. 985/5 și 986/5 din C.F.xx37/A, valoarea de circulație fiind de 5 euro/m.p.; prin urmare au fost găsite întemeiate criticile apelantelor-pârâte privind raportul de schimb între cele două terenuri, care este de 1:5 în favoarea terenului care a fost proprietatea antecesoarei reclamantei.

A mai reținut instanța de apel că, astfel cum rezultă din copiile cărților  funciare depuse la dosar de reprezentantul apelantelor-pârâte, asupra topograficelor cu nr. x5/5 și x6/5 din C.F. xx37 s-au constituit cadastrale noi, proprietar fiind Municipiul Beiuș.

Pentru considerentele expuse, instanța de apel a respins, ca tardiv declarată, cererea de aderare la apel formulată de intimata-reclamantă iar, în baza art. 296 C.proc.civ., a admis apelul declarat de pârâtele Primăria Municipiului Beiuș și Comisia Locală pentru aplicarea Legii nr.10/2001, a schimbat, în parte, sentința civilă nr. 262/C/2010, pronunțată de Tribunalul Bihor, în sensul că le-a obligat pe pârâte să-i atribuie reclamantei în compensare pentru terenul înscris în CF. nr. xx96 cu nr.top. x/3 și x/2 în suprafață de  860 m.p. și valoare de 21.500 euro (25 euro /m.p.), 4300 m.p. din CF xxx118, cu nr. cadastral xxx118 în valoare de 21.500 euro (5 euro/m.p. la un raport de schimb de 1:5) sau un alt teren de aceeași valoare (21.500 euro) dacă părțile convin în acest sens.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, solicitând, în principal, admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii cererii de aderare la apel, și, în consecință, să fie obligate pârâtele să-i atribuie în compensare pentru terenul înscris în CF nr. xx96 cu nr. top x/3 și x/2 în suprafață de 860 mp și valoare de 21.500 euro, terenul identificat prin nr. top x2/3 înscris în CF xx58, așa cum a fost stabilit prin varianta de expertiză întocmită de expert T.S. pentru termenul de judecată din data de 24.04.2012 în care s-a propus un raport de schimb de 1:7; în subsidiar, a solicitat modificarea deciziei și, în consecință, să fie obligate pârâtele să-i atribuie în compensare pentru

terenul înscris în CF nr. xx96 cu nr. top x/3 și x/2 în suprafață de 860 mp în valoare de 21.500 un alt teren de aceeași valoare .

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art.304 pct. 8 și 9 C.pr.civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art.293 C.pr.civ., în ceea ce privește cererea sa de aderare la apel, considerând că aceasta este tardivă, deoarece a fost depusă la primul termen de judecată în al doilea ciclu procesual.

Astfel, instanța de apel a considerat că cererea de aderare la apel se poate depune, potrivit art.293 C.pr.civ., până la prima zi de înfățișare, or, acest moment procesual care potrivit art. 134 C.pr.civ., este termenul de judecată la care părțile legal citate pot pune concluzii, a  fost respectat în cel de-al doilea ciclu procesual.

A arătat recurenta-reclamantă că textul de lege nu face nici o distincție în sensul că în căile de atac sau în rejudecare nu mai există prima de înfățișare sau că, în situația rejudecării nu se poate face cerere de aderare la apel; pentru că orice interdicție trebuie prevăzută în mod expres, iar ceea ce legea nu interzice în mod expres, este permis, în opinia recurentei, este posibilă formularea cererii de aderare la apel și în al doilea ciclu procesual.

Astfel, în măsura în care s-ar aprecia că în căile de atac, în rejudecare, nu există o primă zi de înfățișare, ar însemna că în asemenea faze procesuale s-ar putea propune probe și pune concluzii la oricare dintre termenele de judecată.

A mai susținut recurenta-reclamantă că este adevărat că în rejudecare instanța este ținută de îndrumările instanței de casare, însă aceste îndrumări se pun în discuția părților la prima zi de înfățișare, ceea ce presupune existența unei prime zile de înfățișare și implicit posibilitatea formulării unei cereri de aderare la apel.

Or, prin respingerea cererii de aderare la apel, ca fiind tardiv formulată, a fost lipsită de posibilitatea de a formula cereri în probațiune, respectiv de efectuare a unei contraexpertize, probă ce s-ar fi impus și prin raportare  la îndrumările instanței de casare, care a considerat că în prezenta cauză este necesară completarea sau refacerea probațiunii în vederea stabilirii corecte și complete a situației de fapt, respectiv a valorii terenului oferit în compensare. Or, instanța de apel s-a mărginit să dea valoare raportului de contraexpertiză pe care, așa cum a menționat în toate fazele procesuale, recurenta-reclamantă nu și-l însușește.

Recurenta-reclamantă a precizat că nu este de acord să primească în compensare terenul identificat prin nr. top x5/5 și x6/5 din CF xx37 cu o rată de schimb de 1:5 deoarece este situat lângă groapa de gunoi a orașului.

A învederat că, deși inițial, apelantele au declarat că sunt de acord cu soluționarea cauzei pe cale amiabilă, nu a fost posibilă încheierea unei tranzacții. Acesta a și fost considerentul pentru care prin convenția părților a fost ales un expert, respectiv T.S., care a depus lucrarea de expertiză pentru termenul din 24.04.2012,  expertiză cu care este de acord și care a stabilit un raport de schimb de 1:7, valoarea destul de apropiată cu ceea ce s-a stabilit prin expertiza de la judecata în primă instanță.

Deși această expertiză este extrajudiciară, expertul este atestat ca expert judiciar și a fost numit prin acordul părților din cauză. Apelantele-pârâte au contestat concluziile acestui raport deoarece nu au fost de acord cu concluziile expertului.

In opinia recurentei-reclamante, raportul de contraexpertiză efectuat în cauză nu poate fi avut în vedere de instanța de recurs deoarece a fost anulat de către instanța de apel, ca urmare a faptului că nu a fost citată la efectuarea fazei de teren, sens în care a invocat excepția nulității expertizei. Acest raport nu a avut în vedere terenul care a fost expertizat în raportul de expertiză extrajudiciară.

Din acest punct de vedere, consideră că trebuia completat raportul de contraexpertiză, urmând a se avea în vedere și acest teren pentru evaluare.

Raportat la aceste aspecte, recurenta a arătat că își susține și cererea de recurs formulată în subsidiar, deoarece nu dorește să-i fie atribuit terenul pe care intimatele-pârâte l-au oferit în compensare.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat și urmează să fie respins pentru considerentele ce vor succede:

Cu referire la criticile prin care s-a invocat greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 293 și 134 C.proc.civ., care se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.9 C.proc.civ., Înalta Curte reține că nu pot fi primite.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 293 și 134 C.proc.civ., intimatul este în drept, chiar după

expirarea termenului de apel, să adere la apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe. Această cerere de aderare la apelul părții adverse poate fi făcută până la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate și pot pune concluzii.

Pentru ipoteza în care, ca și în speță, judecata în apel se reia într-un al doilea ciclu procesual, la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 293 și 134 C.proc.civ., instanța de judecată trebuie să aibă în vedere dispozițiile art. 315 din același act normativ, respectiv trebuie să aibă în vedere motivele și limitele casării.

Astfel, casarea unei decizii și trimiterea spre rejudecare nu implică întotdeauna o reluare integrală a judecății de vreme ce, potrivit dispozițiilor art. 315 alin.(2) C.proc.civ.: „

când hotărârea a fost casată pentru nerespectarea formelor procedurale, judecata va reîncepe de la actul anulat

”.

Prin urmare, dacă, de exemplu, neregularitatea procedurală în apel ar fi reprezentată de neîndeplinirea procedurii de citare față de partea care ar fi în drept să formuleze o cerere de aderare la apel, ca efect al casării hotărârii aceasta ar putea să formuleze o cerere de aderare la apel pentru că neîndeplinirea procedurii de citare este sancționată cu nulitatea actelor de procedură.

Însă, în cazul particular dedus judecății, casarea deciziei date în apel în primul ciclu procesual a fost determinată de neregularități care au privit administrarea probelor și motivarea hotărârii, prima zi de înfățișare la judecata în apel fiind un moment procesual depășit. Prin urmare, intimata-reclamantă nu mai putea formula, cu prilejul rejudecării, o cerere de aderare la apel în condițiile în care în primul ciclu procesual,

fiind legal citată,

nu a formulat o asemenea cerere.

Cu referire la susținerile acesteia în sensul că, în măsura în care nu se apreciază că în fiecare ciclu procesual există întotdeauna o primă zi de înfățișare în sensul art. 134 C.proc.civ. s-ar putea propune probe și pune concluzii la oricare termen de judecată, în continuarea argumentelor exemplificative menționate mai sus, Înalta Curte reține că nu sunt fondate întrucât în rejudecarea apelului, instanța de trimitere trebuie să se conformeze dispozițiilor obligatorii cuprinse în decizia instanței de recurs în conformitate cu dispozițiile art. 315 C.proc.civ.

Cum criticile de recurs trebuie să vizeze în concret decizia recurată iar nu  ipoteze teoretice, Înalta Curte menționează că în cauză, instanța de apel a făcut aplicarea corectă a dispozițiilor art. 293 și 134 C.proc.civ., cererea de aderare la apel formulată în al doilea ciclu procesual fiind formulată cu depășirea termenului defipt de legea procesuală.

Deși recurenta a invocat cu referire la aceste critici și dispozițiile art. 304 pct.8 C.proc.civ., Înalta Curte reține că față de obiectul cererii de chemare în judecată, acest motiv de recurs, care sancționează nerespectarea principiului forței obligatorii a contractului, nu este prin ipoteză aplicabil.

Astfel, acest motiv de recurs poate fi invocat atunci când, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, instanța care a pronunțat hotărârea ce face obiectul controlului judiciar a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Pentru a fi incident acest motiv de recurs este necesar ca pretinsa

interpretare greșită

făcută de instanță să vizeze un act juridic dedus judecății, iar nu dispozițiile legale în baza căruia instanța de judecată a pronunțat hotărârea supusă controlului judiciar.

În consecință, nu este incident motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.8 C.proc.civ., criticile de nelegalitate privitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 293 și 134 C.proc.civ. subsumându-se motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.9 C.proc.civ., care a fost deja analizat.

Cum cererea de aderarea la apel a fost formulată cu depășirea termenului legal, nu se poate aprecia că a fost afectat dreptul la apărare al recurentei-reclamante, întrucât cu prilejul rejudecării apelului nu s-au administrat probe suplimentare prin care aceasta să poată solicita un alt teren în compensare.

Astfel, conform dispozițiilor art. 315 alin.(1) C.proc.civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs, asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

În speță, instanța de recurs a casat decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel, în vederea reevaluării probatoriului administrat,

arătând că, în măsura în care se impune și

în limitele motivelor de apel,

instanța de apel va aprecia asupra necesității completării sau refacerii probelor deja administrate.

Prin urmare, instanța de recurs nu a dat o dezlegare obligatorie cu privire la necesitatea administrării  de probe ci a lăsat la aprecierea instanței de apel acest aspect. În raport de cadrul procesual determinat de motivelor de apel formulate de apelantele-pârâte, în condițiile în care părțile nu au ajuns la o soluție amiabilă (în sensul că nu au încheiat o tranzacție), în mod corect instanța de apel a înlăturat raportul de expertiză extrajudiciară întocmit de expertul S.T., întrucât conform deciziei nr.2553/2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, această probă extrajudiciară, care a privit un alt teren decât cel evaluat prin expertizele judiciare administrate în cauză, nu valorează mijloc de probă.

Or, în condițiile în care valorificarea raportului de expertiză extrajudiciară a constituit unul din motivele de casare a deciziei pronunțate în apel în primul ciclu procesual, față de dispozițiile art. 315 alin.1 C.proc.civ., rezultă cu evidență că nu pot fi primite criticile prin care recurenta-reclamantă a solicitat  admiterea recursului în raport de expertiza întocmită de expertul S.T. care este atestat ca expert judiciar și a fost desemnat prin acordul părților, aceste aspecte fiind dezlegate de la prima judecată în recurs.

În ceea ce privește criticile prin care s-a susținut că hotărârea recurată este nelegală întrucât a fost pronunțată în temeiul unui raport de expertiză lovit de nulitate, Înalta Curte constată că nu este fondat.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 208 alin.1 C.proc.civ.:

„Dacă pentru expertiză este nevoie de o lucrare la fața locului, ea nu poate fi făcută decât după citarea părților prin carte poștală recomandată, cu dovadă de primire, arătând zilele și orele când începe și continuă lucrarea. Dovada de primire va fi alăturată lucrării expertului.”

Recurenta-reclamantă a susținut că nu a fost citată cu prilejul efectuării lucrărilor la fața locului de către experții H.A., N.P. și T.M., desemnați să efectueze proba cu contraexpertiză în apel, în primul ciclu procesual.

În condițiile în care dovada citării reclamantei la aceste lucrări a fost depusă de experți în dosarul Curții de Apel Oradea, chiar dacă ulterior depunerii raportului de expertiză, nu se poate reține încălcarea dispozițiilor art. 208 alin.1 C.proc.civ.

Cu referire la susținerile recurentei-reclamante care a arătat că nu este de acord să primească terenul în compensare deoarece se află în vecinătatea unei gropi de gunoi, Înalta Curte constată că nu reprezintă o critică de nelegalitate; pentru a putea fi cenzurate de instanța de control judiciar este necesar ca nemulțumirile părților față de hotărârea pronunțată să fie formulate cu respectarea termenelor procedurale și în modalitățile prescrise de lege.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.(1) și 304 pct.9 C.proc.civ., recursul a fost  respins, ca nefondat.