ÎCCJ, decizie (scj.ro #192993)

Acțiune în constatarea nulității unor contracte încheiate de debitorul insolvent anterior deschiderii procedurii insolvenței, pentru pretinsa încălcare a principiului specialității capacității de folosință a persoanei juridice. Condiții de admisibilitate

Cuprins pe materii: Drept comercial. Procedura insolvenței

Index alfabetic: acțiune în constatarea nulității absolute

contract de credit

deschiderea procedurii insolvenței

principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice

condiții de admisibilitate

Legea nr. 85/2006, art. 6 alin. (1), art. 11 alin. (2), art. 36,

art. 64 alin. (4)-(5), art. 73, art. 75, art. 128

Decretul nr. 31/1954, art. 34 alin. (1)-(2)

Prin sintagma „procesele și cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenței” legiuitorul a avut în vedere toate acele cereri și procese care decurg din măsurile dispuse în cursul procedurii insolvenței, astfel cum sunt reglementate de legea-cadru, privind controlul asupra actelor, operațiunilor și plăților efectuate de către participanți după deschiderea procedurii concursuale.

Pentru a determina competența judecătorului-sindic ori a altei instanțe (de drept comun) trebuie stabilit dacă o acțiune care implică debitorul aflat în procedura de insolvență, prin obiectul și temeiul ei juridic, poate fi calificată ca fiind un proces sau o cerere de natură judiciară aferentă procedurii insolvenței.

Astfel, în cazul în care prin cererea de chemare în judecată se invocă nulitatea contractului de credit, respectiv a celui de ipotecă, fiind prezentate doar argumente care pun în discuție respectarea principiului specialității capacității de folosință, instituit de art. 34 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, a cărui nesocotire este nulitatea absolută expresă, conform alin. (2) al aceluiași articol, fără a fi invocat vreun motiv de nulitate fundamentat pe încălcarea prevederilor Legii insolvenței, este fără îndoială că cererea are natura unui litigiu în materia nulității actelor juridice civile, iar nu a unei acțiuni date de lege în competența judecătorului-sindic.

În concluzie, de vreme ce acțiunea în constatarea nulității unor acte juridice civile încheiate de debitorul insolvent anterior deschiderii procedurii insolvenței, pentru pretinsa încălcare a principiului specialității capacității de folosință a persoanei juridice, instituit de art. 34 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, cerere promovată de un terț care deține și calitatea de creditor în procedură, nu decurge în mod direct din administrarea procedurii insolvenței și nu se află în strânsă legătură cu o procedură de lichidare de bunuri, neidentificându-se nicio strânsă legătură între acțiunea în justiție și procedura de executare colectivă, este lipsit de relevanță juridică, sub aspectul instanței competente, că o eventuală soluție de admitere a cererii de chemare în judecată ar avea efecte ulterior asupra ordinii de preferință a creanțelor înscrise în tabelul definitiv consolidat.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1939 din 6 octombrie 2022

Notă

: Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice si persoanele juridice a fost abrogat prin Legea nr. 71/2011 începând cu data de 1 octombrie 2011.

Prin decizia civilă nr. 3 din 2 februarie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/118/2020*, Curtea de Apel Constanța, Secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți a admis apelul declarat de reclamanta S.C.A. A. împotriva sentinței civile nr. 254/24.02.2021 pronunțate de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/118/2020, în contradictoriu cu intimații-pârâți Societatea B. S.R.L., prin lichidator judiciar C. S.P.R.L., Banca D. S.A., prin Sucursala Constanța, E. și intimata-intervenientă F. S.R.L., în calitate de cesionar în drepturi al Băncii D. S.A., și a dispus anularea hotărârii atacate cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Pentru a pronunța această soluție instanța de apel a reținut, în esență, că actele a căror nulitate se solicită a fi constatată au fost încheiate de administratorul Societății B. S.R.L. fără a avea un mandat dat de adunarea generală a asociaților, fiind încălcat principiul specializării capacității de folosință, instituit de art. 34 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954, sancțiunea, conform alin. 2 al aceluiași articol, fiind nulitatea absolută expresă.

Prima instanță a respins acțiunea ca inadmisibilă considerând că cererea se circumscrie dispozițiilor art. 73 și 75 din Legea nr. 85/2006, adică contestație la tabel, pe care orice creditor o poate formula cu privire la creanțele și drepturile de preferință trecute de administratorul/lichidatorul judiciar în tabelul de creanțe, competența de soluționare aparținând exclusiv judecătorului-sindic.

Sub acest aspect sentința tribunalului nu are caracter legal.

Formularea unei acțiuni în constatarea nulității absolute a unui act juridic poate fi făcută pe calea dreptului comun chiar dacă o eventuală admitere a cererii de chemare în judecată ar avea efecte ulterior asupra ordinii de preferință a creanțelor înscrise în tabelul obligațiilor debitoarei. Decizia HP nr. 42/2021 a I.C.C.J., la care a făcut referire banca pârâtă și prin care s-a reținut că, „În interpretarea art. 123 din Legea nr. 85/2014 nu sunt admisibile acțiunile de reziliere a contractelor cu executare succesivă menținute de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, introduse pe calea dreptului comun după momentul deschiderii procedurii insolvenței pentru nerespectarea de către pârâtul debitor a obligațiilor contractuale constând în plata unor sume scadente anterior deschiderii acestei proceduri”, nu se aplică în cazul de față.

Această decizie privește dispoziții ale Legii nr. 85/2014 și situația rezilierii unor contracte menținute de administratorul judiciar conform procedurii instituite de art. 123 din acest act normativ.

În situația de față ne aflăm în ipoteza unei acțiuni în constatarea nulității absolute a unui contract de credit, respectiv de ipotecă, acțiune formulată de un creditor pe calea dreptului comun, după deschiderea procedurii insolvenței sub imperiul Legii nr. 85/2006. O acțiune în constatarea nulității absolute parțiale a unui contract de credit și a unui contract de ipotecă nu reprezintă o chestiune indisolubil legată de procedura insolvenței, de natură a putea fi formulată doar sub imperiul Legii insolvenței, în condițiile sau termenele instituite de această lege.

Reclamanta invocă nulitatea contractelor pentru nerespectarea principiului specializării capacității de folosință a persoanei juridice care a încheiat actele și invocă expres dispozițiile art. 34 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954, context în care demersul judiciar este unul admisibil pe calea dreptului comun.

Nu se pot reține nici dispozițiile art. 36 din Legea nr. 85/2006, prezenta acțiune nefiind una în realizarea vreunei creanțe asupra debitorului aflat în insolvență, ci este o acțiune în constatarea nulității absolute prin care reclamanta tinde să obțină lipsirea de efecte a contractului de credit, respectiv de ipotecă, prin care societatea debitoare a garantat executarea unei obligații asumate de o persoană fizică prin instituirea unui drept de ipotecă asupra unui imobil din patrimoniul său. Aflarea societății pârâte în procedura insolvenței nu înseamnă că nicio acțiune nu mai poate fi inițiată împotriva acesteia decât sub imperiul Legii insolvenței, părțile având în continuare la îndemână posibilitatea formulării unor acțiuni pe calea dreptului comun.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtă Banca D. S.A., respectiv intervenienta F. S.R.L.

Recurenta-pârâtă, prevalându-se de dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea deciziei atacate și modificarea în tot a acesteia, în sensul respingerii apelului reclamantei-intimate S.C.A. A., susținând că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (a normelor de drept material).

Astfel, în mod greșit s-a reținut că acțiunea având ca obiect nulitatea parțială a contractului de credit nr. 469/25.07.2008, în ceea ce privește clauzele prin care debitoarea Societatea B. S.R.L. a garantat creditul acordat împrumutatului E., respectiv nulitatea absolută a contractului de ipotecă nr. 469/IPO/01/25.07.2008 privind instituirea ipotecii în valoare de 180.000 euro în favoarea creditoarei Banca D. S.A. asupra imobilului sediu administrativ P+1E, înscris în CF nr. 20250 Constanța, ar fi admisibilă pe calea dreptului comun, deși reclamanta-intimată nu este parte în contractele a căror nulitate o solicită, iar interesul său procesual în ceea ce privește anularea este justificat exclusiv de calitatea de creditor chirografar în cadrul dosarului de insolvență nr. x/118/2013 al Tribunalului Constanța, pentru suma de 16.195,90 lei, înscrisă în tabelul definitiv consolidat.

În aceste condiții, în raport de interesul procesual urmărit, acțiunea reclamantei are ca obiect contestarea unei creanțe din tabelul definitiv consolidat al debitoarei Societatea B. S.R.L, respectiv înlăturarea creanței intimatei-interveniente F. S.R.L., în sumă de 529.074,56 lei, în caz contrar acțiunea fiind lipsită practic în mod rațional de un interes procesual licit.

De aceea, instanța de apel trebuia să mențină ca validă excepția inadmisibilității, intimata-reclamantă având calitatea de creditor chirografar înscris în tabelul de creanțe al debitoarei Societatea B. S.R.L., aflată în procedura insolvenței, acțiunea în nulitate necircumscriindu-se dispozițiilor procedurale de drept comun determinate de Codul de procedură civilă atâta vreme cât pârâta, parte contractantă, se află în insolvență. Din contră, cererea se circumscrie prevederilor art. 73, respectiv art. 75 din Legea nr. 85/2006, adică contestație la tabelul de creanțe, pe care orice creditor o poate formula cu privire la creanțele și drepturile de preferință trecute de administratorul/lichidatorul judiciar pe tabel. Prin urmare, în cadrul procedurii insolvenței reclamanta avea posibilitatea de a formula contestație față de înscrierea în tabelul de creanțe a creditorului inițial - intimata Banca D. S.A. - cu o creanță privilegiată născută din cele două contracte, cauza juridică invocată fiind nulitatea acestor acte, iar competența de soluționare aparține judecătorului-sindic.

Acest lucru este întărit și de dispozițiile art. 36 din Legea nr. 85/2006, fapt ce confirmă încă o dată calea procedurală greșit aleasă de reclamantă în condițiile în care prima pârâtă chemată în judecată este însăși intimata falită.

Recurenta consideră că instanța de apel în mod greșit și fără o bază legală a reținut faptul că formularea unei acțiuni în constatarea nulității absolute a unui act juridic poate fi făcută pe calea dreptului comun chiar dacă o eventuală admitere a acțiunii ar avea efecte ulterior asupra ordinii de preferință a creanțelor înscrise în tabelul obligațiilor debitoarei, altminteri ce rost ar mai avea procedura prevăzută de art. 73 și 75 din Legea nr. 85/2006 (cu titlu de practică judiciară invocă sentința civilă nr. 139/30.03.2021 a Tribunalului Dolj, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 444/08.07.2021 a Curții de Apel Craiova). Mai mult, un răspuns edificator care ajută la interpretarea corectă a legii a fost dat chiar de către instanța supremă, prin decizia HP nr. 42/2021, în motivarea recursului fiind redate paragrafele 100, 102 și 106 alin. 2 și 3 din considerente.

După cum se poate observa, demersul reclamantei-intimate are în vedere înlăturarea în mod vădit din tabelul de creanțe al debitoarei intimate a creanței F. S.R.L., în sumă de 529.074,56 lei, care nici măcar nu a fost chemată în mod direct în judecată, având doar calitatea de intervenient forțat. În aceste condiții, litigiul nu poate fi decât în competența exclusivă a judecătorului-sindic, după cum a indicat și instanța supremă.

Prin recursul formulat intervenienta F. S.R.L. a solicitat, la rândul său, tot în temeiul art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., casarea deciziei atacate, însă cu trimitere spre rejudecare la Curtea de Apel Constanța și modificarea în tot a acesteia, în sensul respingerii apelului declarat de reclamanta S.C.A. A. împotriva sentinței civile nr. 254/24.02.2021 a Tribunalului Constanța.

În dezvoltarea motivului de casare a susținut că instanța de apel în mod eronat a apreciat că acțiunea are ca obiect constatarea nulității contractului de credit/ipotecă, câtă vreme prin formularea cererii intimata-reclamantă urmărește contestarea creanței intervenientei, în valoare de 529.074,56 lei, înscrisă în tabelul definitiv consolidat al debitoarei Societatea B. S.R.L.

Prin urmare, acțiunea se circumscrie dispozițiilor art. 73, respectiv art. 75 din Legea nr. 85/2006, iar competența de soluționare aparține exclusiv judecătorului-sindic, contrar celor reținute de instanța de apel. În cadrul procedurii insolvenței reclamanta avea posibilitatea de a formula contestație față de înscrierea în tabelul de creanțe a băncii cedente, respectiv a societății recurente, însă aceasta nu a înțeles să uzeze de un asemenea drept, rezumându-se la a formula acțiunea de drept comun.

Instanța de apel trebuia să aibă în vedere faptul că reclamanta nu este parte în contractele a căror nulitate o solicită, iar interesul său procesual, în ceea ce privește anularea în instanță, este justificat exclusiv de calitatea sa de creditor chirografar în cadrul dosarului de insolvență. Argumentele instanței de fond care au stat la baza admiterii excepției inadmisibilității sunt întărite și de dispozițiile art. 36 din Legea nr. 85/2006.

În mod greșit instanța de apel a reținut că formularea unei acțiuni în constatarea nulității absolute a unui act poate fi făcută pe calea dreptului comun chiar dacă o eventuală soluție de admitere ar avea efecte ulterior asupra ordinii de preferință a creanțelor înscrise în tabelul obligațiilor debitoarei, intervenienta invocând ca argument jurisprudențial aceeași hotărâre judecătorească pe care a invocat-o și cealaltă parte recurentă, prevalându-se, totodată, și de decizia HP nr. 42/2021 a instanței supreme.

Chiar dacă soluția completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu este direct aplicabilă speței de față, situația prezintă similitudini care conduc la ideea că și în acest caz - al solicitării nulității unui contract de ipotecă/credit care a stat la baza declarării unei creanțe într-un dosar de sindic - procedura de urmat este tot cea prevăzută de Legea insolvenței, din acțiunea reclamantei rezultând fără putere de tăgadă că aceasta urmărește înlăturarea în mod vădit a unei creanțe din tabelul de creanțe al debitoarei.

Analizând recursurile declarate, în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. 3 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce succed.

Cu titlu prealabil, se reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., invocat de ambele recurente, are în vedere situația în care hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurentele susțin, în esență, că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, excepția inadmisibilității fiind în mod greșit respinsă, acțiunea în nulitate neîncadrându-se în dispozițiile procedurale de drept comun determinate de Codul de procedură civilă atâta vreme cât pârâta-intimată, parte contractantă, se află în procedura insolvenței. De fapt, cererea se circumscrie prevederilor art. 73, respectiv art. 75 din Legea nr. 85/2006, modificată, și anume contestație la tabelul de creanțe, pe care orice creditor o poate formula cu privire la creanțele și drepturile de preferință trecute de administratorul/lichidatorul judiciar pe tabel, iar competența de soluționare aparține exclusiv judecătorului-sindic.

În raport de această argumentare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată incidența în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., și nu a celui indicat de recurente, întrucât se invocă aplicarea greșită a unor norme de drept procesual, respectiv cele referitoare la admisibilitatea acțiunii introductive, impunându-se calificarea corespunzătoare. Aceasta, în considerarea faptului că inadmisibilitatea este o sancțiune care vizează exercitarea unei modalități de exhibare a acțiunii civile prohibită, în mod expres sau implicit, de către o normă legală imperativă ori care presupune nerespectarea unei condiții de validitate a căii procedurale aleasă de parte, implicând contestarea dreptului părții interesate de a sesiza instanța.

Înalta Curte de Casație și Justiție relevă faptul că, potrivit dispozițiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Motivul arătat presupune că instanța a recurs la texte de lege (norme de drept substanțial) aplicabile speței, dar le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, sau le-a aplicat greșit.

În schimb, în conformitate cu prevederile art. 488 alin. 1 pct. 5 din cod, casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Aceste dispoziții constituie dreptul comun în materia nulității actelor de procedură, adică motivul de recurs include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, altele decât cele prevăzute la pct. 1-4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

Examinând cele două cereri de recurs din această perspectivă, Înalta Curte constată că acestea nu sunt fondate.

În mod judicios instanța de apel a reținut că simplul fapt că față de societatea pârâtă se derulează procedura de executare colectivă nu înseamnă că nicio acțiune nu mai poate fi formulată împotriva acesteia decât sub imperiul Legii insolvenței, părțile având în continuare la îndemână posibilitatea promovării unor acțiuni pe calea dreptului comun.

Într-adevăr, art. 36 din Legea nr. 85/2006, modificată, statuează că de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale.

Înalta Curte reține că reclamanta-intimată a chemat în judecată, în calitate de pârâți, Societatea B. S.R.L., Banca D. S.A. și persoana fizică E., solicitând constatarea nulității parțiale a contractului de credit nr. 469/25.07.2008, în ceea ce privește clauzele prin care Societatea B. S.R.L. a garantat creditul acordat pârâtului E., constatarea nulității absolute a contractului de ipotecă nr. 469/IPO/01/25.07.2008 privind instituirea ipotecii în valoare de 180.000 euro în favoarea creditoarei Banca D. S.A. asupra imobilului sediu administrativ P+1E, înscris în CF nr. 20250 Constanța, precum și radierea ipotecii și a interdicțiilor înscrise în baza contractului de ipotecă mai sus menționat.

În primul rând, se impune a fi reținut că actele juridice a căror nulitate se solicită a fi constatată de către instanța de judecată au fost încheiate de societatea debitoare anterior deschiderii procedurii insolvenței, care a avut loc prin sentința civilă nr. 2064 din 21 octombrie 2013 pronunțată de judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Constanța în dosarul nr. x/118/2013. În prezent, Societatea B. S.R.L. se află în faliment, potrivit încheierii nr. 1211 din 18 septembrie 2018 a aceluiași tribunal.

În al doilea rând, trebuie relevat faptul că procedura insolvenței, dar în special procedura falimentului, este o procedură specială, caracterizată prin celeritate și care are drept scop protejarea patrimoniului debitorului și reîntregirea acestuia, în cazurile în care a fost diminuat prin acte juridice frauduloase, urmărind, în același timp, valorificarea cu eficiență sporită a activelor debitorului, în vederea satisfacerii într-o măsură cât mai mare a creanțelor creditorilor. Importanța și specificul procedurii insolvenței determină instituirea unor reguli de competență, care sunt diferite de cele ale dreptului comun.

În acest sens, conform alin. 1 al art. 6 din Legea nr. 85/2006, modificată, competența exclusivă privind procedurile prevăzute de această lege cade în sarcina tribunalului, prin judecătorul-sindic: „Toate procedurile prevăzute de prezenta lege, cu excepția apelului prevăzut la art. 8, sunt de competența tribunalului în a cărui circumscripție își are sediul debitorul. Dacă în cadrul tribunalului a fost creată o secție specială de insolvență sau un complet specializat de insolvență, acesteia/acestuia îi aparține competența pentru derularea procedurilor prevăzute de prezenta lege”.

Potrivit dispozițiilor art. 11 alin. 2 din același act normativ, atribuțiile judecătorului-sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activității administratorului judiciar și/sau al lichidatorului și la procesele și cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenței. În schimb, atribuțiile manageriale aparțin administratorului judiciar ori lichidatorului sau, în mod excepțional, debitorului, dacă acestuia nu i s-a ridicat dreptul de a-și administra averea, deciziile manageriale putând fi controlate sub aspectul oportunității de către creditori, prin organele acestora.

Prin sintagma „procesele și cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenței” legiuitorul a avut în vedere toate acele cereri și procese care decurg din măsurile dispuse în cursul procedurii insolvenței, astfel cum sunt reglementate de legea-cadru, privind controlul asupra actelor, operațiunilor și plăților efectuate de către participanți după deschiderea procedurii concursuale.

Soluția aleasă de legiuitor este, pe de altă parte, și restrictivă, în sensul că judecătorul-sindic nu are atribuții în soluționarea unor cereri ori acțiuni care exced procedurii insolvenței, cum ar fi acțiuni pentru realizarea unor creanțe, acțiuni în constatarea nulității unor acte juridice în temeiul dreptului comun și altele asemenea, operațiuni care nu sunt prevăzute în mod expres de dispozițiile Legii nr. 85/2006, modificată.

Astfel, odată ce intimata-reclamantă invocă nulitatea contractului de credit, respectiv a celui de ipotecă, prezentând doar argumente care pun în discuție respectarea principiului specializării capacității de folosință, instituit de art. 34 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954, a cărui nesocotire este nulitatea absolută expresă, conform alin. 2 al aceluiași articol, fără a invoca vreun motiv de nulitate fundamentat pe încălcarea prevederilor Legii insolvenței, este fără îndoială că cererea are natura unui litigiu în materia nulității actelor juridice civile, iar nu a unei acțiuni date de lege în competența judecătorului-sindic.

În esență, pentru a determina competența judecătorului-sindic ori a altei instanțe (de drept comun) trebuie stabilit dacă o acțiune care implică debitorul aflat în procedura de insolvență, prin obiectul și temeiul ei juridic, poate fi calificată ca fiind un proces sau o cerere de natură judiciară aferentă procedurii insolvenței.

Prin decizia nr. 42/2021, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al instanței supreme a statuat că, în interpretarea art. 123 alin. 1, 3 și 9 din Legea nr. 85/2014, nu sunt admisibile acțiunile de reziliere a contractelor cu executare succesivă menținute de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, introduse pe calea dreptului comun după momentul deschiderii procedurii insolvenței pentru nerespectarea de către pârâtul debitor a obligațiilor contractuale constând în plata unor sume scadente anterior deschiderii acestei proceduri.

Este real că această decizie obligatorie nu se aplică în mod direct litigiului de față, pentru că aspectele dezlegate de Înalta Curte de Casație și Justiție vizează altă situație - cea a rezilierii pe calea dreptului comun a contractelor civile cu executare succesivă menținute de practicianul în insolvență pentru nerespectarea de către debitor a obligațiilor constând în plata unor sume scadente anterior declanșării proceduri concursuale -, însă soluția de principiu, prin raportare la argumentele instanței supreme, poate fi avută în vedere, chiar dacă nu în sensul invocat prin cererile de recurs.

Astfel, în paragr. 106 și 107 din motivare se arată că „Menținerea contractului aflat în curs la data deschiderii procedurii insolvenței este opțiunea legiuitorului și se încadrează în sfera dispozițiilor exprese invocate de instanța de trimitere. Această menținere este urmată în procedura insolvenței de evaluarea administratorului/lichidatorului judiciar, opțiunea acestuia în sensul denunțării anumitor contracte putând fi supusă controlului, pe calea contestației, în fața judecătorului-sindic, în aplicarea dispozițiilor art. 59 alin. 5 din Legea nr. 85/2014, existând, așadar, acces la o instanță și, din acest punct de vedere, în condițiile în care pentru creanțele neexecutate anterior deschiderii procedurii există oricum un remediu, respectiv posibilitatea înscrierii la masa credală. Orice nerespectare ulterioară de către debitor a obligațiilor contractuale poate atrage sancțiunile prevăzute de lege, inclusiv pe cele vizând rezilierea contractului. (...)

De asemenea, prin decizia RIL nr. 17/2020, instanța supremă a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a stabilit că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 41 alin. 1 și art. 45 alin. 2 teza I din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, art. 260 alin. 1 și 4 din Codul de procedură fiscală, art. 651 alin. 1, art. 714 alin. 1 și art. 719 alin. 1 și 7 din Codul de procedură civilă, competența materială de soluționare a contestațiilor privind executarea silită începută de creditorii bugetari în temeiul dispozițiilor art. 143 alin. 1 teza finală din Legea nr. 85/2014 aparține judecătorului-sindic învestit cu procedura de insolvență în care se formulează respectivele contestații, potrivit art. 45 alin. 1 lit. r) și alin. 2 din Legea nr. 85/2014.

Chiar dacă nici această decizie obligatorie nu este direct aplicabilă în speță, pentru că, pe de o parte, vizează noua Lege a insolvenței (nr. 85/2014), iar, pe de altă parte, privește alte categorii de cereri (contestațiile privind executarea silită începută de creditorii bugetari în temeiul dispozițiilor art. 143 alin. 1 teza finală din acest act normativ), în considerente se arată următoarele:

„193. În acest context, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii reține că executarea silită reglementată de art. 143 alin. 1 teza finală din Legea nr. 85/2014 este o procedură subsumată procedurii de reorganizare judiciară. Ca atare, contestațiile la executarea silită începută în temeiul art. 143 alin. 1 teza finală din Legea nr. 85/2014 se circumscriu cererilor de natură judiciară aferente procedurii insolvenței, în sensul art. 45 alin. 2 din Legea nr. 85/2014.

În plus, în paragr. 35 din preambulul Regulamentului (UE) 2015/848 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 mai 2015 privind procedurile de insolvență (reformare) se recomandă ca instanțele statelor membre pe teritoriul cărora au fost deschise procedurile de insolvență să aibă competență și în ceea ce privește acțiunile care decurg în mod direct din procedurile de insolvență și sunt strâns legate de acestea. Printre aceste acțiuni ar trebui să se numere acțiunile revocatorii introduse împotriva pârâților din alte state membre și acțiunile referitoare la obligațiile ce decurg în cursul procedurii de insolvență, precum avansurile de plată pentru cheltuielile de procedură. În schimb, acțiunile care vizează îndeplinirea obligațiilor în temeiul unui contract încheiat de debitor înaintea deschiderii procedurii nu decurg direct din procedură.

Și Curtea de Justiție de la Luxembourg a statuat că o acțiune se referă la o procedură de faliment dacă decurge în mod direct din faliment și se află în strânsă legătură cu o procedură de lichidare de bunuri sau de administrare judiciară (26); intensitatea legăturii existente, în sensul jurisprudenței rezultate din Hotărârea din 22 februarie 1979, Gourdain, 133/78, p. 744, pct. 4 (cod ECLI:EU:C:1979:49), între o acțiune în justiție, precum cea din acțiunea principală, și procedura de insolvență este determinantă pentru a decide dacă excluderea prevăzută la art. 1 alin. 2 lit. b) din Regulamentul nr. 44/2001 este aplicabilă (29); or, trebuie să se constate că, într‑o situație precum cea în discuție în acțiunea principală, această legătură nu este nici suficient de directă, nici suficient de strânsă pentru ca aplicarea Regulamentului nr. 44/2001 să fie exclusă (30); acțiunea referitoare la respectiva clauză de rezervă a dreptului de proprietate constituie o acțiune autonomă, care nu își găsește temeiul în dreptul referitor la procedurile de insolvență și care nu impune nici deschiderea unei asemenea proceduri, nici intervenția unui lichidator (32); simplul fapt că lichidatorul este parte în litigiu nu este suficient pentru a califica procedura inițiată la Landgericht Braunschweig drept procedură care decurge în mod direct din faliment și care se află în strânsă legătură cu o procedură de lichidare de bunuri (33) - Hotărârea German Graphics Graphische Maschinen GmbH, din 10 septembrie 2009, cauza C-292/08 (cod ECLI:EU:C:2009:544).

Într-o altă cauză, aceeași Curte a statuat că intensitatea legăturii existente, în sensul jurisprudenței Gourdain, menționată anterior, între o acțiune în justiție precum cea din acțiunea principală și procedura de insolvență este determinantă pentru a decide dacă excluderea prevăzută la art. 1 alin. 2 lit. b) din Regulamentul nr. 44/2001 este aplicabilă (25); cu alte cuvinte, cesiunea în litigiu în acțiunea principală și acțiunea în revendicare căreia i‑a dat naștere reprezintă consecința directă și care nu poate fi disociată de exercitarea de către lichidator, respectiv un subiect de drept care nu intervine decât ca urmare a deschiderii unei proceduri colective, a unei prerogative care rezultă în mod specific din dispozițiile de drept național care reglementează acest tip de procedură (28) - Hotărârea SCT Industri AB i likvidation/Alpenblume AB, din 2 iulie 2009, cauza C-111/08 (OJ C 205, 29.08.2009).

În concluzie, de vreme ce acțiunea în constatarea nulității unor acte juridice civile încheiate de debitorul insolvent anterior deschiderii procedurii insolvenței, pentru pretinsa încălcare a principiului specializării capacității de folosință a persoanei juridice, instituit de art. 34 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954, cerere promovată de un terț care deține și calitatea de creditor în procedură, nu decurge în mod direct din administrarea procedurii insolvenței și nu se află în strânsă legătură cu o procedură de lichidare de bunuri, neidentificându-se nicio strânsă legătură între acțiunea în justiție și procedura de executare colectivă, este lipsit de relevanță juridică, sub aspectul instanței competente, că o eventuală soluție de admitere a cererii de chemare în judecată ar avea efecte ulterior asupra ordinii de preferință a creanțelor înscrise în tabelul definitiv consolidat.

Aceasta, și în considerarea faptului că legiuitorul român a reglementat situația ivirii unor asemenea consecințe și în alte ipoteze, cum ar fi contestațiile administrative formulate de debitorul insolvent în condițiile Codului de procedură fiscală împotriva actelor administrative care stabilesc creanțele bugetare - decizia de impunere și raportul de inspecție fiscală, contestații care sunt de competența exclusivă a instanței de contencios administrativ.

Or, și în această ipoteză, dacă la finalul procesului de contencios administrativ se pronunță o hotărâre care are efecte directe asupra masei credale, administratorul sau lichidatorul judiciar, după caz, au obligația de a actualiza tabelul de creanțe.

În acest sens, se impune a fi menționate alin. 4 și 5 ale art. 64 din Legea nr. 85/2006, modificată, potrivit cu care creanțele nescadente sau sub condiție la data deschiderii procedurii vor fi admise provizoriu la masa credală și vor fi îndreptățite să participe la distribuiri de sume în măsura îngăduită de prezenta lege; titularii creanțelor sub condiție suspensivă la data deschiderii procedurii, inclusiv creanțele a căror valorificare este condiționată de executarea în prealabil a debitorului principal, vor fi îndreptățiți să voteze și să participe la distribuiri numai după îndeplinirea condiției respective.

De asemenea, prezintă relevanță și art. 128 din aceeași lege, care arată că pentru creditorii cu creanțe înscrise în tabelul consolidat definitiv de creanțe, cărora li s-au alocat sume numai parțial sau cu creanțe sub condiție suspensivă și care au luat parte la distribuire, sumele cuvenite vor fi păstrate la bancă, într-un cont special de depozit, până ce situația lor va fi lămurită. Creanțele care la data înregistrării raportului final vor fi încă sub condiție nu vor participa la ultima distribuire (alin. 3 al art. 129 din lege).

Nu în ultimul rând, aspectele legate de interesul procesual al reclamantei-intimate urmează a fi analizate de instanța de judecată competentă, în cadrul verificării condițiilor de exercitare a acțiunii civile promovate pe dreptul comun.

În consecință, pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. 1 C. proc. civ., Înalta Curte a respins ca nefondate ambele recursuri.