ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 474/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca la data de 04 noiembrie 2008, reclamanții I.A.C. și I.D.S. au chemat în judecată pe pârâții Primarul municipiului Cluj-Napoca și Statul Român prin M.F.P., solicitând să li se stabilească dreptul la despăgubiri bănești reprezentând contravaloarea ap. din municipiul Cluj-Napoca, înscris în CF ind. 144.933 Cluj și să se dispună obligarea pârâtului Statul Român prin M.F.P. la plata acestor despăgubiri. În motivarea acțiunii, reclamanții au invocat refuzul nejustificat al Primarului municipiului Cluj-Napoca de a le răspunde la notificările de restituire a ap., solicitând sancționarea acestui refuz prin soluționarea pe fond a notificărilor de către instanță, conform deciziei în interesul Legii nr. 20 din 19 martie 2007 a I.C.C.J., Secțiile Unite.

Prin sentința civilă nr. 3837 din 17 martie 2009, Judecătoria Cluj-Napoca a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de judecare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj, secția civilă, apreciind că aceasta este instanța competentă în raport de dispozițiile art. 2 alin. (1) din Titlul I al Legii nr. 247/2005 și art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Învestit prin declinare, Tribunalul Cluj, secția civilă, a soluționat cauza prin sentința civilă nr. 274 din 25 martie 2010, prin care a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților Primarul municipiului Cluj-Napoca și Statul Român prin M.F.P. și a admis acțiunea reclamanților în contradictoriu cu acești pârâți, iar în consecință: - a stabilit dreptul reclamanților la despăgubiri bănești pentru imobilul situat în Cluj-Napoca, jud. Cluj, înscris în C.F.

ind. 144933 Cluj, cu nr. top. 10133/l/II; - a obligat pe pârâtul Statul Român prin M.F.P. să achite reclamanților echivalentul în lei la data plății a sumei de 32.700 euro, reprezentând valoarea de circulație a imobilului susmenționat; - a obligat pe pârâți să achite reclamanților suma de 1800 lei, cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele: Prin Decizia civilă nr. 133/A/2007 a Curții de Apel Cluj s-a admis apelul declarat de reclamantul S.S., decedat la data de 12 decembrie 2006, continuat de moștenitorul I.S.D. și reclamantul I.A.C. împotriva sentinței civile nr. 1081/2005 a Tribunalului Cluj, care a fost schimbată, în sensul admiterii acțiunii reclamanților împotriva pârâtului Primarul municipiului Cluj-Napoca.

S-a dispus restituirea în natură către reclamanți a terenului cu nr. top. 10133/2, în suprafață de 250 mp din C.F. 16502 Cluj, precum și a ap. nr. 1, parcela cu nr. top. 10133/1/I din C.F. ind. 122115 Cluj, precum și a cotei de 16,75% din părțile indivize comune, inclusiv terenul în suprafață de 207 mp, parcela cu nr. top. 10133/2 din C.F. col. 122114, aferente ap., situate în Cluj-Napoca. S-a respins, ca prematură, acțiunea pentru ap. din imobilul situat în Cluj-Napoca, înscris în C.F. ind. 144.933 Cluj, cu părțile indivize comune înscrise în C.F. col. 122114 Cluj. S-a stabilit dreptul la măsuri reparatorii constând în despăgubiri bănești pentru ap. din imobilul situat pe str. E., în sumă de 361.400 euro sau echivalentul în lei la data plății.

S-a stabilit dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota de 74,39/100 din terenul în suprafață de 207 mp, cu nr. top. 10133/2 din C.F. col. 122114 Cluj, aferent apartamentelor în sumă de 28.781,76 euro sau echivalentul în lei la data plății. Referitor la ap., în considerentele deciziei s-a reținut că a fost exercitată o acțiune în justiție pentru constatarea nevalabilității contractului de vânzare-cumpărare, care suspendă procedura administrativă, conform dispozițiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel încât cererea privind acordarea măsurilor reparatorii pentru acest apartament este prematură. Prin Decizia civilă nr. 81/A/2008 a Curții de Apel Cluj au fost admise în parte apelurile declarate de pârâții Consiliul Local Cluj-Napoca, Primarul municipiului Cluj-Napoca și H.L.

împotriva sentinței civile nr. 703/2007 a Tribunalului Cluj, care a fost schimbată în parte, în sensul că au fost respinse petitele din acțiunea reclamanților având ca obiect: constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 18 mai 2001 încheiat asupra ap. din Cluj-Napoca; constatarea caducității parțiale a dispoziției nr. 1213/2003 emisă de primar și restituirea în natură către reclamanți a ap. Așadar, prin hotărârile judecătorești susmenționate, reclamanților li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri pentru ap. din Cluj-Napoca, însă până în prezent aceștia nu au primit aceste despăgubiri.

Referitor la procedura administrativă prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în mai multe hotărâri, începând cu cauza Radu împotriva României și Ruxanda Ionescu împotriva României și, mai recent, în cauzele Katz și Faimblat, reținând că principiul propus de lege este de a acorda o indemnizație potrivit valorii de piață a imobilului preluat în mod abuziv, atunci când în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, restituirea în natură nu mai este posibilă, principiu care reflectă „jurisprudența internațională, judiciară sau arbitrală referitoare la despăgubirile acordate în caz de acte ilicite și confirmate de o manieră constantă de către Curte în jurisprudența sa relativă la privările ilegale sau de facto”.

Totuși, Curtea a observat că funcționarea efectivă a Fondului P. implică parcurgerea prealabilă a unor operațiuni care nu au fost încă finalizate, în vederea realizării cotării la bursă. Potrivit paragrafului 33 din hotărârea Curții, „Pentru ca acțiunile emise de Proprietatea să poată face obiectul unei tranzacționări pe piața financiară, este necesar mai întâi urmată procedura de aprobare de către C.N.V.M. Între altele, doar după obținerea acestei aprobări a C.N.V.M. și după conversia titlurilor de valoare în acțiuni cotate, persoanele care au primit asemenea titluri drept indemnizație pot vinde acțiunile în mod legal. Curtea constată că aceste operațiuni, prealabile acordării unei indemnizații efective, nu s-au finalizat până în prezent.

Astfel, conform calendarului prognozat al Fondului P., intrarea efectivă la bursă este prevăzută pentru sfârșitul anului 2006.” Astfel, Curtea a acordat importanță faptului că Fondul P. nu funcționează în mod efectiv, ceea ce a determinat și absența oricărei analize a cererii depuse de reclamanți în temeiul Legii nr. 10/2001. În acest context, instanța de la Strasbourg a remarcat și faptul că noua reglementare nu ia în considerare „prejudiciul rezultat din absența prelungită de acordare a unei despăgubiri pentru persoanele care au fost private de bunurile lor restituite prin hotărâri judecătorești definitive.” A mai reținut că „statul trebuie să adapteze procedura stabilită de legile de reparație (în prezent Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005), astfel încât aceasta să devină într-adevăr coerentă, accesibilă, rapidă și previzibilă, inclusiv în ceea ce privește metoda pentru alegerea dosarelor care vor fi examinate de către Comisia Centrală.

Sistemul astfel îmbunătățit trebuie să permită persoanelor în cauză să beneficieze de despăgubire și/sau să primească acțiunile la fondul Proprietatea, în funcție de opțiunea lor, într-un termen rezonabil”. În concluzie, Curtea a stabilit că „fondul nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea fi considerat ca fiind echivalent cu atribuirea efectivă a unei compensații. Mai mult decât atât, nici Legea nr. 10/2001 și nici Legea nr. 247/2005 de modificare nu iau în seamă daunele rezultate din lipsa de compensare prelungită. Curtea pune concluzia că, prin urmare, chiar și în cazul în care Legea nr. 10/2001 deschide părților interesate accesul la o procedură administrativă și, apoi, dacă este necesar, la o procedură de contencios, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să ajungă într-un termen rezonabil la plata unor despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.

Mai exact, ia act de faptul că, în acest caz, există un decalaj semnificativ între termenele prevăzute de lege pentru luarea unei decizii și cele care sunt în realitate”. Raportat la cele menționate mai sus, se constată că, deși legislația internă deschide, cel puțin teoretic, posibilitatea reclamanților de a solicita despăgubirile stabilite prin Decizia civilă nr. 133/A/2007 a Curții de Apel Cluj în cadrul procedurii prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în condițiile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că această procedură nu este coerentă, accesibilă, rapidă și previzibilă și nu asigură plata despăgubirilor într-un termen rezonabil, reclamanților nu li se poate impune să recurgă la ea, cu excluderea posibilității de a apela la normele dreptului comun.

În consecință, acțiunea reclamanților este admisibilă. În ceea ce privește calitatea procesuală a pârâtului Statul Român prin M.F.P., se constată că despăgubirile trebuie acordate reclamanților pentru un imobil preluat abuziv de către stat, ceea ce îi conferă acestuia calitate de debitor al obligației de despăgubire, fiind reprezentat în acest sens de M.E.F., în temeiul dispozițiilor art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954. Pe de altă parte, în ceea ce privește calitatea procesuală a pârâtului Primarul municipiului Cluj-Napoca, este de reținut că în conformitate cu dispozițiile art. 21 și următoarele din Legea nr. 10/2001, acest pârât avea obligația de a soluționa notificarea formulată de reclamanți, în sensul stabilirii dreptului acestora la despăgubiri, astfel încât raportat la petitul având ca obiect stabilirea dreptului reclamanților la despăgubiri bănești pentru imobilul în litigiu are calitate procesuală.

Totodată, se va avea în vedere că petitul având ca obiect obligația de a achita despăgubirile a fost formulat doar în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, în cauză a fost efectuat raportul de expertiză tehnică judiciară de către expert M.A., din care rezultă că valoarea de circulație a imobilului situat in Cluj-Napoca, este de 32.700 euro, astfel că dreptul la despăgubiri al reclamanților se va stabili la această sumă, pe care pârâtul Statul Român prin M.F.P. va fi obligat să le-o plătească. În baza art. 274 C. proc. civ., pârâții datorează reclamanților suma de 1800 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul expertului.

Prin Decizia civilă nr. 290/ A din 22 octombrie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâții Primarul municipiului Cluj-Napoca și Statul Român prin M.F.P. împotriva sentinței susmenționate. În motivarea acestei soluții, curtea de apel a reținut că pentru ap. din imobilul litigios, notificările formulate de reclamantul I.A.C. și antecesorul reclamantului I.D.S. au rămas nesoluționate, astfel că primul petit din acțiunea reclamanților este îndreptat împotriva refuzului nejustificat al pârâtului Primarul municipiului Cluj-Napoca de a le soluționa notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.

Potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită. În speță, măsura restituirii în natură nu este posibilă deoarece, prin Decizia civilă nr. 81/A din 13 martie 2008 a Curții de Apel Cluj, s-a respins cererea reclamanților având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 18 mai 2001 pentru ap. din Cluj-Napoca.

De la momentul rămânerii definitive a acestei hotărâri judecătorești, 13 martie 2008, și până la momentul înregistrării prezentei acțiuni, 04 noiembrie 2008, au trecut mai bine de 7 luni, fără ca pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca să emită dispoziție motivată de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent. Prin urmare, contrar susținerilor acestui pârât, în cauză este pe deplin aplicabilă decizia în interesul Legii nr. 20 din 19 martie 2007 a I.C.C.J., prin care se statuează că, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

Așadar, lipsa răspunsului Primarului municipiului Cluj-Napoca la notificările reclamanților în privința ap. echivalează cu refuzul nejustificat de soluționare a notificărilor, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (1) și (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime. În consecință, Primarul municipiului Cluj-Napoca are calitate procesuală pasivă, fiind entitatea învestită cu soluționarea notificărilor reclamanților, conform art. 25 și art. 26 din Legea nr. 10/2001.

În contextul particular al prezentei cauze, se pune problema dacă prin aplicarea legii speciale, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, se asigură o modalitate accesibilă și eficientă prin care să se ajungă la repararea propriu-zisă a prejudiciului creat reclamanților prin preluarea abuzivă a imobilului în litigiu de către Statul Român și dacă aplicarea acestei legi speciale este sau nu în concordanță cu Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, motiv pentru care problema trebuie analizată și prin raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Din economia prevederilor Legii nr. 10/2001 și ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005, rezultă că legea națională obligă persoanele ale căror imobile au fost preluate abuziv de stat la parcurgerea unei proceduri de restituire, în două etape administrative și obligatorii, fiecare dintre acestea fiind urmată de o fază jurisdicțională facultativă, ceea ce duce, în mod inevitabil, la prelungirea excesivă a procedurii de restituire, respectiv la încălcarea art. 6 par. 1 din Convenție sub aspectul judecării drepturilor cu caracter civil într-un termen rezonabil.

În ceea ce privește natura măsurilor reparatorii prin echivalent, există neconcordanță între legislația internă și pactele și tratatele privind drepturile și libertățile fundamentale, întrucât mecanismul de despăgubire reglementat de legea specială nu este susceptibil să asigure o indemnizare efectivă, ceea ce echivalează cu absența totală a indemnizației, astfel încât se impune a se acorda prioritate art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției și a se înlătura dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în conformitate cu art. 20 alin. (2) din Constituția României. Pe cale de consecință, singura măsură reparatorie prin echivalent care este posibilă și efectivă este aceea din dreptul comun, constând în despăgubiri în bani, așa cum rezultă din prevederile C. civ.

În acest sens, prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 a I.C.C.J. privind examinarea recursului în interesul legii cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, publicată în M. Of. nr. 108 din 23 februarie 2009, instanța supremă a stabilit că, referitor la aceste acțiuni, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, cu excepția situației în care există neconcordanță între legea specială și Convenția europeană a drepturilor omului, când se acordă prioritate acesteia din urmă, cu condiția de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate și securității raporturilor juridice.

Este adevărat că decizia se referă la admisibilitatea acțiunilor în revendicare, de drept comun, sub imperiul legii speciale, însă considerentele expuse sunt relevante în ceea ce privește indemnizarea efectivă a persoanelor îndreptățite, întrucât I.C.C.J. analizează concordanța legislației interne cu Convenția sub acest aspect și concluzionează că, în considerarea jurisprudenței C.E.D.O. referitoare la cadrul legislativ intern, în privința indemnizării efective a fostului proprietar sau a moștenitorilor acestuia, măsurile reparatorii prevăzute de legislația națională, respectiv Legea nr. 247/2005, sunt iluzorii, astfel că, în condițiile în care bunul nu poate fi restituit în natură, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești.

În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate de către un regim anterior, o legislație similară poate fi considerată ca și cum ar genera un nou drept de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în favoarea persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (cauza Viașu împotriva României, nr. 75951/01).

În același context, Curtea a stabilit deja că, atunci când principiul restituirii proprietăților confiscate în mod abuziv a fost deja adoptat de către un stat, incertitudinea cu privire la punerea în practică a acestui principiu, fie ea de ordin legislativ, administrativ sau legat de practicile aplicate de autorități, poate genera, atunci când persistă în timp și în lipsa unei reacții coerente și rapide din partea statului, o omisiune a acestuia de a-și îndeplini obligația de a asigura exercitarea efectivă a dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Broniowski împotriva Poloniei, nr. 31443/96; cauza Păduraru împotriva României, nr. 63252/00).

De asemenea, chiar dacă partea interesată parcurge întreaga procedură administrativă și, dacă este cazul, contencioasă, executarea deciziei administrative sau judiciare definitive se face tot prin intermediul procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005 și, prin urmare, prin intermediul Fondului P. (cauza Faimblat împotriva României, nr. 23066/02). Or, Curtea a stabilit deja că acest Fond nu funcționează nici în prezent într-un mod susceptibil să fie considerat ca echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri (cauza Ruxanda Ionescu împotriva României, nr. 2608/02; cauza Matache și alții împotriva României, nr. 38113/02). Mai mult, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza lipsei îndelungate de despăgubire (cauza Porteanu împotriva României, nr. 4596/03).

Prin urmare, Curtea conchide că, deși Legea nr. 10/2001 le oferă părților interesate accesul la o procedură administrativă și, ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unor despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă. Așadar, remediul eficace pentru absența prelungită a despăgubirii echitabile în cazul imposibilității restituirii în natură a imobilului în litigiu, pentru perioada cuprinsă între data notificărilor reclamanților, 14 august 2001, și până în prezent, îl constituie stabilirea unor despăgubiri bănești, reprezentând valoarea de circulație a imobilului, chiar de către instanța civilă sesizată în condițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cu eliminarea dublei proceduri, administrativă și jurisdicțională, prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Așadar, în condițiile în care instanța a înlăturat dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 ca fiind neconcordante în raport de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, criticile apelanților privind obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prevăzută de acest act normativ și cele referitoare la faptul că, alte autorități administrative, respectiv Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților au calitate procesuală pasivă în cauză nu sunt întemeiate. Într-adevăr, art. 25 din Decretul nr. 31/1954 stabilește că, statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații.

El participă în astfel de raporturi prin M.F.P., afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop. Prin Legea nr. 10/2001, statul a atribuit competența de soluționare a notificărilor formulate de persoanele îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate abuziv anumitor persoane juridice, care însă nu au și abilitatea de a acorda efectiv măsurile reparatorii prin echivalent, acestea urmând să fie plătite de alte autorități, respectiv cele prevăzute în Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Având în vedere că instanța a înlăturat dispozițiile acestui act normativ ca fiind neconvenționale, plata despăgubirilor efective incumbă în mod evident Statului Român prin M.F.P., în calitate de debitor al obligației de despăgubire aferente imobilelor preluate în mod abuziv, astfel încât excepția lipsei calității procesuale pasive a statului este nefondată.

De asemenea, criticile pârâtului-apelant Statul Român referitoare la faptul că instanța de fond nu a clarificat raportul juridic și nu a indicat în mod expres temeiul juridic al acțiunii, nu pot fi primite, deoarece chiar dacă prima instanță nu a indicat în mod expres articolele de lege în baza cărora a admis acțiunea reclamanților, tribunalul a argumentat cu claritate, în considerentele sentinței, rațiunile pentru care a pronunțat soluția dată, din care rezultă, fără echivoc, faptul că a avut în vedere dispozițiile Constituției României (art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2)), cele ale Legii nr. 10/2001, precum și cele ale art. 6 și art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, inclusiv jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie.

Motivul de apel al pârâților Primarul municipiului Cluj-Napoca și Statul Român privitor la greșita lor obligare la plata cheltuielilor de judecată nu este întemeiat, deoarece din interpretarea art. 274 alin. 1 C. proc. civ. rezultă că temeiul acordării cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală a părții care a căzut în prezenții, respectiv care a pierdut procesul. În speță, acțiunea reclamanților a fost admisă în întregime, astfel încât, în mod corect, tribunalul a stabilit că pârâții sunt în culpă procesuală și datorează cheltuieli de judecată reclamanților. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs de către pârâți. I. Recurentul-pârât Statul Român prin M.F.P. a invocat următoarele motive: 1. Art. 304 pct. 4 C. proc.

civ. – instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești atunci când a reținut calitatea de debitor a Statului Român prin M.F.P. în ceea ce privește obligația de plată a despăgubirilor cuvenite reclamanților în baza Legii nr. 10/2001, neexistând niciun temei legal în acest sens. În speță, instanța a fost învestită cu o acțiune împotriva refuzului nejustificat al pârâtului Primarul municipiului Cluj-Napoca de a soluționa notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, situație în care, conform deciziei în interesul Legii nr. 20 din 19 martie 2007, instanța avea competența de a se pronunța pe fondul notificării, prin acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială, în contradictoriu cu autoritatea cu atribuții în acest sens în procedura administrativă, și anume Primarul municipiului Cluj-Napoca.

Statul Român prin M.F.P. nu se află într-un raport obligațional față de titularii notificării, astfel că în mod nelegal instanțele au dispus obligarea acestuia la plata de despăgubiri către reclamanți, plată care se realizează în procedura Titlului VII al Legii nr. 247/2005, ale cărui dispoziții au fost greșit înlăturate de instanță ca fiind neconvenționale. 2. Art. 304 pct. 6 C. proc. civ. - instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, întrucât a confirmat soluția fondului, de obligare a Statului Român prin M.F.P. la plata de despăgubiri, pe baza unui alt temei juridic decât cel invocat de reclamanți prin cererea de chemare în judecată. 3. Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. – decizia recurată cuprinde motive contradictorii.

4. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – în mod nelegal nu a fost primit motivul de apel referitor la lipsa calității procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P. Acțiunea formulată de reclamanți privește soluționarea notificărilor, așa încât raportul juridic dedus judecății se leagă cu unitatea deținătoare, iar nu cu Statul Român prin M.F.P., care astfel nu are calitate procesuală pasivă în cauză. Deși a reținut că singurul act normativ care reglementează sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură este Titlul VII din Legea nr. 247/2005 și că există autorități competente stabilite în acest scop, în mod nelegal curtea de apel a respins motivul de apel privind lipsa calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin M.F.P.

II. Recurentul-pârât Primarul municipiului Cluj-Napoca a formulat următoarele critici: În mod nelegal, pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca a fost obligat, în fond, la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1800 lei, reprezentând onorariul expertului, în condițiile în care nu cade în sarcina primarului stabilirea cuantumului despăgubirilor ce urmează a fi acordate reclamanților; pentru acordarea despăgubirilor există o procedură specială, cea prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Stabilirea cuantumului final și acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, care nu se pot restitui în natură, este atributul exclusiv al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și nu al instanțelor de judecată.

Titlul VII din Legea nr. 247/2005 instituie o procedură administrativă de acordare a despăgubirilor, iar cuantumul măsurilor reparatorii va fi determinat în cadrul acestei proceduri speciale prevăzute de lege. Conform prevederilor art. 13 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor are atribuția de a stabili cuantumul final al despăgubirilor, iar nu entitatea învestită cu soluționarea notificării. În consecință, pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca nu are competența să stabilească cuantumul despăgubirilor, ci doar să facă propunere de despăgubiri, așa încât el nu datorează cheltuielile de judecată în proces, reprezentând onorariul expertului care a stabilit cuantumul despăgubirilor aferente imobilului litigios.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Intimații-reclamanți au depus întâmpinare, solicitând respingerea ambelor recursuri, ca nefondate. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: I. Cu privire la recursul pârâtului Statul Român prin M.F.P.: 1. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ. nu este incident în cauză, deoarece criticile ce i se subsumează nu conturează ipoteza pe care acest motiv o reglementează – depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.

În esență, recurentul impută instanței de apel că a stabilit calitatea sa de debitor a obligației de plată a despăgubirilor aferente imobilului solicitat de reclamanți prin notificare, în contra dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005, susținând că nu el este cel chemat să răspundă în raportul juridic dedus judecății, grefat pe refuzul unității deținătoare de soluționare a notificării, ci entitatea notificată. Prin urmare, aceste critici ridică o problemă ce ține de interpretarea și aplicarea legii în stabilirea calității procesuale pasive în cauză a pârâtului Statul Român prin M.F.P., urmând a fi analizate din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în cadrul ultimului motiv de recurs, care reia aceeași problemă de drept. 2. Nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu este incident în cauză, deoarece ambele apeluri au fost respinse, ca nefondate, or motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 este funcțional numai în situația în care instanța de apel se pronunță ea însăși asupra fondului cererii de chemare în judecată, pentru că numai în acest caz poate să acorde mai mult decât s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut. Ceea ce pretinde, în fapt, recurentul este că instanța de apel a schimbat cauza cererii de chemare în judecată, pronunțându-se pe un alt temei juridic decât cel invocat de reclamanți prin cererea de chemare în judecată, cu privire la solicitarea de obligare a Statului Român la plata de despăgubiri.

Această critică, susceptibilă de încadrare în art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nu este însă fondată, întrucât faptul că instanța de apel ar fi reținut un alt temei juridic pentru pretenția de obligare a pârâtului Statului Român la plata de despăgubiri, decât cel indicat de reclamanți în cererea de chemare în judecată, nu constituie o încălcare a principiului disponibilității, circumscriindu-se operațiunii de calificare juridică a cererii de chemare în judecată, care este atributul instanței de judecată. 3. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, partea rezumându-se să afirme generic că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, fără a dezvolta vreo critică prin care să arate, în concret, ce argumente contradictorii ar fi folosit instanța de apel în fundamentarea soluției pronunțate.

4. Motivul de recurs vizând lipsa calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin M.F.P. este fondat și în raport de el recursul va fi admis, potrivit celor ce se vor arăta în continuare. În speță, instanța a fost învestită cu o acțiune împotriva refuzului nejustificat al entității învestite, potrivit legii, de a răspunde la notificările reclamanților privind restituirea ap. din imobilul situat în municipiul Cluj-Napoca. Conform deciziei în interesul Legii nr. 20 din 19 martie 2007, această acțiune are natura unei contestații care se circumscrie dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât refuzul de soluționare a notificării echivalează cu o respingere a cererii de a se stabili măsuri reparatorii.

Astfel, prin decizia în interesul legii menționată, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție au statuat cu putere obligatorie pentru instanțe că, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

În cadrul contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, decizia sau dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Prin urmare, raportul juridic stabilit de textul de lege evocat se naște prin transmiterea notificării și este stabilit între persoana îndreptățită, care a transmis notificarea, și entitatea juridică ce, conform legii speciale, a soluționat notificarea sau avea obligația de a o soluționa.

În plan procesual civil, acest raport juridic stabilit de lege conferă calitate procesuală activă persoanei îndreptățite, care a transmis notificarea, iar calitate procesuală pasivă entității juridice care, potrivit legii, a soluționat notificarea sau are competența de a o soluționa. Așa fiind, în mod nelegal curtea de apel a apreciat că pârâtul Statul Român prin M.F.P. are calitate procesuală pasivă în cauză și poate fi obligat la despăgubiri, conform dreptului civil. Ca și prima instanță, curtea de apel și-a motivat soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin M.F.P.

pe faptul că, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, Fondul P. nu este funcțional, ceea ce reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate garantat de art. 1 alin. (1) din Protocol adițional nr. 1 la Convenție și impune obligarea la despăgubiri a Statului Român, care are obligația de a pune la punct mecanismul destinat garantării dreptului de proprietate. Obligarea Statului Român la despăgubiri, motivat de faptul că reclamanții beneficiază de garanțiile oferite de art. 1 din Protocol adițional nr. 1 la Convenție, nu poate fi însă primită, devreme ce, la momentul sesizării instanței, reclamanții nu aveau un bun și nici o creanță suficient consolidată, de natură a-i face să se prevaleze de o speranță legitimă, în sensul art. 1 din Protocol adițional nr. 1 la Convenție.

Astfel, conform principiilor ce se degajă din jurisprudența C.E.D.O., bunul actual presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască dreptul de proprietate. Speranța legitimă, în schimb, presupune ca o creanță să aibă valoare patrimonială, adică să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern. La momentul sesizării instanței de judecată, în cadrul contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, reclamanții nu aveau un bun actual, pentru că nu exista o decizie administrativă sau judecătorească definitivă, care să le stabilească dreptul la despăgubiri pentru ap. în litigiu.

Ei au inițiat doar o procedură administrativă prin care au urmărit să beneficieze de măsuri reparatorii pentru acest bun preluat de stat înainte ca România să ratifice Convenția, iar procedura administrativă astfel declanșată este supusă controlului judecătoresc pe calea contestației prevăzute de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în cadrul căreia se va soluționa în mod definitiv și irevocabil chestiunea dreptului reclamanților la măsuri reparatorii. Reclamanții nu se pot prevala nici de o speranță legitimă, deoarece „creanța de restituire”, în sensul jurisprudenței C.E.D.O., pe care reclamanții ar putea-o invoca, este o creanță sub condiție.

Chiar dacă problema întrunirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului este analizată în cadrul procedurii administrative, atunci când se fac propuneri de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, această chestiune este soluționată irevocabil în cadrul demersului judiciar întemeiat pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Prin urmare, la momentul sesizării instanței de judecată, creanța nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a avea o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție. Pe de altă parte, nici constatarea nefuncționalității Fondului P. în cadrul numeroaselor hotărâri pronunțate de Curtea Europeană în cauze împotriva României nu poate atrage calitatea procesuală pasivă a statului, prin M.F.P., în cadrul contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Procedura în fața Fondului este o procedură execuțională, care intervine după ce dreptul este stabilit prin decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sau hotărârea instanței, iar rolul statului, în respectarea dispozițiilor art. 6 și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, este acela de a-și construi un mecanism apt să asigure în mod eficient și la timp executarea hotărârilor judecătorești prin care se constată drepturi civile persoanelor fizice, acest rol neputând fi cenzurat pe calea contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Chiar dacă, așa cum a reținut Curtea Europeană în numeroase cauze, România nu a făcut dovada eficienței funcționării mecanismului de acordare de despăgubiri, cel puțin un astfel de mecanism există și, așa cum tot Curtea Europeană a arătat în cauze mai recente, în ultima vreme s-au înregistrat evoluții în ceea ce privește plata sumelor datorate (de exemplu, cauza Matieș împotriva României din 08 iunie 2010). Or, crearea unei jurisprudențe prin care statul poate fi obligat direct la despăgubiri, nu reprezintă doar o schimbare a debitorului obligației de plată, dar și schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite. Concluzionând, urmează a se reține că pârâtul Statul Român prin M.F.P.

nu are calitate procesuală pasivă în cauză, nefiind ținut să răspundă în raportul juridic stabilit prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. În acest raport juridic, calitate procesuală pasivă are entitatea juridică ce, potrivit legii, are competența de a soluționa notificarea, în speță pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca, astfel că în mod nelegal instanțele de fond au respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin M.F.P. și l-au obligat pe acest pârât la plata de despăgubiri către reclamanți pentru imobilul preluat abuziv de stat și, în consecință, și la plata cheltuielilor de judecată. Pentru toate considerentele expuse la pct. 4, recursul pârâtului Statul Român prin M.F.P.

se impune a fi admis în baza art. 312 alin. (1)-(3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu consecința reformării hotărârilor din etapele procesuale anterioare în ceea ce privește soluția pronunțată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P. II. Cu privire la recursul pârâtului Primarul municipiului Cluj-Napoca: Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, nefiind dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează – interpretarea greșită a actului juridic (iar nu a unui înscris probatoriu) dedus judecății. Criticile formulate de recurent aduc în discuție modul de aplicare a legii la speță, ceea ce atrage încadrarea recursului în dispozițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., din a cărui perspectivă va fi analizat, potrivit celor ce se vor arăta în continuare. În mod corect susține recurentul că nu cade în sarcina sa stabilirea cuantumului despăgubirilor aferente imobilului litigios. În cazul notificărilor nesoluționate până la intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, cum este și cazul în speță, entitățile învestite, potrivit legii, nu mai pot stabili cuantumul măsurilor reparatorii prin echivalent cuvenite persoanelor îndreptățite. Valoarea în limitele căreia se va obține, în final, reparația urmează a fi determinată în procedura Titlului VII al Legii nr. 247/2005, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în baza raportului întocmit de evaluatori, iar decizia Comisiei Centrale poate fi atacată în justiție, în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 (art. 16 alin. (2), (5), (6), (7), respectiv art. 19 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005).

Astfel, prin adoptarea Legii nr. 247/2005, procedura stabilirii măsurilor reparatorii prin echivalent, sub formă de despăgubiri, a fost scindată în două etape distincte, egal obligatorii: 1. procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, al cărei punct final (în cazul în care s-a stabilit calitatea de persoană îndreptățită și au fost excluse celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege - restituirea în natură și compensarea cu alte bunuri sau servicii, ca măsură reparatorii prin echivalent) îl reprezintă decizia sau dispoziția motivată cu propunere de acordare a despăgubirilor; 2. procedura derulată sub imperiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005 de stabilire și plată, în condițiile acestui act normativ, a despăgubirilor ce urmează a se converti în titluri de despăgubire, stabilite de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Prin urmare, entitatea învestită cu soluționarea notificării nu mai poate determina cuantumul despăgubirilor ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, ci poate doar să facă propunere de acordare a despăgubirilor în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv (art. 1 alin. (3) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005); în mod corespunzător, nici instanța de judecată nu mai are posibilitatea de stabilire a cuantumului despăgubirilor, în procedura contestației prevăzute de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (la decizia/dispoziția emisă de entitatea notificată sau la refuzul de soluționare a notificării).

Așa fiind, în speță, unde s-a dedus judecății o contestație la refuzul de soluționare a notificărilor reclamanților, formulată la data de 04 noiembrie 2008, deci după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, instanța nu mai avea competența de stabilire a cuantumului despăgubirilor, ci doar de obligare a entității notificate să emită decizie motivată cu propunere de acordare de despăgubiri, urmând ca stabilirea cuantumului despăgubirilor să se facă în procedura Titlului VII al Legii nr. 247/2005, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Pe cale de consecință, expertiza efectuată în cauză pentru determinarea cuantumului despăgubirilor nu poate fi folosită în fundamentarea soluției impuse de dispozițiile legale incidente, menționate anterior, astfel că prin aplicarea greșită a prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., onorariul de expert, în sumă de 1.800 lei, a fost inclus în cheltuielile de judecată stabilite la fond în sarcina pârâtului Primarul municipiului Cluj-Napoca. Având în vedere considerentele prezentate, recursul pârâtului Primarul municipiului Cluj-Napoca va fi admis în baza art. 312 alin. (1)-(3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu consecința reformării hotărârilor anterioare sub aspectul conținutului obligației ce incumbă pârâtului Primarul municipiului Cluj-Napoca în procedura Legii nr. 10/2001 și al cheltuielilor de judecată datorate în proces. Concluzionând, urmare a admiterii recursurilor ambilor pârâți, se va dispune modificarea deciziei recurate, în sensul că se vor admite apelurile declarate de pârâți împotriva sentinței de fond, care va fi schimbată în parte, astfel: - se va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin M.F.P.

și se va respinge acțiunea formulată împotriva acestui pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; - se va dispune obligarea pârâtului Primarul municipiului Cluj-Napoca să emită decizie cu propunere motivată de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 în favoarea reclamanților, pentru apartamentul situat în imobilul din Cluj-Napoca, jud. Cluj, înscris în CF ind. 144933 Cluj, nr. top. 10133/1/II; - se va înlătura obligația pârâtului Statul Român prin M.F.P. de a achita reclamanților suma de 32.700 euro, reprezentând valoarea de circulație a apartamentului susmenționat, cât și obligația ambilor pârâți la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți.

- se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței, referitoare la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Primarul municipiului Cluj-Napoca și admiterea acțiunii reclamanților în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâții Primarul municipiului Cluj-Napoca și Statul Român prin M.F.P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Cluj, împotriva Deciziei nr. 290/ A din 22 octombrie a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Modifică decizia recurată, în sensul că admite apelurile declarate de pârâți împotriva sentinței civile nr. 274 din 25 martie 2010 a Tribunalului Cluj, secția civilă. Schimbă, în parte, sentința apelată, în sensul că: Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin M.F.P. și respinge acțiunea formulată împotriva acestui pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Obligă pe pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca să emită decizie cu propunere motivată de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 în favoarea reclamanților, pentru apartamentul situat în imobilul din Cluj-Napoca, jud. Cluj, înscris în CF ind. 144933 Cluj, nr. top. 10133/1/II. Înlătură obligația pârâtului Statul Român prin M.F.P. de a achita reclamanților suma de 32.700 euro, reprezentând valoarea de circulație a apartamentului sus-menționat, cât și obligația ambilor pârâți la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți. Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 27 ianuarie 2012.