ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 474/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 474/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Cluj-Napoca la data de 04 noiembrie 2008, reclamanții I.A.C. și I.D.S.

au chemat în judecată pe pârâții Primarul municipiului Cluj-Napoca și Statul

Român prin M.F.P., solicitând să li se stabilească dreptul la despăgubiri

bănești reprezentând contravaloarea ap. din municipiul Cluj-Napoca, înscris în

CF ind. 144.933 Cluj și să se dispună obligarea pârâtului Statul Român prin M.F.P.

la plata acestor despăgubiri.

În motivarea

acțiunii, reclamanții au invocat refuzul nejustificat al Primarului

municipiului Cluj-Napoca de a le răspunde la notificările de restituire a ap.,

solicitând sancționarea acestui refuz prin soluționarea pe fond a notificărilor

de către instanță, conform deciziei în interesul Legii nr. 20 din 19 martie 2007

a I.C.C.J., Secțiile Unite.

Prin sentința civilă nr.

3837 din 17 martie 2009, Judecătoria Cluj-Napoca a admis excepția necompetenței

sale materiale și a declinat competența de judecare a cauzei în favoarea

Tribunalului Cluj, secția civilă, apreciind că aceasta este instanța competentă

în raport de dispozițiile art. 2 alin. (1) din Titlul I al Legii nr. 247/2005

și art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Învestit prin

declinare, Tribunalul Cluj, secția civilă, a soluționat cauza prin sentința

civilă nr. 274 din 25 martie 2010, prin care a respins excepțiile lipsei

calității procesuale pasive a pârâților Primarul municipiului Cluj-Napoca și

Statul Român prin M.F.P. și a admis acțiunea reclamanților în contradictoriu cu

acești pârâți, iar în consecință:

- a stabilit dreptul

reclamanților la despăgubiri bănești pentru imobilul situat în Cluj-Napoca, jud.

Cluj, înscris în C.F. ind. 144933 Cluj, cu nr. top. 10133/l/II;

- a obligat pe

pârâtul Statul Român prin M.F.P. să achite reclamanților echivalentul în lei la

data plății a sumei de 32.700 euro, reprezentând valoarea de circulație a

imobilului susmenționat;

- a obligat pe pârâți

să achite reclamanților suma de 1800 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut următoarele:

Prin Decizia civilă nr.

133/A/2007 a Curții de Apel Cluj s-a admis apelul declarat de reclamantul S.S.,

decedat la data de 12 decembrie 2006, continuat de moștenitorul I.S.D. și

reclamantul I.A.C. împotriva sentinței civile nr. 1081/2005 a Tribunalului

Cluj, care a fost schimbată, în sensul admiterii acțiunii reclamanților

împotriva pârâtului Primarul municipiului Cluj-Napoca.

S-a dispus

restituirea în natură către reclamanți a terenului cu nr. top. 10133/2, în

suprafață de 250 mp din C.F. 16502 Cluj, precum și a ap. nr. 1, parcela cu nr. top.

10133/1/I din C.F. ind. 122115 Cluj, precum și a cotei de 16,75% din părțile

indivize comune, inclusiv terenul în suprafață de 207 mp, parcela cu nr. top.

10133/2 din C.F. col. 122114, aferente ap., situate în Cluj-Napoca.

S-a respins, ca

prematură, acțiunea pentru ap. din imobilul situat în Cluj-Napoca, înscris în

C.F. ind. 144.933 Cluj, cu părțile indivize comune înscrise în C.F. col. 122114

Cluj.

S-a stabilit dreptul

la măsuri reparatorii constând în despăgubiri bănești pentru ap. din imobilul

situat pe str. E., în sumă de 361.400 euro sau echivalentul în lei la data

plății.

S-a stabilit dreptul

la măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota de 74,39/100 din terenul în

suprafață de 207 mp, cu nr. top. 10133/2 din C.F. col. 122114 Cluj, aferent

apartamentelor în sumă de 28.781,76 euro sau echivalentul în lei la data

plății.

Referitor la ap., în

considerentele deciziei s-a reținut că a fost exercitată o acțiune în justiție

pentru constatarea nevalabilității contractului de vânzare-cumpărare, care

suspendă procedura administrativă, conform dispozițiilor art. 46 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, astfel încât cererea privind acordarea măsurilor reparatorii

pentru acest apartament este prematură.

Prin Decizia civilă nr.

81/A/2008 a Curții de Apel Cluj au fost admise în parte apelurile declarate de

pârâții Consiliul Local Cluj-Napoca, Primarul municipiului Cluj-Napoca și H.L. împotriva

sentinței civile nr. 703/2007 a Tribunalului Cluj, care a fost schimbată în

parte, în sensul că au fost respinse petitele din acțiunea reclamanților având

ca obiect: constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din

18 mai 2001 încheiat asupra ap. din Cluj-Napoca; constatarea caducității

parțiale a dispoziției nr. 1213/2003 emisă de primar și restituirea în natură

către reclamanți a ap.

Așadar, prin

hotărârile judecătorești susmenționate, reclamanților li s-a recunoscut dreptul

la despăgubiri pentru ap. din Cluj-Napoca, însă până în prezent aceștia nu au

primit aceste despăgubiri.

Referitor la

procedura administrativă prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în mai multe hotărâri, începând cu

cauza Radu împotriva României și Ruxanda Ionescu împotriva României și, mai

recent, în cauzele Katz și Faimblat, reținând că principiul propus de lege este

de a acorda o indemnizație potrivit valorii de piață a imobilului preluat în

mod abuziv, atunci când în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001,

restituirea în natură nu mai este posibilă, principiu care reflectă „jurisprudența

internațională, judiciară sau arbitrală referitoare la despăgubirile acordate

în caz de acte ilicite și confirmate de o manieră constantă de către Curte în

jurisprudența sa relativă la privările ilegale sau de facto”. Totuși, Curtea a

observat că funcționarea efectivă a Fondului P. implică parcurgerea prealabilă

a unor operațiuni care nu au fost încă finalizate, în vederea realizării

cotării la bursă. Potrivit paragrafului 33 din hotărârea Curții, „Pentru ca

acțiunile emise de Proprietatea să poată face obiectul unei tranzacționări pe

piața financiară, este necesar mai întâi urmată procedura de aprobare de către

C.N.V.M. Între altele, doar după obținerea acestei aprobări a C.N.V.M. și după

conversia titlurilor de valoare în acțiuni cotate, persoanele care au primit

asemenea titluri drept indemnizație pot vinde acțiunile în mod legal. Curtea

constată că aceste operațiuni, prealabile acordării unei indemnizații efective,

nu s-au finalizat până în prezent. Astfel, conform calendarului prognozat al

Fondului P., intrarea efectivă la bursă este prevăzută pentru sfârșitul anului

2006.” Astfel, Curtea a acordat importanță faptului că Fondul P. nu

funcționează în mod efectiv, ceea ce a determinat și absența oricărei analize a

cererii depuse de reclamanți în temeiul Legii nr. 10/2001. În acest context,

instanța de la Strasbourg a remarcat și faptul că noua reglementare nu ia în

considerare „prejudiciul rezultat din absența prelungită de acordare a unei

despăgubiri pentru persoanele care au fost private de bunurile lor restituite

prin hotărâri judecătorești definitive.”

A mai reținut că

„statul trebuie să adapteze procedura stabilită de legile de reparație (în

prezent Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005), astfel încât aceasta să

devină într-adevăr coerentă, accesibilă, rapidă și previzibilă, inclusiv în

ceea ce privește metoda pentru alegerea dosarelor care vor fi examinate de

către Comisia Centrală. Sistemul astfel îmbunătățit trebuie să permită

persoanelor în cauză să beneficieze de despăgubire și/sau să primească

acțiunile la fondul Proprietatea, în funcție de opțiunea lor, într-un termen

rezonabil”.

În concluzie, Curtea

a stabilit că „fondul nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea fi

considerat ca fiind echivalent cu atribuirea efectivă a unei compensații. Mai

mult decât atât, nici Legea nr. 10/2001 și nici Legea nr. 247/2005 de

modificare nu iau în seamă daunele rezultate din lipsa de compensare

prelungită. Curtea pune concluzia că, prin urmare, chiar și în cazul în care

Legea nr. 10/2001 deschide părților interesate accesul la o procedură

administrativă și, apoi, dacă este necesar, la o procedură de contencios, acest

acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să ajungă

într-un termen rezonabil la plata unor despăgubiri în favoarea persoanelor

pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă. Mai exact, ia act de

faptul că, în acest caz, există un decalaj semnificativ între termenele

prevăzute de lege pentru luarea unei decizii și cele care sunt în realitate”.

Raportat la cele

menționate mai sus, se constată că, deși legislația internă deschide, cel puțin

teoretic, posibilitatea reclamanților de a solicita despăgubirile stabilite

prin Decizia civilă nr. 133/A/2007 a Curții de Apel Cluj în cadrul procedurii

prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în condițiile în care Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că această procedură nu este

coerentă, accesibilă, rapidă și previzibilă și nu asigură plata despăgubirilor

într-un termen rezonabil, reclamanților nu li se poate impune să recurgă la ea,

cu excluderea posibilității de a apela la normele dreptului comun.

În consecință,

acțiunea reclamanților este admisibilă.

În ceea ce privește

calitatea procesuală a pârâtului Statul Român prin M.F.P., se constată că

despăgubirile trebuie acordate reclamanților pentru un imobil preluat abuziv de

către stat, ceea ce îi conferă acestuia calitate de debitor al obligației de

despăgubire, fiind reprezentat în acest sens de M.E.F., în temeiul

dispozițiilor art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954.

Pe de altă parte, în

ceea ce privește calitatea procesuală a pârâtului Primarul municipiului

Cluj-Napoca, este de reținut că în conformitate cu dispozițiile art. 21 și

următoarele din Legea nr. 10/2001, acest pârât avea obligația de a soluționa

notificarea formulată de reclamanți, în sensul stabilirii dreptului acestora la

despăgubiri, astfel încât raportat la petitul având ca obiect stabilirea

dreptului reclamanților la despăgubiri bănești pentru imobilul în litigiu are

calitate procesuală. Totodată, se va avea în vedere că petitul având ca obiect

obligația de a achita despăgubirile a fost formulat doar în contradictoriu cu

pârâtul Statul Român prin M.F.P.

În ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor, în cauză a fost efectuat raportul de expertiză

tehnică judiciară de către expert M.A., din care rezultă că valoarea de

circulație a imobilului situat in Cluj-Napoca, este de 32.700 euro, astfel că

dreptul la despăgubiri al reclamanților se va stabili la această sumă, pe care

pârâtul Statul Român prin M.F.P. va fi obligat să le-o plătească.

În baza art. 274 C.

proc. civ., pârâții datorează reclamanților suma de 1800 lei, cu titlu de

cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul expertului.

Prin Decizia civilă nr.

290/ A din 22 octombrie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie a respins, ca nefondate, apelurile

declarate de pârâții Primarul municipiului Cluj-Napoca și Statul Român prin M.F.P.

împotriva sentinței susmenționate.

În motivarea acestei

soluții, curtea de apel a reținut că pentru ap. din imobilul litigios,

notificările formulate de reclamantul I.A.C. și antecesorul reclamantului I.D.S.

au rămas nesoluționate, astfel că primul petit din acțiunea reclamanților este

îndreptat împotriva refuzului nejustificat al pârâtului Primarul municipiului

Cluj-Napoca de a le soluționa notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.

Potrivit art. 26 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, dacă restituirea în natură nu este posibilă,

deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei

legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz,

prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde

persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună

acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de

stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv,

în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este

acceptată de persoana îndreptățită.

În speță, măsura

restituirii în natură nu este posibilă deoarece, prin Decizia civilă nr. 81/A

din 13 martie 2008 a Curții de Apel Cluj, s-a respins cererea reclamanților

având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare din 18 mai 2001 pentru ap. din Cluj-Napoca. De la momentul

rămânerii definitive a acestei hotărâri judecătorești, 13 martie 2008, și până

la momentul înregistrării prezentei acțiuni, 04 noiembrie 2008, au trecut mai

bine de 7 luni, fără ca pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca să emită

dispoziție motivată de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.

Prin urmare, contrar

susținerilor acestui pârât, în cauză este pe deplin aplicabilă decizia în interesul

Legii nr. 20 din 19 martie 2007 a I.C.C.J., prin care se statuează că, în

aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța de

judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată

împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a

solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea

persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare

de a răspunde la notificarea părții interesate.

Așadar, lipsa

răspunsului Primarului municipiului Cluj-Napoca la notificările reclamanților

în privința ap. echivalează cu refuzul nejustificat de soluționare a

notificărilor, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat pentru că nicio

dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a

se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art.

21 alin. (1) și (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului

oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale

legitime.

În consecință,

Primarul municipiului Cluj-Napoca are calitate procesuală pasivă, fiind

entitatea învestită cu soluționarea notificărilor reclamanților, conform art. 25

și art. 26 din Legea nr. 10/2001.

În contextul

particular al prezentei cauze, se pune problema dacă prin aplicarea legii

speciale, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, se asigură o modalitate accesibilă

și eficientă prin care să se ajungă la repararea propriu-zisă a prejudiciului

creat reclamanților prin preluarea abuzivă a imobilului în litigiu de către

Statul Român și dacă aplicarea acestei legi speciale este sau nu în concordanță

cu Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,

ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, motiv pentru care problema

trebuie analizată și prin raportare la jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului.

Din economia

prevederilor Legii nr. 10/2001 și ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005,

rezultă că legea națională obligă persoanele ale căror imobile au fost preluate

abuziv de stat la parcurgerea unei proceduri de restituire, în două etape

administrative și obligatorii, fiecare dintre acestea fiind urmată de o fază

jurisdicțională facultativă, ceea ce duce, în mod inevitabil, la prelungirea

excesivă a procedurii de restituire, respectiv la încălcarea art. 6 par. 1 din

Convenție sub aspectul judecării drepturilor cu caracter civil într-un termen

rezonabil.

În ceea ce privește

natura măsurilor reparatorii prin echivalent, există neconcordanță între

legislația internă și pactele și tratatele privind drepturile și libertățile

fundamentale, întrucât mecanismul de despăgubire reglementat de legea specială

nu este susceptibil să asigure o indemnizare efectivă, ceea ce echivalează cu absența

totală a indemnizației, astfel încât se impune a se acorda prioritate art. 1

din Protocolul nr. 1 al Convenției și a se înlătura dispozițiile Titlului VII

din Legea nr. 247/2005, în conformitate cu art. 20 alin. (2) din Constituția

României. Pe cale de consecință, singura măsură reparatorie prin echivalent

care este posibilă și efectivă este aceea din dreptul comun, constând în

despăgubiri în bani, așa cum rezultă din prevederile C. civ.

În acest sens, prin

Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 a I.C.C.J. privind examinarea recursului în

interesul legii cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare,

întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea

imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989,

formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, publicată în M. Of. nr.

108 din 23 februarie 2009, instanța supremă a stabilit că, referitor la aceste

acțiuni, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în

favoarea legii speciale, cu excepția situației în care există neconcordanță

între legea specială și Convenția europeană a drepturilor omului, când se

acordă prioritate acesteia din urmă, cu condiția de a nu se aduce atingere unui

alt drept de proprietate și securității raporturilor juridice.

Este adevărat că

decizia se referă la admisibilitatea acțiunilor în revendicare, de drept comun,

sub imperiul legii speciale, însă considerentele expuse sunt relevante în ceea

ce privește indemnizarea efectivă a persoanelor îndreptățite, întrucât I.C.C.J.

analizează concordanța legislației interne cu Convenția sub acest aspect și

concluzionează că, în considerarea jurisprudenței C.E.D.O. referitoare la

cadrul legislativ intern, în privința indemnizării efective a fostului

proprietar sau a moștenitorilor acestuia, măsurile reparatorii prevăzute de

legislația națională, respectiv Legea nr. 247/2005, sunt iluzorii, astfel că,

în condițiile în care bunul nu poate fi restituit în natură, urmează să se

plătească reclamantului despăgubiri bănești.

În jurisprudența sa,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că, atunci când un stat

contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o

legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate

de către un regim anterior, o legislație similară poate fi considerată ca și

cum ar genera un nou drept de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul nr.

1 în favoarea persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (cauza Viașu

împotriva României, nr. 75951/01).

În același context,

Curtea a stabilit deja că, atunci când principiul restituirii proprietăților

confiscate în mod abuziv a fost deja adoptat de către un stat, incertitudinea

cu privire la punerea în practică a acestui principiu, fie ea de ordin

legislativ, administrativ sau legat de practicile aplicate de autorități, poate

genera, atunci când persistă în timp și în lipsa unei reacții coerente și

rapide din partea statului, o omisiune a acestuia de a-și îndeplini obligația

de a asigura exercitarea efectivă a dreptului de proprietate garantat de art. 1

din Protocolul nr. 1 (cauza Broniowski împotriva Poloniei, nr. 31443/96; cauza

Păduraru împotriva României, nr. 63252/00).

De asemenea, chiar

dacă partea interesată parcurge întreaga procedură administrativă și, dacă este

cazul, contencioasă, executarea deciziei administrative sau judiciare

definitive se face tot prin intermediul procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005

și, prin urmare, prin intermediul Fondului P. (cauza Faimblat împotriva României,

nr. 23066/02).

Or, Curtea a stabilit

deja că acest Fond nu funcționează nici în prezent într-un mod susceptibil să

fie considerat ca echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri (cauza

Ruxanda Ionescu împotriva României, nr. 2608/02; cauza Matache și alții

împotriva României, nr. 38113/02).

Mai mult, nici Legea nr.

10/2001, nici Legea nr. 247/2005 nu iau în considerare prejudiciul suferit din

cauza lipsei îndelungate de despăgubire (cauza Porteanu împotriva României, nr.

4596/03).

Prin urmare, Curtea

conchide că, deși Legea nr. 10/2001 le oferă părților interesate accesul la o

procedură administrativă și, ulterior, dacă este necesar, la o procedură

contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în

măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unor despăgubiri în

favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.

Așadar, remediul

eficace pentru absența prelungită a despăgubirii echitabile în cazul

imposibilității restituirii în natură a imobilului în litigiu, pentru perioada

cuprinsă între data notificărilor reclamanților, 14 august 2001, și până în

prezent, îl constituie stabilirea unor despăgubiri bănești, reprezentând

valoarea de circulație a imobilului, chiar de către instanța civilă sesizată în

condițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cu eliminarea dublei

proceduri, administrativă și jurisdicțională, prevăzută de Titlul VII din Legea

nr. 247/2005.

Așadar, în condițiile

în care instanța a înlăturat dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005

ca fiind neconcordante în raport de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției,

criticile apelanților privind obligativitatea parcurgerii procedurii

administrative prevăzută de acest act normativ și cele referitoare la faptul

că, alte autorități administrative, respectiv Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor și Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților au calitate procesuală pasivă în cauză nu sunt întemeiate.

Într-adevăr, art. 25

din Decretul nr. 31/1954 stabilește că, statul este persoana juridică în

raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de

drepturi și obligații. El participă în astfel de raporturi prin M.F.P., afară

de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop.

Prin Legea nr. 10/2001,

statul a atribuit competența de soluționare a notificărilor formulate de

persoanele îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilele

preluate abuziv anumitor persoane juridice, care însă nu au și abilitatea de a acorda

efectiv măsurile reparatorii prin echivalent, acestea urmând să fie plătite de

alte autorități, respectiv cele prevăzute în Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Având în vedere că

instanța a înlăturat dispozițiile acestui act normativ ca fiind neconvenționale,

plata despăgubirilor efective incumbă în mod evident Statului Român prin M.F.P.,

în calitate de debitor al obligației de despăgubire aferente imobilelor

preluate în mod abuziv, astfel încât excepția lipsei calității procesuale

pasive a statului este nefondată.

De asemenea,

criticile pârâtului-apelant Statul Român referitoare la faptul că instanța de

fond nu a clarificat raportul juridic și nu a indicat în mod expres temeiul

juridic al acțiunii, nu pot fi primite, deoarece chiar dacă prima instanță nu a

indicat în mod expres articolele de lege în baza cărora a admis acțiunea

reclamanților, tribunalul a argumentat cu claritate, în considerentele

sentinței, rațiunile pentru care a pronunțat soluția dată, din care rezultă,

fără echivoc, faptul că a avut în vedere dispozițiile Constituției României (art.

11 alin. (2) și art. 20 alin. (2)), cele ale Legii nr. 10/2001, precum și cele

ale art. 6 și art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional al Convenției pentru

Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, inclusiv

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie.

Motivul de apel al

pârâților Primarul municipiului Cluj-Napoca și Statul Român privitor la greșita

lor obligare la plata cheltuielilor de judecată nu este întemeiat, deoarece din

interpretarea art. 274 alin. 1 C. proc. civ. rezultă că temeiul acordării

cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală a părții care a căzut

în prezenții, respectiv care a pierdut procesul.

În speță, acțiunea

reclamanților a fost admisă în întregime, astfel încât, în mod corect,

tribunalul a stabilit că pârâții sunt în culpă procesuală și datorează

cheltuieli de judecată reclamanților.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs de către pârâți.

I. Recurentul-pârât

Statul Român prin M.F.P. a invocat următoarele motive:

proc. civ. – instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești atunci când a

reținut calitatea de debitor a Statului Român prin M.F.P. în ceea ce privește

obligația de plată a despăgubirilor cuvenite reclamanților în baza Legii nr. 10/2001,

neexistând niciun temei legal în acest sens.

În speță, instanța a

fost învestită cu o acțiune împotriva refuzului nejustificat al pârâtului

Primarul municipiului Cluj-Napoca de a soluționa notificările formulate în

temeiul Legii nr. 10/2001, situație în care, conform deciziei în interesul Legii

nr. 20 din 19 martie 2007, instanța avea competența de a se pronunța pe fondul

notificării, prin acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială,

în contradictoriu cu autoritatea cu atribuții în acest sens în procedura

administrativă, și anume Primarul municipiului Cluj-Napoca.

Statul Român prin M.F.P.

nu se află într-un raport obligațional față de titularii notificării, astfel că

în mod nelegal instanțele au dispus obligarea acestuia la plata de despăgubiri

către reclamanți, plată care se realizează în procedura Titlului VII al Legii nr.

247/2005, ale cărui dispoziții au fost greșit înlăturate de instanță ca fiind

neconvenționale.

proc. civ. - instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, întrucât a

confirmat soluția fondului, de obligare a Statului Român prin M.F.P. la plata

de despăgubiri, pe baza unui alt temei juridic decât cel invocat de reclamanți

prin cererea de chemare în judecată.

proc. civ. – decizia recurată cuprinde motive contradictorii.

proc. civ. – în mod nelegal nu a fost primit motivul de apel referitor la lipsa

calității procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P.

Acțiunea formulată de

reclamanți privește soluționarea notificărilor, așa încât raportul juridic

dedus judecății se leagă cu unitatea deținătoare, iar nu cu Statul Român prin M.F.P.,

care astfel nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

Deși a reținut că

singurul act normativ care reglementează sursele de finanțare, cuantumul și

procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi

restituite în natură este Titlul VII din Legea nr. 247/2005 și că există

autorități competente stabilite în acest scop, în mod nelegal curtea de apel a

respins motivul de apel privind lipsa calității procesuale pasive a pârâtului

Statul Român prin M.F.P.

II. Recurentul-pârât

Primarul municipiului Cluj-Napoca a formulat următoarele critici:

În mod nelegal,

pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca a fost obligat, în fond, la plata

cheltuielilor de judecată în sumă de 1800 lei, reprezentând onorariul expertului,

în condițiile în care nu cade în sarcina primarului stabilirea cuantumului

despăgubirilor ce urmează a fi acordate reclamanților; pentru acordarea

despăgubirilor există o procedură specială, cea prevăzută de Titlul VII din

Legea nr. 247/2005.

Stabilirea

cuantumului final și acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate

abuziv, care nu se pot restitui în natură, este atributul exclusiv al Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și nu al instanțelor de judecată.

Titlul VII din Legea nr. 247/2005 instituie o procedură administrativă de

acordare a despăgubirilor, iar cuantumul măsurilor reparatorii va fi determinat

în cadrul acestei proceduri speciale prevăzute de lege.

Conform prevederilor art.

13 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor are atribuția de a stabili cuantumul final al

despăgubirilor, iar nu entitatea învestită cu soluționarea notificării.

În consecință,

pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca nu are competența să stabilească

cuantumul despăgubirilor, ci doar să facă propunere de despăgubiri, așa încât

el nu datorează cheltuielile de judecată în proces, reprezentând onorariul

expertului care a stabilit cuantumul despăgubirilor aferente imobilului

litigios.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Intimații-reclamanți

au depus întâmpinare, solicitând respingerea ambelor recursuri, ca nefondate.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

I. Cu privire la

recursul pârâtului Statul Român prin M.F.P.:

prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ. nu este incident în cauză, deoarece

criticile ce i se subsumează nu conturează ipoteza pe care acest motiv o

reglementează – depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.

În esență, recurentul

impută instanței de apel că a stabilit calitatea sa de debitor a obligației de

plată a despăgubirilor aferente imobilului solicitat de reclamanți prin

notificare, în contra dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și ale Titlului VII din

Legea nr. 247/2005, susținând că nu el este cel chemat să răspundă în raportul

juridic dedus judecății, grefat pe refuzul unității deținătoare de soluționare

a notificării, ci entitatea notificată.

Prin urmare, aceste critici

ridică o problemă ce ține de interpretarea și aplicarea legii în stabilirea

calității procesuale pasive în cauză a pârâtului Statul Român prin M.F.P.,

urmând a fi analizate din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., în cadrul ultimului motiv de recurs, care reia aceeași

problemă de drept.

recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu este incident în cauză,

deoarece ambele apeluri au fost respinse, ca nefondate, or motivul prevăzut de art.

304 pct. 6 este funcțional numai în situația în care instanța de apel se

pronunță ea însăși asupra fondului cererii de chemare în judecată, pentru că

numai în acest caz poate să acorde mai mult decât s-a cerut sau ceea ce nu s-a

cerut.

Ceea ce pretinde, în

fapt, recurentul este că instanța de apel a schimbat cauza cererii de chemare

în judecată, pronunțându-se pe un alt temei juridic decât cel invocat de

reclamanți prin cererea de chemare în judecată, cu privire la solicitarea de

obligare a Statului Român la plata de despăgubiri.

Această critică,

susceptibilă de încadrare în art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nu este însă

fondată, întrucât faptul că instanța de apel ar fi reținut un alt temei juridic

pentru pretenția de obligare a pârâtului Statului Român la plata de

despăgubiri, decât cel indicat de reclamanți în cererea de chemare în judecată,

nu constituie o încălcare a principiului disponibilității, circumscriindu-se

operațiunii de calificare juridică a cererii de chemare în judecată, care este

atributul instanței de judecată.

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, partea

rezumându-se să afirme generic că decizia recurată cuprinde motive

contradictorii, fără a dezvolta vreo critică prin care să arate, în concret, ce

argumente contradictorii ar fi folosit instanța de apel în fundamentarea

soluției pronunțate.

vizând lipsa calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin M.F.P. este

fondat și în raport de el recursul va fi admis, potrivit celor ce se vor arăta

în continuare.

În speță, instanța a

fost învestită cu o acțiune împotriva refuzului nejustificat al entității

învestite, potrivit legii, de a răspunde la notificările reclamanților privind

restituirea ap. din imobilul situat în municipiul Cluj-Napoca. Conform deciziei

în interesul Legii nr. 20 din 19 martie 2007, această acțiune are natura unei

contestații care se circumscrie dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

întrucât refuzul de soluționare a notificării echivalează cu o respingere a

cererii de a se stabili măsuri reparatorii.

Astfel, prin decizia

în interesul legii menționată, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție au statuat cu putere obligatorie pentru instanțe că, în aplicarea

dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța de judecată

este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva

deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat

restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei

îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a

răspunde la notificarea părții interesate.

În cadrul

contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

decizia sau dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de

restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită

la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul

unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea

notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.

Prin urmare, raportul

juridic stabilit de textul de lege evocat se naște prin transmiterea

notificării și este stabilit între persoana îndreptățită, care a transmis

notificarea, și entitatea juridică ce, conform legii speciale, a soluționat

notificarea sau avea obligația de a o soluționa.

În plan procesual

civil, acest raport juridic stabilit de lege conferă calitate procesuală activă

persoanei îndreptățite, care a transmis notificarea, iar calitate procesuală

pasivă entității juridice care, potrivit legii, a soluționat notificarea sau

are competența de a o soluționa.

Așa fiind, în mod

nelegal curtea de apel a apreciat că pârâtul Statul Român prin M.F.P. are calitate

procesuală pasivă în cauză și poate fi obligat la despăgubiri, conform

dreptului civil.

Ca și prima instanță,

curtea de apel și-a motivat soluția de respingere a excepției lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin M.F.P. pe faptul că, potrivit

jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, Fondul P. nu

este funcțional, ceea ce reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate

garantat de art. 1 alin. (1) din Protocol adițional nr. 1 la Convenție și

impune obligarea la despăgubiri a Statului Român, care are obligația de a pune

la punct mecanismul destinat garantării dreptului de proprietate.

Obligarea Statului

Român la despăgubiri, motivat de faptul că reclamanții beneficiază de

garanțiile oferite de art. 1 din Protocol adițional nr. 1 la Convenție, nu

poate fi însă primită, devreme ce, la momentul sesizării instanței, reclamanții

nu aveau un bun și nici o creanță suficient consolidată, de natură a-i face să

se prevaleze de o speranță legitimă, în sensul art. 1 din Protocol adițional nr.

1 la Convenție.

Astfel, conform

principiilor ce se degajă din jurisprudența C.E.D.O., bunul actual presupune

existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care

să se recunoască dreptul de proprietate.

Speranța legitimă, în

schimb, presupune ca o creanță să aibă valoare patrimonială, adică să se bucure

de o bază suficientă în dreptul intern.

La momentul sesizării

instanței de judecată, în cadrul contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, reclamanții nu aveau un bun actual, pentru că

nu exista o decizie administrativă sau judecătorească definitivă, care să le

stabilească dreptul la despăgubiri pentru ap. în litigiu.

Ei au inițiat doar o

procedură administrativă prin care au urmărit să beneficieze de măsuri

reparatorii pentru acest bun preluat de stat înainte ca România să ratifice

Convenția, iar procedura administrativă astfel declanșată este supusă

controlului judecătoresc pe calea contestației prevăzute de art. 26 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001, în cadrul căreia se va soluționa în mod definitiv și

irevocabil chestiunea dreptului reclamanților la măsuri reparatorii.

Reclamanții nu se pot

prevala nici de o speranță legitimă, deoarece „creanța de restituire”, în

sensul jurisprudenței C.E.D.O., pe care reclamanții ar putea-o invoca, este o

creanță sub condiție.

Chiar dacă problema

întrunirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului este analizată în

cadrul procedurii administrative, atunci când se fac propuneri de acordare a

măsurilor reparatorii prin echivalent, această chestiune este soluționată

irevocabil în cadrul demersului judiciar întemeiat pe dispozițiile art. 26 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, la

momentul sesizării instanței de judecată, creanța nu poate fi considerată ca

fiind suficient stabilită pentru a avea o valoare patrimonială ocrotită de art.

1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.

Pe de altă parte,

nici constatarea nefuncționalității Fondului P. în cadrul numeroaselor hotărâri

pronunțate de Curtea Europeană în cauze împotriva României nu poate atrage

calitatea procesuală pasivă a statului, prin M.F.P., în cadrul contestației

întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Procedura în fața

Fondului este o procedură execuțională, care intervine după ce dreptul este

stabilit prin decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sau

hotărârea instanței, iar rolul statului, în respectarea dispozițiilor art. 6 și

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, este acela de a-și construi

un mecanism apt să asigure în mod eficient și la timp executarea hotărârilor

judecătorești prin care se constată drepturi civile persoanelor fizice, acest

rol neputând fi cenzurat pe calea contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26

alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Chiar dacă, așa cum a

reținut Curtea Europeană în numeroase cauze, România nu a făcut dovada

eficienței funcționării mecanismului de acordare de despăgubiri, cel puțin un

astfel de mecanism există și, așa cum tot Curtea Europeană a arătat în cauze

mai recente, în ultima vreme s-au înregistrat evoluții în ceea ce privește

plata sumelor datorate (de exemplu, cauza Matieș împotriva României din 08

iunie 2010).

Or, crearea unei

jurisprudențe prin care statul poate fi obligat direct la despăgubiri, nu

reprezintă doar o schimbare a debitorului obligației de plată, dar și

schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite.

Concluzionând,

urmează a se reține că pârâtul Statul Român prin M.F.P. nu are calitate

procesuală pasivă în cauză, nefiind ținut să răspundă în raportul juridic

stabilit prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. În acest raport juridic,

calitate procesuală pasivă are entitatea juridică ce, potrivit legii, are

competența de a soluționa notificarea, în speță pârâtul Primarul municipiului

Cluj-Napoca, astfel că în mod nelegal instanțele de fond au respins excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin M.F.P. și l-au

obligat pe acest pârât la plata de despăgubiri către reclamanți pentru imobilul

preluat abuziv de stat și, în consecință, și la plata cheltuielilor de

judecată.

Pentru toate

considerentele expuse la pct. 4, recursul pârâtului Statul Român prin M.F.P. se

impune a fi admis în baza art. 312 alin. (1)-(3) raportat la art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., cu consecința reformării hotărârilor din etapele procesuale

anterioare în ceea ce privește soluția pronunțată în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român prin M.F.P.

II. Cu privire la

recursul pârâtului Primarul municipiului Cluj-Napoca:

Motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, nefiind

dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest

motiv o reglementează – interpretarea greșită a actului juridic (iar nu a unui

înscris probatoriu) dedus judecății.

Criticile formulate

de recurent aduc în discuție modul de aplicare a legii la speță, ceea ce atrage

încadrarea recursului în dispozițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., din a cărui perspectivă va fi analizat, potrivit celor ce

se vor arăta în continuare.

În mod corect susține

recurentul că nu cade în sarcina sa stabilirea cuantumului despăgubirilor

aferente imobilului litigios.

În cazul

notificărilor nesoluționate până la intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005,

cum este și cazul în speță, entitățile învestite, potrivit legii, nu mai pot

stabili cuantumul măsurilor reparatorii prin echivalent cuvenite persoanelor

îndreptățite. Valoarea în limitele căreia se va obține, în final, reparația

urmează a fi determinată în procedura Titlului VII al Legii nr. 247/2005, de

către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în baza raportului

întocmit de evaluatori, iar decizia Comisiei Centrale poate fi atacată în

justiție, în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 (art. 16

alin. (2), (5), (6), (7), respectiv art. 19 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr.

247/2005).

Astfel, prin

adoptarea Legii nr. 247/2005, procedura stabilirii măsurilor reparatorii prin echivalent,

sub formă de despăgubiri, a fost scindată în două etape distincte, egal

obligatorii:

prevăzută de Legea nr. 10/2001, al cărei punct final (în cazul în care s-a

stabilit calitatea de persoană îndreptățită și au fost excluse celelalte măsuri

reparatorii prevăzute de lege - restituirea în natură și compensarea cu alte

bunuri sau servicii, ca măsură reparatorii prin echivalent) îl reprezintă

decizia sau dispoziția motivată cu propunere de acordare a despăgubirilor;

sub imperiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005 de stabilire și plată, în

condițiile acestui act normativ, a despăgubirilor ce urmează a se converti în

titluri de despăgubire, stabilite de Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor.

Prin urmare, entitatea

învestită cu soluționarea notificării nu mai poate determina cuantumul

despăgubirilor ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, ci poate doar

să facă propunere de acordare a despăgubirilor în condițiile legii speciale

privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv (art. 1 alin. (3) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

modificată prin Legea nr. 247/2005); în mod corespunzător, nici instanța de

judecată nu mai are posibilitatea de stabilire a cuantumului despăgubirilor, în

procedura contestației prevăzute de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (la

decizia/dispoziția emisă de entitatea notificată sau la refuzul de soluționare

a notificării).

Așa fiind, în speță,

unde s-a dedus judecății o contestație la refuzul de soluționare a

notificărilor reclamanților, formulată la data de 04 noiembrie 2008, deci după

intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, instanța nu mai avea competența de

stabilire a cuantumului despăgubirilor, ci doar de obligare a entității

notificate să emită decizie motivată cu propunere de acordare de despăgubiri,

urmând ca stabilirea cuantumului despăgubirilor să se facă în procedura

Titlului VII al Legii nr. 247/2005, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor.

Pe cale de

consecință, expertiza efectuată în cauză pentru determinarea cuantumului

despăgubirilor nu poate fi folosită în fundamentarea soluției impuse de

dispozițiile legale incidente, menționate anterior, astfel că prin aplicarea

greșită a prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., onorariul de expert,

în sumă de 1.800 lei, a fost inclus în cheltuielile de judecată stabilite la

fond în sarcina pârâtului Primarul municipiului Cluj-Napoca.

Având în vedere

considerentele prezentate, recursul pârâtului Primarul municipiului Cluj-Napoca

va fi admis în baza art. 312 alin. (1)-(3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., cu consecința reformării hotărârilor anterioare sub aspectul conținutului

obligației ce incumbă pârâtului Primarul municipiului Cluj-Napoca în procedura

Legii nr. 10/2001 și al cheltuielilor de judecată datorate în proces.

Concluzionând, urmare

a admiterii recursurilor ambilor pârâți, se va dispune modificarea deciziei

recurate, în sensul că se vor admite apelurile declarate de pârâți împotriva

sentinței de fond, care va fi schimbată în parte, astfel:

- se va admite

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin M.F.P.

și se va respinge acțiunea formulată împotriva acestui pârât, ca fiind

introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă;

- se va dispune

obligarea pârâtului Primarul municipiului Cluj-Napoca să emită decizie cu

propunere motivată de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005

în favoarea reclamanților, pentru apartamentul situat în imobilul din

Cluj-Napoca, jud. Cluj, înscris în CF ind. 144933 Cluj, nr. top. 10133/1/II;

- se va înlătura

obligația pârâtului Statul Român prin M.F.P. de a achita reclamanților suma de

32.700 euro, reprezentând valoarea de circulație a apartamentului susmenționat,

cât și obligația ambilor pârâți la plata cheltuielilor de judecată către

reclamanți.

- se vor menține

celelalte dispoziții ale sentinței, referitoare la respingerea excepției lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului Primarul municipiului Cluj-Napoca și

admiterea acțiunii reclamanților în contradictoriu cu pârâtul Primarul

municipiului Cluj-Napoca.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de pârâții Primarul municipiului Cluj-Napoca și Statul Român prin M.F.P.,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Cluj,

împotriva Deciziei nr. 290/ A din 22 octombrie a Curții de Apel Cluj, secția

civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Modifică decizia

recurată, în sensul că admite apelurile declarate de pârâți împotriva sentinței

civile nr. 274 din 25 martie 2010 a Tribunalului Cluj, secția civilă.

Schimbă, în parte,

sentința apelată, în sensul că:

Admite excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin M.F.P. și

respinge acțiunea formulată împotriva acestui pârât, ca fiind introdusă

împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Obligă pe pârâtul

Primarul municipiului Cluj-Napoca să emită decizie cu propunere motivată de

despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 în favoarea

reclamanților, pentru apartamentul situat în imobilul din Cluj-Napoca, jud.

Cluj, înscris în CF ind. 144933 Cluj, nr. top. 10133/1/II.

Înlătură obligația

pârâtului Statul Român prin M.F.P. de a achita reclamanților suma de 32.700

euro, reprezentând valoarea de circulație a apartamentului sus-menționat, cât

și obligația ambilor pârâți la plata cheltuielilor de judecată către

reclamanți.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința

publică, astăzi 27 ianuarie 2012.