ÎCCJ, decizie (scj.ro #198466)

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Craiova la data de 21.04.2017, reclamanții A., B., C., au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Spitalul D., obligarea acestuia la plata sumei de 51.532 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului situat în Pitești, pentru perioada 17.04.2013-14.04.2014; obligarea pârâtului la plata sumei de 20.500 euro reprezentând contravaloarea distrugerilor cauzate imobilului la data punerii în posesie. Prin cererea precizatoare formulată la data de 17.05.2017, reclamanții au solicitat acordarea sumei de 41.767 euro, echivalentul a 184.192 lei, pentru capătul de cerere privind contravaloarea lipsei de folosință. Prin sentința nr. 10477/2017, Judecătoria Craiova a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, raportat la valoarea pretențiilor deduse judecății. Prin încheierea de sedință din data de 08.02.2018 Tribunalul Dolj – Secția civilă a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârât prin întâmpinare, pentru motivele expuse în aceasta, fără a mai fi reluate în cuprinsul sentinței.

Sentința pronunțată de Tribunalul Dolj Prin sentința nr. 229 din 04.04.2019, Tribunalul Dolj - Secția civilă a admis în parte acțiunea precizată; a obligat pârâtul la plata, către reclamanți, a sumei de 11.170,1 lei, reprezentând contravaloarea degradărilor produse imobilului până la data de 14.04.2014 și la plata sumei de 50.234 lei, reprezentând contravaloarea lipsă de folosință, așa cum rezultă din raportul de expertiză specialitatea evaluarea proprietății imobiliare efectuat de expert X., astfel cum a fost refăcut și anexa II la acesta; a respins cererea pârâtului de eșalonare a debitului, ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Craiova Prin decizia nr. 18 din 03.02.2021, Curtea de Apel Craiova - Secția I civilă a admis apelurile declarate de pârâtul Spitalul D. și de reclamanta A., împotriva sentinței; a schimbat în parte sentința atacată și încheierea din 08.02.2018; a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins cererea privind contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 17.04.2013-14.04.2014, ca fiind prescrisă; a admis în parte cererea privind contravaloarea degradărilor produse imobilului până la data de 14.04.2014 și a obligat pârâtul la plata sumei de 30.305,24 lei către reclamanta A.; a menținut restul dispozițiilor sentinței și încheierii din 08.02.2018; a compensat în parte cheltuielile de judecată și a obligat pârâtul la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată către apelanta reclamantă.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii și a încheierilor de ședință din 07.07.2020, respectiv 20.01.2020, a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 6 și 8 C.proc.civ., reclamanta A. Împotriva deciziei a declarat recurs și pârâtul D., care a întemeiat calea de atac pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ. Recurenta-reclamantă A. a învederat următoarele: Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele ce reglementează instituția prescripției. Contrar celor reținute de această instanță, termenul de prescripție pentru capătul de cerere privind contravaloarea lipsei de folosință curge de la data de 14.04.2014, dată când a fost încheiat procesul-verbal de predare primire a imobilului, prin raportare la natura juridică globală a prejudiciului. Instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 2517 C.civ., art. 2523 C.civ., iar termenul de prescripție nu poate fi scindat astfel încât să curgă câte unul pentru fiecare zi în care reclamanții au fost lipsiți de folosința imobilului, ci se calculează în mod unitar, întrucât are ca izvor o unică faptă culpabilă a pârâtului, care în mod continuu a refuzat predarea imobilului. Dreptul la acțiune în vederea reparării prejudiciului s-a născut la 14.04.2014, iar acțiunea a fost introdusă la 13.04.2017, înăuntrul termenului de prescripție de 3 ani, calculat de la data când s-a luat la cunoștință de întinderea prejudiciului. Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile OG nr. 2/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară, respectiv dispozițiile art. 14 din acest act normativ, conform cărora expertul poate efectua raportul de expertiză doar în materia în care a fost atestat conform regulilor din cuprinsul ordonanței. Prin încheierea din 07.07.2020 instanța a încuviințat proba cu expertiza tehnică în specialitatea construcții și a dispus completarea raportului de expertiză pentru a se evalua valoarea despăgubirilor în funcție de degradările constatate prin procesul-verbal din 14.04.2014 și dacă s-a afectat structura de rezistență a imobilului ca urmare a demolării zidului, iar în caz afirmativ, să se stabilească valoarea de refacere a zidului. Instanța a apreciat că nu se mai impune administrarea probei cu expertiza MLPAT. În cauză, expertul X. este expert în specialitatea construcții civile, industriale și agricole, dar nu și în domeniul rezistenței construcțiilor civile, nefigurând în baza de date de pe site-ul Ministerului Dezvoltării Lucrărilor Publice și Administrației, astfel încât nu avea competența pentru expertizarea structurii de rezistență a imobilului. Instanța de apel, prin încheierea de la termenul din 20.01.2021, a respins proba cu expertiza MLPAT, apreciind că această probă a fost pusă în discuție și respinsă la termenul din 07.07.2020. Omologând raportul de expertiză efectuat de către un expert necompetent, instanța a încălcat dispozițiile art. 14 din OG nr. 2/2000; Încheierile de ședință din 07.07.2020 și 20.01.2021 nu cuprind motivele pe care se întemeiază. Prin încheierea din 20.01.2021 instanța a reținut că proba cu expertiza MLPAT a fost pusă în discuție și respinsă la termenul din 07.07.2020, iar prin încheierea de ședință de la acel termen s-a reținut că nu se mai impune administrarea probei cu expertiza MLPAT, fără a se arăta de ce. Recurentul-pârât D. a arătat că hotărârea recurată este nelegală în ce privește obligarea acestuia la plata contravalorii degradărilor produse imobilului până la data de 14.04.2014, în cuantum de 30.305,24 lei. Instanța de apel nu motivează de ce aspectele învederate de către pârât prin obiecțiunile la expertiză nu sunt fondate și se limitează la a preciza că pentru celelalte degradări, intervenite în perioada vizată și constatate prin expertiză vor fi acordate despăgubiri conform raportului de expertiză așa cum a fost completat în apel reprezentând materiale și manoperă. Față de aceste statuări, au fost încălcate dispozițiile art. 425 alin. 1 lit. b C.proc.civ., care impune prezentarea considerentelor pentru care anumite cereri ale părților au fost respinse sau parțial admise, lipa motivării echivalând cu o nesoluționare pe fond a acestora.

Apărările formulate în cauză La data de 13.05.2021, recurentul-pârât D. a formulat întâmpinare la recursul reclamantei prin care a solicitat respingerea recursului acesteia. Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune aferent contravalorii lipsei de folosință pentru perioada 17.04.2013-14.04.2014, în mod corect s-a apreciat că termenul de prescripție a început să curgă de la data rămânerii definitive și irevocabile a deciziei pronunțate în dosar nr. x/63/2010, respectiv 23.01.2013, fiind irelevantă data procesului-verbal de punere în posesie (14.04.2014). Referitor la pretinsa încălcare a normelor O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară, a arătat că expertul desemnat în cauză a evaluat costul lucrărilor de refacere a zidului degradat, motive pentru care hotărârea atacată este legală și din această perspectivă. Referitor la susținerea că încheierile din 07.07.2020 și 20.01.2021 nu ar fi motivate, a arătat că prin încheierea din 07.07.2020 instanța a încuviințat proba cu expertiza tehnică în specialitatea construcții, a dispus completarea raportului de expertiză pentru a se evalua valoarea despăgubirilor în funcție de degradările constatate prin procesul-verbal din 14.04.2014 și dacă s-a afectat structura de rezistență a imobilului urmare a demolării zidului, cu stabilirea valorii de refacere a acestuia. Prin urmare, s-a apreciat că nu se mai impune proba cu expertiza MLPAT. Așadar, proba a fost încuviințată de instanță, iar expertul a efectuat și evaluat valoarea despăgubirilor reprezentând zidul de cărămidă aferent încăperii unde a funcționat secția de radiologie, evaluare care a fost considerată întemeiată și motivată prin decizia nr. 18/2021. La data de 31.05.2021, recurenta-reclamantă A. a formulat întâmpinare la recursul pârâtului prin care a solicitat admiterea excepției de nulitate parțială, întrucât deși se invocă motivul de recurs privind nemotivarea hotărârii, recurentul se referă la mijloacele de probă și la elemente de fapt ale cauzei. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și acordarea cheltuielilor de judecată. A arătat că, în realitate, deși se supune recursului decizia nr. 18/2021, criticile formulate privesc încheierea din 20.01.2021 prin care s-au discutat obiecțiunile la raportul de expertiză omologat de către instanță. La data de 17.06.2021, recurentul-pârât a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției de nulitate, respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată și admiterea recursului propriu astfel cum a fost formulat. Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea argumentelor pârâtului și admiterea recursului reclamantei astfel cum a fost formulat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Analizând cele două memorii de recurs formulate, în raport de criticile de nelegalitate pe care le conțin și de dispozițiile legale incidente cauzei, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestora. a) Recursul declarat de reclamantă. În mod greșit a fost criticată pentru nelegalitate soluția instanței de apel dată în privința excepției de prescripție a dreptului la acțiune în acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului în intervalul de timp 17.04.2013 (prima notificare a pârâtului pentru punerea în posesie) – 14.04.2014 (data procesului-verbal de predare în fapt a imobilului către reclamantă). Reținând intervenirea prescripției dreptului la acțiune în privința acestor pretenții formulate de reclamantă, instanța de apel a avut în vedere că este vorba despre prestații care ajung la scadență la termene diferite, zi cu zi, astfel că și dreptul la acțiune se prescrie pentru fiecare prestație în parte, de la data când aceasta era datorată. Întrucât dreptul reclamantei la despăgubiri a luat naștere pentru fiecare zi în care a fost lipsită de posesia bunului său, termenul de prescripție curge distinct pentru fiecare zi, împlinindu-se la date diferite, ultima zi pentru care ar fi putut pretinde despăgubiri pentru lipsa de folosință fiind 13.04.2014 (întrucât la 14.04.2014 i-a fost predată posesia imobilului), care se împlinea chiar în ziua depunerii la poștă a acțiunii (13.04.2017). Criticând această soluție, reclamanta a susținut teza unui unic termen de prescripție a dreptului la acțiune în vederea reparării prejudiciului ce i-a fost provocat – lipsa de folosință a imobilului până la data predării acestuia – care are caracter de continuitate, fiind provocată de o unică faptă culpabilă a intimatului–pârât care, în mod continuu, a refuzat predarea imobilului. Potrivit acesteia, termenul de prescripție nu ar putea fi scindat așa încât să curgă câte unul pentru fiecare zi, este unul singur și acesta a început să curgă la 14.04.2014 când a fost încheiat procesul verbal de predare-primire a imobilului, prin raportare la natura juridică globală a prejudiciului. Această teză nu poate fi primită, iar soluția instanței, criticată pe temeiul art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., nu relevă în vreun fel o eronată interpretare sau aplicare a dispozițiilor art. 2517 și art. 2523 din Codul civil pentru că dezlegarea sa nici nu este în legătură directă cu înțelesul ori sensul acestor norme, ci, mai degrabă cu al acelora care au constituit temeiul legal al pretenției în discuție, respectiv art. 40 coroborat cu art. 25 alin.(5) din Legea nr. 10/2001. În acest sens, Înalta Curte reține că despăgubirile solicitate de reclamantă pentru lipsa de folosință a imobilului ce i-a fost restituit în natură în temeiul Legii nr. 10/2001, sunt unele datorate zi cu zi. Însăși reclamanta justifică aceste pretenții cu trimitere la prevederile art. 25 alin.5 și art. 40 din actul normativ menționat, prin refuzul manifestat de pârât de a-i asigura predarea posesiei imobilului ulterior soluționării irevocabile, prin decizia nr. 343 din 23.01.2013 a Curții de Apel Craiova, a litigiului de Lege nr. 10/2001 în pofida numeroaselor notificări trimise acestuia. Or, potrivit legii (art. 40 din Legea nr. 10/2001), nerespectarea obligației prevăzute la art. 25 alin. 5 – de încheiere a protocolului de predare-preluare a imobilului, între deținătorii actuali și proprietarii cărora li s-a restituit bunul în procedurile administrative ale legii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei/dispoziției de restituire – atrage obligația deținătorului, căruia îi revine această obligație, de a plăti noului proprietar o sumă calculată pe zi de întârziere, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului restituit. Fiind vorba despre drepturi cuvenite zi de zi (sau pe zile de întârziere), acestea se nasc la date diferite și se sting prin prescripții diferite, care se împlinesc la date diferite. De aceea nu se poate considera, așa cum propune reclamanta, că pentru drepturile deduse judecății în cel dintâi capăt al acțiunii sale, ar curge un singur termen de prescripție, de la 14.04.2014 când a avut loc predarea-primirea posesiei imobilului. Față de conținutul reglementării care dă temeiul legal al acestor pretenții, nu există nicio rațiune a raportării termenului de prescripție la acest moment. Un astfel de raționament lipsește de orice reper fixarea termenului de început al prescripției în situații de încălcare continuă a dreptului de proprietate, în care nu există (încă) în istoric intervenită o situație de predare-primire a posesiei imobilului. S-ar deduce, pentru o astfel de situație, că o încălcare continuă a folosinței bunului ar genera un drept la despăgubire care ar urca în timp, nelimitat de un termen de prescripție, ceea ce contravine naturii drepturilor patrimoniale personale, de a fi unele prescriptibile extinctiv. De bună seamă, la fel de neacceptat ar fi și teza că într-o astfel de situație, neexistând un proces verbal de predare-primire a posesiei imobilului, nu s-ar fi născut dreptul la despăgubiri pentru cel împiedicat în folosința acestuia. Data de 14.04.2014 nu marchează altceva decât momentul încetării stării de privare a reclamantei de folosința bunului care îi aparține, neputându-se considera că acesta este momentul de începere a termenului de prescripție pentru solicitarea despăgubirilor la care era îndreptățită din acest fapt, dat fiind că atunci ar fi cunoscut că i s-a născut dreptul de a solicita spitalului despăgubiri. Necunoașterea pagubei și a întinderii sale exacte anterior (ori în absența) datei de 14.04.2014 nu constituie un argument de natură să schimbe concluzia expusă anterior deoarece există posibilitatea determinării pagubei – așa cum o spune legea - chiar pe zile de întârziere și chiar și pentru viitor, până la data încetării stării de încălcare în folosința bunului. Nu se va deduce din aceasta, așa cum susține reclamanta, că într-o astfel de situație, ea ar fi nevoită să introducă câte o acțiune pentru fiecare zi în care a fost lipsită de folosința bunului, cu consecința generării unei sarcini procesuale excesive în ceea ce o privește. Repararea prejudiciului se solicită tot pe calea unei singure acțiuni, dar care trebuie să respecte condiția legală de a fi fost introdusă în termenul de prescripție a drepturilor aferente întregii perioade la care se referă. În raport de conținutul art. 2523 și 2528 C.civ., nu se poate pretinde că cel care câștigase în mod irevocabil restituirea imobilului litigios de la pârât, în procedura Legii nr. 10/2001 și care îl notifica în mod repetat pe acesta spre a-i preda bunul, a cunoscut dreptul său de a intra în stăpânirea de fapt a acestuia și de a fi despăgubit pentru fiecare zi a lipsei de folosință, abia la data punerii sale în posesie, respectiv 14.04.2014. În considerarea acestor motive, Înalta Curte apreciază ca fiind legală și corect dezlegată de către instanța de apel excepției prescripției dreptului la acțiune în privința pretențiilor vizând acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului. Nelegalitatea deciziei recurate decurgând din neîncuviințarea efectuării unei expertize MLPAT și din desemnarea unui expert (construcții) căruia îi lipsea atestarea în subspecialitatea necesară (rezistență construcții civile) pentru a evalua unul din obiectivele expertizei administrate în apel (dacă s-a afectat structura de rezistență a clădirii, ca urmare a degradării și demolării zidului prin scoaterea tocului de la camera de radiologie), formulată ca o critică întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct.8 C.proc.civ, de natură să releve greșita aplicare a dispozițiilor O.G. nr. 2/2000 de către instanța de apel, nu este întemeiată. Critica de recurs mai sus redată este în legătură cu pretențiile adresate de reclamantă pe calea celui de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, privind obligarea pârâtului la plata contravalorii distrugerilor cauzate imobilului la data punerii în posesie, ce au fost întemeiate pe dispozițiile art. 9 și 41 din Legea nr. 10/2001, și anume, a acelora determinate de reparațiile unui perete interior a cărui integritate a fost compromisă prin scoaterea tocului de la camera de radiologie, acțiune determinată de necesitatea mutării aparatului de radiologie aflat în dotarea spitalului. Pretențiile de obligare a pârâtului la suportarea costurilor de reparare a acestui zid au fost respinse în primă instanță, apreciindu-se că deteriorarea construcției în acest mod a fost inerentă procesului de eliberare a imobilului de către pârât, modalitatea de mutare a aparatului radiologic fiind singura posibilă și stabilită în colaborare cu societatea care l-a montat. Între altele, apelul reclamantei a vizat și aceste pretenții, partea pledând pentru obligarea pârâtului la suportarea costurilor reparațiilor zidului deteriorat. La termenul de judecată din 07.07.2020, instanța de apel a încuviințat o completare a expertizei construcții administrată în fața primei instanțe în vederea evaluării despăgubirilor funcție de degradările constatate prin procesul-verbal din 14.04.2014 și pentru a se stabili dacă s-a afectat structura de rezistență a imobilului ca urmare a demolării zidului, în caz afirmativ, urmând să se stabilească valoarea de refacere a zidului, acesta fiind obiectivul procesual urmărit de reclamantă, conform cadrului procesual conturat în fața primei instanțe. Totodată, față de probele încuviințate, s-a apreciat că nu se mai impune administrarea probei cu expertiza MLPAT solicitată, alături de expertiza construcții, de reclamantă prin apelul declarat, cu scopul de a se verifica potențiala afectare a structurii de rezistență a imobilului prin demolarea zidului. Mai trebuie precizat că direcția de cercetare a afectării structurii de rezistență a clădirii prin deteriorarea zidului de la interior este una nouă în apel, neafirmată în fața primei instanțe care a stabilit deplin și necontestat faptele relevante în privința acestui element al cauzei pe baza înscrisurilor, depozițiilor de martori și a unei expertize (tot) în specialitatea construcții realizată cu concursul aceluiași expert. Deși scopul criticilor de apel vizând aceste pretenții a fost acela de a obține reparațiile zidului în contravaloarea despăgubirilor la plata cărora să fie obligat pârâtul, tot cu titlu de noutate se indică în partea de prezentare a probelor propuse prin apelul reclamantei că expertiza MLPAT va trebui să stabilească „modul în care demolarea zidului de cărămidă și a tocului ușii de la camera afectată aparaturii radiologice a fost afectată structura de rezistență a imobilului, ce lucrări sunt necesare în vederea refacerii structurii de rezistență a imobilului și contravaloarea acestora”. Completarea la expertiza construcții, administrată în apel, a relevat aceeași situație de fapt reținută și prin hotărârea de primă instanță în privința acestui element al cauzei, anume o demolare parțială a peretelui de cărămidă la intrarea în sala 12 Radiologie, parter, pe partea stângă a golului ușii, pe o lățime variabilă până la cca 50 cm, adică ceea ce părțile litigante au consemnat în procesul verbal de predare – primire din 14.04.2014 ca fiind „deteriorat peretele radiologic”. Expertiza consemnează consecința acestei deteriorări ca fiind aceea a afectării parțiale a capacității portante a peretelui (adică a capacității de susținere) care preia parțial și încărcări din planșeu aferente încăperilor de la etaj, ceea ce justifică refacerea peretelui pentru refacerea capacității portante a acestuia. În baza concluziilor expertizei, instanța a obligat pârâtul inclusiv la suportarea costurilor refacerii acestui zid. În acest context procesual, criticile de nelegalitate a hotărârii instanței de apel, pentru motivul încălcării art. 14 din O.G. nr. 2/2000 privitor la asigurarea respectării specializării experților prin mijlocirea cărora instanța obține/consultă părerea unor specialiști, nu poate fi primită. În primul rând, criticile - susținute, deopotrivă, în legătură cu neîncuviințarea unei expertize MLPAT, dar și în legătură cu consultarea unui expert, cel în construcții, care nu ar fi dispus de competențe în evaluarea structurii de rezistență a imobilului – se referă la împrejurări de fapt aduse în discuție și propuse spre cercetare cu titlu de noutate abia în calea de atac a apelului, așadar cu nesocotirea limitelor efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță (art. 478 C.proc.civ.). Solicitarea de cercetare în apel a potențialei afectări a structurii de rezistență a clădirii prin demolarea parțială a zidului camerei de radiologie nu constituie ceea ce art. 478 (4) C.proc.civ. descrie ca fiind o explicitare a pretențiilor cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe întrucât altfel, ea ar fi trebuit să fie adresată ca direcție de cercetare direct tribunalului, care, cât privește starea clădirii și a degradărilor aduse de pârât acesteia, a administrat tot o expertiză construcții întocmită prin același expert (fără o contestare a competențelor acestuia și fără să se solicite verificări asupra structurii de rezistență a clădirii). Or, o atare solicitare din partea reclamantei nu a existat în fața primei instanțe, după cum nu a existat nici solicitarea de suportare de către pârât a costurilor unor lucrări de refacere a structurii de rezistență a clădirii. În al doilea rând, criticile de nelegalitate sunt nejustificate prin raportare la datele de fapt ale cauzei, reținute în aceleași coordonate prin hotărârile celor două instanțe de fond, anume că în discuție este distrugerea prin demolarea parțială a unui zid de interior (în limitele determinate de necesitatea deplasării aparatului de radiologie) și necesitatea refacerii acestuia, iar nu a unuia din elementele structurii de rezistență a clădirii, cum ar fi pereții exteriori ori grinzi/piloni de susținere a rezistenței, care să justifice în mod legitim o investigare asupra structurii sale de rezistență. Din acest motiv, Înalta Curte reține că pretenția reclamantei de afectare a structurii de rezistență a clădirii prin demolarea parțială a unui zid despărțitor de interior, afirmată pentru prima oară în cauză și propusă spre cercetare direct în apel, nu are suport în elementele cauzei și, astfel fiind, nu poate fundamenta o concluzie în privința caracterului nelegal al soluției adoptate în apel asupra despăgubirilor la plata cărora a fost obligat pârâtul. În plus, primul îndreptățit să-și decline competențele pentru lipsa atestării ori pentru nedeținerea cunoștințelor necesare fundamentării unui răspuns în privința obiectivului stabilit de instanța de apel era tocmai expertul judiciar însărcinat de instanță (cu a cărui desemnare, la termenul din 7.07.2020 și reclamanta s-a declarat de acord, dar ale cărui competențe i le-a contestat abia ulterior depunerii raportului la dosar), care însă a răspuns complet, propunând mijloacele de refacere a zidului și costurile pe care le implică aceasta. Astfel fiind, se apreciază că cercetarea judecătorească realizată în apel, mijloacele folosite pentru realizarea acesteia (prin încuviințarea unei completări la expertiza construcții propusă și agreată de părți încă din fața tribunalului), măsurile propuse și soluția pronunțată se înscriu în parametrii procesuali ai cauzei (obiectul procesului, cauza acțiunii, temeiul juridic al pretențiilor), astfel cum au fost aceștia conturați în fața primei instanțe, înseși reclamanta fiind de acord - așa cum rezultă din cuprinsul criticilor sale de apel dedicate acestui element litigios al cauzei și din poziția sa procesuală de la termenul din 7.07.2020 – că obiectivul trasat expertului curții (de a se verifica dacă demolarea parțială a zidului a afectat structura de rezistență a clădirii) avea să servească scopul ca „în caz afirmativ, să se stabilească valoarea de refacere a zidului”, scop neatins prin sentința tribunalului, dar realizat prin soluția din decizia recurată. Nelegalitatea deciziei nu poate fi reținută nici cu trimitere la critica de nemotivare ce a vizat încheierile și măsurile instanței de apel dispuse la termenele din 7.07.2020 și 20.01.2021. În esență, pentru a-și susține această critică, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., reclamanta pornește de la premisa că necesitatea administrării unei expertize MLPAT a fost generată de elemente noi apărute în cauză și invocate de ea la termenul de judecată din 20.01.2021, atunci când a solicitat pentru a doua oară instanței de apel încuviințarea acestei probe, astfel că răspunsul dat de instanță, cu trimiterea la faptul că respectiva probă a mai fost pusă în discuție și respinsă la termenul din 07.07.2020 a fost considerat neadecvat, insuficient sub aspectul motivării. Cât privește elementele noi ce ar fi fundamentat sau relevat necesitatea probei arătate au constat, potrivit reclamantei, în răspunsul dat de expertul construcții obiectivului expertizei încuviințat la termenul din 07.07.2020, în privința posibilei afectări a structurii de rezistență a clădirii, aceasta apreciind fie că expertul „nu a fost în măsură să răspundă obiectivului privind afectarea rezistenței clădirii”, fie că existau motive legale pentru care „expertul desemnat nu s-ar fi putut pronunța în mod valid pe acel obiectiv” întrucât expertul nu deține atestare de la MLPAT. Or, motivele afirmate ca fiind noi la termenul din 20.01.2021, când reclamanta a reiterat proba în discuție, existau și la termenul din 07.07.2020, când a avut loc cea dintâi discutare a probei cu expertiza MLPAT și când reclamanta și-a dat acordul în privința completării expertizei construcții administrată în primă instanță, prin concursul aceluiași expert. De asemenea, așa cum s-a reținut în analiza precedentei critici a recursului, calificarea răspunsului expertului ca fiind neadecvat sau în afara competențelor necesare este doar aprecierea subiectivă a reclamantei care a fost nemulțumită de valorile propuse prin completarea la raport. Pentru motivele expuse în cele de mai sus, această teză a reclamantei nu a fost considerată întemeiată, astfel că, pe cale de consecință, se apreciază că motivarea cu care instanța de apel a respins cea de-a doua solicitare a probei cu expertiza MLPAT, prin încheierea din 20.01.2021, cu trimitere la măsurile dispuse deja în cauză la termenul din 07-07-2020, apare ca fiind una necesară și suficientă. Elementele noi, la care face trimitere partea, de natură să ofere o altă justificare necesității administrării respectivei probe în cauză, nu au existat în realitate în mod obiectiv, singurul element de noutate fiind modificarea poziției reclamantei în raport cu elementele agreate și consimțite de ea – sub aspectul administrării probatoriului – la termenul din 07.07.2020. Nefiind date elemente de noutate în privința necesității și utilității probei cu expertiza MLPAT la termenul de judecată din 20.01.2021, de bună seamă că se mențineau cu actualitate măsurile dispuse de instanță în privința probatoriilor discutate la termenul de judecată din 07.07.2020, iar motivarea încheierii din apel ce a fost contestată, cu trimitere la acestea, este una adecvată și suficientă. b) Recursul pârâtului. Criticile de recurs formulate de pârâtul D., subsumate dispozițiilor art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., au susținut teza nemotivării deciziei instanței de apel în privința obiecțiunilor formulate în apel la completarea raportului de expertiză construcții. Înalta Curte apreciază criticile ca fiind nefondate în contextul în care la termenul din 20.01.2021 instanța de apel a respins obiecțiunile formulate de pârât la raportul de expertiză administrat în apel, astfel că acest mod de soluționare a obiecțiunilor nu mai reclama din partea instanței un răspuns detaliat asupra acestor apărări ale părții. Respingând obiecțiunile, instanța de apel a reamintit că expertiza din apel nu constituie decât o completare a celei administrate în fața primei instanțe, care (expertiza) va fi avută în vedere la deliberări, evaluarea separată, pe categorii de elemente constructive distruse/degradate permițând o pronunțare diferită asupra acestora, mod în care s-a și procedat prin soluția pronunțată în calea de atac a apelului. Critica pârâtului, vizând lipsa unei motivări a instanței în privința obiecțiunilor formulate la expertiza din apel pare a fi rezultatul unei greșite înțelegeri a considerentelor regăsite în încheierea din 20.01.2021, întrucât odată respinse obiecțiunile, nu mai subzista rațiunea analizării ulterioare a acestora prin hotărârea asupra fondului cauzei. În realitate, referirea instanței la faptul că va fi avut în vedere la deliberări, privea raportul de expertiză din primă instanță, în timp ce o analiză în calea de atac a recursului a caracterului fondat al obiecțiunilor nu poate fi altfel văzută decât ca o propunere de examinare a probelor, atribuție care nu este dată instanțelor de recurs, al căror rol este unul rezervat exercitării unui control în legalitate a hotărârilor pronunțate în apel. În considerarea acestor elemente prezentate anterior, apreciind că sunt nefondate, Înalta Curte a respins ca nefondate ambele recursuri formulate.