ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2321/2018

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 29.09.2011, reclamanta Academia Română a chemat în judecată pe pârâta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat (în continuare, RA-APPS), solicitând obligarea acesteia la plata fructelor civile reprezentând chirie pe ultimii 3 ani anteriori introducerii cererii, precum și la plata dobânzilor legale aferente acestei sume, corespunzătoare imobilului situat în București.

În motivarea cererii de chemare în judecată reclamanta a arătat, în esență, că, prin sentința civilă nr. 1431 din 11.12.2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, rămasă definitivă și irevocabilă, a fost admisă contestația formulată de reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001, dispunându-se anularea deciziei nr. 271 din 27.08.2007 emisă de pârâtă, prin care aceasta respinsese notificarea privind restituirea în natură a imobilului. Prin aceeași sentință, s-a constatat că Academia Română are calitatea de persoană îndreptățită la restituirea imobilului situat în București, și a fost obligată pârâta să restituie în natură imobilul compus din teren în suprafață de 925 mp și construcțiile edificate pe acesta, respectiv corpul principal cu suprafață construită de 259 mp, corpul de clădire anexa în suprafața de 131 mp și corpul de clădire utilitar în suprafață de 6 mp.

Reclamanta a mai arătat că pârâta nu a pus în executare sentința civilă nr. 1431 din 11.12.2009 și nu i-a predat imobilul până în momentul introducerii prezentei acțiuni, deși a formulat mai multe adrese în acest sens.

Reclamanta a invocat în drept dispozițiile art. 485, art. 486 și art. 487 C. civ. de la 1864, arătând că pârâta a încetat a mai fi de bună credință cu privire la posesia imobilului din momentul în care a fost notificată în baza Legii 10/2001, iar în privința capătului de cerere privind dobânda legală, a invocat prevederile art. 1088 și art. 1090 C. civ.

La data de 22.06.2012, reclamanta a depus precizări în sensul că suma solicitată cu titlu de fructe civile este de 211.680 euro, suma fiind calculată la un preț mediu al chiriei pe piața imobiliară practicată în zona în care se află imobilul și zone similare, respectiv o chirie de 12 euro/mp. Având în vedere că suprafața imobilului este de 490 mp, rezultă o chirie de 5880 euro/lună, respectiv 211.680 euro pentru 3 ani, iar la cursul de 4,4630 pentru 1 euro, la data de 20.06.2012, rezultă suma de 944.728 RON.

Pârâta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat a formulat întâmpinare, invocând excepția lipsei calității procesuale pasive, în susținerea căreia a arătat că a încasat chiria în baza unui contract de închiriere încheiat cu un terț față de raportul juridic dedus judecății, fundamentul acestui contract fiind dreptul de administrare asupra imobilului, conferit de H.G. nr. 60/2005, modificat prin H.G. nr. 265/2005, motiv pentru care acțiunea reclamantei nu ar fi trebuit îndreptată împotriva administratorului imobilului, ci împotriva proprietarului.

Pe fond, a arătat că nu poate fi reținută reaua sa credință, deoarece, începând cu data primirii adresei nr. x din 01.07.2011 înregistrată la RA-APPS cu nr. x din 01.07.2011, prin care Academia Română a solicitat executarea de bunăvoie a sentinței civile nr. 1431 din 11.12.2009, pârâta a demarat procedura administrativă de predare a imobilului, conform dispozițiilor Regulamentului de organizare și funcționare a RA-APPS din H.G. nr. 60/2005 (cu completările și modificările ulterioare).

Astfel, la data de 23.09.2011 a fost semnată Nota de fundamentare nr. 157 privind punerea în executare a sentinței, notă ce a fost supusă aprobării în primul Consiliu de Administrație al RA-APPS la data de 13.10.2011, dată la care a și fost aprobată.

Prin procesul-verbal de predare-preluare nr. x din 08.12.2011, pârâta a predat în natura Academiei Române imobilul situat în București, dată la care acest imobil a fost scos în totalitate din patrimoniul RA-APPS.

La data de 25.03.2013, pârâta RA-APPS a depus cerere reconvențională, solicitând, pentru situația în care va fi obligată la plata fructelor civile, obligarea reclamantei la plata cheltuielilor efectuate cu administrarea și conservarea imobilului în perioada septembrie 2008 - decembrie 2011, în valoare totală de 276.785,59 RON, din care impozit pe clădiri - 24.274.07 RON, taxa teren -2.756,71 RON, reparații - 8336 RON, amortizare - 94.248,73 RON, impozit pe profit - 147.170.08 RON.

Reclamanta Academia Română a formulat întâmpinare la cererea reconvențională, solicitând respingerea acesteia, ca neîntemeiată, întrucât categoria de cheltuieli pretinse de pârâtă nu sunt cheltuieli efectuate cu conservarea imobilului și nu reprezintă un spor de valoare al imobilului, în sensul prevăzut de art. 997 C. civ.

La termenul din data de 22.10.2012 tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, ca neîntemeiată, cu motivarea reținută în încheierea de ședință întocmită la acel termen de judecată.

Prin sentința civilă nr. 104 din 26.01.2015, Tribunalul București, secția a III a civilă a respins cererea principală, ca nefondată și a respins cererea reconvențională, ca rămasă fără obiect.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în prealabil, că, în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. civ. din 1864, având în vedere dispozițiile art. 103 din Legea nr. 71/2001 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., care prevăd că obligațiile născute din fapte juridice extracontractuale sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, la data săvârșirii lor. În speță se invocă săvârșirea unei faptei ilicite de către pârâtă la data de 29.09.2009, dată la care în vigoare era C. civ. din 1864.

Dispozițiile acestui Cod reglementează, în cuprinsul art. 480-487, efectele acțiunii în revendicare admise, în sensul că fructele încasate se cuvin posesorului de bună credință, până la data introducerii acțiunii în revendicare, iar după această dată se restituie proprietarului, iar dacă posesorul a fost de rea credință, acesta este obligat să restituie toate fructele lucrului.

În cauză, reclamantei i s-a restituit în natură imobilul ca urmare a aplicării dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Așa cum rezultă din prevederile acestei legi, simpla depunere a notificării nu constituie și recunoașterea dreptului la restituirea imobilului. Depunerea notificării este urmată de o procedură administrativă care se finalizează cu emiterea unei decizii de către unitatea deținătoare, această procedură putând fi continuată cu o procedură jurisdicțională în fața instanțelor competente.

În cauză, reclamanta a depus notificarea pentru restituirea imobilului la data de 09.06.2005. Faza administrativă a soluționării notificării depuse s-a finalizat prin decizia nr. 271 din 28.08.2007, pârâta RA-APPS, în calitate de unitate deținătoare, respingând notificarea. În fața instanței de judecată dreptul reclamantei la restituirea imobilului a fost recunoscut prin pronunțarea sentinței civile nr. 1431 din 11.12.2009 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, definitivă și irevocabilă la data de 09.05.2011, prin respingerea apelului și, respectiv, a recursului.

Prin urmare, tribunalul a constatat că dreptul reclamantei la restituirea imobilului a fost recunoscut în mod definitiv și irevocabil la data de 09.05.2011. La această dată pârâta a cunoscut viciile titlului aflat la baza posesiei sale, în considerarea dispozițiilor art. 487 C. civ.

Cererea reclamantei de punere în aplicare a sentinței pe cale amiabilă s-a formulat la data de 16.06.2011, urmată de o întâlnire a reprezentanților ambelor părți la data de 22.06.2011, concretizată printr-o minută. Ulterior, reclamanta a comunicat, la cererea pârâtei, hotărârile judecătorești legalizate la data de 01.08.2011. Predarea imobilului s-a realizat în mod efectiv la data de 08.12.2011.

Tribunalul a constatat că numai pentru perioada 01.08.2011 -08.12.2011 poate fi analizată reaua credință a pârâtei și refuzul punerii în executare a dispozițiilor sentinței civile nr. 1431 din 11.12.2009 de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Făcând referire la dispozițiile care reglementează activitatea și atribuțiile consiliului de administrație al RA-APPS și observând procedura efectivă derulată în cauză cu privire la punerea în aplicare a sentinței civile nr. 1431 din 11.12.2009 de Tribunalul București, secția a V-a civilă rezultată din succesiunea adoptării și întocmirii înscrisurilor necesare executării titlului executoriu, tribunalul a constatat că pârâta nu a refuzat punerea în executare a sentinței, nefiind dovedită reaua-credință a acesteia. Tribunalul a observat, de asemenea, că anterior depunerii cererii de chemare în judecată și comunicării citației către pârâtă, aceasta emisese nota de fundamentare, ceea ce demonstrează buna-credință a pârâtei în punerea în executare a sentinței.

Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel reclamanta Academia Română, arătând că pârâta RA-APPS a încetat a mai fi de bună-credință cu privire la posesia imobilului din momentul în care a fost notificată în baza Legii 10/2001, sau, cel mai târziu, la data pronunțării sentinței civile nr. 1431 din 11.12.2009, întrucât nu poate fi admis că nici din acest moment pârâta nu cunoștea viciile titlului, cum în mod neîntemeiat a reținut instanța de fond.

Faptul că ulterior soluționării definitive și irevocabile a acțiunii privind restituirea imobilului, RA-APPS a îndeplinit procedura de predare primire, nu înseamnă că aceasta a fost de bună-credință când a încasat fructele civile, fiind foarte clar că pârâta a fost constrânsă să facă acest lucru, printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Mai mult, după pronunțarea hotărârii irevocabile în recurs, pârâta a tergiversat cât mai mult posibil momentul predării imobilului pentru a încasa în continuare chiriile, dovada acestui fapt fiind corespondența purtată cu pârâta.

Prin decizia civilă nr. 582A din 26.11.2015, Curtea de apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta apelantă, reținând că momentul de la care pârâta intimată a cunoscut viciile titlului său este cel la care s-a tranșat irevocabil raporturile juridice guvernate de Legea nr. 10/2001, respectiv data de 09.05.2011, când a fost pronunțată decizia nr. 3766 de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Împotriva acestei decizii a formulat în termen legal recurs, reclamanta Academia Română, iar prin decizia civilă nr. 743 din 30.03.2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat decizia civilă recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

În considerentele acestei decizii, instanța de recurs a reținut următoarele:

Corect au stabilit instanțele de fond că, în cauză, se aplică dispozițiile dreptului comun, în măsura în care nu contravin normelor speciale edictate în materia restituirii proprietăților.

Spre deosebire de situația acțiunii în revendicare, în care proprietarul se prevalează de un titlu preexistent, astfel că, de la momentul notificării posesorului acesta este prezumat a cunoaște viciile titlului său, devenind un posesor de rea credință, în situația Legii nr. 10/2001, decizia de restituire în natură a imobilului reprezintă titlul de proprietate de care titularul se poate prevala pentru a pretinde posesia imobilului și fructele civile produse de acesta. Prin urmare, în absența unui drept real preexistent, nu se poate aprecia că notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 răstoarnă prezumția de bună credință a posesorului bunului. Nici momentul introducerii pe rolul instanței a unei acțiuni în contestarea deciziei de respingere nu are un astfel de efect, în condițiile în care, față de respingerea notificării, prin procedura jurisdicțională declanșată se urmărește tocmai obținerea acestui bun .

În ceea ce privește momentul de la care pârâta a cunoscut viciile titlului său, devenind aplicabile dispozițiile art. 487 C. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că este cel la care hotărârea judecătorească pronunțată în contradictoriu cu aceasta, prin care s-a constituit reclamantei titlu de proprietate, a devenit executorie, deci producătoare de efecte juridice.

Potrivit art. 377 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, hotărârile date în apel sunt definitive, astfel că de la acest moment ele dobândesc și caracter executoriu. În cauză, prin decizia civilă nr. 432/A din 16.06.2010, Curtea de Apel București a respins apelul formulat împotriva sentinței civile nr. 1431 din 11.12.2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin care s-a constata calitatea reclamantei de persoană îndreptățită și a fost obligată pârâta la restituirea imobilului

În consecință, buna sau reaua credință a posesorului care încasează fructele civile se raportează la caracterul constitutiv de drept real al hotărârii menționate și nu este influențată de problema executării voluntare sau pe cale silită a respectivei hotărâri.

Constatând îndeplinite condițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în ceea ce privește interpretarea și aplicarea art. 487 C. civ. și reținând că instanța de apel nu a analizat cuantumul prejudiciului pretins, Înalta Curte a admis apelul, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare curții de apel.

În rejudecarea apelului, prin decizia nr. 94A din 5 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul reclamantei, a schimbat în parte sentința, a admis în parte acțiunea astfel cum a fost precizată, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 799.417,06 RON reprezentând contravaloarea chiriei pentru perioada 16.06.2010 - 08.12.2011, dobânda legală și actualizarea cu indicele de inflație, a menținut restul dispozițiilor sentinței și a obligat intimata la plata sumei de 1000 RON cheltuieli de judecată în apel.

În considerentele acestei decizii s-a reținut că, la termenul din 05.09.2016, apelanta reclamantă a precizat acțiunea prin raportare la problemele de drept dezlegate prin decizia de casare, astfel încât, a solicitat admiterea probei cu expertiză evaluatoare pentru perioada 16.06.2010- 08.12.2011, prin raportare la contractele de închiriere nr. x și nr. y încheiate între RA-APPS și Ambasada A., solicitând actualizarea sumelor cu rata inflației, fără luarea în considerare a cheltuielilor efectuate de RA-APPS cu administrarea imobilului.

Instanța de apel a reținut, în raport cu dispozițiile art. 485, art. 486 și art. 487 din C. civ. din 1864, că pârâta a devenit posesor de rea credință la data pronunțării deciziei civile nr. 4322 din 16.06.2010 a Curții de Apel București, dată la care dreptul de proprietate al reclamantei a fost recunoscut cu caracter executoriu, potrivit dispozițiilor art. 377 alin. (1) C. proc. civ. Instanța de apel a mai reținut că problema de drept privind momentul de la care se pune problema cunoașterii viciilor titlului de către pârâtă intră în limitele obligatorii ale deciziei de casare, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Reținând incidența prevederilor art. 525 C. civ. coroborate cu art. 523 C. civ., potrivit cărora fructele civile sunt venituri bănești produse prin folosirea unui bun, cum sunt chiriile ori dobânzile, care de regula se dobândesc zi de zi, pe măsura trecerii timpului, Curtea a reținut că, în perioada vizată prin cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată, pârâta a încasat chirii pentru imobil în baza a două contracte de închiriere încheiate cu Ambasada A. Pentru calculul chiriilor încasate de pârâtă s-a dispus efectuarea unei expertize contabile, care a concluzionat că valoarea acestor chirii, actualizată cu rata inflației, este de 657.658,5 RON pentru perioada 16.06.2010-08.12.2011 la această sumă dobânda legală este de 141.758,56 RON, rezultând un total al despăgubirilor de 799.417,06 RON.

Curtea s-a raportat la data de 08.12.2011, iar nu la data de 22.06.2011, solicitată de pârâta intimată, întrucât lipsirea de bun a reclamantei apelante s-a făcut până la momentul predării efective, pârâta intimată culegând fructele civile și ulterior acestei date de 22.06.2011.

Curtea nu a reținut apărarea pârâtei intimate, în sensul că la calculul valorii despăgubirilor trebuie să se țină seama de cheltuielile efectuare cu administrarea și conservarea imobilului, astfel cum au fost precizate în cererea reconvențională (impozit clădire, taxă teren, reparații, amortizare, impozit pe profit).

Cu privire la aceste pretenții, instanța de apel a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 484 C. civ., proprietarul imobilului, spre a nu se îmbogăți fără temei legal, este obligat să plătească posesorului, indiferent dacă acesta este de bună-credință sau rea-credință, toate cheltuielile efectuate pentru obținerea fructelor sale. Textul de lege trimite la cheltuieli utile și necesare, iar nu la cheltuieli voluptorii

În ceea ce privește cheltuielile necesare, acestea sunt cele care trebuie făcute neapărat, pentru însăși conservarea lucrului. Posesorul, fie de bună sau rea credință are dreptul să ceară de la proprietar restituirea lor integrală, deoarece și acesta din urmă ar fi trebuit să le facă dacă ar fi fost în posesia lucrului, pentru că numai în acest fel ar fi putut să îl conserve. În ceea ce privește cheltuielile utile, acestea sunt acelea care, fără să fi fost necesare, aduc totuși un folos și sporesc valoarea lucrului.

Pornind de la aceste considerații teoretice privind cheltuielile necesare și utile, curtea a reținut că taxele, impozitele pentru clădiri și teren nu se încadrează în cheltuieli utile și necesare pentru conservarea bunului, deoarece ele nu au adus un spor de valoare. În ceea ce privește cheltuielile cu amortizarea, așa cum a reținut expertul desemnat în cauză, pârâta reclamantă nu a atașat înscrisuri din care să reiasă cheltuielile efectuate cu aceste reparații, sporul de valoare din documentele contabile sunt doar rezultatul unor actualizări la valoarea de piață impusă de actele normative. De asemenea, nu poate fi încadrată în cheltuială utilă și necesară nici plata impozitului pe venit, întrucât această cheltuială nu a dus la conservarea bunului, ci ea a rezultat din valoarea chiriei încasate, ca o obligație legală.

Curtea a reținut incidența dispozițiilor art. 1084 C. civ., potrivit cărora reclamantei apelante, pentru repararea prejudiciului suferit, i se cuvin daune interese constând atât în actualizarea sumei cu rata inflației (damnum emergens), cât și dobânda legală (lucrum cessans). Astfel, actualizarea sumei în raport de rata inflației nu poate fi considerată o sancțiune, ci mai degrabă o modalitate de asigurare a unui echilibru valoric în condițiile de instabilitate a monedei naționale. Acordarea sumei reactualizată în raport de rata inflației se impune și ca urmare a respectării principiului reparării integrale a prejudiciului, consacrat de dispozițiile articolului 1084 C. civ., potrivit căruia riscul devalorizării monedei naționale aparține debitorului.

Caracterul compensatoriu al actualizării rezidă în faptul că prin aceasta se repară partea din beneficiul nerealizat care nu este acoperit de dobânda legală. În timp ce dobânda reprezintă prețul lipsei de folosință, actualizarea cu inflația urmărește conservarea valorii reale a obligațiilor bănești.

Având în vedere că natura juridică a dobânzii este diferită de natura juridică a actualizării obligației cu rata inflației, curtea, la stabilirea cuantumului prejudiciului, a luat în calcul atât actualizarea cu rata inflației, cât și dobânda legală, astfel cum au fost menționate în raportul de expertiză contabilă întocmit în dosar.

Împotriva aceste decizii a declarat recurs pârâta RA-APPS, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta a arătat următoarele:

- Reclamanta nu a dovedit reaua credință a pârâtei, aceasta din urmă fiind de bună credință pe întreaga perioadă a perceperii chiriilor. Până la soluționarea irevocabilă a contestației formulate în baza Legii nr. 10/2001, regia a încasat chiria pentru imobil în baza contractelor de închiriere în vigoare în acea perioadă, legal încheiate conform prevederilor H.G. nr. 60/2005.

Pârâta a executat de buna voie titlul reclamantei, decizia civilă nr. 432 din 16.06.2010 pronunțată de Curtea de Apel București. La data pronunțării acestei decizii, încă nu era tranșată irevocabil cererea de chemare în judecată privind restituirea imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001.

Deși hotărârea era definitivă, putând fi pusă în executare de apelanta-reclamantă după data de 16.06.2010, totuși aceasta nu a formulat o cerere în acest sens către pârâtă, așteptând încă un an să formuleze această cerere (după data de 09.05.2011, data deciziei nr. 3766 pronunțate de ÎCCJ, prin care sentința nr. 1431/2009 a devenit și irevocabilă).

O altă dovadă a bunei credințe este, în opinia recurentei, și faptul că reclamanta a fost pusă în posesie fără a fi necesară intervenția unui executor judecătoresc și înainte de a achita suma de 10.982 RON datorată RA-APPS, reprezentând contravaloarea corpului de clădire utilitar, conform dispozitivului sentinței civile nr. 1431/2009 a Tribunalului București.

- Reclamanta este obligată, în conformitate cu prevederile art. 997 C. civ., să restituie pârâtei cheltuielile făcute pentru conservarea lucrului. Dovada conservării imobilului o constituie tocmai administrarea acestuia în condiții optime, imobilul fiind astfel protejat de degradare și distrugere. În lipsa diligențelor pârâtei, reclamanta ar fi preluat o ruină din centrul capitalei.

În categoria cheltuielilor de administrare intră și cheltuielile solicitate prin cererea reconvențională. În mod greșit instanța de apel a considerat că amortizarea, impozitul pe teren și pe clădire nu sunt cheltuieli ce privesc conservarea imobilului, neținând cont de dispozițiile art. 997 C. civ., și nici de prevederile contabile și fiscale.

Amortizarea este alocarea sistematică, pe cheltuieli de exploatare, a valorii unui activ imobilizat pe durata de utilizare economică a acestuia. Reglementările contabile și fiscale aplicabile sunt: Legea contabilității nr. 82/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare; Reglementările contabile conforme cu directivele europene, aprobate prin Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1.752/2005, cu modificările și completările ulterioare; Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare; Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, cu modificările și completările ulterioare; Hotărârea Guvernului nr. 105/2007 privind stabilirea valorii de intrare a mijloacelor fixe.

Amortizarea fiscală se calculează începând cu luna următoare celei în care imobilizarea corporală amortizabilă este pusă în funcțiune, până la recuperarea integrală a valorii de intrare, conform duratelor normale de funcționare stabilite în catalogul privind clasificarea și duratele normale de funcționare a mijloacelor fixe.

Durata normală de funcționare este durata de utilizare în care se recuperează, din punct de vedere fiscal, valoarea de intrare a imobilizărilor pe calea amortizării. Duratele normale de funcționare a imobilizărilor corporale amortizabile se preiau din catalogul aprobat prin H.G. nr. 2.139 din 30.11.2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 46 din 13 ianuarie 2005.

Obligațiile fiscale sunt impuse de Statul Român oricărei persoane fizice sau juridice din România. Impozitul pe clădirile și terenurile aflate în proprietatea persoanelor juridice sunt considerate cheltuieli deductibile și sunt datorate pe întreg anul fiscal de către persoana juridică care are în proprietate imobilul la data de 31 decembrie a anului fiscal anterior, conform Legii nr. 571/2003, privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare.

Impozitul pe clădiri și pe teren este datorat anual, de către unitatea ce administrează proprietatea privată și/sau publică a Statului Român, astfel cum este prevăzut la art. 249 alin. (3) și art. 256 alin. (3)- Titlul IX din Codul fiscal în vigoare la nivelul anului 2010 .

Impozitul pe clădiri se aplică pentru orice clădire deținută de o persoană juridică aflată în funcțiune, în rezerva sau în conservare, chiar dacă valoarea sa a fost recuperată integral pe calea amortizării, acestea fiind cheltuieli obligatorii, deci necesare.

Raportându-se la dispozițiile legale și la considerațiile anterior enunțate, recurenta pârâtă concluzionează că instanța de apel ar fi trebuit să diminueze valoarea fructelor civile cu cheltuielile efectuate pentru conservarea imobilului, deoarece, în caz contrar, ne aflăm în fața unei îmbogățiri fără just temei a intimatei reclamante. Aceasta va încasa fructele civile ca și când ar fi fost deja proprietarul imobilului, fără a-și achita obligațiile fiscale prevăzute de legislația fiscală.

- Hotărârea instanței de apel este data cu încălcarea prevederilor art. 292 din C. proc. civ., deoarece a acordat atât actualizarea fructelor civile cu rata inflației, cât și dobânda legală, deși apelanta-reclamanta a solicitat în fața instanței de fond prin cererea de chemare în judecată, precizată, doar dobânda legală aferentă chiriei încasate.

Instanța de apel, în mod nelegal, a admis actualizarea valorii fructelor civile cu rata inflației, deoarece sumele stabilite în RON prin expertiza contabilă au avut la baza chiriile stabilite prin contractele de închiriere în moneda străină (dolar, și apoi euro). Atât dolarul, cat și euro, au înregistrat creșteri constante, deci nu poate fi vorba despre fluctuații monetare, care să justifice actualizarea sumei cu rata inflației.

Examinând decizia civilă recurată, prin prisma motivului de recurs invocat și a argumentelor aduse în dezvoltarea acestuia, Înalta Curte reține următoarele:

- Prima critică invocată de recurenta pârâtă, în cadrul căreia se susține faptul că intimata reclamantă nu a dovedit reaua sa credință și că, dimpotrivă, recurenta a dovedit că a fost de bună credință pe întreaga perioadă a perceperii chiriilor, nu poate fi primită, deoarece problema de drept referitoare la momentul de la care posesorul se consideră ca fiind de rea credință a fost soluționată de instanța de recurs în primul ciclu procesual, iar dezlegarea dată are caracter obligatoriu în rejudecare.

Astfel, în ceea ce privește momentul de la care pârâta a cunoscut viciile titlului său, devenind aplicabile dispozițiile art. 487 C. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, prin decizia de casare nr. 743 din 30.03.2016, că este data pronunțării deciziei civile nr. 432/A din 16.06.2010 a Curții de Apel București, prin care s-a respins apelul formulat împotriva sentinței civile nr. 1431 din 11.12.2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, deoarece, la această dată, sentința de restituire a imobilului către reclamantă a rămas definitivă, deci și executorie, conform art. 377 alin. (1) din C. proc. civ. din 1865.

Aplicând în mod corect prevederile art. 315 alin. (1) din C. proc. civ. din 1865, instanța de apel, în rejudecare, a reținut ca fiind o problemă irevocabil tranșată de către instanța de casare cea referitoare la buna sau reaua credință a pârâtei și data la care aceasta a încetat a mai fi de bună credință, calculând în mod corect suma reprezentând fructele încasate de posesorul de rea credință începând cu data de 16.06.2010.

În prezentul recurs, formulat împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, în rejudecare, după casarea cu trimitere, recurenta pârâtă nu mai poate invoca nelegalitatea soluției sub aspectul datei de la care a fost considerată de rea credință, deoarece astfel de critici privesc indirect soluția dată de instanța supremă în primul recurs asupra acestei probleme de drept.

Readucerea în dezbaterea judiciară, în calea de atac a recursului, a aspectului referitor la atitudinea subiectivă a pârâtei cu ocazia perceperii fructelor și data la care aceasta a încetat a mai fi de bună credință, ignoră efectele pe care le produce autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor jurisdicționale irevocabile în interiorul aceluiași proces. Modalitatea în care instanța de recurs, prin decizia de casare, dă dezlegare unui aspect litigios se impune, fără posibilitatea de a fi contrazisă cu ocazia rejudecării. Aceasta datorită efectului pozitiv al lucrului judecat potrivit căruia statuările irevocabile ale unei hotărâri judecătorești se impun, deopotrivă, părților și instanței ulterioare, care nu pot ignora efectele unei judecăți anterioare, care a tranșat definitiv un aspect al litigiului.

- Criticile referitoare la soluția de respingere a cererii reconvenționale, menținută de instanța de apel în rejudecare, sunt parțial fondate, în privința sumelor solicitate de pârâtă cu titlu de impozit plătit pentru construcții și taxa plătită pentru teren în perioada în care s-a stabilit că posesia sa nu a mai fost exercitată cu buna credință.

Potrivit art. 249 alin. (1) și art. 256 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în vigoare în perioada de referință pentru care se solicită cheltuielile în prezentul litigiu, orice persoană care deține în proprietate clădiri și terenuri pe teritoriul României datorează anual impozit pe clădiri și impozit pe teren.

Doctrina juridică definește actele de administrare ca fiind acele acte prin care se tinde la o normală exploatare și punere în valoare a unui bun sau a unui patrimoniu. De asemenea, tot în doctrină, se exemplifică, ca fiind acte de administrare perceperea fructelor, asigurarea unor bunuri, reparațiile de întreținere, plata impozitului, închirierea unor bunuri, etc. în consecință, pentru o normală punere în valoare a unui bun impozabil, persoana fizică sau juridică, proprietară a acestui bun, este obligată să achite impozitul datorat pentru bunul respectiv.

Întrucât reclamanta a solicitat și a obținut în prezenta cauză restituirea de către pârâtă a sumelor încasate de aceasta din închirierea imobilului, este firesc să suporte și cheltuiala pe care pârâta a făcut-o pentru a putea pune în valoare bunul, deoarece plata impozitelor și a taxelor datorate statului pentru construcții și teren reprezintă cheltuieli inerente proprietății, pe care și reclamanta, în calitate de proprietar, le-ar fi efectuat pentru a putea obține beneficii de pe urma imobilului.

Constatând că, potrivit calculelor din tabelul anexă la raportul de expertiză efectuat în cauză, valoarea totală a sumelor datorate cu acest titlu, aferente perioadei 16.06.2010 - 08.12.2011, este de 12.748,76 RON (din care: 220,06 RON impozit pe garaj, 11.182,22 RON impozit pe clădiri și 1.346,48 RON taxa pe teren), se impune admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, iar în urma admiterii apelului declarat de reclamanta Academia Română împotriva sentinței civile nr. 104 din 26 ianuarie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a III - a civilă, schimbarea în parte a sentinței, în sensul admiterii în parte și a cererii reconvenționale, în limita sumei de 12.748,76 RON reprezentând impozit pe clădiri și garaj și taxa pe teren, astfel că, în final, prin efectul compensării datoriilor reciproce din acest litigiu, pârâta datorează reclamantei suma 786.668,30 RON.

În ceea ce privește critica recurentei referitoare la pretențiile decurgând din amortizarea imobilului, Înalta Curte constată că acestea au fost în mod corect respinse, pentru următoarele considerente:

Amortizarea unui imobil aflat în patrimoniul unei persoane juridice cu activitate economică este un proces financiar de recuperare treptată a valorii activului și de constituire a unui fond de amortizare destinat înlocuirii activului atunci când acesta și-a atins durata de viață economică sau limita de uzură fizică și morală. Așa cum arată chiar recurenta, în motivele de recurs, amortizarea constă în alocarea sistematică, pe cheltuieli de exploatare, a valorii unui activ imobilizat pe durata de utilizare economică a acestuia.

Prin mecanismul amortizării nu se ajunge la o pierdere patrimonială, deoarece sumele alocate din punct de vedere contabil, cu acest titlu, nu ies din patrimoniul societății, ci alimentează fondul de amortizare, care rămâne la dispoziția acesteia, acest fond fiind sursa principala de finanțare a cheltuielilor materiale legate de înlocuirea fizică a fondurilor fixe scoase din funcțiune, datorita uzurii lor. În consecință, pârâta nu poate pretinde obligarea proprietarului recunoscut în justiție la plata sumelor evidențiate în contabilitatea sa cu titlu de amortizare, deoarece acestea nu reprezintă cheltuieli necesare și utile în legătură cu bunul, care să fi diminuat patrimoniul posesorului și care să poată fi cerute de la adevăratul proprietar.

- Este nefondată și critica referitoare la încălcarea prevederilor art. 292 din C. proc. civ., textul nefiind incident în speță, deoarece are în vedere limitarea folosirii în apel a altor motive, mijloace de apărare sau dovezi, decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare.

Aspectul invocat de recurentă - acordarea de către instanța de apel a valorii actualizate cu rata inflației, deși reclamanta nu a solicitat prin acțiune decât dobânda legală - ar putea pune problema eventualei nesocotiri a prevederilor art. 294 alin. (1) din C. proc. civ., care limitează efectul devolutiv al apelului, împiedicând formularea de cereri noi în apel, cu excepția celor prevăzute la alin. (2) al aceluiași articol (dobânzi, rate, venituri ajunse la termen și orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe, precum și compensația legală), însă recurenta nu a invocat încălcarea acestui text legal și nici nu a formulat critici de nelegalitate care să permită instanței de recurs cenzurarea soluției din perspectiva acestei prevederi legale.

Înalta Curte constată că, în speță, reclamanta a precizat cererea de chemare în judecată, în sensul actualizării sumelor cu rata inflației, la data de 05.09.2016, în rejudecarea apelului, după casarea cu trimitere. Apelanta reclamantă a precizat acțiunea prin raportare la problemele de drept dezlegate prin decizia de casare, astfel încât, a solicitat admiterea probei cu expertiză evaluatoare pentru perioada 16.06.2010- 08.12.2011, prin raportare la contractele de închiriere nr. x și nr. y încheiate între RA-APPS și Ambasada A., solicitând actualizarea sumelor cu rata inflației, fără luarea în considerare a cheltuielilor efectuate de RA-APPS cu administrarea imobilului.

Instanța de apel a reținut că actualizarea sumei în raport cu rata inflației nu poate fi considerată o sancțiune, ci mai degrabă o modalitate de asigurare a unui echilibru valoric în condițiile de instabilitate a monedei naționale. S-a mai reținut că acordarea sumei actualizate în raport cu rata inflației se impune și ca urmare a respectării principiului reparării integrale a prejudiciului, consacrat de dispozițiile articolului 1084 din C. civ. din 1864, potrivit cărora riscul devalorizării monedei naționale aparține debitorului.

Ca atare, în opinia instanței de apel, cererea de actualizare a sumei cu rata inflației nu constituie o cerere nouă, deoarece pretenția dedusă judecății este aceeași, actualizarea valorii reprezentând modalitatea de reparare integrală a pierderii suferite de creditor, sub aspectul daunelor compensatorii, constând în valoarea reală a obligației bănești la data efectuării plății.

Raționamentul instanței de apel nu este contrazis prin critici concrete în recurs, deoarece recurenta pârâtă se limitează la invocarea încălcării prevederilor art. 292 din C. proc. civ. (text care, așa cum s-a menționat anterior, nu este incident în cauză), fără a arăta argumentele pentru care este nelegală soluția instanței de apel sub aspectul acordării valorii actualizate a chiriei.

În ceea ce privește susținerea recurentei, în sensul că nu a existat fluctuație monetară care să justifice actualizarea sumei cu rata inflației, deoarece sumele stabilite în RON prin expertiza contabilă au avut la baza chiriile stabilite prin contractele de închiriere în moneda străină, Înalta Curte are în vedere că, potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanței raportat la motivul de recurs invocat. În calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecății fiind legalitatea hotărârii pronunțate în apel.

În acest context, se constată că susținerea recurentei vizând modul de calcul al sumei stabilite prin raportul de expertiză se referă la o împrejurare de fapt, care putea fi cenzurată de instanța de apel în cadrul unor eventuale obiecțiuni la raportul de expertiză, nicidecum în recurs, unde instanța este limitată la motivele de modificare sau casare prevăzute expres și limitativ de art. 304 din C. proc. civ.

În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (3) teza întâi raportat la art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., s-a admis recursul declarat de pârâtă și s-a modificat decizia din apel, iar în urma admiterii apelului declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 104 din 26 ianuarie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a III - a civilă, s-a schimbat în parte sentința, în sensul admiterii în parte și a cererii reconvenționale, în limita sumei de 12.748,76 RON, menținând celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței.

ÎNALTA CURTE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Administrația Patrimoniului de Stat - RA, fostă Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat împotriva deciziei nr. 94/A din data de 5 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Modifică în parte decizia recurată, în sensul că, în urma admiterii apelului declarat de reclamanta Academia Română împotriva sentinței civile nr. 104 din 26 ianuarie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a III - a civilă și a schimbării în parte a sentinței, admite în parte acțiunea și admite în parte cererea reconvențională.

Obligă pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 799.417,06 RON reprezentând contravaloarea chiriei pentru perioada 16.06.2010-8.12.2011, dobândă legală și actualizare cu indicele de inflație.

Obligă pe reclamantă să plătească pârâtei suma de 12.748,76 RON reprezentând impozit pe clădiri și garaj și taxa pe teren.

Compensează datoriile reciproce și obligă pe pârâtă să plătească reclamantei suma 786.668,30 RON .

Menține celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 07.06.2018.