ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3309/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1.Hotărârea atacată cu recurs Prin sentința civilă nr. 3382 din 14 septembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții P.P.C. și N.P.F.R. în contradictoriu cu pârâții Academia Română, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, H.I., D.D.

și S.M., și, în consecință, a obligat pârâtul Academia Română să efectueze demersurile necesare pentru radierea terenului în suprafață de 746 mp, situat în București, sector 1 ce a făcut obiectul dispoziției de restituire din 16 februarie 2004 emisă de Academia Română, din inventarul bunurilor aflate în proprietatea publică a statului, respingând cererea de anulare a adresei din 25 septembrie 2008 ca neîntemeiată Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că prin dispoziția de restituire din 16 februarie 2004 Academia Română în calitate de unitate deținătoare a dispus în temeiul Legii nr. 10/2001 restituirea către reclamanți a terenului în suprafață de 746 mp situat în București, sector 6, dreptul de proprietate astfel dobândit fiind intabulat în CF București, sector 6. Ulterior, reclamanții au constatat că terenul figurează încă în inventarul bunurilor aflate în domeniul public al statului, motiv pentru care s-au adresat Academiei Române pentru soluționarea situației, iar aceasta, prin adresa din 25 septembrie 2008 a răspuns în sensul că raporturile dintre instituție și reclamanți s-au încheiat prin intabularea dreptului de proprietate dobândit de aceștia asupra terenului obiect al restituirii.

A mai reținut instanța de fond că, potrivit Ministerului Finanțelor Publice, din adresa din 11 mai 2010, reiese că terenul situat în București, sector 6, cu o suprafață de 10698 mp, aflat în administrarea Academiei Române se află înscris în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului. Curtea, apreciind că adresa din 25 septembrie 2008, atacată în prezenta cauză, nu îndeplinește cerințele art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 pentru a putea fi considerată un act administrativ tipic, neavând aptitudinea de a produce efecte juridice, în raport de finalitatea urmărită de reclamanți, respectiv scăderea terenului din inventarul bunurilor aflate în domeniul public al statului instanța, a analizat-o din perspectiva încorporării unui eventual refuz nejustificat de soluționare a cererii formulate potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.

Sub acest aspect, instanța de fond, examinând cauza prin prisma dispozițiilor legale incidente, în speță art. 22 din Legea nr. 213/1998 și art. 2 alin. (1) din H.G.

1705/2006, și în contextul înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, a concluzionat că responsabilitatea efectuării modificării în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului privind suprafața de teren retrocedată revine Academiei Române, în calitate de ordonator principal de credite, cu respectarea prevederilor legale în vigoare, și, atâta timp cât la momentul restituirii terenului prin dispoziția din 16 februarie 2004 terenul de 746 mp situat în București, sector 1, făcea parte din domeniul public al statului și aflat în administrarea Academiei Române, iar din adresa Ministerului Finanțelor Publice din 11 mai 2010 reiese că pârâta nu a întreprins nici o măsură în vederea modificării inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, în sensul scoaterii terenului în suprafață de 746 mp din această evidență, răspunsul primit de reclamanți prin adresa din 25 septembrie 2008 îmbracă forma unui refuz nejustificat, așa cum este definit de art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004..

2.Recursul declarat în cauză Împotriva sentinței nr. 3382 din 14 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Academia Română, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în raport de care a susținut, în esență, următoarele: Astfel, susține recurenta că în mod greșit a reținut instanța de fond că din cuprinsul adresei din 11 mai 2010 emise de Ministerul finanțelor Publice, se face dovada faptului că imobilul teren restituit prin decizia din 13 februarie 2004, în suprafață de 756 mp este înscris în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, iar pe de altă parte Anexa 17 din H.G. nr. 1705/2006 atestă doar suprafața totală de teren înscrisă în inventarul centralizat, adresă la care se află imobilul, însă nu arată și amplasamentul acestei suprafețe.

Prin urmare, consideră recurenta din acest inventar nu poate rezulta că terenul restituit reclamanților în suprafață de 746 mp face parte din cei 10.698 mp înscriși în inventarul centralizat al bunurilor domeniului public. Mai arată, recurenta că instanța de fond nu a ținut cont de faptul că prin suprapunerea celor două planuri cadastrale, respective cel al terenului aflat în administrarea sa și cel al terenului restituit reclamanților prin dispoziția de restituire din 2004, se poate observa cu ușurință că respectivul teren nu face parte din terenul administrat de recurentă prin Institutul de Biologie înscris în inventarul centralizat al bunurilor care aparțin domeniului public al statului și intabulat conform actelor depuse.

Printr-o altă critică susține recurenta că nu a susținut în fața instanței de fond, cum în mod greșit se reține în considerentele hotărârii recurate, faptul că terenul restituit nu s-ar fi aflat în administrarea sa, în condițiile în care terenul revendicat a făcut parte dintr-o suprafață de teren mai mare, primită în administrare, ci doar faptul că acesta nu a fost inclus niciodată în inventarul centralizat al bunurilor care aparțin domeniului public al statului.

3.Hotărârea instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente: Înalta Curte constată, în primul rând, că prin criticile de recurs formulate, recurenta procedează la reiterarea aspectelor invocate în fața instanței de fond, cărora li s-a răspuns în mod corect și detaliat în considerentele hotărârii recurate, condiții în care nu va relua argumentele expuse de judecătorul fondului ci își va limita analiza la criticile care se circumscriu unor reale motive de recurs.

Astfel, față de împrejurarea că prin dispoziția de restituire din 16 februarie 2004, recurenta, în calitate de unitate deținătoare, a dispus în temeiul Legii nr. 10/2001 restituirea către reclamanți a terenului în suprafață de 746 mp situat în București, sector 6, dreptul de proprietate astfel dobândit fiind intabulat în CF București, sector 6, în cod corect instanța de fond a reținut că incumbă recurentei, în calitate de ordonator principal de credite, obligația de a face demersurile necesare pentru scoaterea respectivului teren din inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, aprobat prin H.G. nr. 1705/2006, anexa 17, neavând relevanță sub acest aspect măsurătorile cadastrale ulterioare invocate de recurentă în raport de dispozițiile art. 22 din Legea nr. 213/1998 și art. 2 alin. (1) din H.G.

nr. 1705/2006. Prin urmare susținerile recurentei referitoare la faptul că terenul ce a făcut obiectul dispoziției de restituire din 16 februarie 2004 nu figurează în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, aprobat prin H.G. nr. 1705/2006, anexa 17, aflate în administrarea sa sunt neîntemeiate și urmează a fi înlăturate ca atare. Având în vedere că refuzul recurentei de a soluționa favorabil cererea intimaților intră în contradicție cu dispozițiile art. 2 alin. (1) din H.G.

nr. 1705/2006 potrivit cărora modificările de orice fel intervenite în inventarul bunurilor din domeniul public al statului se aprobă numai prin acte normative adoptate în acest sens și se operează în inventarul bunurilor din domeniul public al statului de către ordonatorii principali de credite, în termen de 10 zile de la intrarea în vigoare a acestora, în mod corect a apreciat instanța de fond că în cauză devin incidente dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. i) din LCA.

În raport de considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanța de fond, în baza probatorului administrat în cauză, a reținut în mod corect că răspunsul primit de intimați din partea recurentei prin adresa din 25 septembrie 2008, îmbracă forma unui răspuns nejustificat, așa cum este definit de art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrative, așa încât a pronunțat hotărârea recurată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor legale incidente și cu respectarea exigențelor art. 261 alin. (5) C. proc. civ.. În consecință, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de către Academia Română, împotriva sentinței civile nr. 3382 din 14 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iunie 2011.