ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3766/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3766/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1431 din

11 decembrie 2009 pronunțată în Dosar nr. 32427/3/2007 de Tribunalul București,

s-a admis cererea precizată formulată de reclamanta Academia Română împotriva deciziei

nr. 271 din 27 august 2007 emisă de Regia Autonomă - Administrația

Patrimoniului Protocolului de Stat și, în consecință, s-a dispus anularea deciziei

nr. 271/2007, s-a constatat că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită

la restituirea imobilului situat în București, strada T.A., sector 2, a fost obligată

pârâta să restituie reclamantei în natură imobilul situat în București, strada T.A.,

sector 2, compus din teren în suprafață de 925 m.p. și construcțiile edificate pe

acesta, respectiv corpul principal cu suprafața construită de 259 m.p., corp clădire

anexă cu suprafața de 131 m.p. și corp clădire utilitar fostă trofă, cu suprafața

de 6 m.p. A fost obligată reclamanta la 10.982 RON reprezentând valoarea de piață

a corpului utilitar, iar pârâta la 2.407,2 RON cheltuieli de judecată, reprezentând

onorariu de expertiză.

Pentru a pronunțat

această hotărâre, instanța de fond a reținut în esență următoarea situație de fapt

și de drept:

La data de 09

iunie 2005 a fost înregistrată la Regia Autonomă - Administrația Patrimoniului

Protocolului de Stat notificarea nr. AA/2005. Prin decizia nr. 271 din 28

august 2007 pârâta a respins notificarea ca fiind nedovedită, iar reclamanta a contestat

această decizie și a solicitat restituirea în natură a imobilului.

Analizând probele

administrate, instanța a reținut că imobilul din București, strada T.A., sector

1, a aparținut lui C.R.M. Acesta, prin testamentul din 12 august 1927, a instituit

ca legatar universal asupra întregii sale averi Academia Română. Prin acest testament

și prin acceptarea legatului, conform Decretului Regal nr. 119 publicat în M. Of.

nr. 22/28.01.1931, acest imobil a trecut în proprietatea reclamantei.

S-a mai reținut

că, potrivit inventarului nr. BB/1930 al Tribunalului Ilfov, în patrimoniul defunctului

C.R.M., la decesul acestuia se afla și imobilul din strada D. din București, iar

potrivit actului din 10 februarie 1931 al Tribunalului Ilfov, a fost admisă cererea

formulată de Academia Română și aceasta a fost trimisă în posesia de drept asupra

întregii averi rămase de pe urma defunctului C.R.M.

De asemenea, instanța

a reținut că prin procesul-verbal de carte funciară nr. CC/1940, imobilul situat

în București, strada D., compus din teren în suprafață de 920 m.p. și construcția

ridicată pe acesta a fost înscris ca proprietar Academia Română.

Fată de aceste

constatări, instanța a arătat că reclamanta a făcut dovada calității sale de persoană

îndreptățită la măsuri reparatorii, conform art. 3 lit. a) și art. 4 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001.

Instanța a mai

reținut că imobilul a trecut în patrimoniul statului în baza Deciziei Consiliului

de Miniștri nr. 1486/1948, publicat în M. Of. nr. 260/08.11.1948, fiind preluat

de la Academia Română.

Având în vedere

aceste constatări, instanța a reținut incidența art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea

nr. 10/2001 și a înlăturat susținerile pârâtei ca fiind neîntemeiate.

S-a mai reținut

că imobilul nu este afectat de detalii de sistematizare, astfel că, în temeiul

art. 9 din Legea nr. 10/2001 s-a apreciat întemeiată cererea de restituire în natură.

Referitor la individualizarea

imobilului, s-a reținut că la dosar s-au depus două expertize care au concluzionat

faptul că imobilul solicitat este același cu cel deținut de reclamantă în anii anteriori

și că în plus, pe teren se află o construcție nouă, reprezentând 0,8% din suprafața

construcției vechi, cu o valoare de circulație de 10.982 RON.

De asemenea, s-a

reținut că actuala stradă T.A. a mai purtat denumirea de D.L. începând cu anul 1933,

iar anterior acestui an a purtat denumirile de strada D., strada D.L., strada S.,

strada N.F.

În ceea ce privește

corpul de clădire utilitar care din raportul de expertiză rezultă că a fost construit

ulterior, s-a arătat că potrivit art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, se restituie

și construcțiile edificate pe terenul restituit care nu mai sunt necesare unității

deținătoare dacă persoana îndreptățită achită acesteia o despăgubire reprezentând

valoarea de piață a construcției, astfel că în temeiul acestor dispoziții a fost

obligată reclamanta să achite pârâtei suma de 10.982 RON reprezentând valoarea de

piață a corpului de clădire utilitar.

Împotriva sentinței

a declarat apel Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat RA.

În motivarea cererii

de apel au fost susținute următoarele critici:

Printr-un prim

motiv s-a susținut, în sinteză, că în mod greșit, s-a apreciat că reclamanta a făcut

dovada calității de proprietar prin aceea că imobilul a fost preluat de la reclamantă

prin Decizia Consiliului de Miniștri nr. 1486/1948.

Apelanta arată

că imobilul este evidențiat în H.G. nr. 265/2005 poziția DD anexa 6 și se află în

proprietatea statului și în administrarea Administrația Patrimoniului

Protocolului de Stat RA.

Se mai arată că

reclamanta nu a făcut dovada proprietății conform art. 23 din Legea nr. 10/2001,

depunând la dosar testamentul lăsat de C.R.M. și dovada acceptării legatului prin

Decretul Regal nr. 119, publicat în M. Of. nr. 22/28.01.1931, S-a mai reținut că,

deși i s-a solicitat completarea dosarului de notificare, nu a înțeles să procedeze

în acest sens, enumerând în cererea de apel ce înscrisuri nu au fost depuse și care

erau necesare în soluționarea notificării.

În finalul acestui

motiv se arată că statul ar fi preluat imobilul prin Decretul nr. 92/1950, poziția

YY de la M.G.N. și I., situație în care reclamanta nu poate fi considerată persoană

îndreptățită.

Printr-un al doilea

motiv s-a susținut că instanța de fond nu a analizat în totalitate motivarea de

respingere a notificării.

În dezvoltarea

acestui motiv s-a arătat că instanța nu s-a pronunțat cu privire la faptul că depunerea

de acte noi în faza contencioasă contravine prevederilor legale, prevederi care

arată că se pot depune acte pentru dovedirea calității până la soluționarea notificării.

Apelanta arată

că instanța era investită cu verificarea legalității deciziei în limita actelor

depuse în faza administrativă și nu și cu privire la actele depuse în faza contencioasă,

procedând la o analiză a probelor depuse în faza contencioasă a încălcat dispozițiile

art. 23 din Legea nr. 10/2001, depunerea ulterioară de acte contravenind acestor

prevederi.

Prin decizia civilă

nr. 432A din 16 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins

ca nefondat apelul formulat de pârâta Regia Autonomă – Administrația Patrimoniului

și Protocolului de Stat împotriva sentinței civile nr. 143 din 11 decembrie 2009

a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Instanța de apel

a reținut în esență, în primul rând că o dată cu notificarea s-a depus testamentul

lăsat de C.R.M. și dovada acceptării legatului prin Decretul Regal nr. 119 publicat

în M. Of. nr. 22/28.01.1931, or, testamentul și acceptarea acestuia reprezintă actul

de proprietate al reclamantei, situație în care, încă de la depunerea notificării

însoțită de aceste acte, s-a dovedit calitatea de persoană îndreptățită.

Fiind dovedită

această calitate, apelanta-pârâtă avea posibilitatea numai de a dovedi o situație

contrară. Or, din toate probele administrate în faza administrativă nu a rezultat

o situație contrară și, deci, o altă persoană îndreptățită la restituire.

Faptul că imobilul

apare evidențiat în H.G. nr. 265/2005 ca fiind proprietate de stat nu înlătură calitatea

de persoană îndreptățită a reclamantei Academia Română de restituirea în natură

a imobilului.

În consecință,

la data soluționării notificării existau suficiente probe pentru a se reține calitatea

de persoană îndreptățită la restituire a Academiei Române.

Susținerea potrivit

cu care Statul Român ar fi preluat imobilul în baza Decretului nr. 92/2950 de la

numiții M.G.N. și I., nu poate fi primită, întrucât la dosar există numeroase înscrisuri,

cum este Decizia Consiliului de Miniștrii nr. 1486/1948, publicată în M. Of.

nr. 260/08.11.1948, din care rezultă expres faptul că imobilul a trecut în patrimoniul

statului de la fostul proprietar Academia Română.

În consecință,

în mod legal instanța de fond a reținut că intimata-reclamantă este persoană îndreptățită

și, deci, că netemeinic și nelegal s-a reținut în decizia nr. 271 din 27 august

2007 faptul că nu s-a dovedit calitatea de fost proprietar.

Referitor la cel

de-al doilea motiv, care, în esență, invocă o decădere din dreptul de a mai administra

probe în fața instanțelor de judecată, deoarece administrarea de probatorii s-ar

fi făcut doar până la soluționarea notificării.

Este adevărat

faptul că art. 23 din Legea nr. 10/2001 arată că actele doveditoare pot fi depuse

până la dată soluționării, dar tot atât de adevărat este și faptul că nu există

nicio prevedere legală cuprinsă în Legea nr. 10/2001 care să stabilească în mod

imperativ o decădere din dreptul de a se proba pretențiile. Pe de altă parte, dispozițiile

art. 103 C. proc. civ. nu sunt aplicabile pentru decăderea de a administra probatorii,

aceste dispoziții referindu-se la acte de procedură și nu la mijloacele probatorii.

De altfel, însăși

reglementarea căii de atac împotriva dispoziției face posibilă aplicarea art. 112

C. proc. civ., contestația nefiind altceva decât o cerere de chemare în judecată

cu o denumire proprie.

În acest sens,

legal este posibilă orice dovadă și după soluționarea notificării, atât în faza

procesuală exercitată în fața instanței de fond, cât și în apel și, în consecință,

cel de-al doilea motiv de apel este nefondat; instanța a fost investită conform

cererii de chemare în judecată să verifice dacă reclamanta este persoană îndreptățită

la restituirea în natură și, pe cale de consecință, să dispună cu privire la dispoziția

emisă de apelantă.

Împotriva acestei

decizii în termen legal, a declarat recurs pârâta Regia Autonomă – Administrația

Patrimoniului Protocolului de Stat, invocând motivul prev. de art. 304 pct. 9 și

susține nelegalitatea acesteia sub următoarele aspecte:

Se arată că, instanța

de apel a apreciat în mod greșit că reclamanta și-a dovedit calitatea de proprietar

asupra imobilului în litigiu, invocând Decizia Consiliului de Miniștrii nr. 1486/1948,

care stabilește că imobilul a fost preluat de la reclamanta Academia Română.

În același sens

menționează că, imobilul din București strada T.A., sector 2, cu teren aferent în

suprafață de 1.019 m.p., așa cum este evidențiat în H.G. nr. 265/2005, poziția XX,

anexa 6, se află în proprietatea statului și administrarea Regia Autonomă –

Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat.

Recurenta susține

că, reclamanta nu și-a îndeplinit cerințele impuse de art. 23 din Legea nr. 10/2001

republicată și actualizată prin Legea nr. 247/2005, în sensul că nu s-au depus acte

doveditoare suficiente până la data soluționării notificării, referitoare la calitatea

de persoană îndreptățită.

Mai arată că,

în mod greșit instanța de apel a reținut că la data soluționării notificării, existau

suficiente probe care să-i dovedească calitatea de persoană îndreptățită.

O altă critică

se referă la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ.,

în sensul că reținându-i-se culpa procesuală a fost obligată la plata cheltuielilor

de judecată, în cuantum de 2.407,2 RON.

Examinând recursul

prin prisma criticii formulate, în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte îl reține ca nefondat, pentru considerentele de mai jos.

Referitor la susținerea

recurentei că instanța de apel în mod greșit a apreciat că reclamanta a făcut dovada

calității de proprietar prin Decizia Consiliului de Miniștrii nr. 1486/1948 cu privire

la imobilul în litigiu, se reține că aceasta este nefondată, întrucât instanța de

apel s-a pronunțat cu privire la cererea reclamantei pe baza înscrisurilor anexate,

din conținutul cărora rezultă că Academia Română avea calitatea de proprietară la

data preluării abuzive a imobilului.

În susținerea

acestui aspect sunt: testamentul lui C.R.M. din 12 august 1927, prin care a instituit

Academia Română ca legatar universal asupra întregii averi în care era inclus și

imobilul din București, strada T.A. (fostă D.L.).

În același sens

este inventarul averii mobile și imobile a defunctului, consemnată în procesul verbal

din 30 septembrie 1930, care cuprinde imobilele din litigiu.

Și Decretul Regal

nr. 119 publicat în M. Of. nr. 22/28.01.1931, potrivit căruia Academia Română a

fost autorizată să accepte legatul lăsat prin testament, evidențiază același lucru.

În foaia matricolă

a imobilului, este trecută denumirea Academiei Române la rubrica proprietar.

De altfel,

art. 4 alin. (2) din Legea nr. 752/2001 prevede că „se restituie în condițiile legii,

în patrimoniul Academiei Române, bunurile mobile și imobile de care aceasta a fost

deposedată în mod abuziv, cu sau fără titlu”, iar art. 4 alin. (4) dispune ca „bunurile

mobile și imobile cu caracter agro-silvic, precum și celelalte categorii de bunuri

mobile și imobile, care au aparținut Academiei Române și care au fost trecute în

mod abuziv în folosința sau administrarea unor ministere și instituții publice,

prin decizia Consiliului de Miniștrii nr. 1684/1948” revin acesteia.

Susținerile recurentei-pârâte,

în sensul că a dovedit că reclamanta nu a putut proba calitatea de persoană îndreptățită

în sensul Legii nr. 10/2001 sunt nereale.

În mod corect

și legal, pe baza actelor anexate cauzei, instanța de apel a reținut că reclamanta

a făcut dovada calității sale de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, conform

art. 3 lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

În sensul celor

arătate mai sus sunt și dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, conform

cărora „existența și, după caz întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a

fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate, prin care s-a dispus măsura

preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive”.

Conform alin.

(2) al aceluiași art., se prevede că „în aplicarea prevederilor alin. (1) și în

absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate,

prin care s-a dispus, sau după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive,

este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar”.

De altfel, reclamanta

Academia Română a făcut dovada preluării abuzive a imobilului situat la adresa indicată

anterior, dovadă în baza căreia, în lipsa unor probe contrare, persoana individualizată

în actul normativ sau de autoritate, prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus

în executare măsura preluării abuzive, este presupusă că deține imobilul sub nume

de proprietar.

În aceste condiții,

se instituie o prezumție legală de proprietate asupra unui imobil, prezumție ce

operează în favoarea proprietarului deposedat de bunul său de către Stat.

Numai faptul că

acest imobil figurează în Decizia Consiliului de Miniștrii nr. 1486 din 02

noiembrie 1948 la poziția nr. ZZ, precum și modalitatea în care, ulterior acestuia

act, imobilul a trecut în proprietatea Ministerului Afacerilor Interne și în lipsa

oricăror alte acte contrarii, este suficient în vederea dovedirii dreptului de proprietate

al Academiei Române asupra acestui imobil.

Nefondate sunt

și susținerile recurentei pârâte potrivit cărora instanța nu s-a pronunțat cu privire

la depunerea actelor noi în faza procedurii administrative, contrar dispozițiilor

Legii nr. 10/2001, conform cărora părțile au posibilitatea să depună acte pentru

dovedirea calității până la data soluționări notificării.

În acest sens,

trebuie reținut că reclamanta a solicitat restituirea în natură a imobilului invocând

și Decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Î.C.C.J., potrivit căreia instanța de judecată

este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva

deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea

în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în

cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea

părții interesate.

În această situație,

instanța de judecată, în cadrul procedurii judiciare, are ea însăși competența de

a dispune asupra restituirii bunului care a făcut obiectul notificării, sens în

care s-a pronunțat și instanța supremă prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007, iar

în cadrul procedurii judiciare pot fi administrate orice probe utile și pertinente

cauzei, în special administrarea probei cu înscrisuri noi.

Distinct de cele

prezentate anterior, a admite afirmațiile recurentei-pârâte ar însemna că faza procedurii

judiciare ar fi lipsită de sens în cadrul soluționării notificărilor formulate în

baza Legii nr. 10/2001.

Or, rațiunea adoptării

Legii nr. 10/2001, privind situația juridică a unor imobile preluate în mod abuziv

în perioada 06 martie 1945–22 decembrie 1989 este de a înlătura prejudiciile suferite

de foștii proprietari prin abuzurile săvârșite de stat, caracterul legii fiind profund

reparatoriu.

Critica referitoare

la aplicarea greșită a disp. art. 274 alin. (1) C. proc. civ., vizând cheltuielile

de judecată la care recurenta a fost obligată de către instanța de fond a fost formulată

pentru prima dată în recurs, motiv pentru care nu va fi analizată, urmând să fie

respinsă.

De altfel, recursul

în ansamblul său, prin criticile invocate, nu se încadrează în dispozițiile prev.

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., urmează să fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta Regia Autonomă - Administrația Patrimoniului Protocolului

de Stat împotriva deciziei nr. 432A din 16 iunie 2010 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 9 mai 2011.