ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3766/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1431 din 11 decembrie 2009 pronunțată în Dosar nr. 32427/3/2007 de Tribunalul București, s-a admis cererea precizată formulată de reclamanta Academia Română împotriva deciziei nr. 271 din 27 august 2007 emisă de Regia Autonomă - Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și, în consecință, s-a dispus anularea deciziei nr. 271/2007, s-a constatat că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la restituirea imobilului situat în București, strada T.A., sector 2, a fost obligată pârâta să restituie reclamantei în natură imobilul situat în București, strada T.A., sector 2, compus din teren în suprafață de 925 m.p. și construcțiile edificate pe acesta, respectiv corpul principal cu suprafața construită de 259 m.p., corp clădire anexă cu suprafața de 131 m.p.

și corp clădire utilitar fostă trofă, cu suprafața de 6 m.p. A fost obligată reclamanta la 10.982 RON reprezentând valoarea de piață a corpului utilitar, iar pârâta la 2.407,2 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de expertiză. Pentru a pronunțat această hotărâre, instanța de fond a reținut în esență următoarea situație de fapt și de drept: La data de 09 iunie 2005 a fost înregistrată la Regia Autonomă - Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat notificarea nr. AA/2005. Prin decizia nr. 271 din 28 august 2007 pârâta a respins notificarea ca fiind nedovedită, iar reclamanta a contestat această decizie și a solicitat restituirea în natură a imobilului. Analizând probele administrate, instanța a reținut că imobilul din București, strada T.A., sector 1, a aparținut lui C.R.M.

Acesta, prin testamentul din 12 august 1927, a instituit ca legatar universal asupra întregii sale averi Academia Română. Prin acest testament și prin acceptarea legatului, conform Decretului Regal nr. 119 publicat în M. Of. nr. 22/28.01.1931, acest imobil a trecut în proprietatea reclamantei. S-a mai reținut că, potrivit inventarului nr. BB/1930 al Tribunalului Ilfov, în patrimoniul defunctului C.R.M., la decesul acestuia se afla și imobilul din strada D. din București, iar potrivit actului din 10 februarie 1931 al Tribunalului Ilfov, a fost admisă cererea formulată de Academia Română și aceasta a fost trimisă în posesia de drept asupra întregii averi rămase de pe urma defunctului C.R.M. De asemenea, instanța a reținut că prin procesul-verbal de carte funciară nr. CC/1940, imobilul situat în București, strada D., compus din teren în suprafață de 920 m.p.

și construcția ridicată pe acesta a fost înscris ca proprietar Academia Română. Fată de aceste constatări, instanța a arătat că reclamanta a făcut dovada calității sale de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, conform art. 3 lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Instanța a mai reținut că imobilul a trecut în patrimoniul statului în baza Deciziei Consiliului de Miniștri nr. 1486/1948, publicat în M. Of. nr. 260/08.11.1948, fiind preluat de la Academia Română. Având în vedere aceste constatări, instanța a reținut incidența art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 și a înlăturat susținerile pârâtei ca fiind neîntemeiate. S-a mai reținut că imobilul nu este afectat de detalii de sistematizare, astfel că, în temeiul art. 9 din Legea nr. 10/2001 s-a apreciat întemeiată cererea de restituire în natură.

Referitor la individualizarea imobilului, s-a reținut că la dosar s-au depus două expertize care au concluzionat faptul că imobilul solicitat este același cu cel deținut de reclamantă în anii anteriori și că în plus, pe teren se află o construcție nouă, reprezentând 0,8% din suprafața construcției vechi, cu o valoare de circulație de 10.982 RON. De asemenea, s-a reținut că actuala stradă T.A. a mai purtat denumirea de D.L. începând cu anul 1933, iar anterior acestui an a purtat denumirile de strada D., strada D.L., strada S., strada N.F.

În ceea ce privește corpul de clădire utilitar care din raportul de expertiză rezultă că a fost construit ulterior, s-a arătat că potrivit art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, se restituie și construcțiile edificate pe terenul restituit care nu mai sunt necesare unității deținătoare dacă persoana îndreptățită achită acesteia o despăgubire reprezentând valoarea de piață a construcției, astfel că în temeiul acestor dispoziții a fost obligată reclamanta să achite pârâtei suma de 10.982 RON reprezentând valoarea de piață a corpului de clădire utilitar. Împotriva sentinței a declarat apel Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat RA. În motivarea cererii de apel au fost susținute următoarele critici: Printr-un prim motiv s-a susținut, în sinteză, că în mod greșit, s-a apreciat că reclamanta a făcut dovada calității de proprietar prin aceea că imobilul a fost preluat de la reclamantă prin Decizia Consiliului de Miniștri nr. 1486/1948.

Apelanta arată că imobilul este evidențiat în H.G. nr. 265/2005 poziția DD anexa 6 și se află în proprietatea statului și în administrarea Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat RA. Se mai arată că reclamanta nu a făcut dovada proprietății conform art. 23 din Legea nr. 10/2001, depunând la dosar testamentul lăsat de C.R.M. și dovada acceptării legatului prin Decretul Regal nr. 119, publicat în M. Of. nr. 22/28.01.1931, S-a mai reținut că, deși i s-a solicitat completarea dosarului de notificare, nu a înțeles să procedeze în acest sens, enumerând în cererea de apel ce înscrisuri nu au fost depuse și care erau necesare în soluționarea notificării. În finalul acestui motiv se arată că statul ar fi preluat imobilul prin Decretul nr. 92/1950, poziția YY de la M.G.N.

și I., situație în care reclamanta nu poate fi considerată persoană îndreptățită. Printr-un al doilea motiv s-a susținut că instanța de fond nu a analizat în totalitate motivarea de respingere a notificării. În dezvoltarea acestui motiv s-a arătat că instanța nu s-a pronunțat cu privire la faptul că depunerea de acte noi în faza contencioasă contravine prevederilor legale, prevederi care arată că se pot depune acte pentru dovedirea calității până la soluționarea notificării. Apelanta arată că instanța era investită cu verificarea legalității deciziei în limita actelor depuse în faza administrativă și nu și cu privire la actele depuse în faza contencioasă, procedând la o analiză a probelor depuse în faza contencioasă a încălcat dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, depunerea ulterioară de acte contravenind acestor prevederi.

Prin decizia civilă nr. 432A din 16 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul formulat de pârâta Regia Autonomă – Administrația Patrimoniului și Protocolului de Stat împotriva sentinței civile nr. 143 din 11 decembrie 2009 a Tribunalului București, secția a V-a civilă. Instanța de apel a reținut în esență, în primul rând că o dată cu notificarea s-a depus testamentul lăsat de C.R.M. și dovada acceptării legatului prin Decretul Regal nr. 119 publicat în M. Of. nr. 22/28.01.1931, or, testamentul și acceptarea acestuia reprezintă actul de proprietate al reclamantei, situație în care, încă de la depunerea notificării însoțită de aceste acte, s-a dovedit calitatea de persoană îndreptățită.

Fiind dovedită această calitate, apelanta-pârâtă avea posibilitatea numai de a dovedi o situație contrară. Or, din toate probele administrate în faza administrativă nu a rezultat o situație contrară și, deci, o altă persoană îndreptățită la restituire. Faptul că imobilul apare evidențiat în H.G. nr. 265/2005 ca fiind proprietate de stat nu înlătură calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei Academia Română de restituirea în natură a imobilului. În consecință, la data soluționării notificării existau suficiente probe pentru a se reține calitatea de persoană îndreptățită la restituire a Academiei Române. Susținerea potrivit cu care Statul Român ar fi preluat imobilul în baza Decretului nr. 92/2950 de la numiții M.G.N.

și I., nu poate fi primită, întrucât la dosar există numeroase înscrisuri, cum este Decizia Consiliului de Miniștrii nr. 1486/1948, publicată în M. Of. nr. 260/08.11.1948, din care rezultă expres faptul că imobilul a trecut în patrimoniul statului de la fostul proprietar Academia Română. În consecință, în mod legal instanța de fond a reținut că intimata-reclamantă este persoană îndreptățită și, deci, că netemeinic și nelegal s-a reținut în decizia nr. 271 din 27 august 2007 faptul că nu s-a dovedit calitatea de fost proprietar. Referitor la cel de-al doilea motiv, care, în esență, invocă o decădere din dreptul de a mai administra probe în fața instanțelor de judecată, deoarece administrarea de probatorii s-ar fi făcut doar până la soluționarea notificării.

Este adevărat faptul că art. 23 din Legea nr. 10/2001 arată că actele doveditoare pot fi depuse până la dată soluționării, dar tot atât de adevărat este și faptul că nu există nicio prevedere legală cuprinsă în Legea nr. 10/2001 care să stabilească în mod imperativ o decădere din dreptul de a se proba pretențiile. Pe de altă parte, dispozițiile art. 103 C. proc. civ. nu sunt aplicabile pentru decăderea de a administra probatorii, aceste dispoziții referindu-se la acte de procedură și nu la mijloacele probatorii. De altfel, însăși reglementarea căii de atac împotriva dispoziției face posibilă aplicarea art. 112 C. proc. civ., contestația nefiind altceva decât o cerere de chemare în judecată cu o denumire proprie.

În acest sens, legal este posibilă orice dovadă și după soluționarea notificării, atât în faza procesuală exercitată în fața instanței de fond, cât și în apel și, în consecință, cel de-al doilea motiv de apel este nefondat; instanța a fost investită conform cererii de chemare în judecată să verifice dacă reclamanta este persoană îndreptățită la restituirea în natură și, pe cale de consecință, să dispună cu privire la dispoziția emisă de apelantă. Împotriva acestei decizii în termen legal, a declarat recurs pârâta Regia Autonomă – Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, invocând motivul prev. de art. 304 pct. 9 și susține nelegalitatea acesteia sub următoarele aspecte: Se arată că, instanța de apel a apreciat în mod greșit că reclamanta și-a dovedit calitatea de proprietar asupra imobilului în litigiu, invocând Decizia Consiliului de Miniștrii nr. 1486/1948, care stabilește că imobilul a fost preluat de la reclamanta Academia Română.

În același sens menționează că, imobilul din București strada T.A., sector 2, cu teren aferent în suprafață de 1.019 m.p., așa cum este evidențiat în H.G. nr. 265/2005, poziția XX, anexa 6, se află în proprietatea statului și administrarea Regia Autonomă – Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat. Recurenta susține că, reclamanta nu și-a îndeplinit cerințele impuse de art. 23 din Legea nr. 10/2001 republicată și actualizată prin Legea nr. 247/2005, în sensul că nu s-au depus acte doveditoare suficiente până la data soluționării notificării, referitoare la calitatea de persoană îndreptățită. Mai arată că, în mod greșit instanța de apel a reținut că la data soluționării notificării, existau suficiente probe care să-i dovedească calitatea de persoană îndreptățită.

O altă critică se referă la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că reținându-i-se culpa procesuală a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2.407,2 RON. Examinând recursul prin prisma criticii formulate, în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte îl reține ca nefondat, pentru considerentele de mai jos. Referitor la susținerea recurentei că instanța de apel în mod greșit a apreciat că reclamanta a făcut dovada calității de proprietar prin Decizia Consiliului de Miniștrii nr. 1486/1948 cu privire la imobilul în litigiu, se reține că aceasta este nefondată, întrucât instanța de apel s-a pronunțat cu privire la cererea reclamantei pe baza înscrisurilor anexate, din conținutul cărora rezultă că Academia Română avea calitatea de proprietară la data preluării abuzive a imobilului.

În susținerea acestui aspect sunt: testamentul lui C.R.M. din 12 august 1927, prin care a instituit Academia Română ca legatar universal asupra întregii averi în care era inclus și imobilul din București, strada T.A. (fostă D.L.). În același sens este inventarul averii mobile și imobile a defunctului, consemnată în procesul verbal din 30 septembrie 1930, care cuprinde imobilele din litigiu. Și Decretul Regal nr. 119 publicat în M. Of. nr. 22/28.01.1931, potrivit căruia Academia Română a fost autorizată să accepte legatul lăsat prin testament, evidențiază același lucru. În foaia matricolă a imobilului, este trecută denumirea Academiei Române la rubrica proprietar.

De altfel, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 752/2001 prevede că „se restituie în condițiile legii, în patrimoniul Academiei Române, bunurile mobile și imobile de care aceasta a fost deposedată în mod abuziv, cu sau fără titlu”, iar art. 4 alin. (4) dispune ca „bunurile mobile și imobile cu caracter agro-silvic, precum și celelalte categorii de bunuri mobile și imobile, care au aparținut Academiei Române și care au fost trecute în mod abuziv în folosința sau administrarea unor ministere și instituții publice, prin decizia Consiliului de Miniștrii nr. 1684/1948” revin acesteia. Susținerile recurentei-pârâte, în sensul că a dovedit că reclamanta nu a putut proba calitatea de persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001 sunt nereale.

În mod corect și legal, pe baza actelor anexate cauzei, instanța de apel a reținut că reclamanta a făcut dovada calității sale de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, conform art. 3 lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. În sensul celor arătate mai sus sunt și dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, conform cărora „existența și, după caz întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate, prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive”. Conform alin. (2) al aceluiași art., se prevede că „în aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate, prin care s-a dispus, sau după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive, este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar”.

De altfel, reclamanta Academia Română a făcut dovada preluării abuzive a imobilului situat la adresa indicată anterior, dovadă în baza căreia, în lipsa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate, prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive, este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar. În aceste condiții, se instituie o prezumție legală de proprietate asupra unui imobil, prezumție ce operează în favoarea proprietarului deposedat de bunul său de către Stat. Numai faptul că acest imobil figurează în Decizia Consiliului de Miniștrii nr. 1486 din 02 noiembrie 1948 la poziția nr. ZZ, precum și modalitatea în care, ulterior acestuia act, imobilul a trecut în proprietatea Ministerului Afacerilor Interne și în lipsa oricăror alte acte contrarii, este suficient în vederea dovedirii dreptului de proprietate al Academiei Române asupra acestui imobil.

Nefondate sunt și susținerile recurentei pârâte potrivit cărora instanța nu s-a pronunțat cu privire la depunerea actelor noi în faza procedurii administrative, contrar dispozițiilor Legii nr. 10/2001, conform cărora părțile au posibilitatea să depună acte pentru dovedirea calității până la data soluționări notificării. În acest sens, trebuie reținut că reclamanta a solicitat restituirea în natură a imobilului invocând și Decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Î.C.C.J., potrivit căreia instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

În această situație, instanța de judecată, în cadrul procedurii judiciare, are ea însăși competența de a dispune asupra restituirii bunului care a făcut obiectul notificării, sens în care s-a pronunțat și instanța supremă prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007, iar în cadrul procedurii judiciare pot fi administrate orice probe utile și pertinente cauzei, în special administrarea probei cu înscrisuri noi. Distinct de cele prezentate anterior, a admite afirmațiile recurentei-pârâte ar însemna că faza procedurii judiciare ar fi lipsită de sens în cadrul soluționării notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001. Or, rațiunea adoptării Legii nr. 10/2001, privind situația juridică a unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945–22 decembrie 1989 este de a înlătura prejudiciile suferite de foștii proprietari prin abuzurile săvârșite de stat, caracterul legii fiind profund reparatoriu.

Critica referitoare la aplicarea greșită a disp. art. 274 alin. (1) C. proc. civ., vizând cheltuielile de judecată la care recurenta a fost obligată de către instanța de fond a fost formulată pentru prima dată în recurs, motiv pentru care nu va fi analizată, urmând să fie respinsă. De altfel, recursul în ansamblul său, prin criticile invocate, nu se încadrează în dispozițiile prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Regia Autonomă - Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat împotriva deciziei nr. 432A din 16 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 mai 2011.