ÎCCJ, decizie (scj.ro #86710)

Acțiune privind anularea deciziei emise de către unitatea deținătoare a unui imobil preluat în mod abuziv de stat. Comunicarea deciziei emise în procedura Legii nr. 10/2001 . Cuprins pe materii. Drept civil. Drept de proprietate. Acțiune privind anularea deciziei emise de către unitatea deținătoare a unui imobil preluat în mod abuziv de stat. Comunicarea deciziei emise în procedura Legii nr. 10/2001. Index alfabetic. Drept civil. - decizie - comunicare. Legea nr. 10/2001: art. 26, Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 nu cuprinde norme prin care să reglementeze modalitatea de comunicare a deciziilor/dispozițiilor emise în procedura pe care o instituie, nu poate duce la concluzia că această comunicare ar putea lipsi, de vreme ce Legea impune, în mod expres, prin textul art. 26 alin. ( 3) comunicarea, ca modalitate de înștiințare a persoanei îndreptățite asupra modului de soluționare a notificării formulate.

De aceea, aducerea la cunoștința persoanei îndreptățite, prin comunicare, a actului pe care are, ulterior, are posibilitatea de a-l ataca în justiție, nu poate fi înlăturată de împrejurarea că, prin orice altă modalitate decât comunicarea acestuia, persoana îndreptățită ar fi luat cunoștință de conținutul deciziei/dispoziției emise. Prin urmare, susținerile vizând lipsa de efecte juridice a unei expertizei grafoscopice efectuate în cauză și consecințele produse de împrejurările care dovedesc că persoana îndreptățită la restituirea imobilului a cunoscut decizia contestată dar, nu a atacat-o în termen legal în justiție, nu pot fi primite. Î.C.C.J, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 6557 din 11 iunie 2009. Prin cererea înregistrată la Tribunalul București , Secția a V-a civilă N.G.

a chemat în judecată Regia Autonomă a Administrației Patrimoniului Protocolului de Stat și a solicitat instanței să dispună anularea deciziei nr. 16 din 25 mai 2001 emisă de R.A. Locato, restituirea în natură a unui imobil, teren și construcție, situat în București, sector 1, sau, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, să dispună obligarea pârâtei la restituirea imobilului prin echivalent. Prin sentința civilă nr. 648 din 20 iunie 2005, Tribunalul București, Secția V-a Civilă a admis contestația formulată de reclamant, a dispus anularea deciziei emisă de R. A. Locato și a obligat intimata să emită o nouă decizie de restituire în natură a imobilului. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul București a avut în vedere următoarele considerente: La data de 1 aprilie 1899, DA.M.

a cumpărat de la Primăria Municipiului București un teren în suprafață de 796 m .p. situat în București. La nivelul anului 1940, conform procesului - verbal din întocmit de Comisia pentru înființarea Cărților Funciare în București, în dosarul nr. 2007/1940, s-a înscris în cartea funciară, imobilul din Bd. L.C. nr. 50, colț cu str. G.A. nr. 12, format dintr-un teren în suprafață de 784 m .p. și două clădiri, din care clădirea principală cu subsol, parter, etaj și mansardă, proprietatea lui M.A.D. care domicilia în acea locuință. În același proces - verbal se menționează titlul sub care este deținut imobilul, anume cumpărare în baza actului de vânzare - cumpărare arătat anterior, și posesiune pentru construcție.

Înscrierea în cartea funciară provizorie s-a făcut la cererea fiului proprietarului, numitul M.D.D. La data de 4 aprilie 1940 a decedat proprietarul M.AD., iar la data de 20 aprilie 1950 are loc naționalizarea imobilului pe numele M.D.D. Asupra imobilului s-a făcut dovada identității de număr poștal prin certificatul nr. 13031 din 16 august 1996, eliberat de Consiliul General al Municipiului București - Direcția Generală de Urbanism și Amenajarea Teritoriului, potrivit căruia actualul bulevard L.C. a purtat denumirea de bulevardul C., bulevardul L.C. și bulevardul A.I. Titlul în baza căruia imobilul a intrat în proprietatea statului este Decretul nr. 92/1950, fiind menționat la poziția nr. 4632 în lista anexă.

În ceea ce privește situația juridică a imobilului la data naționalizării, instanța a constatat că acesta se găsea în proprietatea lui M.D.D., de profesie avocat, fiul magistratului M.A.D., astfel încât aparținea unei persoane exceptate de la naționalizare și, față de care, nu există dovezi că ar fi fost exploatator de locuințe. Tribunalul a considerat că naționalizarea acestui imobil este nelegală din perspectiva criteriilor oferite de art. 6 din Legea nr.213/1998, și anume conformitatea actului de naționalizare cu dispozițiile Constituției în vigoare la data preluării bunului de către stat, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la acea dată. Numiții N.G., M.E.G., M.H.D.

și M.D.A. au formulat notificarea nr. 1927 din 20 martie 2001 prin intermediul executorului judecătoresc de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 București, solicitând R. A. Locato, în baza Legii nr. 10/2001, restituirea imobilului format din teren și clădire situat în București, sector 1. Intimata a soluționat notificarea și a emis decizia nr. 16 din 25 mai 2001, prin care a dispus ca imobilul din București, sector 1 să nu se restituie în natură solicitanților deoarece face din categoria celor prevăzute de art. 16 din Legea 10/2001. Tribunalul a apreciat că simpla constatare că imobilul este ocupat în prezent de Ambasada Siriei în România nu dovedește cu necesitate că acest imobil este necesar R.A.

Administrarea Patrimoniului Protocolului de Stat în vederea continuării unei activități de interes public, respectiv desfășurarea normală a relațiilor diplomatice între România și Siria și că nu s-a făcut dovada faptului că acest imobil nu poate fi retrocedat în natură. Instanța a considerat că imobilul notificat trebuie privit, sub aspectul procedurilor de restituire prevăzute de Legea nr. 10/2001, ca fiind un imobil preluat fără titlu valabil. În această situație, exceptarea de la restituirea în natură, prevăzută de art. 16, nu este aplicabilă cauzei, restituirea în natură devenind obligatorie pentru unitatea juridică deținătoare a imobilului, în speță R.A. Administrarea Patrimoniului Protocolului de Stat, care deține imobilul cu drept de administrare, conform H.G.

nr. 533/2002, Anexa 4, poziția 426, regulă impusă de art.1 alin. (1), art.7 alin.(1) și art.20 alin.(1) din Legea nr. 10/2001 republicată. Prin decizia civilă nr. 114 din 31 martie 2006, Curtea de Apel București Secția a IV-a Civilă a admis apelul declarat de pârâta R.A. Administrarea Patrimoniului Protocolului de Stat împotriva sentinței civile nr. 648 din 20 iunie 2005 pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a Civilă, pe care a schimbat-o în parte, a obligat intimata să emită o nouă decizie, înlăturând mențiunea privind obligația restituirii în natură, cu motivarea că, imobilul în cauză, fiind ocupat de o instituție publică în sensul menționat la art. 16 din Legea nr. 10/2001, era exceptat de la restituire în natură, foștilor proprietari urmând a li se acorda măsuri reparatorii prin echivalent.

Recursul declarat de pârâta R.A.Administrarea Patrimoniului Protocolului de Stat a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție Secția Civilă și proprietate intelectuală, care, prin decizia civilă nr. 1698 din 22 februarie 2007 a casat hotărârea recurată și a trimis cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului declarat de pârâtă. Pentru a decide astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, instanța învestită în temeiul Legii nr. 10/2001 cu cenzurarea unei dispoziții de restituire în natură, nu poate fi limitată doar la posibilitatea formală de a obliga unitatea deținătoare să emită o nouă dispoziție. În virtutea plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, dar și pentru a da eficiență hotărârii pe care o va pronunța, instanța este îndreptățită să dispună asupra fondului cauzei.

Rejudecând cauza, prin decizia civilă nr. 403 din 14 mai 2008, Curtea de Apel București, Secția a IV-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat împotriva sentinței civile nr. 648 din 20 iunie 2005 pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a Civilă. Curtea de Apel a confirmat soluția primei instanțe de respingere a excepției de tardivitate a contestației, invocată de pârâtă. Apelanta a susținut că termenul de 30 de zile prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea 10/2001 pentru formularea contestației împotriva deciziei emisă de pârâtă, începe să curgă de la data la care notificarea a fost comunicată contestatorului, și a depus la dosar dovada confirmării primirii deciziei.

În urma administrării probei cu expertiza grafoscopică, s-a constatat că semnătura de pe această confirmare de primire, nu a fost executată de contestator. În această situație, a arătat Curtea de Apel în considerentele deciziei pronunțate, față de faptul că termenul de 30 de zile începe să curgă de la comunicarea deciziei, iar dovada comunicării nu a fost făcută în speță, pentru contestator, termenul de formulare a contestației nu a început să curgă. Instanța de apel a înlăturat susținerile apelantei în sensul că, atâta timp cât Legea nr. 10/2001 nu menționează modalitatea de comunicare a deciziei, iar apelanta a făcut dovada că intimatul a cunoscut emiterea actului contestat, expertiza grafoscopică este irelevantă, nesemnarea confirmării de primire de către contestator, fiind lipsită de efecte juridice.

Curtea de Apel a avut în vedere, în acest sens, art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care menționează expres faptul că termenul de 30 de zile pentru formularea contestației începe să curgă de la data comunicării acesteia, faptul că persoana respectivă ar fi aflat, în alte modalități, despre existența deciziei, neputând echivala cu procedura comunicării acesteia, condiție prevăzută expres de lege pentru curgerea termenului. S-a mai reținut în soluționarea aceleiași excepții că regula curgerii termenului de la data comunicării actului de procedură este consacrată și în dispozițiile generale în materie, și anume art. 102 C .p.c., iar în lipsa unei derogări menționate expres în lege, nu se poate aplica o altă regulă în ceea ce privește stabilirea momentului curgerii termenului.

Excepția inadmisibilității capătului de cerere privind restituirea în natură a imobilului, motivată de apelantă prin aceea că, potrivit dispozițiilor cuprinse în capitolul 3 al Legii nr. 10/2001, competența de a soluționa o astfel de cerere aparține exclusiv unității deținătoare, a fost respinsă de Curtea de Apel, față de decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Secții Unite, în soluționarea recursului în interesul legii, vizând interpretarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 În ceea ce privește susținerea apelantei în sensul că prima instanță ar fi încălcat art. 129 alin. 6 din C.p.c., dispunând asupra a ceea ce nu s-a solicitat, respectiv emiterea unei dispoziții de restituire în natură, instanța de apel a constatat că reclamantul a solicitat anularea deciziei nr. 16 din 25 mai 2001 și obligarea intimatei să emită o nouă decizie privind restituirea imobilului în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent, aspecte consemnate în încheierea de la termenul din 13.06.2005, astfel încât a apreciat că nu a existat o încălcare a prevederilor legale menționate.

De asemenea, susținerea apelantei în sensul că prima instanță ar fi încălcat dispozițiile art. 129 alin. (4) C.p.c., în sensul că, deși problema nevalabilității titlului statului nu a fost pusă în discuția părților, instanța s-a pronunțat cu privire la acest aspect, a fost înlăturată de instanța de apel, cu motivarea că, în cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, condiția preluării fără titlu valabil a imobilului este o condiție expres prevăzută pentru aplicarea acestei legi. Astfel, potrivit art. 2 alin. (2) din această lege, doar persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, acest aspect fiind cunoscut de ambele părți în proces și cercetat de intimată în procedura administrativă.

Critica apelantei prin care aceasta a susținut că imobilele intrate în patrimoniul statului în baza Decretului nr. 92/1950 sunt considerate a fi deținute cu titlu, a fost, de asemenea, respinsă de Curtea de Apel care a apreciat că, în mod corect, a prima instanță a decis că acest titlu nu este valabil, câtă vreme prevederile Decretului nr. 92/1950 contravin dispozițiilor art. 8, art. 10 și art. 16 din Constituția României din anul 1948, ale art. 481 Cod civil, precum și dispozițiilor Declarației Universale a Drepturilor Omului. Apelanta a invocat faptul că imobilul solicitat a fi restituit în natură este afectat exclusiv și nemijlocit desfășurării unor activități de interes public, imobilul fiind în administrarea regiei și folosit de Ambasada Siriei, fiind astfel aplicabile prevederile art. 16 din Legea nr. 10/2001.

Curtea de Apel a constatat că, dispozițiile invocate ale art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu permit considerarea ca nelegală a soluției de restituire în natură. Dimpotrivă, textul menționat reglementează în mod expres posibilitatea restituirii imobilelor necesare și afectate exclusiv și nemijlocit activităților de interes public.

Astfel, în forma modificată prin Legea nr. 74/2007 pentru modificarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial nr.215 din 29 martie 2007, art. 16 prevede că, în situația imobilelor având destinațiile arătate în anexa nr. 2 lit. a), necesare și afectate exclusiv și nemijlocit activităților de interes public, de învățământ, sănătate ori social-culturale, foștilor proprietari sau, după caz, moștenitorilor acestora, li se restituie imobilul în proprietate cu obligația de a-i menține afectațiunea pe o perioadă de timp arătată în acest text legal. În consecință, a apreciat instanța de apel, imposibilitatea restituirii în natură a imobilului, pentru motivele invocate de apelantă, nu poate fi reținută.

În ceea ce privește dovedirea calității de persoană îndreptățită, Curtea de Apel a constatat că reclamantul a făcut această dovadă prin certificatul de moștenitor depus la dosar, iar în ceea ce privește motivul de apel referitor la greșita aplicare de către prima instanță a unor prezumții simple pentru a reține calitatea de persoană îndreptățită, atât în privința calității de moștenitor al fostului proprietar, cât și în privința dreptului de proprietate, Curtea de Apel a constatat că, potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001, în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

În aplicarea acestor prevederi și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive, este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar. În consecință, M.D., persoana înscrisă în anexa decretului de naționalizare, este presupus că deține imobilul sub nume de proprietar, întinderea dreptului de proprietate rezultând, de asemenea, din actul normativ de preluare. S-a mai reținut că prima instanță a analizat înscrisurile depuse în susținerea acestor prezumții legale, nu a constatat existența unor probe contrare și, astfel, soluția cu privire la reținerea calității de persoană îndreptățită este corectă.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat. Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C .p.c.: l. În mod greșit a fost soluționată excepția tardivității contestației formulate. Reclamantul a formulat notificare în data de 20 martie 2001, R.A. Locato pronunțându-se prin decizia nr. 16 din 25 mai 2001. Această decizie a fost adusă la cunoștința reclamantului la data de 26 mai 2001, așa cum rezultă din confirmarea de primire atașată la dosar. Susținerile reclamantului, conform cărora semnătura de pe confirmarea de primire nu i-ar aparține, sunt înlăturate de acțiunile ulterioare ale acestuia, după primirea deciziei.

Astfel: a) în data de 18 iunie 2001, reclamantul, împreună cu ceilalți semnatari ai notificării, adresează directorului RA Locato o cerere prin care arată că este de acord cu stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile în care, prin decizia contestată, i s-a respins restituirea în natură a imobilului; b) în data de 08 august 2001, reclamantul, cunoscând faptul că nu poate obține restituirea în natură a imobilului din cuprinsul deciziei comunicate, formulează o nouă notificare prin care solicită măsuri reparatorii prin echivalent; c) RA Locato, interpretând cea de-a doua notificare formulată ca pe o solicitare de despăgubiri bănești, comunică reclamantului, cu confirmare de primire, faptul că dosarul a fost transmis, spre competentă soluționare Prefecturii Municipiului București; 2. În ceea ce privește dovedirea calității reclamantului de persoană îndreptățită la restituirea imobilului în litigiu, recurenta arată că nu au fost depuse toate actele necesare dovedirii acestei calități, așa cum sunt ele prevăzute în HG nr. 487/2003 și că, în cauză, nu s-a probat acceptarea succesiunii și nici împrejurarea că M.D.D.

este singurul moștenitor al autorului inițial al imobilului, sau măcar că este fiul acestuia, nefîind prezentat nici un act de stare civilă. În plus, în lipsa autorizației de construcție eliberate în persoana autorului sau a descendenților lui, dovada dreptului de proprietate nu a fost făcută. Actele depuse de reclamant și reținute de instanță ca făcând dovada dreptului de proprietate, respectiv procesul-verbal întocmit în anul 1940 și decretul de naționalizare, nu sunt constitutive de drepturi și nu pot face dovada dreptului de proprietate asupra construcției. Se solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, admiterea apelului și respingerea contestației formulate ca tardiv introdusă sau, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente: 1.Excepția tardivității contestației formulate a fost corect soluționată de instanța de apel. Ca regulă generală, art. 102 C .p.c. prevede că „termenele încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură, dacă legea nu dispune altfel." Potrivit art. 26 alin. (3) din Legea 10/2001.

„decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită (...) în termen de 30 de zile de la comunicare .'' Prin urmare, legea aplicabilă în cauză - Legea 10/2001- nu cuprinde nici o derogare în stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de 30 de zile pentru declanșarea fazei judiciare a procedurii pe care o reglementează, stabilind, în acord cu norma generală incidență, că acest termen curge de la comunicarea actului contestat. Prin expertiza grafoscopică efectuată în cauză, s-a constatat că semnătura de pe confirmarea de primire a deciziei contestate, nu a fost executată de contestator.

Această împrejurare echivalează cu o necomunicare a actului contestat și, sub aspectul soluționării excepției de tardivitate a formulării contestației, are drept consecință neînceperea curgerii termenului pentru atacarea în justiție a deciziei emise. Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 nu cuprinde norme prin care să reglementeze modalitatea de comunicare a deciziilor/dispozițiilor emise în procedura pe care o instituie, nu poate duce la concluzia că această comunicare ar putea lipsi, de vreme ce Legea impune, în mod expres, prin textul art. 26 alin. ( 3) comunicarea, ca modalitate de înștiințare a persoanei îndreptățite asupra modului de soluționare a notificării formulate.

De aceea, aducerea la cunoștința persoanei îndreptățite, prin comunicare, a actului pe care are, ulterior, are posibilitatea de a-l ataca în justiție, nu poate fi înlăturată de împrejurarea că, prin orice altă modalitate decât comunicarea acestuia, persoana îndreptățită ar fi luat cunoștință de conținutul deciziei/dispoziției emise. Prin urmare, susținerile recurentei vizând lipsa de efecte juridice a expertizei grafoscopice efectuate în cauză și consecințele produse de împrejurările care dovedesc că reclamantul a cunoscut decizia contestată dar, nu a atacat-o în termen legal în justiție, nu pot fi primite. Față de reglementarea legală expresă a necesității comunicării deciziei emise precum și a momentului de la care începe să curgă termenul de 30 de zile pentru contestarea acesteia - și care este data comunicării actului către persoana îndreptățită -, în mod corect instanța de apel a apreciat ca nefondată excepția tardivității formulării contestației.

2.Curtea de Apel a făcut, de asemenea, o corectă interpretare și aplicare în cauză a prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora în absența unor probe contrare, existența și întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ prin care s-a dispus măsura preluării abuzive. Totodată, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar. Este necontestat în cauză că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950, fiind preluat, potrivit mențiunilor din lista anexă la decret, pe numele lui M.D.D.

Prezumția care operează în temeiul art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că M.D.D. a fost proprietarul imobilului în litigiu, nu este răsturnată prin probe contrare, deoarece actul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1940, prin care D.A.M. dobândea dreptul de proprietate asupra unui teren în suprafață de 796 mp. la adresa imobilului în litigiu, nu poate constitui „o probă contrară" în sensul textului de lege menționat. Aceasta deoarece, așa cum rezultă din cuprinsul certificatului de moștenitor, M.D.D. a fost fiul lui D.A.M., situație în care transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului a avut loc pe cale succesorală, justificându-se, astfel, împrejurarea că în actul de naționalizare figurează numele succesorului persoanei care a dobândit, inițial, proprietatea imobilului.

Este adevărat că, în cauză, nu s-au depus acte de stare civilă care să dovedească această filiație, însă acest fapt nu poate constitui pentru instanță un impediment în stabilirea vocației succesorale. Nu există nici o dispoziție legală care să limiteze mijloacele de probă în dovedirea calității de moștenitor, la certificatul de moștenitor sau la actele de stare civilă. Mai mult, Legea nr. 10/2001, prin art. 23, atunci când menționează actele ce trebuie să însoțească notificarea, face referire la „actele care dovedesc calitatea de moștenitor". Prin urmare, în mod corect, instanța de apel a considerat dovedită filiația între M.A.D. și fiul său, M.D.D. prin mențiunile cuprinse în certificatul de moștenitor în care această filiație este expres constatată la rubrica compunerii masei succesorale, prin conținutul procesului verbal din 29 februarie 1940 în care se prevede că înscrierea în cartea funciară provizorie s-a făcut la cererea fiului proprietarului, numitul M.D.D.

și prin împrejurarea existenței rolului fiscal, între anii 1942-1950, pe numele M.D.D. Prin interpretarea art. 23 și 24 alin. (1) din Legea 10/2001, nici critica vizând lipsa calității reclamantului de persoană îndreptățită la restituirea construcției, în lipsa unei autorizații de construire a imobilului, nu poate fi primită. Nu s-a contestat în cauză că, imobilul în litigiu a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, iar lipsa autorizației de construire nu poate reprezenta, în sensul art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, o probă contrară existenței și întinderii dreptului de proprietate, așa cum acestea rezultă din actul de naționalizare.

Art. 23 din Legea 10/2001 prevede necesitatea depunerii „actelor doveditoare" ale dreptului de proprietate, ori, așa cum corect a reținut instanța de apel, existența construcției, chiar în lipsa autorizației de construire, este pe deplin dovedită prin conținutul procesului verbal din 29 februarie 1940 și prin aplicarea prevederilor art. 492 C .civ. Prin urmare, Înalta Curte a constatat că instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare în cauză a prevederilor art. 23 și ale art. 24 din Legea 10/2001, astfel încât critica vizând lipsa calității recurentului de persoană îndreptățită la restituire atrasă de nedovedirea calității sale de succesor și de lipsa titlului de proprietate asupra construcției, nu pot fi primite.

Pentru toate aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C.p.c., Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat.