ÎCCJ, decizie (scj.ro #86710)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #86710) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Acțiune

privind anularea deciziei emise de către unitatea deținătoare a

unui imobil preluat în mod abuziv de stat. Comunicarea deciziei emise în

procedura Legii nr. 10/2001

.

Cuprins pe materii.

Drept

civil. Drept de proprietate. Acțiune privind anularea deciziei emise de

către unitatea deținătoare a unui imobil preluat în mod abuziv

de stat. Comunicarea deciziei emise în procedura Legii nr. 10/2001.

Index alfabetic.

Drept

civil.

-

decizie

-

comunicare.

Legea nr. 10/2001:

art. 26,

Împrejurarea

că Legea nr. 10/2001 nu cuprinde norme prin care să

reglementeze modalitatea de comunicare a

deciziilor/dispozițiilor emise în

procedura

pe care o instituie, nu poate duce la concluzia că această comunicare

ar putea lipsi, de vreme ce Legea impune,

în mod expres, prin textul art. 26 alin. (

3) comunicarea, ca modalitate de înștiințare a persoanei

îndreptățite asupra

modului de soluționare a

notificării formulate.

De aceea, aducerea la cunoștința persoanei

îndreptățite, prin comunicare,

a actului pe care are, ulterior, are posibilitatea

de a-l ataca în justiție, nu poate fi

înlăturată de împrejurarea că, prin

orice altă modalitate decât comunicarea

acestuia, persoana îndreptățită ar fi luat

cunoștință de conținutul deciziei/dispoziției emise.

Prin urmare, susținerile vizând lipsa de efecte juridice a unei

expertizei grafoscopice efectuate în

cauză și consecințele produse de

împrejurările care dovedesc că persoana

îndreptățită la restituirea imobilului

a cunoscut decizia contestată dar, nu

a

atacat-o în termen legal în justiție, nu pot fi primite.

Î.C.C.J, Secția civilă și de proprietate

intelectuală, decizia nr.

6557 din

11 iunie 2009.

Prin cererea înregistrată

la Tribunalul București

,

Secția a V-a civilă N.G. a chemat în judecată Regia Autonomă

a Administrației Patrimoniului Protocolului de Stat și a solicitat

instanței să dispună anularea deciziei nr. 16 din 25 mai 2001

emisă de R.A. Locato, restituirea în natură a unui imobil, teren

și construcție, situat în București, sector 1, sau, în

cazul în care restituirea în natură nu este

posibilă, să dispună obligarea pârâtei la

restituirea

imobilului prin echivalent.

Prin sentința civilă nr. 648 din

20 iunie 2005, Tribunalul București, Secția V-a Civilă a admis

contestația formulată de reclamant, a dispus anularea deciziei

emisă de R. A. Locato și a obligat intimata să emită o

nouă decizie de restituire în natură a imobilului.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul

București a avut în vedere următoarele considerente:

La data de 1 aprilie 1899, DA.M. a cumpărat

de

la

Primăria Municipiului

București un

teren în suprafață de

796 m

.p. situat

în București. La nivelul anului 1940, conform procesului - verbal din

întocmit de Comisia pentru înființarea Cărților Funciare în

București, în dosarul nr. 2007/1940, s-a înscris în cartea funciară,

imobilul din Bd. L.C. nr. 50, colț cu str. G.A. nr. 12, format dintr-un

teren în suprafață de

784 m

.p. și

două clădiri, din care clădirea principală cu subsol,

parter, etaj și mansardă, proprietatea lui M.A.D. care domicilia în acea

locuință. În același proces - verbal se menționează

titlul sub care este deținut imobilul, anume cumpărare în baza

actului de vânzare - cumpărare arătat anterior, și posesiune

pentru construcție. Înscrierea în cartea funciară provizorie s-a

făcut la cererea fiului proprietarului, numitul M.D.D.

La data de 4 aprilie

1940 a

decedat

proprietarul M.AD., iar la data de 20 aprilie 1950 are loc naționalizarea

imobilului pe numele M.D.D. Asupra imobilului s-a făcut dovada

identității de număr poștal prin certificatul nr. 13031 din

16 august 1996, eliberat de Consiliul General al Municipiului București -

Direcția Generală de Urbanism și Amenajarea Teritoriului,

potrivit căruia actualul bulevard L.C. a purtat denumirea de bulevardul

C., bulevardul L.C. și bulevardul A.I.

Titlul în baza căruia imobilul a

intrat în proprietatea statului este Decretul nr. 92/1950, fiind menționat

la poziția nr. 4632 în lista anexă.

În ceea ce

privește

situația juridică a imobilului la data

naționalizării, instanța a constatat că acesta se

găsea în proprietatea lui M.D.D., de profesie avocat, fiul magistratului

M.A.D., astfel încât aparținea unei persoane exceptate de la

naționalizare și, față de care, nu există dovezi

că ar fi fost exploatator de locuințe.

Tribunalul a considerat că naționalizarea

acestui imobil este nelegală din perspectiva criteriilor oferite de art. 6

din Legea nr.213/1998, și anume conformitatea actului de

naționalizare cu dispozițiile Constituției în vigoare la data

preluării bunului de către stat, a tratatelor internaționale la

care România era parte și a legilor în vigoare la acea dată.

Numiții N.G., M.E.G., M.H.D. și

M.D.A. au formulat notificarea nr. 1927 din 20 martie 2001 prin intermediul

executorului judecătoresc de pe lângă Judecătoria Sectorului 1

București, solicitând R. A. Locato, în baza Legii nr.

10/2001, restituirea imobilului format din teren

și clădire situat în București,

sector 1.

Intimata a soluționat notificarea

și a emis decizia nr. 16 din 25 mai 2001, prin care a dispus ca imobilul

din București, sector 1 să nu se restituie în natură

solicitanților deoarece face din categoria celor prevăzute de art. 16

din Legea 10/2001.

Tribunalul a apreciat că simpla

constatare că imobilul este ocupat în prezent de Ambasada Siriei în

România nu dovedește cu necesitate că acest imobil este necesar R.A.

Administrarea Patrimoniului Protocolului de Stat în vederea continuării

unei activități de interes public, respectiv desfășurarea

normală a relațiilor diplomatice între România și Siria și

că nu s-a făcut dovada faptului că acest imobil nu poate fi

retrocedat în natură.

Instanța a considerat că imobilul

notificat trebuie privit, sub aspectul procedurilor de restituire

prevăzute de Legea nr. 10/2001, ca fiind un imobil preluat fără

titlu valabil. În această situație, exceptarea de la restituirea în

natură, prevăzută de art. 16, nu este aplicabilă cauzei,

restituirea în natură devenind obligatorie pentru unitatea juridică

deținătoare a imobilului, în speță R.A. Administrarea

Patrimoniului Protocolului de Stat, care deține imobilul cu drept de

administrare, conform H.G. nr. 533/2002, Anexa 4, poziția 426, regulă

impusă de art.1 alin. (1), art.7 alin.(1) și art.20 alin.(1) din

Legea nr. 10/2001 republicată.

Prin decizia civilă nr. 114 din 31

martie 2006, Curtea de Apel București Secția a IV-a Civilă a

admis apelul declarat de pârâta R.A. Administrarea Patrimoniului Protocolului

de Stat împotriva sentinței civile nr. 648 din 20 iunie 2005

pronunțată de Tribunalul București,

Secția a V-a Civilă, pe care a

schimbat-o în parte, a obligat intimata să emită o nouă decizie,

înlăturând mențiunea privind obligația restituirii în

natură, cu motivarea că, imobilul în cauză, fiind ocupat de o

instituție publică în sensul menționat la art. 16 din Legea nr.

10/2001, era exceptat de la restituire în natură, foștilor

proprietari urmând a li se acorda măsuri reparatorii prin echivalent.

Recursul declarat de pârâta

R.A.Administrarea Patrimoniului Protocolului de Stat a fost admis de Înalta

Curte de Casație și Justiție Secția Civilă și

proprietate intelectuală, care, prin decizia civilă nr. 1698 din 22

februarie

2007 a

casat

hotărârea recurată și a trimis cauza la aceeași

instanță pentru rejudecarea apelului declarat de pârâtă.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte de

Casație și Justiție a reținut că, instanța

învestită în temeiul Legii nr. 10/2001 cu cenzurarea unei dispoziții

de

restituire în natură, nu poate fi

limitată doar la posibilitatea formală de a obliga

unitatea deținătoare să emită

o nouă dispoziție. În virtutea plenitudinii sale de

jurisdicție, nelimitată în această

materie prin vreo dispoziție legală, dar și pentru

a da eficiență hotărârii pe care o

va pronunța, instanța este îndreptățită să

dispună

asupra fondului cauzei.

Rejudecând cauza, prin

decizia civilă nr. 403 din 14 mai 2008, Curtea de Apel București,

Secția a IV-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de

Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de

Stat

împotriva sentinței civile nr. 648 din 20

iunie 2005 pronunțată de Tribunalul București,

Secția

a V-a Civilă.

Curtea de Apel a

confirmat soluția primei instanțe de respingere a

excepției

de tardivitate a contestației, invocată de pârâtă.

Apelanta a

susținut că termenul de 30 de zile prevăzut de art. 26 alin. (3)

din Legea 10/2001 pentru formularea contestației

împotriva deciziei emisă de

pârâtă, începe

să curgă de la data la care notificarea a fost comunicată

contestatorului, și a depus la dosar dovada confirmării

primirii deciziei. În urma administrării probei cu expertiza

grafoscopică, s-a constatat că semnătura de pe

această confirmare de primire, nu a fost executată de

contestator. În această

situație, a

arătat Curtea de Apel în considerentele deciziei pronunțate,

față de

faptul că termenul de 30 de

zile începe să curgă de la comunicarea deciziei, iar dovada

comunicării nu a fost făcută în speță, pentru

contestator, termenul de

formulare a contestației nu a început

să curgă.

Instanța de apel

a înlăturat susținerile apelantei în sensul că, atâta timp cât

Legea nr. 10/2001 nu menționează modalitatea de comunicare a

deciziei, iar

apelanta a făcut dovada că

intimatul a cunoscut emiterea actului contestat, expertiza grafoscopică

este irelevantă, nesemnarea confirmării de primire de

către contestator, fiind lipsită de efecte juridice. Curtea de

Apel a avut în vedere,

în acest sens, art. 26 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001 care menționează expres

faptul

că termenul de 30 de zile pentru formularea contestației începe

să curgă

de la data comunicării

acesteia, faptul că persoana respectivă ar fi aflat, în alte

modalități,

despre existența deciziei, neputând echivala cu procedura

comunicării acesteia, condiție

prevăzută expres de lege pentru curgerea

termenului.

S-a mai reținut

în soluționarea aceleiași excepții că regula curgerii

termenului de la data comunicării actului de procedură este

consacrată și în

dispozițiile

generale în materie, și anume art.

102 C

.p.c., iar în lipsa unei derogări

menționate

expres în lege, nu se poate aplica o altă regulă în ceea ce

privește

stabilirea momentului curgerii termenului.

Excepția

inadmisibilității capătului de cerere privind restituirea în

natură

a imobilului, motivată de

apelantă prin aceea că, potrivit dispozițiilor cuprinse

în capitolul 3 al Legii nr. 10/2001, competența de a soluționa

o astfel de cerere

aparține exclusiv unității

deținătoare, a fost respinsă de Curtea de Apel, față

de decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, în Secții Unite, în soluționarea

recursului în interesul legii, vizând interpretarea dispozițiilor art. 26 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001

În ceea ce privește susținerea

apelantei în sensul că prima instanță ar fi încălcat art.

129 alin. 6 din C.p.c., dispunând asupra a ceea ce nu s-a solicitat, respectiv

emiterea unei dispoziții de restituire în natură, instanța de

apel a constatat că reclamantul a solicitat anularea deciziei nr. 16 din

25 mai 2001 și obligarea intimatei să emită o nouă decizie

privind restituirea imobilului în natură sau măsuri reparatorii prin

echivalent, aspecte consemnate în încheierea de la termenul din 13.06.2005,

astfel încât a apreciat că nu a existat o încălcare a prevederilor

legale menționate.

De asemenea, susținerea apelantei în

sensul că prima instanță ar fi încălcat dispozițiile

art. 129 alin. (4) C.p.c., în sensul că, deși problema

nevalabilității titlului statului nu a fost pusă în

discuția părților, instanța s-a pronunțat cu privire

la acest aspect, a fost înlăturată de instanța de apel, cu

motivarea că, în cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001,

condiția preluării fără titlu valabil a imobilului este o

condiție expres prevăzută pentru aplicarea acestei legi. Astfel,

potrivit art. 2 alin. (2) din această lege, doar persoanele ale căror

imobile au fost preluate fără titlu valabil își

păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării,

acest aspect fiind cunoscut de ambele părți în proces și

cercetat de intimată în procedura administrativă.

Critica apelantei prin care aceasta a

susținut că imobilele intrate în patrimoniul statului în baza

Decretului nr. 92/1950 sunt considerate a fi deținute cu titlu, a fost, de

asemenea, respinsă de Curtea de Apel care a apreciat că, în mod

corect, a prima instanță a decis că acest titlu nu este valabil,

câtă vreme prevederile Decretului nr. 92/1950 contravin dispozițiilor

art. 8, art. 10 și art. 16 din Constituția României din anul 1948,

ale art. 481 Cod civil, precum și dispozițiilor Declarației

Universale a Drepturilor Omului.

Apelanta a invocat faptul că imobilul

solicitat a fi restituit în natură este afectat exclusiv și nemijlocit

desfășurării unor activități de interes public,

imobilul fiind în administrarea regiei și folosit de Ambasada Siriei,

fiind astfel aplicabile prevederile art. 16 din Legea nr. 10/2001.

Curtea de Apel a constatat că,

dispozițiile invocate ale art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu

permit considerarea ca nelegală a soluției de restituire în

natură. Dimpotrivă, textul menționat reglementează în mod

expres posibilitatea restituirii imobilelor necesare și afectate exclusiv

și nemijlocit activităților de interes public. Astfel, în forma

modificată prin Legea nr. 74/2007 pentru modificarea Legii nr. 10/2001

privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial nr.215 din

29 martie 2007, art. 16 prevede că, în

situația

imobilelor având destinațiile arătate în anexa nr. 2 lit. a),

necesare și afectate exclusiv și nemijlocit activităților

de interes public, de învățământ,

sănătate ori social-culturale, foștilor proprietari sau,

după caz, moștenitorilor

acestora,

li se restituie imobilul în proprietate cu obligația de a-i menține

afectațiunea pe o perioadă de timp

arătată în acest text legal.

În

consecință, a apreciat instanța de apel, imposibilitatea

restituirii în

natură a imobilului, pentru

motivele invocate de apelantă, nu poate fi reținută.

În ceea ce

privește dovedirea calității de persoană

îndreptățită, Curtea de

Apel a

constatat că reclamantul a făcut această dovadă prin

certificatul de

moștenitor depus la dosar, iar în

ceea ce privește motivul de apel referitor la

greșita

aplicare de către prima instanță a unor prezumții simple

pentru a reține

calitatea de persoană

îndreptățită, atât în privința calității de

moștenitor al

fostului proprietar, cât și

în privința dreptului de proprietate, Curtea de Apel a

constatat că, potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001, în

absența unor probe

contrare,

existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se

prezumă a

fi cea recunoscută în actul

normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura

preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura

preluării abuzive.

În aplicarea acestor

prevederi și în absența unor probe contrare, persoana

individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a

dispus sau, după

caz, s-a pus în executare

măsura preluării abuzive, este presupusă că deține

imobilul sub nume de proprietar. În consecință, M.D.,

persoana

înscrisă în anexa decretului de

naționalizare, este presupus că deține imobilul

sub nume de proprietar, întinderea

dreptului

de proprietate rezultând, de asemenea, din actul normativ de preluare.

S-a mai reținut că prima

instanță a analizat înscrisurile depuse în

susținerea acestor prezumții legale, nu a constatat

existența unor probe contrare

și,

astfel, soluția cu privire la reținerea calității de

persoană îndreptățită este

corectă.

Împotriva acestei

decizii, a declarat recurs

pârâta Regia

Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de

Stat.

Prin motivele de

recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate,

întemeiate

pe prevederile art. 304 pct.

9 C

.p.c.:

l. În mod greșit a fost

soluționată excepția tardivității contestației

formulate.

Reclamantul a

formulat notificare în data de 20 martie 2001, R.A. Locato

pronunțându-se

prin decizia nr. 16 din 25 mai 2001.

Această decizie a

fost adusă la cunoștința reclamantului la data de

26 mai 2001, așa cum rezultă din confirmarea de primire

atașată la dosar.

Susținerile reclamantului, conform

cărora semnătura de pe confirmarea de primire nu i-ar aparține,

sunt înlăturate de acțiunile ulterioare ale acestuia, după

primirea deciziei. Astfel:

a)

în data de 18 iunie 2001, reclamantul,

împreună cu ceilalți semnatari ai notificării, adresează

directorului RA Locato o cerere prin care arată că este de acord cu

stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile în

care, prin decizia contestată, i s-a respins restituirea în natură a

imobilului;

b)

în data de

08 august 2001, reclamantul, cunoscând faptul că nu poate obține

restituirea în natură a imobilului din cuprinsul deciziei comunicate,

formulează o nouă notificare prin care solicită măsuri

reparatorii prin echivalent;

c)

RA Locato, interpretând cea de-a doua

notificare formulată ca pe o solicitare de despăgubiri

bănești, comunică reclamantului, cu confirmare de primire, faptul

că dosarul a fost transmis, spre competentă soluționare

Prefecturii Municipiului București;

calității reclamantului de persoană îndreptățită

la restituirea imobilului în litigiu, recurenta arată că nu au fost

depuse toate actele necesare dovedirii acestei calități, așa cum

sunt ele prevăzute în HG nr. 487/2003 și că, în cauză,

nu

s-a probat acceptarea succesiunii

și nici împrejurarea că M.D.D. este singurul moștenitor al

autorului inițial al imobilului, sau măcar că este fiul

acestuia, nefîind prezentat nici un act de stare civilă.

În plus, în lipsa autorizației de

construcție eliberate în persoana autorului sau a descendenților lui,

dovada dreptului de proprietate nu a fost făcută. Actele depuse de

reclamant și reținute de instanță ca făcând dovada

dreptului de proprietate, respectiv procesul-verbal întocmit în anul 1940

și decretul de naționalizare, nu sunt constitutive de drepturi

și nu pot face dovada dreptului de proprietate asupra construcției.

Se solicită admiterea recursului,

modificarea deciziei recurate, admiterea apelului și respingerea

contestației formulate ca tardiv introdusă sau, în subsidiar, ca

neîntemeiată.

Analizând decizia recurată în limita

criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată

că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele

considerente:

1.Excepția tardivității

contestației formulate a fost corect soluționată de

instanța de apel.

Ca regulă generală, art.

102 C

.p.c. prevede

că „termenele încep să curgă de la data comunicării actelor

de procedură, dacă legea nu dispune altfel."

Potrivit art. 26 alin. (3) din Legea

10/2001. „decizia sau, după caz, dispoziția motivată de

respingere notificării sau a cererii de restituire în natură

poate fi atacată de persoana care se

pretinde îndreptățită (...) în termen de 30 de

zile

de la comunicare

.''

Prin urmare, legea

aplicabilă în cauză - Legea 10/2001- nu cuprinde nici

o derogare în stabilirea momentului de la care începe să

curgă termenul de 30 de

zile pentru

declanșarea fazei judiciare a procedurii pe care o reglementează,

stabilind, în acord cu norma generală incidență, că acest

termen curge de la

comunicarea actului contestat.

Prin expertiza

grafoscopică efectuată în cauză, s-a constatat că

semnătura

de pe confirmarea de primire a deciziei

contestate, nu a fost executată de contestator. Această împrejurare

echivalează cu o necomunicare a actului

contestat

și, sub aspectul soluționării excepției de tardivitate a

formulării

contestației, are drept

consecință neînceperea curgerii termenului pentru

atacarea în

justiție a deciziei emise.

Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 nu

cuprinde norme prin care să

reglementeze

modalitatea de comunicare a deciziilor/dispozițiilor emise în

procedura pe care o instituie, nu poate duce la

concluzia că această comunicare

ar putea lipsi, de vreme ce Legea impune, în mod expres, prin textul

art. 26 alin. (

3) comunicarea, ca

modalitate de înștiințare a persoanei îndreptățite asupra

modului

de soluționare a notificării formulate.

De aceea, aducerea la

cunoștința persoanei îndreptățite, prin comunicare,

a actului pe care are, ulterior, are posibilitatea de a-l ataca în

justiție, nu poate fi

înlăturată

de împrejurarea că, prin orice altă modalitate decât comunicarea

acestuia,

persoana îndreptățită ar fi luat cunoștință de

conținutul deciziei/dispoziției emise.

Prin urmare,

susținerile recurentei vizând lipsa de efecte juridice a

expertizei

grafoscopice efectuate în cauză și consecințele produse de

împrejurările care dovedesc că

reclamantul a cunoscut decizia contestată dar, nu

a atacat-o în

termen legal în justiție, nu pot fi primite.

Față de

reglementarea legală expresă a necesității comunicării

deciziei

emise precum și a momentului de la

care începe să curgă termenul de 30 de zile

pentru

contestarea acesteia - și care este data comunicării actului

către persoana

îndreptățită -, în

mod corect instanța de apel a apreciat ca nefondată excepția

tardivității

formulării contestației.

2.Curtea de Apel a

făcut, de asemenea, o corectă interpretare și aplicare în

cauză a prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

potrivit cărora în absența unor probe contrare, existența

și întinderea dreptului de proprietate, se prezumă

a fi cea recunoscută în actul normativ prin care s-a dispus

măsura preluării abuzive. Totodată, potrivit alin. (2) al

aceluiași articol, în absența unor probe

contrare,

persoana individualizată în actul normativ este presupusă că

deține

imobilul sub nume de proprietar.

Este necontestat în cauză că

imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr.

92/1950, fiind preluat, potrivit mențiunilor din lista anexă la

decret, pe numele lui M.D.D.

Prezumția care operează în

temeiul art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că M.D.D. a

fost proprietarul imobilului în litigiu, nu este răsturnată prin

probe contrare, deoarece actul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1940,

prin care D.A.M. dobândea dreptul de proprietate asupra unui teren în

suprafață de 796 mp. la adresa imobilului în litigiu, nu poate

constitui „o probă contrară" în sensul textului de lege

menționat.

Aceasta deoarece, așa cum rezultă

din cuprinsul certificatului de moștenitor, M.D.D. a fost fiul lui D.A.M.,

situație în care transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului a

avut loc pe cale succesorală, justificându-se, astfel, împrejurarea

că în actul de naționalizare figurează numele succesorului

persoanei care a dobândit, inițial, proprietatea imobilului.

Este adevărat că, în cauză,

nu s-au depus acte de stare civilă care să dovedească această

filiație, însă acest fapt nu poate constitui pentru

instanță un impediment în stabilirea vocației succesorale.

Nu există nici o dispoziție

legală care să limiteze mijloacele de probă în dovedirea

calității de moștenitor, la certificatul de moștenitor sau

la actele de stare civilă.

Mai mult, Legea nr. 10/2001, prin art. 23,

atunci când menționează actele ce trebuie să

însoțească notificarea, face referire la „actele care dovedesc

calitatea de moștenitor".

Prin urmare, în mod corect, instanța

de apel a considerat dovedită filiația între M.A.D. și fiul

său, M.D.D. prin mențiunile cuprinse în certificatul de

moștenitor în care această filiație este expres constatată

la rubrica compunerii masei succesorale, prin conținutul procesului verbal

din 29 februarie 1940 în care se prevede că înscrierea în cartea

funciară provizorie s-a făcut la cererea fiului proprietarului,

numitul M.D.D. și prin împrejurarea existenței rolului fiscal, între

anii 1942-1950, pe numele M.D.D.

Prin interpretarea art. 23 și 24 alin.

(1) din Legea 10/2001, nici critica vizând lipsa calității

reclamantului de persoană îndreptățită la restituirea

construcției, în lipsa unei autorizații de construire a imobilului,

nu poate fi primită.

Nu s-a contestat în cauză că,

imobilul în litigiu a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950,

iar lipsa autorizației de construire nu poate reprezenta, în sensul art.

24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, o probă contrară existenței

și întinderii dreptului de proprietate, așa cum acestea rezultă

din actul de naționalizare.

Art. 23 din Legea 10/2001 prevede

necesitatea depunerii „actelor doveditoare" ale dreptului de proprietate,

ori, așa cum corect a reținut instanța de apel, existența

construcției, chiar în lipsa autorizației de construire, este pe deplin

dovedită prin conținutul procesului verbal din 29 februarie 1940

și prin aplicarea prevederilor art.

492 C

.civ.

Prin urmare, Înalta Curte a constatat

că instanța de apel a făcut o corectă interpretare și

aplicare în cauză a prevederilor art. 23 și ale art. 24 din Legea

10/2001, astfel încât critica vizând lipsa calității recurentului de

persoană îndreptățită la restituire atrasă de

nedovedirea calității sale de succesor și de lipsa titlului de

proprietate asupra construcției, nu pot fi primite.

Pentru toate aceste considerente, în baza

art. 312 alin. (1) C.p.c., Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul

declarat.