ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1741/2020

Ședința publică din data de 23 septembrie 2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele;

Prin cererea de revizuire înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă sub nr. x/2017, revizuenții A. și B. au solicitat anularea sentinței civile nr. 113/05.02.2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2008.

Prin sentința civilă nr. 802/18.04.2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea de revizuire ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că ipoteza susținută de către revizuenți nu se circumscrie textului de lege invocat, respectiv teza a II-a a art. 322 pct. 5 C. proc. civ., care vizează situația în care s-a desființat sau s-a modificat hotărârea unei instanțe pe care se întemeiază hotărârea a cărei revizuire se cere.

În acest sens, s-a constatat că motivele de revizuire sunt de strictă interpretare, dat fiind caracterul extraordinar al acestei căi de atac, neputând fi nici extinse, nici interpretate în afara intenției legiuitorului.

În speță, în considerentele sentinței a cărei revizuire se solicită, s-a făcut doar mențiune cu privire la existenta unui alt dosar, fără ca raționamentul instanței să se fi întemeiat, la soluționarea cauzei, pe hotărârea invocată de revizuenți.

În acest context s-a apreciat, în analiza cererii de constatare a ineficacității donației ca urmare a neacceptării ei, din perspectiva dispozițiilor art. 814 C. civ., că este lipsit de relevanță juridică faptul că bunul nu a intrat în patrimoniul Academiei, ci al statului, trimiterea la dosarul în discuție făcându-se prin sublinierea că acest aspect este cunoscut, fără însă ca instanța să se întemeieze pe hotărârea pronunțată în cauza menționată.

Totodată, s-a apreciat că nici în privința soluționării capătului de cerere având ca obiect revendicarea bunului instanța care a pronunțat hotărârea atacată cu revizuire nu s-a întemeiat pe hotărârea în discuție, din considerente rezultând cu evidență raportarea la dispozițiile art. 480 din C. civ. de la 1865.

La data de 16.09.2019, reclamanții A. și B. au formulat apel împotriva sentinței civile nr. 802/18.04.2018 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

În motivarea apelului, apelanții-revizuenți au arătat că revizuirea are ca temei decizia civilă nr. 867/23.05.2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2013, considerentele acesteia și soluția dată pe fondul cauzei în apel în considerarea dispozițiilor art. 430 și 431 noul C. proc. civ.

Apelanții au susținut că, prin constatările și dispozițiile instanței supreme au fost contrazise considerentele și soluția din hotărârea a cărei revizuire se cere, chiar dacă eșafodajul juridic al hotărârii atacate cu revizuire se întemeia pe concluzia că bunul imobil ar fi intrat în patrimoniul Academiei Române și ca atare donația ar fi fost perfectă, iar revendicarea nu se putea solicita împotriva statului.

De asemenea, apelanții au invocat că s-a ignorat faptul că instanța care a pronunțat hotărârea a cărei revizuire au solicitat-o a avut în vedere sentința civilă nr. 1790/04.10.2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2008 (devenit ulterior nr. 4120/2/2013), prin care se admisese acțiunea în revendicare a Academiei Române, având ca obiect același imobil, aceasta constituind baza motivării sentinței a cărei revizuire o solicită, dezbaterile determinante pentru soluția pronunțată fiind realizate în jurul problemei privind existența sau nu în patrimoniul Academiei Române a imobilului la momentul preluării acestuia de către stat, respectiv dacă donațiile și-au produs sau nu efectul.

Au precizat apelanții că sentința civilă nr. 1790/04.10.2012 pronunțată în dosarul nr. x/2008, care a constituit fundament al sentinței civile a cărei revizuire au solicitat-o, a fost modificată în sensul respingerii acțiunii în revendicare promovată de intervenienta-intimată Academia Română împotriva intimatului-pârât Municipiul București, cu argumentarea că intervenienta nu a avut niciodată în patrimoniul său bunul imobil, care face, în parte, și obiectul cauzei soluționate prin hotărârea atacată cu revizuire.

Or, instanța care a pronunțat hotărârea atacată cu revizuire a reținut că bunul a intrat prin donație în patrimoniul Academiei Române, constatând în mod greșit că bunul s-ar afla în patrimoniul acestei intimate și a respins capătul de cerere privitor la ineficiența donației, iar prin soluția dată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a constatat că niciodată bunul nu a fost în patrimoniul Academiei, deci donația a fost ineficientă.

S-a susținut, totodată, că în dosarul înregistrat sub nr. x/2008*, inițial înregistrat sub nr. x/2005 (nr. nou 30784/3/2005), Academia Română a formulat cerere de intervenție, iar ulterior formulării acțiunii inițiale, intervenienta Academia Română a promovat acțiunea în revendicare în contradictoriu cu Municipiul București, în dosarul nr. x/2008 (devenit dosarul nr. x/2013, pe rolul Curții de Apel București), ca o confirmare a faptului că imobilul în litigiu nu a intrat în patrimoniul Academiei, ci al statului, prin Decretul de naționalizare nr. 198/1948, de la autoarea lor, C..

În opinia revizuenților, Academia Română nu a acceptat în mod legal donația. Astfel, actul de acceptare a donației nr. 26161/1946 nu a fost înregistrat la Academia Română, nu poartă nici numărul de înregistrare, nici data, nici ștampila acesteia, comparativ cu "actul de acceptare" din 16.03.1946, astfel că din cuprinsul acestuia nu rezultă la ce dată Academia a acceptat donația, ultimul rând păstrând o zonă ce urma a fi completată, înaintea anului 1946, actul fiind nedatat, singura mențiune existând la începutul actului "spre neschimbare 09.aug. 1946". De asemenea, actul de acceptare nu a fost transcris, spre deosebire de actul din martie 1946 (donația din 1945).

La data de 04.02.2020, intimata-intervenientă Academia Română a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

În motivare, intimata a arătat că sentința civilă a cărei revizuire se cere nu a fost întemeiată pe o hotărâre pronunțată în alt dosar, respectiv că, prin sentința revizuibilă, instanța nu a reținut că bunul a intrat prin donație în patrimoniul Academiei Române, ci doar că Academia Română deține o speranță legitimă în privința acestuia, astfel că decizia nr. 867/23.05.2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2013 nu influențează soluția care s-ar putea da asupra cererii de revendicare formulate de revizuenți în dosarul nr. x/2008.

Prin decizia civilă nr. 395A/09.06.2020, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de revizuenții apelanți.

Pentru a statua astfel, instanța de apel a reținut că instanța învestită cu soluționarea unei cereri de revizuire nu poate analiza legalitatea și temeinicia hotărârii atacate decât exclusiv prin prisma motivelor prevăzute de art. 322 C. proc. civ., fără a putea verifica alte aspecte decât cele prevăzute de aceste text de lege, respectiv că legislația internă este conformă cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului, care, în cauza Mitrea împotriva României, 26105/03 la 29 iulie 2008, a apreciat că o cale extraordinară de atac, fie ea și introdusă de una din părțile procesului, nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui "defect fundamental" care poate conduce la arbitrariu.

Verificând încadrarea criticilor formulate de revizuenți în ipoteza reglementată de art. 322 pct. 5 teza a II-a C. proc. civ., instanța de apel a constatat că acest motiv de revizuire vizează situația în care s-a desființat sau s-a modificat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere, astfel că justificarea acestui caz de revizuire constă în faptul că au intervenit modificări în materialul probator pe care s-a sprijinit instanța, iar aceste modificări trebuie să influențeze hotărârea care s-a bazat pe acest material probator.

În speță, s-a constatat că, prin cererea inițială, înregistrată la data de 08.09.2005 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. x/2005 (număr unic 30784/3/2005), reclamanta D. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului București, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună: - obligarea pârâtei să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. x, respectiv corpurile V, X, Y și Z cu terenul aferent, proprietatea având individualitatea în actul autentic nr. 26161/1946; - constatarea ineficienței donației făcute Academiei Române (care a intervenit ulterior în cauză în calitate de intervenient), a cărei ofertă a fost autentificată sub nr. x/08.06.1946 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat, prin neaceptarea ofertei.

Prin sentința civilă nr. 113/05.11.2014, Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2008 - hotărârea care formează obiectul cererii de revizuire - acțiunea în revendicare s-a judecat în contradictoriu cu Statul în sens larg (nefiind contestat niciun moment faptul că la data sesizării instanței imobilul se afla în posesia sa), iar acțiunea în constatarea ineficienței donației prin prisma apărărilor formulate de donatară, care a avut calitatea de intervenientă. Ca o consecință a respingerii cererii de constatare a ineficienței donației făcute de autoarea reclamanților, C., în favoarea intervenientei Academia Română (ceea ce înseamnă că a operat între cele două părți transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu), Tribunalul a reținut, în argumentarea soluției de respingere a acțiunii în revendicare, că aceasta din urmă este cea care are o "speranță legitimă" de a redobândi bunul de la Stat.

La momentul pronunțării acestei hotărâri judecătorești, la dosar se afla sentința civilă nr. 1790/04.10.2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2008. În acea cauză, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. x/2003, Academia Română a chemat în judecată, la rândul său, pe pârâții Primăria Municipiului București și Consiliul General al Municipiului București - A.F.I., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților să îi lase, în deplină proprietate și posesie, imobilul din București, str. x, cunoscut sub numele de Așezământul C., imobil compus din teren în suprafață de 4.144 m.p. și 4 corpuri de construcție, unul din titlurile de proprietate invocate fiind actul de donație autentificat sub nr. x/1946 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat, completat cu actul de renunțare la uzufruct autentificat de același tribunal sub nr. x/1925, încheiate de C., fondatoarea celui de-al doilea Așezământ C.. În acel stadiu procesual acțiunea în revendicare a fost admisă în parte, fiind obligată pârâta Primăria Municipiului București să restituie reclamantei în deplină proprietate și posesie cea mai mare parte din imobil.

În concluzie, s-a constatat că s-au desfășurat în paralel două procese având ca obiect revendicarea de la Primăria Municipiului București a imobilului situat în București, str. x, unul inițiat de către succesorii donatoarei, care au pretins că donația este ineficientă, iar celălalt inițiat de către donatară, care a invocat donația în favoarea sa, însă chestiunea privind eficiența sau nu a acestei liberalități a făcut obiectul prezentului litigiu.

Prin urmare, nu se poate susține că hotărârea a cărei revizuire se cere "s-a întemeiat" pe sentința civilă nr. 1790/04.10.2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2008, cu atât mai mult cu cât nici nu este menționată în considerentele hotărârii. Afirmația Tribunalului din hotărârea a cărei revizuire se solicită, potrivit cărei intervenientul este cel care are o "speranță legitimă" de a redobândi bunul de la Stat, nu se sprijină din punct de vedere logic pe admiterea acțiunii în revendicare formulate de Academia Română în celălalt litigiu, ci pe inexistența unui "bun" în patrimoniul succesorilor donatoarei C., ca urmare a respingerii capătului de cerere privind constatarea ineficienței donației, acestea fiind argumentele cu care debutează raționamentul ce a condus la respingerea acțiunii în revendicare și cărora le este subsecventă în ordine cronologică.

Pe de altă parte, dacă este adevărat că prin hotărârea finală din litigiul declanșat de Academia Română, și anume decizia civilă nr. 867/23.05.2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2013 - invocată ca temei în cuprinsul cererii de revizuire - s-a menținut soluția de respingere a acțiunii în revendicare (pe considerentul decisiv că, nefiind urmată procedura de reparație reglementată de Legea nr. 10/2001, astfel cum prevăd dispozițiile Legii nr. 564/2004, reclamanta nu deține un "bun"), fiind astfel modificată, în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., sentința civilă nr. 1790/04.10.2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2008, în schimb nicăieri în cuprinsul acestei decizii nu s-a reținut, astfel cum susțin revizuenții-apelanți, că imobilul în litigiu nu ar fi intrat în patrimoniul Academiei Române, ci al Statului, prin Decretul de naționalizare nr. 198/1948, de la autoarea acestora, C., cu consecința că donația nu și-ar fi produs efectul.

În realitate, printr-o altă hotărâre judecătorească pronunțată pe parcursul soluționării acelui litigiu respectiv decizia civilă nr. 292A/04.06.2015 a Curții de Apel București, s-a stabilit că imobilul a fost preluat de Stat în baza Decretului nr. 198/1948, dar nu și că a fost preluat de la apelanții-revizuenți și, mai mult decât atât, această statuare nu implică o modificare a materialului probator pe care s-a sprijinit instanța ce a pronunțat hotărârea ce se solicită a fi revizuită, constatarea în discuție fiind aceeași cu cea cuprinsă în sentința civilă nr. 1790/04.10.2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2008.

Față de aceste considerente, s-a constatat că în mod corect prima instanță a apreciat că nu sunt incidente cerințele motivului de revizuire invocat, ceea ce constituie un impediment de ordin legal în examinarea pe fond a aspectelor puse în discuție de către revizuenți privind nelegalitatea soluției atacate.

Împotriva deciziei nr. 395A din 09 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs revizuenții A. și B..

În motivarea cererii de recurs, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 din C. proc. civ., recurenții au arătat că, în speță, în mod eronat a fost a respinsă cererea de revizuire ca inadmisibilă, considerându-se că decizia civilă nr. 846/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nu are nicio relevanță asupra sentinței civile nr. 113/05.02.2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, deși constatările și dispozițiile acestei hotărâri contrazic considerentele și soluția hotărârii a cărei revizuire se cere, iar eșafodajul juridic al hotărârii atacate s-a întemeiat pe concluzia că bunul imobil a intrat în patrimoniul Academiei Romane și, ca atare, donația a fost perfectă, iar revendicarea nu se putea solicita împotriva statului.

În opinia recurenților, instanța de apel a ignorat faptul că instanța care a pronunțat hotărârea a cărei revizuire o solicită a avut în vedere sentința civilă nr. 1790/04.10.2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin care se admisese acțiunea în revendicare formulată de către Academia Română, având ca obiect același imobil, aspect confirmat inclusiv de practicaua încheierii din 22.01.2014 în care se face vorbire de sentința nr. 1790/2012 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Precizează recurenții, după prezentarea istoricului celor două litigii, că sentința nr. 1790/2012, pronunțată în dosarul nr. x/2008, care a constituit fundament al sentinței a cărei revizuire se cere, a fost modificată în sensul respingerii acțiunii în revendicare promovată de intimata Academia Română împotriva Municipiului București, cu argumentarea că aceasta nu a avut niciodată în patrimoniul său bunul imobil, care face, în parte, și obiectul cauzei de față; or, instanța care a pronunțat sentința ce face obiect al revizuirii a reținut că bunul a intrat prin donație în patrimoniul Academiei Române, astfel că sunt îndeplinite toate condițiile cumulative de admisibilitate, impuse de lege pentru admiterea revizuirii.

În opinia revizuenților, instanța fondului revizuibil a analizat cererea acestora, procedând la o interpretare formalistă, care exclude posibilitatea ineficienței, nelegalității ori a nulității de formă, procedând la o teoretizare inutilă privitor la revendicare și indicând spețe din practica Curții Europene a Drepturilor Omului care nu au nici o tangență cu situația concretă, ignorând, totodată, că recurenții au formulat revendicarea în contradictoriu cu Municipiul București, în patrimoniul căruia a intrat bunul imobil de la autoarea lor, doar pentru spațiile deținute de acesta, iar nu cu chiriașii dobânditori ai bunului imobil.

Apreciază edificator faptul această instanță a avut în vedere la pronunțarea soluției "că intervenientul este cel care deține în patrimoniul său o speranță legitimă deoarece este cel ce a făcut dovada existenței bunului în patrimoniul său la data preluării bunului de către stat"; or, hotărârea care a creat o asemenea convingere instanței de fond a fost modificată, iar prin decizia nr. 867/23.05.2017, soluția de respingere a revendicării formulate de Academia Româna, având drept obiect același imobil, a rămas irevocabilă.

De asemenea, arată că, în dosarul nr. x/2013, dezbaterile determinante pentru soluția pronunțată au vizat problema existenței în patrimoniul Academiei Române a imobilului la momentul preluării acestuia de către stat, respectiv dacă donațiile și-au produs sau nu efectul. Ca atare, în opinia acestora, s-a dovedit faptul că imobilul ce a făcut obiectul ofertei de donație autentificată sub nr. x/1946 nu a intrat niciodată în patrimoniul Academiei Române, donația fiind ineficientă.

Arată recurenții că situația art. 322 pct. 5 teza a II -a din C. proc. civ. se referă la hotărâri ca acte de jurisdicție și nu la simple acte administrative ori probatorii (situație în care ar fi putut fi incidente concluziile instanței de apel preluate din cauza Mitrea vs. România nr. 26105/03.07.2008), astfel că, în mod greșit, instanța de apel a considerat că trebuie analizat dacă au intervenit modificări în materialul probator pe care s-a sprijinit instanța.

Se mai susține că, în cazul revendicării, este de esența acțiunii să se stabilească subiectul de drept în patrimoniul căruia se află bunul ce face obiectul acțiunii. În speță, recurenții au formulat cererea în contradictoriu cu Statul Român reprezentat de Municipiul București, iar instanța ce a pronunțat hotărârea revizuibilă a concluzionat că nu poate fi soluționată revendicarea dacă s-a respins capătul de cerere privind ineficiența donației.

Or, admițând cererea de intervenție a Academiei Române, această instanță a conferit acesteia calitate procesuală pasivă în revendicarea promovată de revizuenți și activă în revendicarea promovată de Academie, fără să mai verifice cum, când, de la cine și în ce condiții a intrat bunul în patrimoniul Statului. Chiar dacă acestea sunt greșeli de judecată asupra unor aspecte ale cadrului procesual, în opinia recurenților, acestea au fost determinate de concluziile sentinței nr. 1790/2012 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă prin care s-a admis revendicarea formulată de intimata Academia Română împotriva Municipiului București, soluție pronunțată de același judecător care a pronunțat și hotărârea revizuibilă și care, evident nu se putea contrazice singur.

Se mai susține că instanța de apel a considerat eronat că sentința nr. 1790/2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV- a civilă modificată prin decizia 867/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu ar fi fost determinantă în pronunțarea hotărârii revizuibile, ignorând concluziile instanței de fond revizuibil, potrivit cu care:

"intervenientul este cel care deține în patrimoniul său o speranță legitimă deoarece este cel care a făcut dovada existenței bunului în patrimoniul său la data preluării bunului de către stat."

Astfel, s-a ignorat faptul că instanța fondului revizuibil a avut în vedere o hotărâre care nu intrase în autoritate de lucru judecat, dar în care se acordase calitate procesuală activă în revendicare intimatei Academia Română și în care se arată:

"Este lipsit de relevanță juridică faptul că bunul nu a intrat în patrimoniul Academiei...".

Or, prin decizia nr. 867/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a infirmat întreaga teorie ce a constituit eșafodaj juridic al hotărârii revizuibile, bazată pe sentința nr. 1790/2012 a Tribunalului București, secția a IV- a civilă.

În opinia recurenților, în soluționarea cererii de revizuire au fost preluate greșelile de judecată ale instanțelor care au pronunțat hotărârea revizuibilă și deciziile din căile de atac, ignorându-se decizia nr. 867/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv, au fost valorificate documentele incomplete, modificate ori fabricate pro causa de către intervenientă, omițându-se să se constate discordanțele rezultate din înscrisurile administrate, considerându-se sentința nr. 1790/2012 a Tribunalului București un dat imuabil, obligatoriu de respectat erga omnes.

Astfel, faptul că bunul s-a naționalizat de la C. în baza Decretului nr. 198/1948 și faptul că aceasta era și a rămas până în anul 1952 plătitoare de impozit nu a mai contat pentru nicio instanță, respectiv, s-a ignorat că actul de acceptare a donației nu făcea vorbire de condițiile donației, a fost dat în baza votului plenului din mai 1946, deși oferta este din iunie 1946, iar autorizarea acceptării nu dădea acordul pentru habitație, ori uzufruct, ceea ce dovedește puterea determinantă a sentinței nr. 1790/2012 a Tribunalului București.

Astfel, chiar dacă în sentința nr. 1790/2012 a Tribunalului București se reține ca Academia Română a făcut dovada existenței bunului în patrimoniul său la data preluării imobilului de către stat, s-a dovedit faptul că acest aspect a fost cu totul eronat, bunul nefiind preluat de către stat, de la Academie, ci de la C..

În opinia recurenților, instanța de apel a insistat în eroarea în care s-au aflat pe parcursul proceselor majoritatea instanțelor anterioare, respectiv a refuzat să accepte că au existat două donații - respectiv, prima oferta de donație, autentificată sub nr. x/04.08.1945, acceptată de Statul Roman la 18.08.1945 și de Academia Română prin actul autentificat sub nr. x/16.03.1946, transcris în registrul de transcripțiuni sub nr. x/26.11.2947, notificată în condițiile art. 814 C. civ. la 22.03.1946 în scopul prevăzut de Așezământul I.C. C. și a doua donație autentificată sub nr. x, care a cuprins doar bunuri imobile personale ale C. și face obiectul litigiului prezent, prin care donatoarea a stabilit clauze și condiții, rezervându-și dreptul de uzufruct viager pentru sine și dreptul de habitație pentru familiile care locuiau în imobil, acceptarea fiind obligatoriu a se referi și la acestea.

Se arată că această a doua donație nu și-a produs efectele, fiind ineficientă, însă datorită soluției din sentința 1790/2012 a Tribunalului București, instanța care a pronunțat sentința revizuibilă nu a mai judecat practic niciun capăt de cerere, preluând concluziile din hotărârea menționată, iar în revizuire, instanța de apel a ajuns la concluzia că "a operat între cele două părți transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu", deși este evident că modificarea sentinței nr. 1790/2012 prin decizia nr. 867/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, conduce la respingerea cererii de intervenție a Academiei Române în hotărârea revizuibilă, cu consecința că s-ar constata că imobilul în litigiu, care a făcut obiectul ofertei de donație, nu a ieșit din patrimoniul C., de la care s-a naționalizat în baza Decretului nr. 198/1948, aceasta având o speranță legitimă în contradictoriu cu Statul Român, care a preluat bunul, fiind admisibilă revendicarea împotriva Statului Român prin Municipiul București.

S-a mai susținut că instanța de apel, a înlăturat concluziile deciziei nr. 867/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, preferând să valorifice concluziile Curții de Apel București din același proces, pentru a justifica soluția adoptată, deși ultima decizie a fost invalidată în recurs, respectiv, a omis obiectul cererilor formulate de către părțile participante, recurenții având în acel litigiu, calitatea de intervenienți accesorii (din etapa apelului).

Prin întâmpinarea formulată la data de 18.09.2020, intimata Academia Română a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În motivare, intimata a susținut, în esență, că sentința atacată cu revizuire nu a fost dată în considerarea deciziei civile nr. 867/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, ci a analizat dacă sunt îndeplinite condițiile art. 480 din C. civ., reținând doar că Academia Română deține o speranță legitimă, iar nu faptul că bunul a intrat prin donație în patrimoniul Academiei Române.

În recurs, nu au fost administrate probe noi.

Analizând recursul, în ordinea impusă de logica raționamentului judiciar, Înalta Curte constată următoarele:

Prezentului litigiu îi sunt aplicabile dispozițiile vechiul C. proc. civ., având în vedere dispozițiile art. 3 din Legea nr. 76/2012 potrivit cărora dispozițiile C. proc. civ. se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare, precum și faptul că revizuirea de față reprezintă o cale extraordinară de atac aferentă unei cereri de chemare în judecată ce a fost înregistrată anterior datei sus-menționate.

În cauză, cererea de revizuire a fost formulată împotriva sentinței civile nr. 113/05.02.2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin care a fost respinsă acțiunea formulată la data de 08.09.2005 de către autoarea revizuenților, D. și continuată de aceștia, în contradictoriu cu intimata Primăria Municipiului București și intervenienta Academia Română având ca obiect obligarea pârâtei la a lăsa reclamantei, în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. x, respectiv corpurile X, V, Y și Z cu terenul aferent, constarea ineficienței donației a cărei ofertă a fost autentificată sub nr. x/08.06.1946 de Tribunalul Ilfov, prin neacceptarea ofertei și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea cererii de revizuire, revizuenții au invocat dispozițiile art. 322 pct. 5 teza a II a din C. proc. civ. susținând că soluția dispusă prin sentința supusă revizuirii a fost determinată de sentința civilă nr. 1790/04.10.2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin care a fost soluționată acțiunea în revendicarea aceluiași imobil formulată de intimata Academia Română în contradictoriu cu Municipiul București, hotărâre care a fost desființată în căile de atac exercitate împotriva acesteia.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., instanța de recurs constată, verificând cuprinsul cererii de recurs, că, recurenții nu au înțeles să sistematizeze argumentele care ar putea susține, în opinia acestora, incidența acestui motiv de nelegalitate.

Astfel, prin intermediul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., pot fi valorificate ipoteze ce vizează fie absența unei motivări care să susțină soluția pronunțată, fie contradicții între considerentele expuse în justificarea raționamentului instanței, fie inserarea unor considerente care nu au nicio legătură cu pricina.

Or, în speță, recurenții nu tind la a evidenția vreuna dintre aceste ipoteze avute în vedere de motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., ci, susțin cu ignorarea însușirii revizuirii de a fi o cale de atac de retractare, iar nu de reformare, o pretinsă omisiune a instanței de revizuire de a proceda la verificarea legalității dezlegărilor date de instanța care a pronunțat sentința civilă nr. 113/2014 a Tribunalului București, secția a IV - a civilă în analiza argumentelor ce i-au fost supuse spre analiză prin cererea de chemare în judecată și prin cererea de intervenție, respectiv, a probatoriilor administrate în cauză, așadar, o reevaluare a situației de fapt și de drept a cauzei.

Trebuie, de asemenea, observat că întinderea obligației de motivare a oricărei hotărâri judecătorești trebuie apreciată prin raportare la natura și circumstanțele specifice fiecărei cauze.

Sub acest aspect, Înalta Curte, reține că, în ceea ce privește procedura de judecată a căii de atac a revizuirii, dispozițiile art. 326 alin. (3) din C. proc. civ. stabilesc că:

"Dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază".

Astfel, această dispoziție legală fixează limitele în care se poartă dezbaterile asupra unei cereri de revizuire indiferent de motivul de revizuire pe care cererea se fundamentează.

Prin urmare, în aplicarea acestei norme legale, soluționarea cererii de revizuire, presupune analiza prioritară a condițiilor de admisibilitate prevăzute de lege pentru această cale extraordinară de atac, respectiv condițiile generale (premisa descrisă de art. 322 alin. (1) din C. proc. civ.), dar și cerințele speciale, expres presupuse de cazul de revizuire invocat dintre cele reglementate de art. 322 alin. (1) pct. 1-10 din C. proc. civ. - în speță fiind vorba de ipoteza normativă de la art. 322 pct. 5 teza a II -a din C. proc. civ. - cadru în care nu se repun în discuție și nu se cercetează chestiuni ce țin de fondul cauzei, acestea putând fi verificate doar în etapa procesuală subsecventă celei în care se constată admisibilitatea revizuirii, cu respectarea limitelor impuse de cazul de revizuire invocat.

Ca atare, în mod judicios, instanța de apel a apreciat, în conformitate cu prevederile art. 326 din C. proc. civ. că se impune analiza prioritară a cerințelor de admisibilitate a revizuirii, impuse de art. 322 alin. (1) pct. 5 teza a II a din C. proc. civ.

Pe de altă parte, în ceea ce privește cerințele speciale impuse de art. 322 alin. (1) pct. 5 taza a II a din C. proc. civ., se constată că acest motiv de revizuire are în vedere cazul în care hotărârea ulterior casată ori modificată a fost determinantă pentru pronunțarea hotărârii a cărei revizuire se cere, în sensul că este necesar să se constate că a existat un raport de cauzalitate între cele două hotărâri constând în faptul că hotărârea casată sau modificată a avut un rol decisiv în pronunțarea hotărârii a cărei revizuire se urmărește, ipoteză în care retractarea hotărârii atacate pe calea revizuirii este necesară atâta vreme cât nu mai există nicio legătură intrinsecă între cele două hotărâri, cea de-a doua fiind lipsită de temeiul și raționamentul care au stat la baza pronunțării sale, pierzându-și propria identitate și legitimitate de care se bucură hotărârile judecătorești.

Or, din evaluarea considerentelor deciziei recurate, se constată că acestea evidențiază, de o manieră logică, coerentă și amplu argumentată, motivele pentru care instanța de apel a reținut, în speță, în ceea ce privește hotărârea desființată invocată în susținerea cererii de revizuire, că aceasta nu a fost determinantă, din perspectivă probatorie, în adoptarea soluției dispuse prin hotărârea atacată cu revizuire, raționamentul judiciar expus în justificarea soluției adoptate reflectând particularitățile căii de atac deduse judecății și cuprinzând aprecierea instanței de apel, referitoare la condițiile de admisibilitate ale revizuirii incidente cazului de revizuire de care au înțeles să uzeze recurenții.

Cum, în cauză, pentru argumentele care vor fi dezvoltate pe larg în analiza motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., aprecierea instanței de apel în sensul că această cerință de admisibilitate, care, potrivit legii procesuale trebuie analizată prioritar, nu este îndeplinită, este corectă, nu poate fi validată susținerea recurenților vizând omisiunea acestei instanțe de a proceda la o reevaluare a probatoriului și a temeiniciei pretențiilor deduse judecății prin cererea de chemare în judecată și cererea de intervenție soluționate prin hotărârea atacată cu revizuire.

Aceasta întrucât, numai în ipoteza constatării îndeplinirii cumulative a cerințelor de admisibilitate a revizuirii, s-ar fi impus ca instanța învestită cu soluționarea acestei căi de atac să procedeze la reanalizarea fondului raportului juridic litigios, în limitele permise de lege.

Este de reținut, totodată, că aprecierea într-o altă modalitate decât cea agreată de recurenți a caracterului determinant al hotărârii desființate ulterior pronunțarii hotărârii atacate cu revizuire nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.:

Recurenții pretind că, în mod eronat, s-a apreciat prin decizia civilă recurată că hotărârea desființată pe care au invocat-o în justificarea cererii de revizuire nu a fost determinantă în adoptarea soluției dispuse prin hotărârea atacată cu revizuire, în opinia acestora, analiza realizată de instanța de apel, neavând a fi circumscrisă verificării unor modificări intervenite în materialul probator pe care s-a sprijinit soluția criticată în revizuire, ci, caracterul determinant s-ar deduce din interpretarea anumitor considerente înserate în cuprinsul celor două hotărâri, redate în cererea de recurs, respectiv ar deriva din elementele de fapt și de drept analizate prin hotărârea ce face obiect al revizuirii într-o manieră apreciată de aceștia a fi incompletă sau inadecvată, în ceea ce privește cererea de constatare a ineficacității donației și de revendicare sau din modalitatea în care a fost tranșată, în ambele litigii, calitatea procesuală activă și pasivă a părților litigante.

Analizând aceste susțineri, Înalta Curte constată că, în conformitate cu dispozițiile art. 322 pct. 5 teza a II a din C. proc. civ., revizuirea poate fi cerută în cazul casării sau a modificării hotărârii unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea supusă revizuirii.

Rezultă așadar, că pentru a fi incident cazul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 5 teza a II a din C. proc. civ., trebuie să existe o hotărâre casată sau modificată, care să fi avut un rol determinant în pronunțarea hotărârii supuse revizuirii, adică să conducă la dispariția suportului logico-juridic al acesteia din urmă.

Astfel, motivul de revizuire reglementat de pct. 5 teza a II a al art. 322 din C. proc. civ., vizează ipoteza în care soluția dată în hotărârea atacată cu revizuire este rezultatul valorificării unei hotărâri judecătorești ca mijloc de probă, mai exact a unor dezlegări jurisdicționale anterioare, înserate în cuprinsul considerentelor/dispozitivului unei hotărâri judecătorești, prin care sunt rezolvate chestiuni litigioase hotărâtoare în stabilirea situației de fapt a cauzei, și care, urmare a soluției de casare sau de modificare a acesteia, își pierd aptitudinea de a reflecta adevărul judiciar și de a constitui suport probatoriu în adoptarea hotărârii supuse revizuirii.

Spre deosebire de cazul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 din C. proc. civ. care își are suportul logic în respectarea autorității de lucru judecat, revizuirea întemeiată pe art. 322 pct. 5 teza a II a din C. proc. civ. are drept justificare faptul că au intervenit modificări în materialul probator pe care s-a sprijinit instanța care a pronunțat hotărârea atacată cu revizuire, iar aceste modificări trebuie să influențeze hotărârea care s-a bazat pe acel material probator.

Cum acest caz de revizuire vizează pierderea suportului probator de care s-a bucurat hotărârea a cărei retractare se cere, din perspectiva cerinței de admisibilitate a cererii de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 teza a II a din C. proc. civ., aprecierea caracterului determinant al hotărârii desființate în adoptarea soluției dispuse prin hotărârea atacată cu revizuire presupune, așa cum corect s-a apreciat în speță, o verificare a raționamentului judiciar care a justificat adoptarea soluției din hotărârea atacată cu revizuire și decelarea probatoriului valorificat în adoptarea acestei soluții, întrucât numai într-o atare ipoteză, hotărârea desființată poate fi considerată ca având aptitudinea de a determina stabilirea unei alte situații de fapt în cauză.

Or, în speță, așa cum corect au reținut și instanțele de fond, deși cele două litigii soluționate prin hotărârea ce face obiect al revizuirii (sentința civilă nr. 113/05.11.2014 a Tribunalului București, secția a IV- a civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2008) respectiv, prin sentința civilă nr. 1790/04.10.2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2008 (hotărâre anulată prin decizia civilă nr. 64A/20.02.2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, cauza fiind rejudecată și soluționată, ulterior, prin decizia nr. 705/A din 12 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, devenită irevocabilă prin decizia civilă nr. 867 din 23 mai 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea principală precizată și completată, formulată de reclamanta Academia Română), s-au desfășurat în paralel și au avut ca obiect revendicarea imobilului situat în București, str. x, chestiunea litigioasă vizând ineficacitatea donației a cărei ofertă a fost autentificată sub nr. x/08.06.1946 de Tribunalul Ilfov, nu a constituit obiect al analizei în cauza soluționată prin decizia civilă nr. 867 din 23 mai 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.

Astfel, în considerentele deciziei civile nr. 867/23.05.2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nu s-a statuat asupra ineficacitații donației și nici nu s-au tranșat aspecte legate de titlul antecesoarei recurenților, și respectiv de calitatea acestora de proprietari ai imobilului revendicat, la data preluării acestuia de către stat.

De altfel, prin decizia civilă nr. 946 din 20 aprilie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în litigiul soluționat irevocabil prin decizia civilă nr. 867/23.05.2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a statuat, în privința argumentelor revizuenților întemeiate pe ineficacitatea donației:

"critica acestora conform căreia bunul nu ar fi ieșit în mod valabil din patrimoniul autoarei lor și deci, nu ar fi intrat după aceea în patrimoniul statului, nu poate fi valorificată în acest cadru procesual, în condițiile în care recurenții, din poziția lor de intervenienți accesorii, pot formula apărări respectiv critici care să sprijine demersul părții în favoarea căreia a intervenit".

De asemenea, așa cum rezultă din considerentele sentinței civile nr. 113/05.02.2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, soluția dată acțiunii în revendicarea imobilului formulată de autoarea recurenților, s-a întemeiat, în esență, pe următoarele argumente: imobilul revendicat se înscrie în sfera celor care fac obiectul Legii nr. 10/2001, astfel că restituirea bunului revendicat este supusă procedurii acestei legi speciale, de care recurenții au uzat formulând notificare, respectiv s-a apreciat că, urmare a respingerii cererii având ca obiect ineficacitatea donației, aceștia nu au în patrimoniul lor un "bun", în sensul Deciziei date în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 33/2008, imobilul revendicat aflându-se în patrimoniul statului și fiind supus doar procedurilor speciale ale Legii nr. 10/2001, cu consecința că aceștia nu au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, reprezentat de art. 480 din C. civ.

Astfel, în raționamentul judiciar expus în motivarea sentinței civile nr. 113/05.02.2014 Tribunalul București, secția a IV- a civilă nu a făcut nicio trimitere la dezlegările jurisdicționale anterioare inserate în sentința civilă nr. 1790/2012 a Tribunalului București, secția a IV- a civilă, în sensul că nu și-a fundamentat soluția adoptată pe aspectul restituirii anterioare a imobilului către intimata intervenientă accesorie în favoarea Municipiului București - Academia Română- și nici nu a analizat relevanța soluției adoptate prin sentința civilă nr. 1790/2012 a Tribunalului București, deși această hotărâre se afla la dosarul cauzei, ci s-a limitat la a constata că intervenienta urmărește într-un alt dosar readucerea bunului donat în patrimoniul său.

Or, premisa îndeplinirii cerinței de admisibilitate impusă de art. art. 322 pct. 5 teza a II a din C. proc. civ., este aceea ca instanța învestită cu litigiul finalizat cu pronunțarea sentinței a cărei revizuire se cere nu numai să fi avut efectiv posibilitatea de a supune analizei sale hotărârea modificată sau casată, așa cum pretind recurenții, făcând trimitere la conținutul dezbaterilor purtate în speță, ci și să o fi valorificat în expunerea raționamentul juridic cu prilejul deliberării și pronunțării soluției a cărei retractare s-a solicitat, prin evidențierea sa drept mijloc de probă pe baza căruia să fi fost fundamentată hotărârea ce face obiect al revizuirii sau a constatărilor jurisdicționale din cuprinsul său.

În acest context factual, reiterarea în cererea de recurs, a aprecierii realizate de Tribunalul București, în considerentele sentinței civile nr. 113/05.02.2014, în sensul că intimata Academia Română, este cea care deține în patrimoniul său "o speranță legitimă", deoarece este cea care "a făcut dovada existenței bunului în patrimoniul său la data preluării bunului de către stat", nu are aptitudinea de a susține nelegalitatea deciziei recurate.

Astfel, stabilirea caracterului determinant al hotărârii desființate nu poate ignora considerentele care au justificat adoptarea soluției prin sentința atacată cu revizuire, modalitatea în care acestea au fost expuse și nici succesiunea logică în care au fost prezentate acestea, în argumentarea respingerii cererilor recurenților. Așa fiind, recurenții nu pot pretinde deducerea caracterului determinant al hotărârii desființate prin invocarea unor considerente care nu fac trimitere nici la hotărârea desființată și nici la raționamentul juridic expus cuprinsul acesteia.

Totodată, trimiterile recurenților la modalitatea în care, în speță, în hotărârea ce face obiect al revizuirii s-a tranșat asupra cadrului procesual subiectiv, nu fac decât să evidențieze lipsa de temei a argumentelor relative la caracterul determinant al hotărârii desființate, câtă vreme în considerentele acestei hotărâri nu se face nicio referire la calitatea intimatei Academia Română de titular actual al dreptului de proprietate asupra bunului ce îi fusese restituit în natură, prin hotărâre judecătorească nedefinitivă, respectiv s-a reținut calitatea procesuală pasivă a Municipiului București.

De asemenea, raportat la cele anterior reliefate, recurenții revizuenți nu pot invoca în justificarea cererii lor de revizuire aspecte care, în opinia acestora, s-ar deduce, implicit, din modalitatea în care în cel de-al doilea litigiu, în care a fost pronunțată sentința civilă nr. 1790/2012 a Tribunalului București, a fost stabilit cadrul procesual subiectiv și care, în speță, nu au fost valorificate, neregăsindu-se în raționamentul expus de instanța care a pronunțat sentința civilă nr. 113/05.02.2014, expus în cele ce preced.

Câtă vreme, nici în cuprinsul hotărârii desființate și nici cuprinsul deciziei civile nr. 867/23.05.2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nu se regăsesc dezlegări de natura celor pretinse de revizuenți (vizând ineficacitatea donației sau preluarea imobilului revendicat de la autoarea recurenților) iar respingerea acțiunii în revendicare formulată de intimata Academia Română nu a fost justificată de constatarea lipsei calității sale de donatar al imobilului revendicat, a specula asupra condițiilor în care s-au exercitat drepturile procesuale și apărările părților ori a fost înfăptuită judecata în litigiul în care au fost pronunțate aceste hotărâri judecătorești inclusiv în ceea ce privește stabilirea cadrului procesual subiectiv, așa cum propun revizuenții, echivalează cu a deschide acestora calea unei judecăți speculative și discreționare.

O atare consecință ar fi însă de natură a nesocoti atât dispozițiile imperative ale art. 322 pct. teza a II a din C. proc. civ., cât și unul din elementele fundamentale ale preeminenței dreptului, anume principiul securității raporturilor juridice, care presupune, așa cum s-a statuat în mod constant în jurisprudența CEDO, că nicio parte în proces nu este îndreptățită să solicite revizuirea unei hotărâri judecătorești definitive doar în scopul de a obține o reexaminare a cauzei. Astfel, potrivit acestei jurisprudențe, competența instanțelor sesizate cu o cerere de revizuire trebuie exercitată doar pentru a corecta erorile judiciare și omisiunile justiției, nu pentru a efectua o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu trebuie tratată ca un recurs deghizat și simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra problemei juridice ridicată de cauza respectivă nu este un motiv pentru reexaminare. Abaterile de la acest principiu sunt justificate numai când sunt impuse de împrejurări cu caracter substanțial și obligatoriu (Hotărârea din 11 aprilie 2017 în Cauza Costache și alții împotriva României - Cererea nr. 30.474/03).

Totodată, recurenții susțin fără temei că hotărârea desființată, fiind pronunțată de același judecător, a influențat în mod hotărâtor soluția adoptată prin hotărârea ce face obiect al revizuirii, ignorând că, potrivit art. 322 pct. 5 teza a II a din C. proc. civ., justificarea incidenței acestui motiv de revizuire nu poate fi realizată prin invocarea unei prezumții simple de natura celei la care se face trimitere în cererea de recurs, caracterul determinant al unei alte hotărâri judecătorești în adoptarea soluției dispuse prin hotărârea ce face obiect al revizuirii fiind imperios necesar să rezulte neîndoielnic, indubitabil, din expunerea silogismului judiciar care a fundamentat respectiva soluție.

Or, o atare situație premisă nu este incidentă în speță, așa cum s-a demonstrat în cele ce preced, faptul că în apărare intimata a înțeles să se prevaleze de această hotărâre ca act jurisdicțional neavând drept consecință considerarea acestuia ca fiind determinant, în lipsa valorificării acestuia de către instanța care a pronunțat hotărârea ce face obiect al revizuirii.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenții au invocat, totodată, aprecierea eronată a caracterului determinant al sentinței civile nr. 1790/2012 a Tribunalului București, ca efect al pretinsei ignorări de către instanța de apel a statuărilor din decizia civilă nr. 867/23.05.2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, apreciind că raționamentul judiciar expus prin această decizie ar duce la respingerea cererii de intervenție formulată de intimata Academia Română în dosarul nr. x/2008 al Tribunalului București.

Nici această critică nu poate fi validată, câtă vreme, așa cum corect a reținut instanța de apel, prin această ultimă hotărâre judecătorească acțiunea în revendicare formulată de intimata Academia Română a fost apreciată ca nefondată, iar în justificarea acestei soluții s-a reținut, în esență, că această parte nu a urmat procedura specială instituită prin Legea nr. 10/2001, respectiv, s-a constatat că intimata nu deține un "bun actual" nefăcând dovada revenirii imobilului revendicat în patrimoniul său, anterior formulării revendicării, printr-o hotărâre care să îi fi recunoscut calitatea de proprietar și prin care să se fi dispus, în mod expres, restituirea bunului, iar nu pentru argumentele expuse de recurenți, care tind la a demonstra ineficacitatea donației.

În acest context, împrejurarea că, instanța de apel, în justificarea concluziei vizând lipsa caracterului determinant al sentinței civile nr. 1790/2012 a Tribunalului București a făcut trimitere și la considerentele deciziei civile nr. 292A/04.06.2015 pronunțată de Curtea de Apel București, în aceeași pricină - hotărâre prin care s-a stabilit că preluarea imobilului în patrimoniul statului s-a realizat în temeiul Decretului nr. 198/1948 - nu are valența unei denaturări a considerentelor care au fundamentat adoptarea soluției dispuse de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 867/23.05.2017, ci de a evidenția lipsa de temei a susținerilor revizuenților, în ceea ce privește caracterul determinant al hotărârii desființate invocată drept motiv de revizuire.

Se impune, de asemenea, a se observa că, reiterarea, prin cererea de recurs a argumentelor din cererea introductivă - vizând faptul că bunul revendicat a fost preluat, prin naționalizare, de la autoarea C., conform Decretului nr. 198/1948, respectiv că acest imobil, care a făcut obiectul actului de donație autentificat sub nr. x/1946, nu a intrat nu patrimoniul Academiei Române, întrucât oferta de donație realizată de autoarea acestora nu a fost acceptată de către intimată - nu are aptitudinea de a demonstra nelegalitatea deciziei recurate întrucât aceste susțineri nu tind la a evidenția o ipoteză de aplicare eronată a dispozițiilor art. 322 pct. 5 teza a II a din C. proc. civ.

Astfel, susținând o apreciere eronată a probatoriului cu referire la eficacitatea actului de donație, recurenții revizuenții s