ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2575/2020

Ședința publică din data de 26 noiembrie 2020

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 3.05.2018, sub nr. x/2018, revizuenta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu intimatul B., admiterea cererii de revizuire împotriva sentinței civile nr. 1229 din 15 octombrie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Prin sentința civilă nr. 2366 din 14 decembrie 2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea formulată de revizuenta A. S.R.L., ca inadmisibilă.

Prin decizia civilă nr. 1622A din 4 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-revizuență A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 2366F din 14 decembrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018 de Tribunalul București, secția a V-a civilă

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a formulat recurs revizuenta, solicitând admiterea cererii de recurs în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., casarea în tot a deciziei recurate, rejudecarea cauzei în apel în raport de dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 3 teza a II-a, pct. 5 și pct. 9 C. proc. civ., cu consecința desființării sentinței civile nr. 2366 din 14 decembrie 2018 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, admiterea cererii de revizuire, desființarea sentinței civile nr. 1229 din 15 octombrie 2015 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă și trimiterea dosarului instanței de fond în vederea rejudecării cauzei pe fond, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului, după expunerea situației de fapt, recurenta a arătat că instanța de apel a aplicat eronat normele de drept material care reglementează admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire; în mod nelegal, a constatat că prima instanță a procedat corect analizând admisibilitatea cererii prin raportare la motivele invocate și a apreciat că nu este necesară administrarea de noi probe. Însă, admisibilitatea cererii de revizuire nu presupune verificarea temeiniciei pretențiilor revizuentului, ci tinde să verifice aparența îndeplinirii condițiilor de formă impuse de legiuitor, respectiv prevederea în lege a posibilității unui titular de a exercita această cale de atac, caracterul hotărârii ce se dorește a fi revizuită și încadrarea argumentelor faptice în motivele de drept, însă instanța de apel a calificat ca fiind corectă modalitatea de realizare a procedurii de verificare a admisibilității cererii de instanța de fond, care, în procedura prealabilă, a realizat o analiză pe fond a motivelor de revizuire.

Mai mult, deși instanța de apel a considerat că prima instanță a respins în mod corect administrarea probelor în procedura admisibilității în principiu, nu a făcut nicio mențiune cu privire la audierea lui C., persoană indicată ca autor al infracțiunii de fals. Or, audierea acestei persoane, care nu a fost niciodată administratorul societății recurente (în acțiunea de fond acesta fiind indicat ca reprezentant legal al societății, fără a exista dovezi care să ateste cine are puteri de reprezentare a recurentei), reprezintă o lărgire a cadrului procesual în sensul dispozițiilor art. 78 alin. (1) C. proc. civ. (demers ce putea fi efectuat de instanța de judecată doar după verificarea admisibilității cererii de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.) și o cercetare judecătorească efectivă, ceea ce depășește cadrul admisibilității de principiu a cererii de revizuire.

Recurenta a învederat, totodată, că instanța de apel, în mod greșit, a constatat că incidența motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. este condiționată de existența unei hotărâri penale, prin care înscrisul să fi fost declarat fals. A susținut că, potrivit doctrinei, revizuirea întemeiată pe aceste dispoziții legale poate fi solicitată fie atunci când înscrisul are un conținut care nu corespunde realității, nu a fost declarat fals printr-o hotărâre penală definitivă, dar întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni, fie atunci când cererea se întemeiază pe un înscris al cărui conținut nu corespunde realității, chiar și în situația în care, prin operațiunea de alterare a realității, nu s-a comis o infracțiune.

Or, în speță, recurenta a dovedit instanței de judecată că există o suspiciune rezonabilă cu privire la valabilitatea înscrisurilor care au stat la baza hotărârii a cărei revizuire se solicită (un conținut nereal), precum și că a inițiat demersurile de natură penală în vederea cercetării infracțiunii de fals (prin depunerea Ordonanței de începere a urmăririi penale din 20.06.2018 emisă de Șeful SUP pe linia criminalității organizate a DEUP a CE a DGUP a IGP).

Recurenta a mai arătat că instanța de apel a considerat eronat că motivul prevăzut la pct. 5 al art. 509 C. proc. civ. nu este incident în speță, întrucât partea nu înțelege să invoce un înscris nou, ci doar înțelegerea frauduloasă dintre intimat și acționarul minoritar C., precum și faptul că voința societății nu a fost îndeplinită la momentul încheierii contractului de fidejusiune. Însă, a precizat că a invocat în cererea de revizuire și de apel faptul că a fost în necunoștință de cauză cu privire la existența litigiului și a demersurilor efectuate în mod fraudulos de C., iar, imediat ce a aflat, a formulat cererea de revizuire și plângere penală împotriva acestuia.

În principiu, pentru a se putea invoca și reține acest motiv de revizuire, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarele condiții: a) partea interesată să se bazeze pe un înscris nou, care să nu fi fost folosit în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată; b) înscrisul invocat să fi existat la data la care a fost pronunțată hotărârea ce se cere a fi revizuită, cu mențiunea expresă că instanța supremă a apreciat că aceasta condiție este îndeplinită chiar și atunci când înscrisul poartă o dată ulterioară pronunțării hotărârii a cărei revizuire se solicită, în măsura în care se referă la situații atestate de alte înscrisuri existente; c) înscrisul să nu fi putut fi folosit în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată, fie pentru că a fost reținut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voința părții; d) înscrisul invocat pentru revizuire să fie determinant, în sensul că dacă ar fi fost cunoscut de instanța de judecată ar fi condus la pronunțarea altei soluții; e) înscrisul nou trebuie prezentat de partea care exercită calea revizuirii, fără a putea solicita instanței să îl administreze din oficiu.

În speță, însă, recurenta a justificat incidența acestui motiv pe faptul că, dacă ar fi cunoscut existența procesului și a înscrisurilor pe care se bazează hotărârea instanței, ar fi depus documente care să ateste caracterul fals al susținerilor intimatului. Astfel, în procedura revizuirii a depus înscrisuri noi care atestă că împrumutatul, la momentul încheierii contractului nu se afla în locul indicat în contract ca fiind loc al încheierii acestuia și că nu cunoaște limba în care s-a încheiat contractul - documente care nu au fost cercetate în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată, care existau la data pronunțării hotărârii, care nu au putut fi învederate instanței de judecată, întrucât D. a decedat anterior înregistrării dosarului, iar procedura de finalizare a succesiunii s-a încheiat abia în cursul anului 2018, înscrisul era determinant în judecata în principiu, întrucât crea dubii cu privire la valabilitatea contractului de împrumut/fideiusiune, iar revizuenta a prezentat personal aceste înscrisuri.

Așadar, înscrisul doveditor poate fi și ulterior datei pronunțării hotărârii a cărei revizuire se solicită, sens în care recurenta a anexat cererii de recurs raportul de expertiză grafoscopică întocmit în cauza penală nr. x, prin care se atestă că semnăturile de pe procesul-verbal al Adunării Asociaților din 3 aprilie 2013, contractual de împrumut din 15 aprilie 2013 și actul de predare-primire din 15 aprilie 2013 nu au fost executate de D..

A precizat recurenta, totodată, că instanța de apel a realizat o interpretare eronată a motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

În primul rând, aceasta a înțeles să califice parte din argumentele expuse de revizuentă în motivarea acestui motiv ca susținând temeinicia respingerii probelor solicitate în față instanței de revizuire, în procedura admisibilității de principiu. Or, nelegala citare a reprezentat atât motiv de revizuire, cât și motiv de apel, însă niciuna dintre cele două instanțe nu a procedat la verificarea procesului-verbal care atesta corectitudinea procedurii de citare, rezumându-se strict la susținerile părților.

Recurenta nu a recunoscut faptul că procedura de citare și comunicare a actelor a fost corect îndeplinită, ci a expus motivele de fapt care au condus la imposibilitatea de a se prezenta și apăra la soluționarea cauzei. În condițiile în care se impunea ca dosarul de fond să fie anexat dosarului de revizuire, o corectă soluționare a cererii de revizuire, respectiv apel, pentru motivul de revizuire indicat presupunea o cercetare a procesului-verbal de îndeplinire a procedurii de citare/comunicare a actelor procedurale.

În conformitate cu dispozițiile art. 155 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., persoanele juridice de drept privat sunt citate prin reprezentantul lor, iar înmânarea actelor de procedură se face altor persoane doar în măsura în care reprezentantul societății nu se găsește la locul citării. Condiția legală pentru înmânarea făcută altor persoane, potrivit art. 162 alin. (1) C. proc. civ. este lipsa celui citat. În măsura în care reprezentantul societății (în speță, administratorul) lipsește, agentul procedural poate înmâna actele persoanei însărcinate cu primirea corespondentei, care va semna dovada de înmânare a actelor cu aceeași valoare juridică cu semnătura de primire a celui căruia îi era destinată. Așadar, agentul procedural, conform normei citate, nu avea opțiunea de a înmâna actele de procedură unei alte persoane. În speță, nu există nicio mențiune pe procesul-verbal de înmânare a citației, potrivit căreia reprezentantul societății nu ar fi fost găsit sau că o altă persoană decât administratorul societății a fost desemnată special pentru primirea corespondenței.

Or, instanța de apel s-a rezumat, în cercetarea acestui motiv de revizuire, la preluarea argumentelor părților, fără a efectua o verificare faptică a înscrisurilor care fac dovada îndeplinirii procedurii de citare și a calității de reprezentant al societății a lui C.. După cum s-a arătat, reprezentantul societății, inclusiv la momentul înregistrării dosarului nr. x/2015, este dnul E. - administrator și în prezent, nicidecum C., indicat de intimat în acțiunea principală ca administrator.

S-a formulat întâmpinare de către intimat, prin care s-a solicitat respingerea recursului și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată (28.604,03 RON).

În esență, intimatul a arătat că urmează a se constata că "aplicarea eronată a normelor de drept material" nu se circumscrie "admisibilității de admitere în principiu a cererii de revizuire", având în vedere că, potrivit art. 513 alin. (3) C. proc. civ., admisibilitatea revizuirii este o regulă de procedură, în accepțiunea art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

A susținut că, pe lângă împrejurarea că obiectul apelului nu l-a constituit sentința nr. 1229 din 15 octombrie 2015 - prin care a fost admisă definitiv, pe fond, cererea intimatului, ci sentința civilă nr. 2366 din 14 decembrie 2018, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire, este evident că aceasta nu a evocat fondul pricinii și că critica recurentei este fără temei. Este nefondată susținerea potrivit căreia "...demersul inițiat de instanța de revizuire de citare/ascultare a persoanei învinuite de săvârșirea faptei pretins a fi infracțiune reprezintă o veritabilă aplicare a dispozițiilor art. 78 alin. (1) C. proc. civ., pentru că, în procedura revizuirii, părți litigante sunt părțile din litigiul inițial, fiind exclusă participarea unor terți prin mijlocirea acestei norme, text de lege aplicabil, de altfel, judecății în primă instanță.

Intimatul a precizat că recurenta pretinde în mod nejustificat că decizia atacată ar fi lipsită de temei legal întrucât s-ar fi plecat de la "...premisa greșită a constatării caracterului fals al unui înscris care a stat la baza hotărârii a cărui revizuire se solicită, printr-o hotărâre judecătorească penală definitivă". Lipsa de temei a acestei critici rezidă în aceea că instanța de apel nu a încălcat dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., pentru că cele patru înscrisuri sub semnătură olografă evocate nu au fost declarate false printr-o hotărâre penală definitivă, nu au conținuturi care să nu corespundă realității și, nu doar că nu au fost declarate false printr-o hotărâre penală definitivă, nici nu întrunesc elementele constitutive ale vreunei infracțiuni. De altfel, urmează a se constata că nu există începută nicio urmărire penală împotriva vreunei părți din litigiul inițial, după cum nu există niciun învinuit în același proces.

A opinat că lipsită de temei este și critica recurentei cu privire la aplicarea greșită a art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece aceasta nu a invocat un înscris nou reținut de partea potrivnică B., ci o (eventuală) înțelegere frauduloasă dintre intimat și asociatul său minoritar, C., precum și împrejurarea că voința societară nu ar fi fost manifestată statutar la încheierea contractului de fideiusiune.

Totodată, a susținut că dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. pot fi invocate numai dacă partea a fost împiedicată să se înfățișeze la judecată și să înștiințeze instanța despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voința sa. Cu alte cuvinte, poate invoca acest motiv de revizuire doar partea care a fost legal citată, lipsa procedurii de citare neconstituind un motiv de revizuire. Astfel, afirmația recurentei că înmânarea actelor de procedură ar fi fost afectată întrucât "persoana care primea în mod uzual corespondența sa avea instrucțiuni să nu îi predea actele comunicate de Tribunalul București" nu constituie "o împrejurare mai presus de voința părții" susceptibilă de a fi echivalată forței majore, structura societară a societății reprezentând chiar manifestarea sa de voință.

S-a depus răspuns la întâmpinare.

La 7 august 2020, recurenta a formulat cerere de completare motive de recurs, prin care a arătat că dispozițiile art. 2293 C. civ., deși au fost invocate în prima instanță, nu au fost luate în considerare nici de instanța de apel. În speță, contractul de fidejusiune este unul fals, fapt demonstrat prin expertiza grafoscopică anexată la dosar. Chiar dacă s-ar admite probabilitatea că acesta ar fi valid, recurenta nu a renunțat în niciun moment la beneficiul diviziunii și discuțiunii, astfel că instanța nu putea, în lipsa dovezilor care să ateste că intimatul a încercat să recupereze pretinsa creanță de la debitor, să oblige pe aceasta la acoperirea creanței. Astfel, în mod greșit s-a reținut solidaritatea între debitor și fidejusor pentru restituirea sumei împrumutate, nefiind nicio mențiune în acest sens în actele dosarului.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 22 octombrie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de revizuenta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1622 A din 4 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și a fixat termen de judecată la 26 noiembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților. În raport s-a reținut că motivele suplimentare de recurs au fost depuse cu depășirea termenului prevăzut de art. 485 C. proc. civ.

I. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că motivele suplimentare de recurs au fost depuse cu depășirea termenului prevăzut de art. 485 C. proc. civ., caz în care acestea nu vor face obiectul analizei instanței de control judiciar.

Printr-o primă critică formulată, recurenta a arătat că instanța de apel a aplicat eronat normele de drept material care reglementează admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire, deși, în realitate, a realizat o analiză pe fond a motivelor de revizuire. De asemenea, a susținut că, deși instanța de apel a considerat că prima instanță a respins în mod corect administrarea probelor în procedura admisibilității în principiu, nu a făcut nicio mențiune cu privire la audierea lui C., persoana indicată ca autor al infracțiunii de fals, cu toate că această împrejurare reprezintă o lărgire a cadrului procesual în sensul dispozițiilor art. 78 alin. (1) C. proc. civ. și o cercetare judecătorească efectivă, ceea ce depășește verificarea cadrului admisibilității de principiu a cererii de revizuire.

Critica astfel invocată se circumscrie dispozițiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ., întrucât ceea ce se pretinde este încălcarea unor reguli de procedură, a căror nerespectare ar atrage sancțiunea nulității, iar nu a unor norme de drept material, în speță fiind vorba de art. 513 alin. (3) C. proc. civ.

Conform textului de lege menționat, "dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază", astfel că instanța de judecată este obligată să se pronunțe în primul rând cu privire la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a căii extraordinare de atac exercitate. Prin urmare, în cazul acestei căi de retractare se analizează prioritar condițiile de admisibilitate, cadru în care nu se repun în discuție și nu se cercetează chestiuni ce țin de fondul cauzei.

Înalta Curte constată că, în cauza dedusă judecății, recurenta a indicat ca temei de drept al cererii sale de revizuire dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 3, 5 și 9 C. proc. civ., astfel că atât instanța de fond, cât și cea din apel au verificat aspectele procedurale ce vizează îndeplinirea condițiilor de admisibilitate pentru fiecare din motivele de revizuire invocate, fără a realiza o analiză pe fond a acestora.

Astfel, Curtea a apreciat că motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. poate fi invocat dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul ori în urma judecății, când aceste împrejurări au influențat soluția pronunțată în cauză, iar, în cazul în care constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, urmează a se pronunța instanța de revizuire, pe cale incidentală, asupra existenței sau inexistenței infracțiunii invocate. Pentru incidența art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a reținut că revizuirea poate fi cerută dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: revizuentul invocă un înscris; înscrisul este doveditor; înscrisul este descoperit după darea hotărârii, deci este nou; înscrisul să fi existat la data pronunțării hotărârii; înscrisul nu a putut fi înfățișat în procesul în care a fost pronunțată hotărârea a cărei revizuire se cere, fie pentru că a fost reținut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voința părții; înscrisul este determinant. Cu referire la aplicarea art. 509 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., a considerat că textul este incident dacă revizuenta nu s-a putut înfățișa la judecată și nici nu a putut înștiința instanța despre aceasta și împiedicarea s-a datorat unei împrejurări mai presus de voința părții, aceasta din urmă, asimilată forței majore, reprezentând o chestiune de fapt.

Or, împrejurarea că instanțele de fond au examinat cu prioritate îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a căii de atac deduse judecății prin raportare la cele de mai sus nu poate fi reținut ca un aspect de analiză a cauzei pe fond, implicit de nelegalitate, date fiind dispozițiile citate, precum și prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., aspectele de admisibilitate fiind obligatoriu a se soluționa cu prioritate.

De altfel, în faza de admisibilitate a revizuirii nu intervine o cercetare a procesului, acest lucru fiind util doar în condițiile în care motivele de revizuire susținute se întemeiază pe fapte a căror dovadă necesită administrarea de probe sau de alte acte prealabile. În acest context, în speță, a fost respinsă încuviințarea probei testimoniale, în condițiile în care s-a contestat procesul-verbal privind efectuarea procedurii de citare în cadrul dosarului de fond, și s-a considerat că administrarea probelor privind fondul cauzei este necesară numai în măsura în care cererea de revizuire ar fi declarată admisibilă.

Înalta Curte apreciază ca nefondată și aserțiunea potrivit căreia s-a procedat la lărgirea cadrului procesual prin citarea/ascultarea persoanei învinuite de săvârșirea faptei pretins a fi infracțiune, cu încălcarea art. 78 alin. (1) C. proc. civ.

Se reține că, în procedura revizuirii, părțile litigante sunt părțile din litigiul inițial, fiind exclusă ab initio participarea unor terți prin mijlocirea textului de lege invocat.

În situația de față, instanța de apel, cercetând numai admisibilitatea revizuirii și faptele pe care cererea se întemeiază, nu a dispus introducerea în cauză a lui C., ceea ce confirmă faptul că nu s-a depășit etapa reglementată de dispozițiile art. 513 alin. (3) C. proc. civ., deci nu a avut loc o cercetare judecătorească efectivă, cum susține în mod greșit recurenta.

Prin cea de-a doua critică dezvoltată în recurs, ce urmează a fi analizată prin raportare la dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că în mod greșit instanța de apel a constatat că incidența art. 509 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. este condiționată de existența unei hotărâri penale, prin care înscrisul să fi fost declarat fals, or, revizuirea întemeiată pe aceste dispoziții legale poate fi solicitată și atunci când înscrisul are un conținut care nu corespunde realității, chiar și în situația în care, prin operațiunea de alterare a realității, nu s-a comis o infracțiune.

Conform articolului de lege invocat, revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă "...hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul ori în urma judecății, când aceste împrejurări au influențat soluția pronunțată în cauză. În cazul în care constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanța de revizuire se va pronunța mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenței sau inexistenței infracțiunii invocate... ".

Înalta Curte constată că, față de dispozițiile citate, instanța civilă sesizată cu o cerere de revizuire în aceste condiții poate cerceta falsul invocat, pe cale incidentală, numai atunci când acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare sau nu mai poate fi exercitată, iar, pentru aceasta, partea interesată trebuie să facă dovada că a intervenit un impediment legal la punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale, constatat de organele penale. În măsura în care nu s-a produs o astfel de dovadă, cercetarea falsului, pe cale incidentală, în cadrul cererii de revizuire nu mai este posibilă.

Teza a doua de la pct. 3 al art. 509 alin. (1) C. proc. civ. are în vedere situația în care a intervenit un impediment legal la punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale ori când lipsește vinovăția celui care a săvârșit latura obiectivă a infracțiunii de fals (de exemplu, au fost considerate astfel de impedimente intervenirea amnistiei, moartea victimei, prescripția, situația în care fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, dar poate atrage aplicarea unei sancțiuni administrative).

În mod corect instanța de apel a reținut că, în situația de față, dreptul procesual este afectat de condiție, aceea a constatării infracțiunii printr-o hotărâre penală, iar, la data sesizării instanței civile, cerința menționată nu era îndeplinită, dreptul procesual putând fi invocat după îndeplinirea condiției premisă.

Într-adevăr, revizuirea este justificată nu numai de un înscris reținut ca fals odată cu stabilirea săvârșirii unei infracțiuni, ci, în egală măsură, și de acela al cărui conținut nu corespunde realității, chiar și atunci când prin operațiunea de alterare a realității nu s-a comis o infracțiune (de exemplu, a lipsit latura subiectivă ori a intervenit prescripția). Instanța de revizuire urmează să stabilească ea însăși, pe cale incidentală, dacă înscrisul în temeiul căruia s-a dat hotărârea are sau nu un conținut real, însă această împrejurare nu poate fi analizată decât în cazul în care nu se poate obține o hotărâre penală de declarare a falsului, aceasta întrucât un motiv care împiedică răspunderea penală, dar nu conduce la concluzia că fapta nu există, nu poate opri cercetarea falsului în civil. Pentru aceasta, partea trebuie să facă dovada impedimentului legal de punere în mișcare sau exercitare a acțiunii penale, constatat de către organele penale, ceea ce în situația de față nu s-a probat.

Existența unei suspiciuni rezonabile cu privire la valabilitatea înscrisurilor care au stat la baza hotărârii a cărei revizuire se solicită (cu un conținut nereal), invocată prin cererea de recurs, nu este suficientă la acest moment, cu atât mai mult cu cât s-a inițiat demersurile de natură penală în vederea cercetării infracțiunii de fals, pretinsă de recurentă.

Cel de-al treilea motiv de recurs, ce va fi cercetat în raport de dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., are în vedere modalitatea în care s-a procedat la verificarea incidenței art. 509 pct. 5 C. proc. civ.

În susținerea acestui motiv de revizuire, revizuenta a invocat o înțelegere frauduloasă dintre intimat și acționarul minoritar al societății, C., faptul că voința societății nu a fost respectată la data încheierii contractului de fidejusiune, dar și că a fost în necunoștință de cauză cu privire la existența litigiului de fond și a demersurilor efectuate în mod fraudulos de C.. A justificat incidența acestui motiv prin faptul că, dacă ar fi cunoscut existența procesului și a înscrisurilor pe care se bazează hotărârea instanței, ar fi prezentat documente care să ateste caracterul fals al susținerilor intimatului, depunând înscrisuri noi care probează faptul că împrumutatul la momentul încheierii contractului nu se afla în locul indicat în contract ca fiind loc al încheierii acestuia și că nu cunoaște limba în care s-a încheiat actul - documente care existau la data pronunțării hotărârii, dar nu au putut fi învederate întrucât D. a decedat anterior înregistrării dosarului, iar procedura de finalizare a succesiunii s-a încheiat abia în cursul anului 2018. S-a atașat cererii de recurs un raport de expertiză grafoscopică întocmit în cauza penală nr. x, înscrisul doveditor emis ulterior datei pronunțării hotărârii a cărei revizuire se solicită.

Înalta Curte constată că este nefondată critica formulată, nefiind întrunite cumulativ condițiile cerute pentru aplicarea art. 509 pct. 5 C. proc. civ., care prevede că revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă "după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților".

Pe de o parte, se observă că recurenta nu invocă un înscris nou, ci înțelegerea frauduloasă dintre intimat și asociatul său minoritar, faptul că voința societară nu a fost îndeplinită pentru încheierea contractului de fidejusiune și că nu a cunoscut existența litigiului de fond și a demersurilor efectuate în mod fraudulos de C.. Or, aceste împrejurări de fapt nu se înscriu în noțiunea de înscris doveditor, respectiv de înscris nou care, dacă ar fi fost cunoscut la data pronunțării hotărârii atacate, ar fi putut conduce la o altă soluție pe fond decât cea adoptată.

Pe de altă parte, se reține că actele înfățișate nu îndeplinesc celelalte cerințe necesare pentru a fi incident motivul de revizuire invocat, respectiv să fie descoperite după darea hotărârii, să fi existat la data pronunțării acesteia, să nu fi putut fi înfățișate în procesul în care a fost dată hotărârea a cărei revizuire se cere, fie pentru că au fost reținute de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voința părții, și să fie determinante.

În sensul art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu poate fi valorificată nici expertiza judiciară administrată în altă cauză, respectiv raportul de expertiză grafoscopică depus, de altfel, în recurs, nefiind întrunite condițiile legale de mai sus.

Cu referire la aplicarea art. 509 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., recurenta a arătat că nelegala citare a reprezentat atât motiv de revizuire, cât și motiv de apel, însă niciuna dintre cele două instanțe nu a procedat la verificarea procesului-verbal care atesta corectitudinea procedurii de citare, că nu a recunoscut faptul că procedura de citare și comunicare a actelor a fost corect îndeplinită, ci a expus motivele de fapt care au condus la imposibilitatea de a se prezenta și apăra la soluționarea cauzei, că, potrivit art. 155 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., persoanele juridice de drept privat sunt citate prin reprezentantul lor, iar înmânarea actelor de procedură se face altor persoane doar în măsura în care reprezentantul societății nu se găsește la locul citării și că cerința legală pentru înmânarea făcută altor persoane, conform art. 162 alin. (1) C. proc. civ., este lipsa celui citat.

Art. 509 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. prevede că revizuirea poate fi cerută în cazul în care "partea a fost împiedicată să se înfățișeze la judecată și să înștiințeze instanța despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voința sa".

În speță, astfel cum a reținut corect și instanța de apel, poate susține acest motiv de revizuire partea care a fost legal citată, lipsa procedurii de citare putând fi invocată, eventual, pe calea contestației în anulare.

Pentru a fi incident acest motiv de revizuire, trebuia să se dovedească îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: revizuenta nu s-a putut înfățișa la judecată și nici nu a putut înștiința instanța despre aceasta (nefiind suficientă împiedicarea prezentării la judecată a părții, ci și a înștiințării instanței despre aceasta); împiedicarea s-a datorat unei împrejurări mai presus de voința părții, aceasta din urmă, asimilată forței majore, reprezentând o chestiune de fapt.

În situația de față, revizuenta a arătat că persoana care primește în mod uzual corespondența sa avea instrucțiuni să nu îi predea actele comunicate de Tribunalul București, ceea ce nu reprezintă o împrejurare mai presus de voința părții, asimilată forței majore, organizarea internă a societății fiind tocmai rezultatul voinței acesteia.

Deși revizuenta a indicat semnarea procedurilor de citare în cadrul dosarului civil nr. x/2015 de către o persoană care nu are calitate de reprezentant în cadrul societății, s-a constatat, din actele dosarului, că, prin cererea de chemare în judecată din cadrul dosarului inițial, i s-a indicat sediul corect, astfel cum însăși l-a menționat în cuprinsul acțiunii, iar dovezile de citare sunt semnate. Așadar, s-a reținut că partea a avut cunoștință despre derularea litigiului, neexistând o dovadă în sensul împiedicării de prezentare la judecată.

Pe de altă parte, modalitatea în care s-a procedat la semnarea citației, precum și aspectele care au condus la imposibilitatea recurentei de a se prezenta și apăra la soluționarea cauzei în fond sunt chestiuni care țin de stabilirea situației de fapt, incompatibile cu structura actuală a recursului.

Prin urmare, nu este fondată nici această critică, astfel că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că dispozițiile art. 488 pct. 6 au fost în mod formal invocate, și, ca atare, nu vor fi analizate în lipsa unor critici de nelegalitate dezvoltate.

Conform art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1622 A din 4 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Reținând că recurenta a căzut în pretenții, Înalta Curte o va obliga pe aceasta, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., la plata sumei de 15.000 RON către intimat, cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., reprezentând onorariu de avocat, apreciind că acesta este unul rezonabil din perspectiva problemelor de drept necesar a fi dezlegate în calea de atac, cu o complexitate redusă și similare celor supuse analizei în fața instanței de apel ori reflectate într-o jurisprudență constantă. Mai mult, în recurs cauza a fost soluționată la primul termen de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de revizuenta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1622 A din 4 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurentă la plata sumei de 15.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., către intimat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 noiembrie 2020.