Decizia nr. 1670/2025 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Prin cererea înregistrată la 29 decembrie 2020 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la a-i lăsa în deplină proprietate și posesie bunurile proprietate proprie, constând în echipamente tipografice respectiv: sistem x + procesare online + flux operațional - serie x, x, x, x -1 buc; mașină de tipărit Speedmaster CD102-4+L, inclusiv accesorii (IMAGECONTROL) - serie x-1 buc; x - serie x-1 buc; ECO105-2,6pkt - serie x.70130 - 1 buc; KAMA TS 105 (HOTFOIL) - serie x - 1 buc; Polar 115XT + pile turner x -1 buc. De asemenea, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință a echipamentului, începând cu data de 27.07.2020 (data notificării pârâtei prin executor judecătoresc) și până la data predării efective (reclamantul evaluând contravaloarea lipsei de folosință la suma de 32.500 Euro/luna). În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 563 și urm. C. civ. La data de 27.04.2021 pârâta B. S.R.L. a depus întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, iar, pe cale reconvențională, obligarea reclamantului-pârât să lase în deplină proprietate și posesie echipamentele tipografice La termenul din data de 15.10.2021, instanța a admis excepția netimbrării cererii reconvenționale. La termenul din data de 14.10.2022, tribunalul a dispus disjungerea capătului de cerere prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la achitarea contravalorii lipsei de folosință și a revenit asupra probei cu expertiză. Prin sentința civilă nr. 2887 din 25.11.2022, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea principală și a obligat pârâta-reclamantă să lase reclamantului-pârât în deplină proprietate și posesie bunurile precizate în acțiune și a anulat cererea reconvențională ca netimbrată. Totodată, a fost obligată pârâta-reclamantă la plata către reclamantul-pârât a sumei de 12.098,14 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe și a încheierii din 15.10.2021 a formulat apel pârâta B. S.R.L., prin administrator judiciar C.., prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii apelate și respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamant, iar în ceea ce privește cererea reconvențională, a solicitat anularea încheierii din 15.10.2021 și a sentinței civile nr. 2887/2022 și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. Prin încheierea din 26.05.2023, instanța de apel a anulat cererea de recuzare a domnului judecător D.. Prin decizia civilă nr. 873 din 30.05.2023, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul declarat de pârâtă, a anulat în parte încheierea din 15.10.2021 și sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

Împotriva încheierii din 26.05.2023 pârâta B. S.R.L. a declarat recurs, iar împotriva deciziei din apel, reclamantul A. a declarat recurs. Prin decizia nr. 164 din 31.01.2024 pronunțată în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de reclamant împotriva deciziei atacate, pe care a casat-o și a trimis cauza spre o nouă judecată instanței de apel. Totodată, s-a respins ca inadmisibil recursul declarat de pârâtă împotriva încheierii din 26.05.2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă sub nr. x/2020*. Prin decizia nr. 1480 din 17 octombrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V - a civilă, s-a respins apelul pârâtei ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, pârâta B. S.R.L. a formulat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea deciziei atacate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe iar, în subsidiar, rejudecarea cauzei și respingerea pe fond a cererii de chemare în judecată. Cu titlu prealabil, recurenta a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare, deși, potrivit art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte nu poate trimite cauza spre rejudecare decât o singură dată, întrucât instanța supremă ar fi pusă în situația reanalizării situației de fapt prin recalificarea faptelor și readministrarea probatoriului. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia recurată cuprinde motive străine de natura cauzei, întrucât instanța de apel a procedat din oficiu la consultarea Dicționarului "Cambridge" și a constatat că în fondul lexical englez există atât cuvântul "lease" cât și "leasing", fără a pune în discuția părților o astfel de verificare pentru ca pârâta să poată formula apărări. Potrivit recurentei, contractul în discuție este unul de leasing contrar celor reținute de instanța de apel. Totodată, se arată că instanța de prim control judiciar nu a verificat definiția termenului "lease" și în Dicționarul "Black’s Law Dictionary", probă administrată de recurentă și din care rezultă că acest termen este folosit atât pentru contractul de închiriere, cât și pentru cel de leasing. În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a susținut că instanța de apel nu a procedat la o veritabilă analiză a contractului în raport de dispozițiile O.G. nr. 51/1997. Sub acest aspect, autoarea recursului a arătat că în cuprinsul contractului se regăsesc clauze specifice contractului de leasing, respectiv clauzele privind prețul, chiria, valoarea de intrare a bunului, clauza de asigurare, modificări intervenite în derularea contractului și mutarea echipamentelor. În opinia recurentei, contractul nr. x/2011 este un contract de leasing financiar care se încadrează în dispozițiile art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 51/1997, conținând elementele minime reglementate de acest text de lege. S-a arătat că este irelevant faptul că părțile nu au definit contractul, câtă vreme instanțele au fost chemate să analizeze natura juridică a contractului pe baza clauzelor inserate în contract și anexele acestuia. În continuare, recurenta prezintă situația de fapt care a condus la încheierea contractului și susține că potrivit art. 1266 C. civ., din voința concordantă a părților, rezultă că acest contract este unul de leasing. Natura juridică a contractului nu este determinată de denumirea dată de părți ci de cuprinsul acestuia. S-a mai invocat și faptul că nu a încetat contractul, întrucât au fost încheiate acorduri de rescadențare în anii 2017 și 2018. Prin întâmpinare, intimatul-reclamant A. a invocat excepțiile lipsei de interes și a nulității recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului. Cauza a fost înregistrată la 22 mai 2025 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub același număr, iar prin rezoluția din 11 septembrie 2025s-a fixat termen la 13 noiembrie 2025. Înalta Curte, analizând decizia atacată, în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, va respinge ca nefondat recursul pentru următoarele considerente: Cu titlu prealabil, solicitarea recurentei privind trimiterea cauzei spre rejudecare în situația casării hotărârii nu va fi analizată față de soluția de respingere a recursului ca nefondat. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia recurată cuprinde motive străine deoarece instanța de apel a motivat soluția consultând, din oficiu, Dicționarul Cambridge în ceea ce privește termenul de "lease", fără însă a pune în discuția părților această consultare pentru a putea să-și pregătească apărarea. Instanța supremă constată că aceste critici se referă practic la încălcarea unor norme de procedură, respectiv a dispozițiilor art. 14 alin. (5) și (6) C. proc. civ. privind principiul contradictorialității procesului civil și art. 22 din același cod referitor la rolul activ al judecătorului, astfel încât acestea urmează a fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Potrivit art. 14 alin. (5) și (6) Cod procedură civilă, instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate. Instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii. Totodată, art. 22 alin. (2) C. proc. civ., prevede că "judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc". Principiul contradictorialității în procesul civil presupune ca orice aspect privitor la litigiu să fie pus în discuția părților, iar actele de procedură și înscrisurile să fie comunicate între acestea, cu respectarea prevederilor legale, astfel încât să aibă posibilitatea de a-și exprima opinia în legătură cu problemele de drept substanțial sau procedural ori de fapt din dezbatere. Înalta Curte constată că recurenta prin susținerile privind consultarea din oficiu de către instanța de prim control judiciar a Dicționarului Cambridge pentru termenul de "lease", fără însă a pune în discuția părților această consultare, critică de fapt natura juridică a contractului nr. x/2011. Or, din actele dosarului rezultă că, atât în fața primei instanțe cât și a instanței de apel, în ambele cicluri procesuale, natura juridică a contractului nr. x/2011 a făcut obiectul dezbaterii părților, în acest sens părțile au administrat probe și au prezentat explicații oral și în scris. Prin urmare, Înalta Curte nu identifică o nesocotire de către instanța de apel a principiilor rolului activ al judecătorului și al contradictorialității, în cauză fiind respectate dispozițiile legale care guvernează desfășurarea procesului civil, respectiv cele referitoare la condițiile stabilite și impuse de lege cu privire la activitatea de judecată și la raporturile dintre părți și instanță. Așadar, nefiind încălcate regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității hotărârii, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu este întemeiat. Criticile recurentei, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu sunt fondate. Recurenta a susținut, în esență, că instanța de apel în mod greșit a interpretat clauzele contractului nr. x/2011 și a stabilit că este un contract de închiriere, în condițiile în care acesta conține elementele minime ale unui contract de leasing prevăzute la art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/1997. În opinia recurentei, din interpretarea clauzelor contractului nr. x/2011 potrivit voinței concordante a părților rezultă că este un contract veritabil de leasing. Verificând decizia recurată se constată că instanța de apel a analizat natura juridică a contractului nr. x/2011 și a stabilit că intenția reală a părților a fost acea de a încheia un contract de locațiune și nu unul de leasing. În acest sens, instanța de apel a analizat termenii contractului și a constatat că părțile nu au cuprins nicio clauză în care să definească contractul ca fiind unul de leasing și nu au inserat nicio mențiune privind valoarea totală a contractului de leasing și a avansului. Totodată, este de subliniat faptul că instanța de apel a reținut că din perspectiva acțiunii formulate de reclamant, în revendicarea bunurilor, nu prezintă relevanță natura juridică a contractului nr. x/2011, câtă vreme în orice variantă termenul contractual este expirat. În concluzie, instanța de prim control judiciar a constatat că în mod corect a fost admisă acțiunea în revendicare, întrucât reclamantul, în calitate de proprietar al bunurilor potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 12.06.2020, nu a intrat în posesia acestora, cu toate că pârâta nu poate opune un titlu valabil. Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o interpretare a contractului în vederea stabilirea naturii juridice a acestuia deși, ulterior a reținut că acest aspect nu este relevant pentru pronunțarea soluției din apel. Este de menționat că, în cauză, reclamantul a învestit instanțele de judecată cu o acțiune în revendicare a unor bunuri justificând dreptul de proprietate asupra acestora prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 12.06.2020, în timp ce pârâta, în calitate de posesoare a bunurilor revendicate, opune contractul nr. x/2011, încheiat cu societatea E. S.R.L., care i-a vândut bunurile reclamantului potrivit contractului de mai sus și solicită calificarea acestuia ca fiind un contract de leasing. Însă, instanța supremă constată că indiferent de natura juridică a contractului nr. x/2011, chiar și în situația în care pârâta ar avea calitatea de utilizator și nu de locatar, acțiunea în revendicare formulată de reclamant este întemeiată, întrucât pârâta nu a opus acestuia un titlu valabil, contractul nr. x/2011 nefiind în vigoare. Totodată, Înalta Curte constată că aspectele dezlegate de instanța de apel privind faptul că nu prezintă relevanță analiza naturii juridice a contractului nr. x/2011 în pronunțarea soluției din apel, nu au fost criticate de către recurentă prin memoriul de recurs, astfel că au intrat în puterea lucrului judecat. În consecință, criticile recurentei privind încălcarea regulilor de interpretare a contractului nr. x/2011 în stabilirea naturii juridice a contractului, nu prezintă relevanță în pronunțarea soluției din apel, urmând a fi înlăturate. Criticile recurentei referitoare la faptul că în mod greșit instanța de apel a reținut că a încetat contractul nr. x/2011, întrucât din interpretarea acordurilor de rescadențare ar rezultă că acesta a fost prelungit, nu pot fi primite, întrucât se solicită practic reaprecierea situației de fapt prin reanalizarea probelor administrate, aspecte de netemeinicie ce nu pot forma obiect al controlului judiciar în calea extraordinară a recursului. Așadar, în mod just instanța de prim control judiciar a respins apelul pârâtei, constatând temeinicia acțiunii în revendicare a proprietarului neposesor împotriva posesorului fără drept, întrucât pârâta nu a putut opune reclamantului un titlu legal pentru a justifica posesia și folosința bunurilor. Prin urmare, nefiind încălcate sau aplicate greșit dispozițiile legale invocate de recurenta-pârâtă, motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este întemeiat. Pentru considerentele evocate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.R.L., prin administrator judiciar C.., împotriva deciziei civile nr. 1480 din 17 octombrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. Referitor la cererea intimatului-reclamant A. privind obligarea recurentei-pârâte în solidar cu administratorul judiciar al acesteia la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că în conformitate cu art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei". Prin raportare la această dispoziție legală, aplicabilă și în recurs potrivit art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata-pârâtă nu a depus dovezi privind cheltuielile de judecată efectuate în recurs. Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea intimatului-reclamant privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.