ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 718/2024

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a Civilă la 10.03.2021, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea care o va pronunța, să oblige pârâta la predarea utilajelor și echipamentelor tehnologice din tabelul anexat, proprietatea reclamantei și la plata sumei de 10.000 RON, cu titlu de daune-interese, cu cheltuieli de judecată.

La 29.03.2021, reclamanta a depus la dosar o cerere de renunțare la judecarea celui de-al doilea capăt de cerere.

La 06.05.2021, reclamanta a formulat o cerere modificatoare, prin care a chemat în judecată și pe C. S.A., în calitate de pârâtă, și a modificat obiectul cererii, din obligația de a face, în revendicare mobiliară, în raport cu art. 563-566 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 3126/08.12.2021, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a admis acțiunea, astfel cum a fost modificată, și a obligat pârâtele să restituie către reclamantă utilajele și echipamentele tehnologice care au fost predate pârâtei B. S.R.L., conform contractului de închiriere nr. x/10.07.2020 aferent proiectului nr. x; a obligat pârâtele la plata în solidar către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 44.239,62 RON.

Împotriva acestei sentințe civile, reclamanta și pârâta C. S.A. au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin încheierea din 14.09.2022, Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă a respins excepțiile netimbrării, tardivității și inadmisibilității apelului declarat de reclamantă, fixând termen la 12.10.2022.

Prin decizia civilă nr. 1762/09.11.2022, Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă a respins ca nefondate apelurile, a obligat apelanta-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 1.065,65 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Împotriva încheierii și a deciziei civile, pârâta C. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea acestora și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În motivare, după expunerea situației de fapt, recurenta a susținut că instanțele de fond au stabilit în mod eronat cadrul procesual, atât sub aspectul obiectului și cauzei acțiunii, cât și al părților, fiind astfel obligată, alături de cealaltă pârâtă, la restituirea tuturor bunurilor, deși nu exercită o coposesie asupra acestora.

Recurenta a arătat că, în fața tribunalului, a invocat lipsa calității procesuale pasive a pârâtei B. S.R.L., în temeiul art. 112 alin. (2) C. proc. civ., în cadrul excepției necompetenței teritoriale, care a fost respinsă prin încheierea din 29.09.2021; ulterior, în apel, în cadrul criticii privind modalitatea de soluționare a excepției necompetenței teritoriale, a reiterat caracterul inform al cadrului procesual, atât în privința obiectului și cauzei acțiunii, cât și al părților, însă instanța nu l-a analizat, motivând că tribunalul nu putea analiza calitatea procesuală pasivă a pârâtei B. S.R.L. în lipsa unei excepții expres formulate de părți sau invocate din oficiu.

Contestând această interpretare, recurenta a susținut că din art. 112 alin. (2) C. proc. civ. reiese că invocarea excepției necompetenței atrage automat analiza calității procesuale pasive a celuilalt pârât, deoarece astfel se poate verifica dacă acesta a fost chemat în judecată exclusiv pentru stabilirea competenței instanței. Astfel, nu era necesară formularea expresis verbis a unei excepții separate privind lipsa calității procesuale pasive a celuilalt pârât, fiind suficientă menționarea acestui aspect în argumentația privind necompetența.

În concluzie, recurenta a invocat nelegalitatea interpretării instanței, subliniind că prima instanță analizase această excepție și o respinsese, iar instanța de apel trebuia să se pronunțe asupra acesteia.

În continuare, evidențiind argumentele expuse în acțiunea introductivă cu privire la exercitarea posesiei de către pârâta C. S.A., recurenta a susținut că, într-o acțiune în revendicare, calitatea procesuală pasivă aparține doar posesorului bunului, neavând relevanță, și nici calitate procesuală pasivă, cel care a transmis posesia, în speță B. S.R.L.

De asemenea, a subliniat confuzia generată de reclamantă cu privire la temei, prin raportare la contractul de închiriere nr. x/10.07.2020, precum și faptul că acțiunea în revendicare este una reală, bazată pe dreptul de proprietate, și nu una personală fundamentată pe raporturi contractuale; în acest context, recurenta consideră că singura soluție legală prin care puteau fi soluționate aceste incidente procesuale era mai întâi clarificarea obiectului acțiunii și, ulterior, soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a celuilalt pârât; neprocedând în acest mod, instanțele au dispus obligarea în solidar a pârâtelor la restituirea bunurilor, fără a clarifica situația posesiei și fără a identifica în dispozitiv bunurile revendicate, situație față de care un asemenea dispozitiv nici nu poate fi pus în executare.

În cel de-al doilea set de critici, recurenta a invocat soluționarea greșită a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei și aplicarea eronată a normelor de drept material care reglementează dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile.

Sub acest aspect, a învederat că nu există și nici nu a fost analizată corespondența dintre bunurile menționate în înscrisurile depuse în apel și cele revendicate, respectiv modul originar de dobândire a proprietății de către persoana de la care reclamanta a cumpărat bunurile de gen; în acest context, a evidențiat că reclamanta nu deține un titlu de proprietate.

În continuare, recurenta a expus argumente din doctrină și a susținut că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor revendicate, motivat de faptul că acestea sunt bunuri de gen fiind lipsită de relevanță inscripția A. purtată, astfel că nu se poate realiza o corespondență exactă. De altfel, a evidențiat că reclamanta comercializează si bunuri second-hand, iar bunurile achiziționate de la cealaltă pârâtă purtau urme de uzură.

În final, a arătat că legiuitorul a reglementat prezumțiile legale care funcționează exclusiv în circuitul civil, nu și într-un proces, prevăzute de art. 919, art. 935 și art. 936 C. civ. care se acționează "în cascadă"; în schimb, în cursul procesului civil, dovedirea dreptului de proprietate este mult mai strictă, fiind reglementată cu reguli clare care să înlăture dubiile cu privire la calitatea de proprietar. În acest context, în opinia recurentei, prezumțiile simple aplicate de instanța de apel pentru dovedirea proprietății reclamantei asupra bunurilor concrete ce fac obiectul acțiunii în revendicare nu îndeplinesc rigorile de demonstrare a dreptului de proprietate în cauză.

Al treilea set de critici privește calificarea greșită a naturii juridice a contractului încheiat între recurentă și cealaltă pârâtă, în argumentarea căruia recurenta a susținut că instanțele de fond au negat în tot sau în parte existența unui contract de vânzare, ca urmare a confuziei nepermise între negotium și instrumentum, a ignorării existenței novației intervenite în raporturile dintre părți și aplicarea greșită a normelor de interpretare a convențiilor prevăzute de art. 1.266-1.269 C. civ.

Recurenta a susținut că, din perspectiva dreptului material, a intervenit o novație a raporturilor dintre părți, în sensul transformării contractului de execuție într-un contract de vânzare, ca negotium iuris, iar actul adițional este o confirmare a acestei novații. Cu toate acestea, instanțele au negat existența contractului de vânzare, interpretând eronat atât actul adițional, cât și facturile emise.

Astfel, potrivit recurentei, instanțele nu au dat efect facturilor nr. x și nr. x/18.09.2020, prin care au fost stornate alte facturi, încălcând astfel art. 1.268 alin. (3) C. civ., potrivit căruia clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte; în opinia recurentei, aplicarea corectă a acestei reguli de interpretare ar fi condus la concluzia că respectivele facturi constituie o dovadă în plus a novației intervenită sau, cel puțin, a încetării contractului de antrepriză.

De altfel, a învederat că actul adițional nr. x la contractul de execuție a fost lipsit de efecte și a contestat interpretarea instanței conform căreia facturile nr. x/11.09.2020 și nr. y/09.10.2020 ar fi fost emise în executarea contractului de execuție, și nu a unui contract de vânzare, cu încălcarea art. 1.266 alin. (1) și (2) C. civ., subliniind că acestea indică un transfer de proprietate specific vânzării, și nu prestarea unor servicii.

Invocând încălcarea regulii de interpretare prevăzute de art. 1.268 C. civ., recurenta a susținut că s-a ignorat în totalitate conținutul facturilor, deoarece, dacă acestea ar fi fost emise în baza contractului de antrepriză, la rubrica privind bunurile sau serviciile facturate ar fi trebuit menționate serviciile, nicidecum bunurile individualizate; în aceste condiții, recurenta a concluzionat că înscrierea expresă a bunurilor în facturi indică un transfer de proprietate, specific unui contract de vânzare, și nu executarea unui contract de antrepriză.

În continuare, a afirmat că, instanța de apel a încălcat și regula de interpretare de la art. 1.267 C. civ., întrucât toate actele depuse la dosar converg spre concluzia intervenirii novației sau a existenței unui contract de vânzare pentru bunurile menționate în facturile nr. x-4 și nr. 7-13; în susținerea acestei afirmații, recurenta a invocat și prețul achitat, specific unui contract de vânzare, și nu unuia de execuție.

În concluzie, recurenta a subliniat că instanțele de fond au schimbat natura juridică evidentă a contractului, ignorând sau diminuând existența unui contract de vânzare intervenit între pârâte, aspect esențial în aplicarea instituției prescripției achizitive instantanee.

Al patrulea set de critici vizează încălcarea principiului potrivit căruia părțile din proces nu pot avea calitatea de martor, recurenta contestând permiterea audierii în calitate de martor a lui D., reprezentantul reclamantei în raporturile cu pârâtele, prin raportare la art. 315 C. proc. civ. în acest sens, a subliniat că acesta putea fi eventual supus interogatoriului, conform art. 355 alin. (2) C. proc. civ., context în care a evidențiat diferențele dintre depoziția martorului și răspunsul la interogatoriu sub aspectul efectelor, arătând că, și în lipsa opoziției părții adverse, instanța era obligată să nu procedeze la audierea acestuia ca martor în propria acțiune. Mai mult, principiul de drept privind imposibilitatea audierii, în calitate de martor, a părții din proces este o normă imperativă, de ordine publică.

De asemenea, a susținut că manifestarea voinței juridice a unei societăți se realizează prin manifestarea de voință a reprezentanților acestei persoane juridice, motiv pentru care, în opinia recurentei, D. se confundă însăși cu reclamanta, societatea A..

Următoarea critică formulată de recurentă se referă la stabilirea de către instanța de apel a condiției de inadmisibilitate neprevăzută de normele de procedură, ca urmare a respingerii solicitării de reaudiere în apel a martorului E., măsură dispusă prin încheierea din 14.09.2023.

Sub acest aspect, a redat considerentele reținute de curtea de apel și a argumentat că, deși pare că instanța de apel a respins cererea de reaudiere a martorului ca neutilă, din motivare reiese că de fapt a fost respinsă ca inadmisibilă, cu motivarea că normele de procedură nu ar permite reaudierea în apel a unui martor audiat deja în primă instanță.

În opinia recurentei, instanța de apel a introdus o nouă condiție de admisibilitate a administrării unei probe, neprevăzută expres, subliniind considerentele decizorii din decizia nr. 9/2020, dată în interesul legii, referitoare la scopul devolutiv al apelului.

Ultima critică se referă la încălcarea regulilor de procedură privind imposibilitatea răsturnării unei prezumții legale doar cu prezumții simple.

Evidențiind că în cauză a arătat existența unor prezumții legale de drept material care susțin titlul de proprietate derivat din posesie și că aceste prezumții, reglementate de art. 919, art. 935 și art. 936 C. civ., acționează "în cascadă" pentru ajungerea la acest rezultat, recurenta a redat aspecte de ordin teoretic și a concluzionat că, procesual, prezumțiile legale relative influențează sarcina probei, putând fi răsturnate doar prin probe certe, nu prin prezumții simple; or, în speță, instanțele de fond au concluzionat eronat că recurenta ar fi cunoscut că B. nu era proprietara bunurilor, bazându-se exclusiv pe prezumții simple, fără probe directe.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

La 28.09.2023, intimata-reclamantă a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

La 28.02.2024, recurenta a răspuns la întâmpinare.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reține următoarele:

Între reclamanta A. S.R.L. și pârâta B. S.R.L. a fost încheiat contractul de închiriere și/sau vânzare nr. x/10.07.2020, aferent proiectului nr. x, pentru perioada 10.07.2020-11.10.2021, având ca obiect închirierea unor echipamente și materiale de cofrare A., cu opțiunea pârâtei de a le achiziționa; bunurile în discuție au fost livrate pârâtei și utilizate în cadrul proiectului "Construire corp 2 al Liceului Teoretic Nikolaus Lenau pentru Școala Gimnazială Nikolaus Lenau, Timișoara", unde antreprenor general era C. S.A.

Totodată, între pârâta B. S.R.L., în calitate de executant, și C. S.A., în calitate de beneficiar, a fost încheiat contractul de execuție nr. x/16.06.2020, având ca obiect realizarea lucrărilor de cofrare necesare turnării plăcilor pentru construcția corpului 2; prin actul adițional nr. x, nedatat, părțile au stipulat încetarea efectelor contractului la data de 09.10.2020, pe motiv că societatea C. S.A. a devenit proprietara cofrajelor în baza mai multor facturi fiscale.

Demersul judiciar este reprezentat de acțiunea în revendicare mobiliară, prin care reclamanta urmărește revendicarea bunurilor proprietatea sa, ce au făcut obiectul contractului nr. x-I/10.07.2020. De cealaltă parte, pârâta C. S.A. susține că este proprietara acelorași bunuri, dobândite de la pârâta B. S.R.L., prin actul adițional nr. x la contractul de execuție nr. x/16.06.2020.

Prima instanță a admis acțiunea, iar sentința astfel pronunțată a fost păstrată în apel, prin decizia care formează obiect al recursului de față, întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Niciuna dintre criticile expuse în memoriul de recurs nu este fondată.

Recurenta critică încheierea din 14.09.2022, prin care instanța de apel a respins ca neutilă cauzei cererea de reaudiere a martorului E., susținând că, din motivarea instanței reiese că aceasta ar fi considerat-o inadmisibilă, pe motiv că normele de procedură nu permit reaudierea în apel a unui martor audiat deja în primă instanță; astfel, recurenta afirmă că, prin această interpretare, instanța de apel ar fi adăugat o nouă condiție de admisibilitate pentru administrarea unei probe, neprevăzută de lege.

Înalta Curte notează că recurenta pornește de la o premisă greșită în ceea ce privește considerentele care au stat la baza respingerii cererii de reaudiere, ceea ce reflectă o înțelegere precară a acestora în condițiile în care impută instanței de apel că ar fi adăugat la lege o nouă condiție de admisibilitate pentru administrarea unei probe.

Analiza încheierii recurate relevă că cererea a fost respinsă ca neutilă soluționării cauzei, instanța de apel arătând că părțile nu au prezentat și nici argumentat existența unor situații excepționale obiective care să impună reaudierea martorului în fața instanței de apel, și, totodată, subliniind că în calea de atac nu s-ar putea obține o reascultare a martorilor doar pentru a oferi uneia dintre părți posibilitatea de a-și repoziționa apărarea în raport de soluția primei instanțe.

Așadar, motivarea hotărârii nu conține contradicții, ci reprezintă o analiză riguroasă a utilității și pertinenței probelor, în contextul specific al cauzei, instanța de apel, ca instanță devolutivă, fiind suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora.

De aceea, critica nu poate fi primită.

În ceea ce privește decizia atacată, recurenta invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., criticând-o pe două paliere: primul, susține că instanța de apel a interpretat greșit modalitatea în care tribunalul a soluționat excepția necompetenței teritoriale, întemeiată pe art. 112 alin. (2) C. proc. civ., considerând că invocarea acesteia obligă instanța și la examinarea excepției lipsei calității procesuale pasive a celeilalte pârâte, fără a fi necesară formularea expresis verbis a acesteia; al doilea, afirmă că, instanța de apel, deși învestită cu analiza calității procesuale pasive a pârâtei B. S.R.L, nu a analizat-o.

Articolul 112 alin. (2) C. proc. civ. prevede că "Dacă un pârât a fost chemat în judecată numai în scopul sesizării instanței competente pentru el, oricare dintre pârâți poate invoca necompetența la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe".

Contrar susținerilor recurentei, excepția necompetenței teritoriale din perspectiva textului legal evocat nu stabilește o legătură directă între aceasta și necesitatea analizării excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B. S.R.L., chiar și în lipsa unei sesizări exprese în acest sens. O astfel de interpretare nu are temei juridic, în condițiile în care cele două excepții sunt distincte și nu se analizează împreună decât dacă sunt invocate în mod expres; aceasta deoarece, excepția de necompetență este una de procedură, ce privește instanța competentă să soluționeze cauza, în timp ce excepția lipsei calității procesuale pasive este o excepție de fond, ce vizează însăși legitimarea procesuală a părților.

De altfel, în fața curții de apel, recurenta a menționat aspecte privitoare la calitatea procesuală pasivă a pârâtei B. S.R.L. doar tangențial, în argumentația privind necompetența teritorială, fără a dezvolta și structura o critică distinctă sub acest aspect, ceea ce nu echivalează cu invocarea unei excepții distincte și nu obliga instanța de apel să o analizeze din oficiu.

Prin urmare, critica recurentei nu poate fi primită, de vreme ce din analiza memoriului de apel nu rezultă că excepția lipsei calității procesuale pasive a fost invocată în mod clar și distinct în apel, iar interpretarea conform căreia instanța ar fi trebuit să o analizeze implicit, doar în temeiul excepției necompetenței teritoriale, nu are fundament juridic.

Celelalte argumente invocate de recurentă, referitoare la modalitatea de soluționare a incidentelor procedurale, în sensul că instanțele ar fi trebuit mai întâi să clarifice obiectul acțiunii și abia ulterior să analizeze excepția lipsei calității procesuale pasive a celeilalte pârâte, nu conturează o critică de nelegalitate adusă hotărârii recurate, ci reflectă doar o perspectivă subiectivă a părții asupra modului în care instanțele ar fi trebuit să analizeze cauza. De altfel, susținerea privind imposibilitatea executării hotărârii din cauza neidentificării bunurilor în dispozitiv nu reprezintă o chestiune de legalitate, ci eventual una de executare a hotărârii, aspect ce excedează controlului judiciar exercitat în recurs.

Critica vizând soluționarea greșită a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei este fundamentată pe așa-zisa neanalizare a corespondenței dintre bunurile menționate în înscrisurile depuse în fața curții de apel și cele revendicate, respectiv a modului originar de dobândire a proprietății de către vânzătorul reclamantei.

Înalta Curte constată că, deși recurenta invocă aplicarea greșită a normelor de drept material privind dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile de gen, argumentația sa nu evidențiază în ce mod instanța de apel le-ar fi încălcat; în acest sens, recurenta nu reușește să identifice acele statuări în drept ale instanței de prim control judiciar pe care să le critice, ci tinde să demonstreze că reclamanta nu deține un titlu asupra bunurilor revendicate pornind de la premisa că instanța de apel a stabilit eronat situația de fapt sub acest aspect.

Astfel, motivele de recurs care pretind inexistența dovedirii titlului de proprietate a bunurilor revendicate și a modului originar de dobândire a proprietății acestora vizează temeinicia hotărârii, din moment ce instanța de apel a statuat în fapt că s-a dovedit că reclamanta a cumpărat bunuri de gen – echipamente de cofrare marca x de natura celor închiriate pârâtei B. S.R.L., iar cele două pârâte nu au susținut și nici dovedit că ar fi intrat în posesia sau proprietatea unor echipamente similare provenite de la alți operatori economici; aceste statuări ale instanței de apel s-au bazat pe analiza înscrisurilor depuse la dosar și pe lipsa unei apărări concrete din partea pârâtelor, prin care să fi demonstrat o altă proveniență a bunurilor revendicate.

De aceea, critica nu poate fi primită.

Nici critica referitoare la presupusa calificare greșită a naturii juridice a contractului încheiat între pârâte, din perspectiva căreia se invocă neaplicarea corectă a prevederilor art. 1.266-1.269 C. civ., nu poate fi primită; aceasta deoarece argumentele expuse nu vizează o problemă de drept, ci o reevaluare a situației de fapt.

În examinarea Înaltei Curți, însă, concluzia instanței de apel privind inexistența unui act translativ de proprietate cu titlu oneros intervenit între cele două pârâte se întemeiază pe interpretarea probatoriului și nu este rezultatul unei aplicări eronate a normelor de interpretare a contractului.

Astfel, pentru a ajunge la această concluzie, instanța de apel a examinat susținerile pârâtei, recurenta din cauză, care s-a prevalat de existența mai multor facturi emise în raporturile sale contractuale cu cealaltă pârâtă, reținând că unele dintre aceste facturi nu pot constitui dovada intervenirii unui act translativ de proprietate cu titlu oneros, întrucât au fost emise în executarea contractului de execuție, precum și împrejurarea că singura factură, care ar putea atesta un act translativ privește un număr mai mic de bunuri de gen față de cele revendicate de reclamantă, nu dovedește intrarea efectivă a recurentei-pârâte în posesia bunurilor; coroborând aceste constatări cu întregul probatoriu administrat, instanța de apel a concluzionat că nu poate reține nici buna-credință a recurentei-pârâte, nefiind îndeplinite condițiile art. 937, rap. la art. 938 C. civ.

Prin argumentele expuse în memoriul de recurs, recurenta aduce în discuție faptul că ar fi încheiat verbal un contract de vânzare-cumpărare cu cealaltă pârâtă și că raportul contractual inițial s-ar fi transformat tacit, prin novație, dintr-un contract de execuție lucrări într-un contract de vânzare-cumpărare; în acest context, invocând o pretinsă neaplicare corectă a mai multor reguli de interpretare a contractelor prevăzute de art. 1.266-1.269 C. civ., recurenta contestă hotărârea curții de apel pe motiv că aceasta nu a conferit efecte actului adițional la contractul de execuție și facturilor nr. x și nr. x/18.09.2020, și că a ignorat cuprinsul facturilor nr. x/11.09.2020 și nr. y/09.10.2020.

Or, aceste susțineri nu relevă o critică de nelegalitate, ci reflectă o interpretare a recurentei asupra valorii probatorii a unor facturi, în contradicție cu concluziile instanței de apel; așadar, întrucât controlul exercitat în calea extraordinară de atac este unul exclusiv de legalitate, iar recurenta nu reușește să identifice acele statuări în drept ale instanței de prim control judiciar pe care să le critice, critica urmează a fi respinsă.

Totodată, recurenta mai invocă și o presupusă încălcare a regulilor de procedură, respectiv imposibilitatea răsturnării unei prezumții legale doar cu prezumții simple, susținând că instanțele de fond au concluzionat că ar fi cunoscut faptul că B. nu era proprietara bunurilor, bazându-se exclusiv pe prezumții simple, fără probe directe în acest sens.

Înalta Curte observă că, prin aceste argumente, recurenta nu deduce instanței de control o critică de nelegalitate specifică, în condițiile în care partea nu face decât să opună instanței de recurs propria sa interpretare asupra valorii probatorii a unui fapt juridic, contrar dezlegării date de instanța de apel.

Nici critica referitoare la dezlegarea curții de apel în legătură cu proba testimonială administrată în fața primei instanțe, prin audierea martorului D., reprezentantul reclamantei, nu poate fi primită, întrucât aceasta nu relevă o încălcare a normelor de procedură aplicabile care să atragă sancțiunea nulității hotărârii.

Înalta Curte notează că interdicția consacrată de art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., de a nu fi martori cei aflați în legătură de interese cu vreuna din părți este o interdicție relativă, care poate fi înlăturată prin convenția, expresă sau tacită, a părților.

În cauză, în contextul verificărilor privind dovada calității de proprietar a pârâtei și eventuala dobândire a bunurilor de gen aferente facturii nr. x/01.09.2020 prin posesia de bună-credință, coroborat cu probatoriul administrat în cauză, instanța de apel a reținut că audierea martorului D. s-a realizat cu respectarea art. 315 alin. (2) C. proc. civ., câtă vreme pârâta nu s-a opus administrării acestei probe, echivalând cu o acceptare tacită.

Așadar, susținerea recurentei, potrivit căreia instanța nu ar fi trebuit să permită audierea martorului D., este lipsită de fundament juridic, întrucât normele incidente nu instituie o interdicție absolută, ci doar una relativă, care putea fi înlăturată prin necontestarea probei de către partea interesată.

În concluzie, Înalta Curte va înlătura motivele de casare examinate și, pentru toate considerentele prezentate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., statuând asupra caracterului nefondat al recursului, îl va respinge și, potrivit art. 453 C. proc. civ., va obliga recurenta la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimata A. S.R.L. în recurs, astfel cum acestea au fost dovedite în cauză în condițiile art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva încheierii din 14.09.2022 și a deciziei civile nr. 1762/09.11.2022, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L. și intimata-pârâtă B. S.R.L.

Obligă recurenta la plata către intimata-reclamantă a sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 martie 2024.