ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2043/2022

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul București, secția a VII-a civilă, la data de 18.02.2021, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator special B. și administratorul judiciar C.. a solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei D. S.A. la plata sumei de 293.434,79 RON, reprezentând debit restant, ca urmare a ridicării utilajelor ce au făcut obiectul contractelor de leasing nr. x. A solicitat, totodată, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 194 și următoarele C. proc. civ., art. 451 C. proc. civ., dispozițiile art. 4 alin. (4), art. 41, art. 45 alin. (1) lit. r) și alin. (2), art. 115 și următoarele, art. 123 alin. (11), art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, prevederile art. 1345 și art. 1640 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 2379/27.04.2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, în dosarul nr. x/2020, s-a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtă și a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta D. S.A. având ca obiect solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei la plata sumei de 293.434,79 RON, cu titlu de debit restant, ca urmare a ridicării utilajelor ce au făcut obiectul contractelor de leasing, în temeiul îmbogățirii fără justă cauză. Prin hotărâre s-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamanta-debitoare a sumei de 293.434,79 RON, reprezentând diferența între valoarea bunurilor predate și creanța înscrisă la masa credală.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel pârâta. Prin decizia civilă nr. 1929A din 25 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a admis apelul formulat de pârâta D. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2379 din 27 aprilie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, în dosarul nr. x/2020. A fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că s-a respins acțiunea ca neîntemeiată. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

La data de 25 februarie 2022, reclamanta A. S.R.L., prin administrator special B. și prin administrator judiciar C.. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1929A din 25 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel. Subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea atacată conține motive contradictorii sau motive străine de natura cauzei. În acest sens, s-a învederat că, instanța de apel, în mod nelegal, a reținut, pe de o parte că apelanta nu și-a mărit în mod nejustificat patrimoniul cu suma de 293.434 RON, reprezentând diferența între valoarea de piață stabilită de un expert independent și valoarea creanței înscrise în tabelul preliminar, ci în temeiul prevederilor art. 123 alin. (11) lit. (b) din Legea nr. 85/2014 care o îndreptățesc să obțină de la utilizator ratele scadente neachitate, penalitățile de întârziere calculate conform clauzelor contractuale, precum și sumele reprezentând rate de facturat până la finalizarea contractului, dar și posibilitatea de a reintra în posesia bunurilor ce au făcut obiectul contractelor, însă pe de altă parte tot instanța de apel reține faptul că dispozițiile art. 123 alin. (11) lit. b) din Legea nr. 85/2014 nu s-ar aplica în cazul contractelor denunțate de către finanțator în temeiul art. 123 alin. (12) din Legea insolventei, iar în caz de denunțare a contractelor de leasing efectele sunt cele menționate la alin. (4) al art. 123 din lege, care dau dreptul la o acțiune în despăgubire ce poate fi introdusă de către cocontractant împotriva debitorului, drepturi care se vor plăti acestuia în conformitate cu dispozițiile art. 161 pct. 4, pe baza hotărârii în temeiul căreia i-au fost recunoscute. Recurenta-reclamantă a susținut că decizia recurată conține și motive străine de natura cauzei. Astfel, instanța de apel a reținut că, prima instanță omite un fapt esențial, și anume că debitoarea nu a plătit ratele de leasing la scadență și nici nu are disponibilități bănești pentru a face plata integrală a tuturor costurilor și a valorii reziduale pentru a putea pretinde că a fost păgubită prin nerespectarea dreptului de a deveni proprietar. În opinia recurentei, denunțarea contractelor de leasing, în temeiul dispozițiilor art. 123 alin. (12) din Legea nr. 85/2014 s-a efectuat prin simpla voința a finanțatorului, respectiv prin transmiterea de către finanțator a notificării de denunțare nr. x/26.02.2020, indiferent dacă respectivele contracte de leasing înregistrau restanțe, erau cu plățile la zi sau erau executate în mare măsură. Astfel, chiar daca o societate își indeplinește toate obligațiile prevăzute în contractul de leasing, este cu ratele contractuale la zi si are nevoie de bunurile respective pentru a se reorganiza și a-și desfășura activitatea curentă, Legea nr. 85/2014 dă posibilitatea finanțatorilor să denunțe respectivele contracte de leasing în momentul deschiderii procedurii insolvenței și să recupereze bunurile ce fac obiectul acelor contracte, societatea intrată în insolvență neputându-se opune acestei denunțări, fiind obligată să restituie respectivele bunuri. Cu privire la argumentul instanței de apel potrivit căruia debitoarea, prin administratorul special și prin administratorul judiciar, ar fi fost de acord cu restituirea bunurilor către apelantă, recurenta-pârâtă a subliniat că această afirmație este nejustificată, în condițiile în care, în cazul în care finanțatorul denunță contractul de leasing în temeiul art. 123 alin. (12) din Legea nr. 85/2014, legiuitorul a prevăzut la art. 123 alin. (11) din Legea nr. 85/2014, ca acesta să poată să opteze fie pentru transferul proprietății asupra bunurilor ce fac obiectul contractului de leasing, către debitor, fie pentru recuperarea bunurilor ce fac obiectul material al contractului de leasing. În acest sens, s-a învederat că debitorul nu a dorit să restituie bunurile respective, dar nu a avut alternativă, finanțatorul denunțând contractele de leasing și solicitând restituirea bunurilor. O altă critică invocată de recurentă se referă la faptul că instanața de apel omite faptul că legea obligă debitoarea să restituie acele bunuri, indiferent dacă sunt necesare sau utile planului de reorganizare, atât timp cât finanțatorul a denunțat contractele de leasing în temeiul art. 123 alin. (12) din Legea nr. 85/2014 și optează pentru recuperarea bunurilor în temeiul art. 123 alin. (11) lit. b) din legea insolvenței, astfel cum a procedat D. S.A. prin notificarea nr. x/26.02.2020. Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu ignorarea faptului că cererea de chemare în judecată are ca temei dispozițiile art. 4 alin. (4), art. 41 din Legea nr. 85/2014, art. 45 alin. (1) lit. r) și alin. (2). art, 115 si următoarele din Legea nr. 85/2014, art. 123 alin. (11), art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență coroborat cu art. 1345 C. civ. si art. 194 și următoarele din C. proc. civ. În consecință, recurenta a subliniat că acțiunea a fost întemeiată, în principal, pe dispozițiile Legii nr. 85/2014, iar, în subsidiar, pe dispozițiile art. 1345 C. civ. referitoare la îmbogățirea fără justă cauză. Totodată, s-a arătat că, instanța de apel, cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale a reținut că prevederile art. 123 alin. (11) din Legea nr. 85/2014 nu sunt aplicabile în cazul denunțării contractelor de leasing în temeiul dispozițiilor art. 123 alin. (12) din Legea nr. 85/2014, susținând că în caz de denunțare, efectele ar fi cele menționate la alin. (4) al art. 123 din Legea nr. 85/2014. Recurenta a mai susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat dispozițiile art. 123 alin. (11) lit. (b) din Legea nr. 85/2014 fără a ține cont de faptul că acestea trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu dispozițiile literei precedente a aceluiași alineat, respectiv lit. (a) alin. (11) din art. 123 care se coroborează cu dispozițiile art. 159 alin. (2) si cu toate celelalte prevederi și principii din Legea insolventei nr. 85/2014, inclusiv cu principiilor prevăzute de art. 4 din respectiva lege. În aceste condiții, instanța de apel, încălcând și aplicând greșit dispozițiile Legii nr. 85/2014, a reținut că evaluarea efectuată de către expertul evaluator potrivit dispozițiilor art. 123 alin. (11) lit. (b) din Legea nr. 85/2014 are un carcater estimativ și are ca scop doar cuantificarea provizorie a creanței finanțatorului în vederea înscrierii la masa credală, însă valoarea creanței poate fi modificată, actualizată în cursul procedurii. Mai mult, s-a arătat că instanța de apel a aplicat în mod greșit legea, considerând că dispozițiile art. 123 alin. (11) lit. (b) din Legea nr. 85/2014 nu prevăd niciun drept de creanță al debitorului asupra diferenței dintre valoarea estimată a bunurilor și cuantumul creanței. Recurenta subliniază că este greșită și că nu poate fi acceptată o interpretare și aplicare a Legii nr. 85/2014 în sensul că societățile de leasing (finanțatorii) ar avea posibilitatea să denunțe contractele de leasing în baza dispozițiilor art. 123 alin. (12) din lege și să le fie restituite bunuri în temeiul art. 123 alin. (11) lit. b) din lege având o valoare de piață cu mult peste valoarea creanțelor lor ramase neachitate, fără ca acestea să fie obligate să restituie diferența de valoare. Intimata-pârâtă D. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei recurate ca fiind legală și temeinică. Analizând recursul declarat, în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte reține următoarele considerente: Recurenta a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor subsumate motivului de casare prevăzut la punctul 6, recurenta a susținut că hotărârea atacată conține motive contradictorii și străine de natura cauzei. A evidențiat aceasta incongruența considerentelor expuse de instanța de apel în argumentarea neaplicării dispozițiilor art. 123 alin. (11) lit. (b) din Legea nr. 85/2014 în situația contractelor denunțate de finanțator în temeiul art. 123 alin. (12) din aceeași lege. De asemenea, au fost relevate și motivele străine de natura cauzei referitoare la omisiunea reclamantei cu privire la neplata ratelor de leasing scadente și la lipsa disponibilităților bănești pentru achitarea valorii reziduale. Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a învederat că instanța de apel a soluționat cauza cu ignorarea temeiul de drept invocat prin cererea de chemare în judecată, respectiv dispozițiile art. 4 alin. (4), art. 41, art. 45 alin. (1) lit. r) și alin. (2), art. 115 și următoarele, art. 123 alin. (11), art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolventei si de insolventa, și pe prevederile art. 1345 și art. 1640 C. civ. A subliniat aceasta că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în principal pe dispozițiile Legii nr. 85/2014 și în subsidiar pe dispozițiile art. 1345 C. civ.. Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 489 alin. (3) C. proc. civ., a invocat motivele de casare de ordine publică, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., cu referire la aspectele de competență, normele procedurale aplicabile și considerentele atașate de instanța de apel acestora. Prioritar, reținând că decizia instanței de apel a fost criticată atât prin prisma motivelor de casare prevăzute de 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., cât și a celor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de recurs constată că evaluarea aplicării greșite a normelor de drept material, astfel cum a fost critica dedusă de recurentă, se va realiza numai în situația constatării netemeiniciei motivelor de recurs de la punctele 5 și

De vreme ce motivele de recurs invocate, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6, vizează încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv a normelor de competență și a conținutului considerentelor, prin raportare la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C .proc. civ., existența motivelor contradictorii și lipsa, în mod esențial, a unor repere necesare a face actul de procedură explicit și inteligibil pentru părți ori pentru instanța care exercită un control de legalitate asupra acesteia, imprimă deciziei un viciu de legalitate încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., astfel că nu se mai impune analizarea motivelor de casare prevăzute la punctul

Instanța de recurs va analiza împreună motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., date fiind considerentele redate de instanța de apel relative la normele de competență incidente în cauză. În acord cu dispozițiile constituționale și rigorile impuse unui proces echitabil, regăsite expres și în dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., Înalta Curte reține că hotărârea instanței trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată în cauză, într-o manieră care să creeze transparență asupra raționamentului judiciar care o fundamentează. De asemenea, motivarea este de esența hotărârilor, înlătură arbitrariul și face posibil controlul judiciar. Motivarea trebuie să fie clară, precisă și necontradictorie, astfel încât din ea să rezulte justețea soluției pronunțate. O motivare necorespunzătoare poate atrage nulitatea hotărârii. Astfel, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se poate cere casarea unei hotărâri când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei. Din perspectiva motivării în drept, această obligație este îndeplinită de instanță dacă în cuprinsul motivării se regăsesc transpuse textele de lege a căror aplicare și interpretare este explicată în cuprinsul hotărârii sau dacă instanța identifică cu rigoare instituția juridică de drept material pe baza căreia soluționează raportul juridic litigios din cauză. Transpunând aceste exigențe în examenul deciziei recurate, Înalta Curte constată că, în motivare, instanța de apel reține că hotărârea atacată a fost pronunțată de judecătorul-sindic într-un dosar asociat dosarului de insolvență privind societatea debitoare S.C. A. S.R.L. și că, în cadrul dezbaterilor pe fond de la termenul de judecată din 21.10.2021, apelanta D. S.A. a susținut necompetența materială procesuală a secției a VII -a Civilă a Tribunalului București în soluționarea pe fond a cauzei, apreciind că aceasta aparține secției a VI-a Civilă, secție civilă specializată în litigii cu profesioniștii. În continuare, cât privește chestiunea competenței materiale procesuale în soluționarea acțiunii în pretenții întemeiată pe dispozițiile art. 1345 și urm. din C. civ. - îmbogățire fără justă cauză -, instanța de apel arată că, deși reprezintă o problemă de ordine publică (art. 129 alin. (2) 1 C. proc. civ.), atât timp cât excepția de necompetentă procesuală a instanței nu a fost invocată cu respectarea dispozițiilor legale, mai precis la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața instanței de fond și pot pune concluzii, conform art. 130 alin. (2) 2 C. proc. civ., în temeiul concepției noului C. proc. civ. aplicabil, instanța a fost legal învestită. Cu toate acestea, instanța de apel, învederează că, în opinia sa, reclamanta debitoare A. S.R.L. a învestit instanța de judecată cu o acțiune civilă de drept comun aflată în competența materială procesuală a secției civile pentru litigii cu profesioniștii a Tribunalului, neavând nici o relevanță împrejurarea că reclamanta este o societate aflată în procedura insolvenței reglementată de Legea nr. 85/2014, întrucât, în discuție nu sunt chestiuni legate de tabelul preliminar, tabelul definitiv, măsuri ale administratorului judiciar contestate de către creditori, etc. În continuarea argumentării sale, instanța de apel arată că, în speță, reclamanta debitoare aflată în procedura insolvenței, prin administratorul special și administratorul judiciar pretinde de la pârâtă recuperarea sumei de 293.434,79 RON, în temeiul unei acțiuni de îmbogățire fără justă cauză reglementată de prevederile art. 1345- 1348 C. civ. și concluzionează că aceste acțiuni sunt de competența secției civile de drept comun, nu a celei specializate în procedura insolvenței și falimentului societăților comerciale. Dezvoltând motivele pentru care a stabilit că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată, instanța de apel a făcut o analiză detaliată a dispozițiilor art. 123 alin. (3) teza a II-a, alin. (11) lit. a) și b), alin. (12) din Legea nr. 85/2014 și a modului de aplicarea a acestora în procedura insolvenței debitoarei din prezenta cauză, statuând că dispozițiile art. 123 alin. (11) lit. b) din Legea nr. 85/2014, care se referă la ipoteza rezilierii contractelor de leasing, este inaplicabilă în cauză, aplicabile fiind dispozițiile art. 123 alin. (12) din Legea 85/2014. A reținut totuși că modalitatea de înscriere a creanței în tabelul preliminar nu a fost contestată nici de către administratorul special al societății debitoare, nici de către un alt creditor. A conchis prima instanță de control judiciar arătând că, în speță, cauza justă a creanței pretinsă de creditoare rezidă în clauzele contractului de leasing și în prevederile Legii nr. 85/2014. În finalul considerentelor, reținând că judecătorul-sindic a pronunțat o hotărâre într-o cauză civilă de drept comun (așa cum este actio de in rem verso), instanța de apel a concluzionat în sensul că hotărârea este supusă căii de atac a recursului, în 30 de zile de la comunicare. Comunicarea deciziei s-a realizat prin Buletinul procedurilor de insolvență. Rezultă din cele expuse mai sus, că instanța de apel constată pe de o parte, că prima instanță a fost legal învestită cu soluționarea cauzei, atât timp cât excepția de necompetentă procesuală a instanței nu a fost invocată cu respectarea dispozițiilor legale, mai precis la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața instanței de fond și pot pune concluzii, conform art. 130 alin. (2) 2 C. proc. civ., ceea ce presupune că în mod legal a fost aceasta soluționată de secția a VII-a Civilă a Tribunalului București, respectiv de judecătorul - sindic. Iar, pe de altă parte, reținând că reclamanta debitoare aflată în procedura insolvenței, prin administratorul special și administratorul judiciar pretinde de la pârâtă recuperarea sumei de 293.434,79 RON, în temeiul unei acțiuni de îmbogățire fără justă cauză reglementată de prevederile art. 1345- 1348 C. civ., instanța de apel statuează că o astfel de acțiune este o acțiune civilă de drept comun ce intră în competența materială procesuală a secției civile pentru litigii cu profesioniști a Tribunalului. Raționamentul instanței de apel în ceea ce privește competenta de soluționare a cauzei este contradictoriu și, în egală măsură, încalcă art. 342 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, potrivit cărora dispozițiile acestei legi se completează, în măsura în care nu contravin, cu cele ale C. proc. civ. și ale C. civ., precum și dispozițiile art. 45 alin. (1) lit. r) din Legea nr. 85/2014, care stabilesc că judecătorul-sindic poate avea și alte atribuții prevăzute de lege, în afara celor reglementate la lit. a)-q) ale aceluiași alineat. Ignorând aceste dispoziții legale, instanța de apel s-a raportat greșit la prima instanță competentă care a soluționat cauza, la cauza juridică și temeiul de drept invocate de recurenta-reclamantă, ceea ce a determinat și stabilirea eronată a competenței materiale procesuale în apel. Sub acest aspect, trebuie menționat că instanța de apel, contrar obligațiilor sale legale, nu a clarificat care sunt normele de competență materială procesuală aplicate în apel, de vreme ce a constatat că în mod legal cauza a fost soluționată de secția a VII-a Civilă a Tribunalului București, respectiv de judecătorul - sindic. Dimpotrivă, menționând că o astfel de acțiune este o acțiune civilă de drept comun ce intră în competența materială procesuală a secției civile pentru litigii cu profesioniștii a Tribunalului, instanța de apel a creat o vădită stare de echivoc încălcând, în esență, rolul său în funcția concretă de realizare a justiției. În mod similar procedează instanța de apel și în dezlegarea chestiunilor de drept cu soluționarea cărora a fost sesizată, reținând că cererea reclamantei de recuperare a sumei de 293.434,79 RON, întemeiată pe dispozițiile art. 1345- 1348 C. civ., este o acțiune civilă de drept comun, însă în examinarea argumentelor părților expune o analiză detaliată a dispozițiilor legale privitoare la temeiul înscrierii creditorului la masa credală a debitorului în situația denunțării contractelor de leasing de către finanțator, la ordinea de prioritate prevăzută de art. 159 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 85/2014, la rolul evaluării efectuate de expertul evaluator în condițiile art. 123 alin. (11) lit. b) din Legea nr. 85/2014 și la justa cauză a măririi patrimoniului creditorului, care rezidă în clauzele contractului de leasing și în prevederile Legii nr. 85/2014. Totodată, stabilirea fermă a temeiului de drept al cererii de chemare în judecată determină fundamental regimul juridic al acțiunii. Or, din decizia recurată nu rezultă considerentele pentru care instanța de apel a reținut ca temei de drept doar dispozițiile art. 1345- 1348 C. civ., însă argumentele expuse relevă o analiză profundă a normelor din Legea nr. 85/2014, respectiv art. 123 alin. (3) teza a II-a, alin. (11) lit. a) și b), alin. (12) din Legea nr. 85/2014. Această rezolvare neclară a cauzei, sub aspectul fundamentului juridic considerat de instanța de apel, imprimă un caracter echivoc întregii cauze, ceea ce a determinat și aplicarea incorectă a normelor privind competența instanței, raționamentul instanței de apel fiind insuficient bazat pe interpretarea și aplicarea normelor de drept incidente în cauză. Față de considerentele expuse mai sus și reținând că motivarea hotărârii judecătorești cu respectarea exigențelor stabilite de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., constituie o puternică garanție a imparțialității instanței și a calității actului de justiție, o condiție a procesului echitabil, precum și o premisă a exercitării de către instanța de control judiciar a controlului de legalitate, Înalta Curte de Casație și Justiție, constată că fiind fondate criticile de nelegalitate circumscrise motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. Instanța de recurs constată că nu poate evalua aplicarea greșită a normelor de drept material, astfel cum a fost critica formulată de recurentă, de vreme ce analiza motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 a relevat existența unor vicii de nelegalitate a deciziei recurate. În consecință, temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursul formulat de reclamanta A. S.R.L împotriva deciziei civile nr. 1929A din 25 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă iar hotărârea atacată va fi casată, cauza urmând a fi trimisă spre o nouă judecată instanței de apel. Instanța de apel va avea în vedere natura acțiunii, care este aferentă procedurii insolvenței, fiind indisolubil legată de creanțele creditorilor născute în legătură cu desfășurarea acestei proceduri, precum și caracterul unitar al procedurii insolvenței, a cărei soluționare nu poate fi divizată, fapt ce atrage incidența dispozițiilor art. 45 alin. (1) lit. r) din Legea nr. 85/2014.