Decizia nr. 352/2022 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 3951/2017 a Tribunalului București

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la 5 mai 2017, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta C. S.A., constatarea nulității absolute a clauzelor contractuale din convenția de credit nr. x/DZ din 17 iulie 2007 și din convenția de credit nr. x/DZ din 23 aprilie 2008, respectiv cele prevăzute la art. 3 pct. d) referitoare la modificarea ratei dobânzii, art. 3 pct. c) din Condițiile speciale referitoare la numărul de 360 de zile dintr-un an la care se raportează calcularea dobânzii, la art. 8.1 lit. a), c) și d) din Condițiile generale referitoare la declararea scadenței anticipate, art. 3.6 din Condițiile generale referitoare la comisionul de administrare și art. 6 din Condițiile speciale cu privire la rambursarea creditului în moneda CHF. Totodată, au solicitat și obligarea pârâtei la restituirea sumelor nedatorate care au fost plătite în temeiul clauzelor a căror nulitate o solicită. În drept, au fost invocate prevederile art. 2 și art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 75 - art. 77 din Legea nr. 296/2004, art. 977 C. civ. de la 1864, Directiva 93/13/CEE.

Prin sentința nr. 3951/2017 din 26 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost admisă excepția lipsei de interes, cererea de chemare în judecată fiind respinsă, ca lipsită de interes.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanții au declarat apel. Prin decizia civilă nr. 1164 din 22 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost admis apelul reclamanților, hotărârea atacată fiind anulată, iar cauza trimisă aceleași instanțe, pentru rejudecare.

Prin sentința civilă nr. 3871/2018 din 20 decembrie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, cererea de chemare în judecată a fost respinsă, ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii pronunțate în rejudecare, reclamanții au declarat apel, care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, la 23 septembrie 2019, sub dosar nr. x/2019. Prin decizia civilă nr. 1287 din 13 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019, calea de atac a fost respinsă ca nefondată. Totodată, s-a luat act de faptul că pârâta va solicita, cheltuieli de judecată, pe cale separată.

Împotriva deciziei civile nr. 1287 din 13 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019, reclamanții A. și B., la 14 ianuarie 2021, a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. În susținerea recursului, recurenții-reclamanți au invocat greșita interpretare de către instanța de apel a prevederilor art. 4 și art. 13 din Legea nr. 193/2000. Au susținut că instanța de apel a aplicat prevederile Hotărârii C.J.U.E. din 9.07.2020, pronunțată în cauza C-81/19, reținând că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante, în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE. Au arătat recurenții că nu neagă aspectul conform căruia prevederile art. 6 din Condițiile speciale ale celor două convenții de credit și ale art. 4.1 din Condițiile generale preiau dispozițiile prevăzute de art. 1578 C. civ., respectiv principiul nominalismului monetar, însă învederează că instanța de apel nu a analizat dacă aceste dispoziții încalcă Legea nr. 193/2000. Prin hotărârea C.J.U.E. menționată anterior, instanța europeană nu s-a pronunțat asupra ultimelor două întrebări preliminare, respectiv dacă o clauză ce conține principiul nominalismului monetar și prin care se tinde ca riscul valutar să fie suportat exclusiv de către consumator are caracter abuziv. În consecință, trebuia verificat de instanța de judecată dacă această clauză este clară și inteligibilă și dacă profesionistul și-a îndeplinit cu bună-credință obligația de informare a cocontractantului său, în condițiile în care gradul maxim de îndatorare al consumatorilor impus de către Banca Națională a României a fost calculat prin raportare la cursul de schimb de la data acordării creditului. Or, din lecturarea celor două contracte, rezultă că nu este prevăzută nicio clauză care să reglementeze reevaluarea costurilor contractului, în situația devalorizării monedei CHF, fapt care conduce la concluzia că banca a avut reprezentarea că scăderea cursului de schimb este improbabilă, deși, conform Normei BNR nr. 17/2003 privind organizarea și controlul intern al activității instituțiilor de credit și administrarea riscurilor semnificative, banca avea obligația de a identifica, monitoriza și administra riscurile semnificative activității de creditare. Au mai susținut recurenții că în mod greșit instanța de apel a reținut că nu au fost invocate în fața primei instanțe prevederile lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000, deși din cuprinsul acțiunii rezultă că a fost contestată clauza de risc valutar prin prisma faptului că aceasta obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia la cunoștință la data semnării. De asemenea, din modul în care banca a prevăzut modalitatea de rambursare a creditului, rezultă că riscul valutar este transmis exclusiv consumatorului, devenind astfel incidentă hotărârea CJUE din cauza C-118/17, pe care însă instanța de apel nu a avut-o în vedere, motivând greșit că nu se aplică. Instanța de apel nu a avut în vedere că, în realitate, la momentul debitării lunare, banca convertea moneda RON în CHF la valoarea CHF de la data debitării. Cu privire la stabilizarea cursului RON-CHF de la momentul contractării celor două credite, recurenții au susținut că în mod greșit instanța de apel a respins acest capăt de cerere, reținând că nu există temei legal sau contractual. Astfel, la data încheierii contractelor de credit, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prevedea că instanța, în cazul în care constată existența clauzelor abuzive în contract, aplică sancțiunea contravențională, conform art. 15, și dispune modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămâne în ființă. Deși aceste dispoziții au în vedere situațiile în care autoritatea publică în materia protecției consumatorilor sesizează organul judiciar, Ordonanța din 16.11.2000, pronunțate de C.J.U.E. în cauza C-70/10, impune unei instanțe naționale aprecierea, chiar din oficiu, a caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Or, câtă vreme instanța națională poate să constate caracterul abuziv al unei clauze contractuale și fără a fi sesizată de autoritatea publică în materia protecției consumatorilor, pentru identitate de rațiune trebuie considerat că și în cazul unei acțiuni judiciare, promovate direct de cel care se consideră prejudiciat de o clauză pretins abuzivă, instanța poate proceda la modificarea clauzelor contractuale, în sensul înlăturării prevederilor constatate ca fiind abuzive, urmând a restabili situația în care s-ar fi aflat consumatorul, dacă nu ar fi existat clauza.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului. La 23 iulie 2021, intimata-pârâtă C. S.A. a depus note scrise, prin care a învederat că recurenții-reclamanți au renunțat la judecarea cererii de chemare în judecată, în temeiul dispozițiilor art. 406 C. proc. civ., sens în care a depus la dosarul cauzei declarația autentificată prin încheierea de autentificare nr. 205 din 11 martie 2021 de B.N.P.A. D. și E.. Prin încheierea din 28 septembrie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare, acestea înțelegând să nu-și exercite acest drept. Prin încheierea din 7 decembrie 2021 a fost admis în principiu recursul și a fost prorogată discutarea cererii de renunțare la judecată, formulată de recurenții-reclamanți, la termenul de judecată din 22 februarie 2022. Cu privire la cererea de renunțare la judecata cererii de chemare în judecată, formulate de recurenți, Înalta Curte constată următoarele: Renunțarea la judecată este un act procesual de dispoziție, reglementat de art. 406 C. proc. civ., potrivit căruia reclamantul are posibilitatea de a renunța oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în ședință publică, fie prin cerere scrisă. Din declarația recurenților B. și A., autentificată prin încheierea de autentificare nr. 205/11.03.2021 la B.N.P.A. D. și E., rezultă că aceștia au renunțat în mod expres și irevocabil la judecata cererii de chemare în judecată ce formează obiectul dosarului nr. x/2019, solicitând instanței să ia act de această renunțare și, în consecință, să anuleze în tot hotărârile pronunțate deja în această cauză. De asemenea, recurenții au declarat că au fost informați cu privire la efectele juridice ale renunțării la judecată. Potrivit dispozițiilor art. 406 alin. (5) C. proc. civ. "Când renunțarea la judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac, instanța va lua act de renunțare și va dispune și anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau, după caz, a hotărârilor pronunțate în cauză." Din conținutul declarației de renunțare depusă la dosar, rezultă cu certitudine manifestarea de voință a recurenților-reclamanți de renunțare la judecata cererii de chemare în judecată, act de dispoziție intervenit ulterior deciziei din apel și anterior primului termen de judecată din recurs. Intimata-pârâtă C. S.A. a fost mandatată de către recurenți să depună la dosar declarația de renunțare la judecată. Din notele scrise depuse la dosar de intimata- pârâtă, la data de 26.07.2021, rezultă că aceasta a fost de acord cu cererea de renunțare la judecată formulată de recurenți, precizând că nu solicită cheltuieli de judecată. Ca atare, văzând manifestarea de voință a părților, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ. și art. 406 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanții A. și B. și va lua act de renunțarea recurenților-reclamanți la judecata cererii de chemare în judecată. Reținând că această renunțare a intervenit în faza procesuală a recursului, potrivit art. 406 alin. (5) C. proc. civ., va anula și hotărârile pronunțate în cauză, respectiv decizia civilă nr. 1287 A din 13 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și sentința civilă nr. 3871/20.12.2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017 .