ÎCCJ, decizie (scj.ro #86611)

La originea cauzei se află cererea (nr. 63.945/00) îndreptată împotriva României în baza art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția), de către 5 cetățeni români, domnul Eugene Weissman, doamna Mariana Bălan, doamna Rosa Brener Veisman, doamna Liana Alberta Veisman de Neuberger și doamna Karin Weissman Humbert (reclamanții), care sunt membri ai aceleiași familii, la data de 21 octombrie 2000.

Reclamanții sunt reprezentați de domnul D. Mihai, avocat în București. Guvernul român a fost reprezentat de agentul său, doamna Roxana Rizoiu, apoi de doamna Beatrice Ramașcanu de la Ministerul Afacerilor Externe.

Reclamanții au pretins o violare a dreptului lor de acces la o instanță, precum și o violare a dreptului lor de a se bucura de liniștita posesie a bunurilor lor, în urma respingerii acțiunii introduse de către aceștia pentru recuperarea sumelor pe care statul le-a obținut din folosința unui imobil, confiscat în anul 1949, care le-a fost înapoiat în anul 1999.

Cererea a fost repartizată Secției a II-a a Curții (în baza art. 52 alin. 1 din Regulamentul Curții). În cadrul acestei secții, Camera care a judecat cererea (art. 27 alin. 1 din Convenție) s-a constituit conform prevederilor art. 26 alin. 1.

Prin Decizia din data de 28 septembrie 2004, Camera a declarat cererea admisibilă.

Camera a decis, după consultarea părților, că nu este necesară o audiere pe fondul cauzei; fiecare parte a răspuns în scris la observațiile celeilalte.

În data de 1 noiembrie 2004, Curtea a schimbat componența secțiilor sale (art. 25 alin. 1). Cauza a fost repartizată Secției a III-a, în noua sa componență (art. 52 alin. 1). ÎN FAPT I. Circumstanțele speței

Reclamanții, domnul Eugene Weissman, doamna Mariana Bălan, doamna Rosa Brener Veisman, doamna Liana Alberta Veisman de Neuberger și doamna Karin Weissman Humbert, sunt născuți în anii 1931, 1930, 1913, 1947, respectiv 1937, și locuiesc în Seatle, New York, Ariel (Israel) și Beaune (Franța).

În data de 3 septembrie 1998, în calitatea lor de moștenitori ai foștilor proprietari, reclamanții au introdus o acțiune la Tribunalul București împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor, și societății L., responsabilă cu administrarea proprietăților imobiliare din domeniul public al statului, solicitând restituirea unui imobil constând într-o clădire și terenul aferent, situate în str. Rabat nr. 21, București, ocupată de Ambasada Republicii Federale Germania. Reclamanții au susținut că statul și-a adjudecat proprietatea în cauză fără titlu și fără să aibă altă bază legală și că această proprietate a intrat în patrimoniul Partidului Comunist Român, iar ulterior, în patrimoniul societății L.

Într-o întâmpinare, depusă la dosar la data de 2 noiembrie 1998, Ministerul Finanțelor a adus la cunoștința instanței că statul a intrat în posesia clădirii fără titlu și că nu posedă acte care să ateste transferul proprietății. La cererea instanței, Consiliul General al Municipiului București a răspuns că nici el nu deține vreun act pe această temă. Societatea L. a confirmat că a administrat clădirea în baza Hotărârii Guvernului nr. 115/1990 privind aplicarea Decretului-lege nr. 30/1990 în legătură cu trecerea patrimoniului Partidului Comunist Român în proprietatea statului.

Prin Hotărârea din data de 14 aprilie 1999, Tribunalul București a admis cererea reclamanților. Hotărârea a statuat că statul a preluat posesia clădirii în anul 1949 fără bază legală și că a continuat să exercite posesia fără titlu. Instanța a apreciat că Hotărârea Guvernului nr. 115/1990 nu poate constitui un titlu valabil, datorită faptului că nu a existat o bază legală la originea exproprierii. În consecință, instanța a dispus ca societatea L. să restituie reclamanților imobilul și terenul aferent.

În apelul și în recursul exercitate de pârâți, hotărârea Tribunalului București a fost confirmată prin Hotărârea Curții de Apel București din data de 9 septembrie 1999, respectiv prin Hotărârea Curții Supreme de Justiție din data de 22 martie 2000.

În data de 12 octombrie 1999 reclamanții au fost puși în posesia imobilului.

Prin acțiunea introdusă în data de 11 mai 1999 la Tribunalul București împotriva Ministerului Finanțelor, Consiliului General al Municipiului București și societății L., reclamanții au solicitat restituirea sumei de 35.506.776 dolari americani (echivalentul sumei de 30.609.289 euro), cu titlu de beneficiu nerealizat rezultând din chiriile percepute pentru imobil, încasate de stat de la data confiscării imobilului, plătite, între alții, de Ambasada Republicii Federale Germania, care a ocupat imobilul începând cu o dată neprecizată.

La termenul din data de 9 iunie 1999, instanța a dispus ca reclamanții să plătească o taxă de timbru în cuantum de 5.333.215.000 lei (echivalentul sumei de 323.264 euro), calculată conform dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.

La termenul din data de 8 septembrie 1999, avocatul reclamanților a solicitat instanței ca aceștia să fie scutiți de la plata taxei de timbru, motivând că acțiunea pentru restituirea sumelor realizate din închirierea imobilului este accesorie acțiunii în revendicare, fiind astfel scutită de taxa de timbru în baza art. 15 din Legea nr. 146/1997 .

Prin Hotărârea din 8 septembrie 1999, Tribunalul București a decis că acțiunea a fost introdusă cu titlu principal și a anulat-o pentru neplata taxei de timbru.

În cadrul apelului formulat de reclamanți, Curtea de Apel București a confirmat caracterul principal al acțiunii, prin Hotărârea din 12 ianuarie 2000. Instanța a statuat că o acțiune accesorie, scutită de taxă de timbru, trebuie să fie în mod obligatoriu atașată unei acțiuni principale pendinte, or acțiunea în revendicare a reclamanților a fost deja soluționată prin hotărâre definitivă.

În cadrul recursului exercitat de reclamanți, Curtea Supremă de Justiție, prin Hotărârea din data de 21 aprilie 2000, a confirmat hotărârile date de instanțele inferioare. Instanța a apreciat că obiectul celor două acțiuni a fost diferit, subliniind că pe calea acțiunii în revendicare reclamanții au obținut restituirea imobilului, în timp ce obiectul acțiunii pentru restituirea beneficiului nerealizat a fost recuperarea chiriilor nepercepute. II. Dreptul și practica interne pertinente A. Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru

Dispozițiile pertinente ale legii sunt:

Art. 21 din Legea nr. 146/1997 a fost modificat prin prevederile Legii nr. 195/2004, care stipulează că dispunerea exceptării de la plată, reducerea sau reeșalonarea plății taxei de timbru este, din momentul intrării în vigoare a legii, de competența instanțelor. B. Codul civil

Articolele pertinente dispun:

Articolele pertinente dispun:

Jurisprudența Curții Supreme de Justiție admite că posesorul de rea-credință trebuie să restituie proprietarului totalitatea fructelor civile ale imobilului, în special chiriile încasate de către posesor. În cazul particular al imobilelor naționalizate în timpul regimului comunist și care au fost revendicate de către foștii proprietari, Curtea Supremă de Justiție a dispus că statul trebuie să restituie chiriile încasate începând cu data introducerii acțiunii în revendicare. 1. Hotărârea nr. 2.646 din 18 iunie 2003

În această speță, având, de asemenea, ca obiect restituirea sumelor obținute de stat prin închirierea către o ambasadă a unui imobil naționalizat și care a fost restituit vechiului proprietar, Curtea Supremă de Justiție a decis: "Fructele civile sunt venituri bănești produse prin folosirea unui bun, cum sunt chiriile ori dobânzile, care de regulă se dobândesc zi de zi, pe măsura trecerii timpului, fără ca substanța bunului ce le produc să scadă (art. 525 C. civ.). De la regula conform căreia fructele se cuvin proprietarului lucrului, art. 485 C. civ. a instituit o excepție potrivit cu care posesorul de bună-credință al lucrului îi culege fructele, fără ca proprietarul să poată să ridice vreo pretenție asupra lor. Art. 487 C. civ. stabilește că posesorul încetează să mai fie de bună-credință în momentul în care a luat cunoștință de viciile care-i afectează titlul, fiind normal ca, de îndată ce a cunoscut viciile titlului, posesorul să nu se mai bucure de beneficiul pe care legea îl recunoaște în privința dobândirii cu bună-credință a fructelor. Este adevărat că încetarea bunei-credințe este o chestiune de fapt lăsată, de la caz la caz, la aprecierea judecătorului, dar, în mod unanim doctrina și jurisprudența au stabilit că intentarea acțiunii în justiție împotriva posesorului face să înceteze buna sa credință și de la data acțiunii el nu mai poate invoca dobândirea fructelor pe temeiul posesiunii de bună-credință. (...) Este evident că, de la data de 1 februarie 1995, când reclamantul a introdus prima acțiune în justiție, pârâta a încetat să mai fie de bună-credință deoarece de la acea dată trebuia să fi cunoscut viciile titlului cu care deținea bunul (...). Dacă chiriile sunt datorate, de principiu, proprietarului lucrului (reclamantului) de la data de 1 februarie 1995, nu înseamnă că ele și pot fi restituite pe întreaga perioadă de timp (1 februarie 1995-25 iulie 2000 - data introducerii acțiunii prezente), deoarece sunt incidente prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 în conformitate cu care dreptul la acțiune se prescrie în termen de 3 ani, precum și dispozițiile art. 7 alin. 1 din același act normativ, potrivit cu care prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune. Or, în cazul dedus judecății, dreptul la acțiune s-a născut la 24 iunie 1996, când Tribunalul București a constatat calitatea de proprietar a reclamantului asupra nemișcătorului, dată de la care nu mai exista niciun impediment de ordin material ori juridic pentru promovarea unei acțiuni în restituirea chiriilor (...)." 2. Hotărârea nr. 3.585 din 23 septembrie 2003

În această speță, Curtea Supremă de Justiție a trebuit să se pronunțe, între altele, asupra cererii lui C.I. de restituire a chiriilor încasate de o societate comercială de stat care a administrat un imobil naționalizat. În cadrul unei prime acțiuni, introdusă la data de 27 martie 1998, C.I. obținuse, printr-o hotărâre definitivă a Judecătoriei Zărnești din data de 19 ianuarie 1999, recunoașterea dreptului său de proprietate asupra imobilului în cauză. Curtea Supremă de Justiție a apreciat ca fondată cererea de restituire a chiriilor, pentru următoarele motive: "(...) posesorul imobilului nu putea, conform art. 485 C. civ., să păstreze fructele (chiria) decât dacă era de bună-credință. În conformitate cu art. 487 C. civ. reclamanta a încetat să mai fie de bună-credință din momentul în care viciile titlului în baza căruia poseda bunul i-au devenit cunoscute, respectiv când pârâta a formulat acțiunea în revendicare a imobilului [în data de 27 martie 1998], care i-a fost și admisă". ÎN DREPT I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenție

Reclamanții se plâng de încălcarea dreptului lor de acces la o instanță, precum și de inechitatea procedurii, motivată de pretinse erori de drept comise de instanță. Ei invocă art. 6 alin. 1 din Convenție, ale cărui prevederi relevante sunt: "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public (...) de către o instanță (...) care va hotărî, (...) asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil."

Sprijinindu-se pe jurisprudența Curții (Tolstoy-Miloslavsky împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 13 iulie 1995, seria A nr. 316-B, pag. 80-81, §§ 61-67) și a Comisiei (Philis împotriva Greciei (decizie), nr. 18.989/91, 12 octombrie 1994), Guvernul a susținut că stabilirea cheltuielilor de judecată proporțional cu sumele cerute în cadrul acțiunilor civile nu poate constitui, în sine, o stânjenire a dreptului de acces la o instanță. Cu privire la cuantumul acestor cheltuieli, Guvernul a subliniat că acesta nu reprezintă decât aproximativ 1,09% din suma revendicată prin acțiune și, în consecință, nu este nerezonabil.

În fine, Guvernul a susținut că reclamanții ar fi putut solicita Ministerului Finanțelor o exceptare de la plata taxei de timbru, iar apoi să conteste în fața instanței un eventual refuz din partea ministerului respectiv.

Reclamanții au susținut că cuantumul taxei de timbru era excesiv și că a anulat dreptul lor de acces la o instanță. Referindu-se la Cauza Kreutz împotriva Poloniei (nr. 28.249/95, § 66, CEDO 2001-VI), reclamanții au apreciat că autoritățile române nu au păstrat un echilibru între, pe de o parte, dreptul statului de a recupera cheltuielile de judecată și, pe de altă parte, interesul reclamanților ca cererile lor să fie examinate de instanță.

Reclamanții au susținut, de asemenea, că acțiunea lor în despăgubiri a avut un caracter accesoriu în raport cu acțiunea în revendicare și, în consecință, ar fi trebuit scutită de la plata taxei de timbru. B. Aprecierea Curții

Curtea apreciază că această plângere are în vedere două aspecte: primul se referă la lipsa de acces la o instanță, iar al doilea vizează echitatea procedurii. Cu toate acestea, câtă vreme instanțele nu au statuat asupra fondului acțiunii, ci doar au anulat-o, Curtea apreciază că nu este necesară examinarea separată a plângerii reclamanților referitoare la pretinsa inechitate a procedurii.

Curtea amintește apoi că art. 6 alin. 1 din Convenție garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță să îi determine drepturile și obligațiile civile. Astfel, se consacră un "drept la tribunal", din care dreptul de acces, mai precis dreptul de a se adresa unei instanțe în materie civilă, nu constituie decât un aspect.

Cu toate acestea, "dreptul la un tribunal" nu este absolut. El poate face obiectul unor limitări, de vreme ce, prin însăși natura sa, reclamă reglementare din partea statului, care urmează a alege mijloacele pe care le va folosi în acest scop.

În această privință, Curtea amintește că nu a negat niciodată că interesul unei bune administrări a justiției poate justifica impunerea unei restricționări financiare a accesului unei persoane la un tribunal (Tolstoy-Miloslavsky, citat mai sus, pag. 80-81, §§ 61 și următoarele, și Kreutz, citat mai sus, § 59).

În pofida marjei de apreciere de care dispune statul în această materie, Curtea subliniază că limitarea dreptului de acces la un tribunal nu este compatibilă cu prevederile art. 6 alin. 1 din Convenție decât dacă prin aceasta se urmărește un scop legitim și dacă există un grad rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat.

În particular, ținând cont de principiul conform căruia Convenția urmărește protejarea unor drepturi care nu sunt teoretice sau iluzorii, ci concrete și efective, Curtea reiterează că cuantumul cheltuielilor de judecată, apreciat în contextul circumstanțelor unei spețe date, inclusiv capacitatea reclamantului de a le achita, precum și faza procedurală în care această restricție este impusă sunt factori care trebuie luați în considerare atunci când se determină dacă o persoană a beneficiat de dreptul de acces la un tribunal sau dacă, datorită cuantumului cheltuielilor de judecată, dreptul de acces la un tribunal a fost restrâns în așa măsură încât este afectat în însăși substanța sa.

În speța dată, Curtea reține că neplata sumei de 323.264 EUR cu titlu de taxă de timbru pentru introducerea acțiunii a condus la anularea acesteia.

Curtea apreciază, de asemenea, că suma în cauză, care este, fără îndoială, foarte ridicată pentru orice justițiabil obișnuit, nu era justificată nici prin circumstanțele particulare ale cauzei, nici prin situația financiară a reclamanților, ci reprezenta un procent fix, stabilit de lege, din suma reprezentând obiectul litigiului. Deși suma solicitată de reclamanți cu titlu de despăgubiri pentru lipsirea de foloasele rezultate din chiria percepută de stat a fost importantă, Curtea apreciază, ținând cont de valoarea imobilului, că ea nu a fost nici abuzivă, nici lipsită de fundament.

Pe de altă parte, Curtea apreciază că suma cerută reclamanților pentru introducerea acțiunii lor a fost excesivă. În consecință, reclamanții au fost obligați să renunțe la acțiune, ceea ce i-a lipsit pe aceștia de dreptul lor ca o instanță să le examineze cererea.

În legătură cu posibilitatea reclamanților de a solicita scutirea de la plata taxei de timbru, Curtea apreciază că argumentul Guvernului, bazat pe presupusa omisiune a reclamanților, ar fi echivalent cu excepția neepuizării căilor de atac interne. Curtea reține că o excepție similară a fost respinsă în faza examinării admisibilității cererii. În orice caz, Curtea apreciază că Guvernul nu i-a pus la dispoziție practica judiciară internă care să demonstreze eficacitatea unei asemenea cereri în sensul art. 35 alin. 1 din Convenție.

Având în vedere circumstanțele speței și, în special, împrejurarea că această restricționare a fost impusă în faza inițială a procedurii, Curtea apreciază că a fost disproporționată și astfel a adus atingere înseși esenței dreptului de acces la o instanță (a se vedea, mutatis mutandis, Teltronic-CATV împotriva Poloniei, nr. 48.140/99, 10 ianuarie 2006).

În consecință, Curtea apreciază că statul nu a păstrat un echilibru just între, pe de o parte, interesul său în a recupera cheltuielile de judecată, iar pe de altă parte, interesul reclamanților ca o instanță să le examineze cererea.

Așadar, a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenție. II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1

Reclamanții se plâng de faptul că anularea acțiunii lor i-a împiedicat să beneficieze de chiriile pe care statul le-a încasat. Ei văd în aceasta violarea art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede că: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor." A. Cu privire la excepția preliminară a Guvernului bazată pe incompatibilitatea ratione temporis a acestei plângeri cu dispozițiile Convenției

Guvernul atrage atenția asupra faptului că imobilul aflat în litigiu a intrat în proprietatea statului în 1949, cu mult înaintea datei ratificării Convenției de către România, și, prin urmare, Curtea nu are competența ratione temporis de a examina circumstanțele și consecințele acestui transfer.

Reclamanții se opun argumentelor Guvernului și susțin că între 1949 și 12 octombrie 1999, data restituirii efective a imobilului, a existat o stare continuă de încălcare a dreptului lor de proprietate prin posesia exercitată fără titlu și exploatarea imobilului de către stat, care ar fi trebuit, în consecință, să le restituie chiriile încasate.

Curtea reține că plângerea reclamanților nu privește circumstanțele transferului dreptului de proprietate al imobilului, ci imposibilitatea actuală de a obține restituirea fructelor civile ale imobilului, deși Decizia din 14 aprilie 1999 a Tribunalului București a constatat ilegalitatea aproprierii acestuia de către stat și a dispus restituirea imobilului către reclamanți.

Or, ținând cont de faptul că decizia sus-menționată, precum și acțiunea de restituire a chiriilor erau ulterioare datei de 20 iunie 1994, data ratificării Convenției de către România, Curtea apreciază că este competentă ratione temporis pentru a lua în discuție această plângere, în ceea ce privește cererea de restituire a fructelor civile produse de imobil după ratificarea Convenției de către România [a se vedea, mutatis mutandis, Broniowski împotriva Poloniei (decizie) [MC], nr. 31.443/96, CEDO 2002-X].

Curtea respinge, așadar, excepția invocată de Guvern. B. Cu privire la temeinicia plângerii 1. Argumentele părților

Reclamanții pretind că îndeplinesc condițiile legale pentru a obține restituirea chiriilor încasate de către stat. Ei atrag atenția asupra faptului că în urma anulării acțiunii lor au fost pe nedrept deposedați de aceste sume.

Guvernul susține că niciodată instanțele nu au recunoscut reclamanților vreun drept la restituirea acestor sume și că nu există o practică a instanțelor favorabilă unor cereri similare cu cea a reclamanților.

Prin urmare, Guvernul estimează că reclamanții nu erau titularii nici ai unui bun, nici ai unei creanțe împotriva statului, în virtutea cărora ar fi putut pretinde că au cel puțin o "speranță legitimă" de a obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate.

Guvernul atrage atenția asupra faptului că acțiunea reclamanților, calificată de instanțe ca acțiune principală, a fost anulată din cauza neachitării taxei de timbru, or competența de a aprecia o situație de fapt și de a aplica dreptul intern aparține în primul rând jurisdicțiilor naționale. În afară de aceasta, Guvernul subliniază că, în cazul în care acțiunea reclamanților ar fi fost admisă, dreptul lor de creanță ar fi fost prescris în parte, de vreme ce, în conformitate cu art. 3 din Decretul nr. 167/1958, acțiunea în restituirea fructelor civile se prescrie în termen de 3 ani.

Reclamanții se opun tezei Guvernului și reiterează că recunoașterea dreptului de proprietate asupra imobilului în cauză implica recunoașterea dreptului asupra fructelor civile, doar cuantumul sumei putând, eventual, să provoace controverse.

Din acest punct de vedere, reclamanții susțin că în temeiul art. 485 și următoarele din Codul civil, posesorul unui imobil nu-și însușește fructele civile decât dacă posedă imobilul cu bună-credință. Or, ținând cont de faptul că statul era posesor de rea-credință, el era obligat să le restituie aceste fructe. Ei apreciază că constatarea ilegalității aproprierii imobilului antrena de drept aplicarea dispozițiilor mai sus citate din Codul civil, dând astfel naștere, în patrimoniul lor, unei creanțe față de stat.

În legătură cu prescrierea dreptului lor la acțiune, reclamanții atrag atenția că termenul de 3 ani nu se aplica în speța în cauză, deoarece, în conformitate cu art. 8 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție a acțiunii în repararea unui prejudiciu cauzat printr-un act ilicit nu începe să curgă decât în momentul în care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască amploarea prejudiciului și persoana responsabilă. Or, ei invocă faptul că, din cauza transferurilor succesive ale proprietății imobilului între diverse instituții ale statului, nu au cunoscut cu exactitate posesorul și prejudiciul real decât din momentul comunicării Deciziei din 14 aprilie 1999 de către Tribunalul București. 2. Poziția Curții

Curtea reamintește că un reclamant nu poate invoca încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care deciziile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei dispoziții. Noțiunea de "bunuri" poate acoperi atât "bunurile actuale", cât și valorile patrimoniale, înțelegându-se prin aceasta creanțele în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate. Dimpotrivă, speranța de a vedea recunoscut un drept de proprietate a cărui exercitare este imposibilă nu poate fi considerată un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 și este similară unei creanțe sub condiție rezolutorie [a se vedea Principele Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei [MC], nr. 42.527/98, §§ 82 și 83, CEDO 2001-VIII, și Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (decizie) [MC], nr. 39.794/98, § 69, CEDO 2002 - VII].

Cât despre noțiunea de "speranță legitimă", Curtea amintește, de asemenea, că, deoarece interesul patrimonial vizat este de natura creanței, nu poate fi considerat o "valoare patrimonială" decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 52, CEDO 2004).

În speță, Curtea observă că formularea art. 485 , 486 și 487 din Codul civil este foarte clară și nu lasă loc niciunei îndoieli asupra obligației posesorului unui imobil de a restitui proprietarului real fructele civile ale acestui imobil. Singura excepție o reprezintă cazul posesiei de bună-credință a imobilului, în virtutea unui titlu translativ de proprietate ale cărui vicii nu sunt cunoscute de posesor.

Or, Curtea reține că nu acesta a fost cazul în speță, de vreme ce, în cursul acțiunii în revendicare, Ministerul Finanțelor și Primăria Generală a Municipiului București au recunoscut lipsa unui titlu translativ de proprietate și, prin Hotărârea din data de 14 aprilie 1999, Tribunalul București a apreciat, de asemenea, că statul nu avusese niciodată vreun titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Pe de altă parte, Curtea observă că, în ciuda a ceea ce afirmă Guvernul, jurisprudența Curții Supreme de Justiție recunoaște, de asemenea, un drept la restituirea chiriilor încasate de stat după introducerea unei acțiuni de revendicare. În speță, această perioadă se întinde între 3 septembrie 1998, data introducerii acțiunii de revendicare, și 12 octombrie 1999, data punerii efective în posesia imobilului.

În consecință și fără a specula asupra posibilului rezultat al cererii de rambursare adresate de reclamanți, dacă aceasta ar fi fost examinată pe fond, Curtea estimează că reclamanții puteau pretinde să aibă o "speranță legitimă" de a vedea concretizat, măcar în parte, dreptul lor referitor la restituirea fructelor civile, conform dispozițiilor Codului civil și jurisprudenței Curții Supreme de Justiție (vezi, mutatis mutandis, Pressos Compania Naviera - S.A. și alții împotriva Belgiei, Hotărârea din 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332, p. 21, §§ 31, 32).

Cât despre existența unei ingerințe, Curtea constată că anularea acțiunii de restituire a chiriilor a suprimat practic orice șansă a reclamanților de a obține rambursarea chiriilor în litigiu. Este vorba deci despre o ingerință în dreptul de proprietate al acestora.

Curtea amintește că art. 1 din Protocolul nr. 1 garantează în esență dreptul de proprietate. El conține trei norme distincte: prima, care este exprimată în prima frază a primului alineat și îmbracă un caracter general, enunță principiul respectului proprietății; a doua, care figurează în a doua frază a aceluiași alineat, vizează privarea de proprietate și o subordonează anumitor condiții; cât despre a treia, consemnată în cel de-al doilea alineat, recunoaște statelor contractante puterea de a reglementa folosința bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor. Totuși, cele trei reguli nu sunt "distincte", în sensul că nu ar avea legătură între ele: a doua și a treia privesc cazurile particulare în care se aduce atingere dreptului la respectarea proprietății asupra bunurilor și trebuie interpretate în lumina principiului general enunțat în prima regulă. Prin urmare, trebuie cercetat dacă a fost menținut un echilibru just între exigențele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale reclamanților (vezi, între altele, Sporrong și Lonnroth împotriva Suediei, Hotărârea din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, p. 26, § 69).

În speță, Guvernul invocă faptul că anularea acțiunii ține, în primul rând, de dreptul intern și de aprecierea sa de către jurisdicțiile naționale și că, în orice caz, dreptul reclamanților de a pretinde rambursarea unei eventuale creanțe era în parte prescris.

În legătură cu primul argument al Guvernului, Curtea reiterează constatarea făcută cu ocazia examinării plângerii bazate pe art. 6 alin. 1 din Convenție, și anume că, în ciuda marjei de apreciere pe care o au jurisdicțiile interne, anularea acțiunii din cauza neachitării taxei de timbru a adus atingere dreptului lor de acces la un tribunal. Or, ținând cont de faptul că lezarea dreptului la respectarea proprietății asupra bunurilor reclamanților decurge din imposibilitatea de a-și valorifica creanța în fața jurisdicțiilor interne, Curtea estimează că puterea de apreciere cu care sunt învestite aceste jurisdicții nu ar justifica lezarea dreptului garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1.

Cât despre susținerea Guvernului bazată pe prescrierea acțiunii, presupunând chiar că prescripția se aplică în speța de față, Curtea observă că dreptul de creanță al reclamanților nu ar fi stins decât în parte, ceea ce Guvernul nu contestă.

Întrucât Guvernul nu a explicat într-o manieră convingătoare de ce reclamanții nu au primit nicio despăgubire în schimbul exploatării imobilului de către stat, Curtea consideră că nu s-a păstrat un just echilibru între protecția dreptului de proprietate al reclamanților și exigențele interesului general.

Prin urmare, a avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1. III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție

Potrivit art. 41 din Convenție, "În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă". A. Despăgubiri

Reclamanții pretind cu titlu de daune materiale suma de 40.020.428 USD, reprezentând valoarea chiriilor pentru perioada 1950-1999, pe care statul ar fi trebuit să le-o înapoieze.

Reclamanții solicită 50.000 USD cu titlu de daune morale.

Guvernul contestă aceste pretenții, pe care le consideră excesive. El reiterează că jurisdicțiile interne n-au stabilit existența unei creanțe împotriva statului. În orice caz, el atrage atenția că dreptul de a cere restituirea chiriilor încasate de stat pentru o perioadă ce depășește 3 ani de la data introducerii acțiunii era prescris.

Cu privire la suma solicitată cu titlu de prejudiciu moral, Guvernul susține că nu există nicio legătură directă între încălcarea invocată și pretinsul prejudiciu moral.

Curtea reamintește că a decis că Guvernul nu a explicat într-o manieră convingătoare motivele pentru care reclamanții nu au primit nicio despăgubire în schimbul exploatării imobilului de către stat.

Cu siguranță, Curtea nu s-ar putea substitui instanțelor interne pentru a se pronunța asupra temeiniciei acțiunii de restituire a chiriilor. Curtea nu are nici sarcina de a evalua prejudiciul, nici de a stabili cuantumul creanței reclamanților [a se vedea, mutatis mutandis, Pressos Compania Naviera - S.A. și alții împotriva Belgiei (art. 50), Hotărârea din 3 iulie 1997, Culegerea 1997-IV, p. 1.296, § 10, și Yagtzilar și alții împotriva Greciei (satisfacție echitabilă) [MC], nr. 41.727/98, § 24, 15 ianuarie 2004].

În consecință, cum absența oricărei despăgubiri, și nu ilegalitatea aproprierii imobilului de către stat în 1949, se află la originea încălcării constatate, indemnizația nu trebuie să reflecte neapărat întreaga valoare a bunurilor [a se vedea, mutatis mutandis, Ex-regele Greciei și alții împotriva Greciei (satisfacție echitabilă) [MC], nr. 25.701/94, 28 noiembrie 2002, § 78].

Pentru a determina reparația adecvată, Curtea trebuie să ia în calcul două elemente: pe de o parte, competența sa ratione temporis nu începe decât la 20 iunie 1994, data ratificării Convenției de către România, și, pe de altă parte, cât privește această perioadă, Curtea nu trebuie să piardă din vedere că jurisprudența internă exclude returnarea fructelor civile pentru perioada anterioară introducerii acțiunii în revendicare, pentru cazul în speță, 3 septembrie 1998.

Statuând cu privire la satisfacția echitabilă, în sensul art. 41 din Convenție, Curtea acordă în solidar reclamanților suma de 40.000 EUR cu acest titlu.

Cu privire la daunele morale, Curtea consideră constatarea unei încălcări a dreptului de acces la un tribunal și a dreptului la respectarea bunurilor ca reprezentând prin ea însăși o satisfacție îndestulătoare. B. Cheltuieli de judecată

Reclamanții pretind 7.000 USD pentru cheltuieli de judecată, fără a preciza dacă este vorba de cheltuieli efectuate în fața jurisdicțiilor interne sau pentru prezentarea cererii în fața Curții.

Guvernul atrage atenția asupra faptului că reclamanții nu au furnizat niciun document justificativ în sprijinul cererii lor.

Curtea amintește faptul că, din punctul de vedere al art. 41 din Convenție, pot fi rambursate doar cheltuielile despre care s-a stabilit că au fost cu adevărat efectuate, că erau necesare și în cuantum rezonabil (a se vedea, între altele, Nikolova împotriva Bulgariei [MC], nr. 31.195/96, § 79, CEDO 1999-II).

Ținând cont de faptul că reclamanții nu au justificat cheltuielile de judecată pretinse, Curtea decide să nu le acorde nicio sumă cu acest titlu. C. Daune moratorii

Curtea hotărăște că este potrivit să stabilească cuantumul daunelor moratorii pe baza cuantumului dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorat cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, C U R T E A, ÎN UNANIMITATE, 1. hotărăște că a avut loc o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenție; 2. hotărăște că a avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1; 3. hotărăște: a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanților, împreună, în termen de 3 luni, începând cu ziua în care hotărârea va deveni definitivă, conform art. 44 alin. 2 din Convenție , 40.000 EUR (patru zeci de mii de euro) cu titlu de daune materiale, la care se adaugă suma care poate fi datorată cu titlu de impozit; b) că, începând cu expirarea termenului amintit și până la data plății efective, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă egală cu dobânda facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, aplicabilă în decursul acestei perioade, majorată cu trei puncte procentuale; 4. hotărăște că stabilirea încălcării reprezintă prin ea însăși o satisfacție echitabilă suficientă pentru daunele morale suferite de reclamanți; 5. respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 24 mai 2006, în conformitate cu art. 77 alin. 2 și 3 din Regulament. Președinte, Grefier, John Hedigan Vincent Berger