ÎCCJ, decizie (scj.ro #86412)

La originea cauzei se află o cerere (nr. 67.703/01) îndreptată împotriva României, prin care un cetățean al acestui stat, doamna Magdalena Hauler (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 27 septembrie 2000 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția).

Reclamanta, căreia i s-a acordat asistență judiciară, este reprezentată de doamna K. Kapcza Mikolt, avocat în Cluj-Napoca. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de doamna Cristina Tarcea, agent al Guvernului Român pe lângă Curtea Europeană a Drepturilor Omului, apoi de doamna Beatrice Ramașcanu, care a substituit-o în aceste funcții.

La data de 30 mai 2002, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3 din Convenție, ea a decis să analizeze în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei. ÎN FAPT I. Circumstanțele cauzei

Reclamanta s-a născut în anul 1940 și locuiește în Carei.

În anul 1991, la o dată neprecizată, ea a sesizat comisia administrativă competentă cu aplicarea Legii nr. 18/1991 (denumită în continuare comisia) cu o cerere de atribuire în proprietate a unui teren în suprafață de 3,30 ha, care îi aparținuse mătușii sale, a cărei moștenitoare era.

Printr-o decizie a acestei comisii, emisă la data de 7 octombrie 1991, reclamantei i s-a recunoscut dreptul de proprietate pentru suprafața solicitată, dar fără a fi pusă în posesia terenului respectiv. Pe de altă parte, ea a prezentat primarului mai multe memorii pentru a i se elibera titlul de proprietate și a fi pusă în posesie.

Conform afirmațiilor Guvernului, reclamanta ar fi acceptat să primească și ar fi cultivat un alt teren atribuit în schimbul celui care îi aparținuse mătușii sale. Conform afirmațiilor reclamantei, ea a refuzat de fiecare dată să fie pusă în posesia unui alt teren.

În perioada 1991-1994, reclamanta a aderat, cu cele 3,30 ha ce nu fuseseră încă stabilite din punctul de vedere al amplasamentului, la o asociație agricolă, societatea A., care exploata o mare suprafață de terenuri agricole ale particularilor cărora li s-au recunoscut vechile drepturi de proprietate pierdute cu ocazia naționalizării din anii '60.

La data de 5 ianuarie 1995, primăria i-a eliberat unui terț un titlu de proprietate asupra unei părți din terenul revendicat de reclamantă și l-a pus în posesia acestui teren.

La data de 1 octombrie 1996, reclamanta a contestat această decizie în fața Judecătoriei Marghita, solicitând anularea titlului de proprietate al terțului și punerea sa în posesia terenului în cauză. Ea a arătat în primul rând că terenul respectiv fusese proprietatea mătușii sale, că îl obținuse prin succesiune și că toate condițiile erau îndeplinite pentru ca terenul să îi poată fi atribuit în proprietate. De asemenea, ea a invocat și art. 16 din legea care îi acorda prioritate în atribuirea terenului, având în vedere că aparținea minorității germane.

Prin Sentința din data de 12 octombrie 1998, Judecătoria i-a admis acțiunea și a dispus anularea parțială a titlului de proprietate contestat de reclamantă. Mai mult, ea a obligat comisia județeană să le elibereze părților noi titluri de proprietate, în conformitate cu decizia sa.

Comisia a formulat apel împotriva acestei sentințe, susținând că, potrivit art. 13 § 1 din lege, ea nu avea obligația de a recunoaște dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenurilor care îi aparținuseră mătușii sale.

Prin Decizia din data de 16 septembrie 1999, Tribunalul Bihor a admis apelul, cu motivarea că stabilirea amplasamentului și atribuirea efectivă a parcelelor nu intrau în competențele instanței de fond, dat fiind și faptul că anularea parțială a titlului de proprietate "ar implica o modificare a altor titluri deja atribuite și ar necesita modificări în parcela respectivă și că, prin urmare, ar fi afectați mai mulți proprietari cărora le fuseseră deja atribuite parcele în acest loc". Instanța a reținut și faptul că reclamantei i-a fost într-adevăr reconstituit dreptul de proprietate asupra întregului teren la care avea dreptul, având în vedere că, chiar înainte de introducerea acțiunii în anulare a titlului de proprietate, ea încheiase un contract de închiriere a terenului în cauză cu societatea A.

Reclamanta a sesizat Curtea de Apel Oradea cu un recurs împotriva deciziei tribunalului. Ea a susținut că tribunalul nu interpretase corect probele și că nu aplicase prevederile legale referitoare la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor și că în mod corect se pronunțase judecătoria asupra atribuirii terenului care îi aparținuse mătușii sale. Ea critica decizia pronunțată în apel, considerând și că tribunalul își întemeiase decizia pe elemente străine de obiectul litigiului, în special pe contractul pe care aceasta îl încheiase cu societatea A.

Prin Decizia din data de 5 aprilie 2000, Curtea de Apel Oradea a confirmat decizia tribunalului județean și a respins recursul reclamantei, cu motivarea că identificarea parcelelor nu ținea de competența instanțelor. Considerentele acestei decizii au fost astfel formulate, în partea lor relevantă: "Prevederile Legii nr. 18/1991 , așa cum a fost modificată prin Legea nr. 169/1997, prevăd posibilitatea ca atribuirea terenurilor în proprietate să nu se facă neapărat cu respectarea vechilor amplasamente. Pe de altă parte, delimitarea parcelelor este de competența comisiilor de aplicare a legii fondului funciar și nu de cea a instanțelor. Numai pentru terenurile situate în intravilan legea prevede că ele ar trebui atribuite foștilor lor proprietari și, numai în aceste cazuri, determinarea de către instanțe a terenurilor învecinate nu depășește limitele atribuțiilor puterii judiciare."

Reclamanta a formulat o contestație în anulare, motivată prin omisiunea instanței de recurs de a statua asupra a două dintre motivele de recurs pe care le-a invocat. Potrivit reclamantei, instanța statuase prin aplicarea unor prevederi care nu mai erau în vigoare la data judecății, în speță întinderea competenței instanțelor pentru a controla deciziile comisiei; mai mult, motivarea deciziei sale era contradictorie.

Curtea de Apel Oradea a respins contestația în anulare prin Decizia din data de 4 septembrie 2000, apreciind că ar fi trebuit ca eroarea materială constatată să fie o eroare gravă, evidentă, a cărei verificare nu necesita o reanalizare a fondului sau o apreciere a probelor. Pe de altă parte, ea a considerat că, în motivarea sa, instanța a răspuns în ansamblu argumentelor reclamantei. II. Dreptul și practica interne pertinente

În ceea ce privește competența instanțelor în analiza deciziilor comisiilor administrative însărcinate cu aplicarea Legii nr. 18/1991, esențialul reglementării interne relevante, și anume fragmentele din Legea fondului funciar nr. 18/1991 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 37 din 20 februarie 1991, și republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998, după modificările care i-au fost aduse prin Legea nr. 169/1997, este descris în Hotărârea Glod împotriva României nr. 41.134/98, 16 septembrie 2003, §§ 22-24.

Analiza jurisprudenței interne referitoare la competența instanțelor de a determina legalitatea amplasamentului terenului stabilit de comisia administrativă nu permite concluzia că această chestiune a fost soluționată în mod definitiv.

Astfel, în Decizia nr. 947 din data de 15 mai 1996, Curtea Supremă de Justiție a statuat că: "(...) În speță, reconstituirea dreptului de proprietate pe vechile amplasamente era posibilă și, prin urmare, comisia locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 avea obligația de punere în posesie a reclamanților, așa cum reieșea din expertiza efectuată."

În schimb, în Decizia nr. I/1997 din 30 iunie 1997, pronunțată în secțiile unite în urma unui recurs în interesul legii, Curtea Supremă de Justiție s-a pronunțat astfel: "4. În ceea ce privește competența instanțelor de a stabili amplasamentul terenului atribuit în proprietate, au fost pronunțate soluții divergente. Astfel, anumite tribunale și-au stabilit competența de a delimita terenul atribuit în proprietate, considerând că, procedând astfel, nu vor depăși atribuțiile puterii judiciare, căci expresia «întinderea suprafeței terenului» ce ar putea face obiectul controlului instanțelor, la care făcea trimitere art. 11 alin. 7 din Legea nr. 18/1991 , se referea și la amplasament, precizând inclusiv terenurile învecinate. Aceasta pentru a realiza voința legislatorului de a atribui fiecărei persoane, pe cât posibil, terenul care le-a aparținut autorilor săi. Dimpotrivă, alte instanțe au decis că nu sunt competente să stabilească amplasamentul terenurilor care trebuiau să fie date în proprietate, în temeiul art. 11 alin. 7 din Legea nr. 18/1991. Acestea au statuat în mod corect." ÎN DREPT I. Asupra excepțiilor preliminare ale Guvernului

Guvernul invocă în primul rând inadmisibilitatea cererii din cauza incompatibilității sale rationae materiae cu prevederile Convenției.

Invocând Cauza Bugarski și von Vuchetich împotriva Sloveniei (dec.), nr. 44.142/98, 3 iulie 2001, Guvernul pretinde că, în temeiul Legii nr. 18/1991, reclamanta nu ar fi avut dreptul de a i se da în proprietate un teren pe amplasamentul terenului ce i-a aparținut mătușii sale și că, prin urmare, ea nu ar avea vreun drept civil de a susține acest lucru, conform legislației române. Prin urmare, art. 6 nu ar trebui aplicat.

Mai mult, Guvernul arată că reclamanta ar fi acceptat să intre în posesia și ar fi exploatat un alt teren propus de primărie, având aceleași dimensiuni și valoare cu cel care îi aparținuse mătușii sale, astfel că ea nu mai are calitatea de victimă.

Reclamanta se opune acestor argumente.

Curtea reamintește că, în hotărârea sa Glod menționată mai sus, ea a considerat că art. 6 era aplicabil unei proceduri similare celei în speță (conform Hotărârii Glod citate anterior, § 34). În acest sens, Curtea observă că procedura litigioasă în anularea titlului de proprietate al unui terț s-ar referi și la legalitatea unei decizii a comisiei administrative referitoare la dreptul reclamantei, ce rezultă din legea fondului funciar, de a i se restitui un bun imobiliar, drept care îmbracă în mod incontestabil un caracter civil, în sensul primului paragraf al art. 6 menționat mai sus, care este, prin urmare, aplicabil în speță.

De asemenea, Curtea a respins deja o excepție preliminară a Guvernului, întemeiată pe lipsa calității de victimă a reclamantei, similară celei invocate în speță. În acest sens, ea observă că cererile reclamantei nu se limitează la ingerința autorităților în dreptul său de proprietate, ci se referă și la încălcarea art. 6 § 1 din Convenție . Or, în lipsa oricărei recunoașteri, în mod explicit sau în esență, ulterior oricărei reparații, de către autorități, a unei astfel de încălcări a Convenției, reclamanta poate în mod incontestabil să se pretindă victima constatării instanțelor conform căreia ele nu ar fi competente să analizeze o decizie administrativă a comisiei, așa cum s-a întâmplat în speță (conform Hotărârii Glod citate anterior, § 25-28 și, mutatis mutandis, Crișan împotriva României, nr. 42.930/98, §§ 27-30, 27 mai 2003).

Prin urmare, excepțiile preliminare ale Guvernului trebuie respinse. II. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 § 1 din Convenție

În primul rând, reclamanta se plânge de refuzul instanțelor de a analiza legalitatea unei decizii a comisiei. Ea invocă art. 6 § 1 din Convenție, care prevede astfel în partea sa relevantă: "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil (...)."

Reclamanta subliniază că, în lumina modificărilor legislative aduse de Legea nr. 169/1997 , instanțele române au considerat pe nedrept că ele nu se bucură, în virtutea art. 11 din Legea nr. 18/1991, de o competență deplină în materie de reconstituire a dreptului de proprietate. O astfel de situație a determinat instanțele sesizate cu contestația sa să nu analizeze legalitatea reconstituirii dreptului său de proprietate în ceea ce privește amplasamentul acestui teren.

Guvernul se opune acestui argument.

Curtea reamintește că, în ceea ce privește hotărârile referitoare la drepturi și obligații cu caracter civil, art. 6 § 1 din Convenție dispune ca deciziile luate de autorități administrative care nu respectă ele însele cerințele acestei dispoziții să fie supuse controlului ulterior al unui organ judiciar cu competență deplină (conform Glod, citată anterior, § 35; Crișan, citată anterior, § 24; Stallinger și Kuso împotriva Austriei, Hotărârea din 23 aprilie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-II, pp. 679-680, § 51).

Curtea reamintește că în cauza Glod a statuat că respectiva comisie administrativă numită prin ordin al prefectului și condusă de acesta, pentru aplicarea art. 11 din lege, care s-a pronunțat asupra restituirii unui teren în detrimentul reclamantei, nu îndeplinea condiția de independență în ceea ce privește Executivul și, prin urmare, nu putea constitui o "instanță", în sensul art. 6 § 1 menționat mai sus (conform Glod, citată anterior, § 36). Rezultă că, pentru ca cerințele art. 6 § 1 din Convenție să fie îndeplinite, partea interesată trebuie să poată supune deciziile luate de autoritatea administrativă în cauză controlului ulterior al unui organ judiciar cu competență deplină.

În această privință, Curtea observă că instanțele, care au fost sesizate de reclamantă pentru a controla legalitatea unei decizii prin care comisia îi acordase unui terț terenul ce îi aparținuse mătușii ei, teren în posesia căruia ea pretindea să fie pusă în temeiul unei alte decizii administrative care îi recunoștea dreptul de proprietate asupra a 3,30 ha de teren (vezi paragraful 6 de mai sus), s-au declarat necompetente să se pronunțe asupra legalității amplasamentului terenului, așa cum a fost stabilit de comisia administrativă.

Deși în cauza Glod menționată mai sus Curtea a luat act cu interes de schimbarea legislativă adusă de Legea nr. 169/1997, referitoare la întinderea, de acum înainte nelimitată, a competenței instanțelor chemate să statueze asupra legalității deciziilor administrative ale comisie (conform Glod, citată anterior, § 38), ea observă că, în speță, Curtea de Apel Oradea s-a declarat necompetentă, în Decizia sa din data de 5 aprilie 2000, să analizeze dacă reclamanta avea prin lege dreptul la un teren în același loc cu cel ce îi aparținuse mătușii sale. Astfel, reclamanta nu a putut supune decizia luată de o autoritate administrativă care nu îndeplinea ea însăși cerințele unei "instanțe", în sensul art. 6 § 1 din Convenție, controlului ulterior al unui organ judiciar cu competență deplină.

În lumina celor de mai sus, Curtea apreciază că imposibilitatea reclamantei de a le face pe instanțe să analizeze dacă îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru a i se restitui un teren pe vechiul amplasament, în cadrul contestației sale împotriva unei decizii administrative ce statua asupra drepturilor sale civile, încalcă însăși substanța dreptului său de acces la o instanță (conform Glod, citată anterior, § 39).

Aceste elemente îi sunt suficiente Curții pentru a constata că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenție. III. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție

Reclamanta se plânge că, din cauza soluției date contestației sale de către instanțele naționale, ea a suferit o atingere a dreptului său la respectarea bunurilor sale, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede următoarele: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor."

Guvernul contestă acest argument.

Curtea constată că acest capăt de cerere este legat de cel analizat mai sus și trebuie, așadar, declarat admisibil.

Având în vedere constatarea referitoare la art. 6 (paragraful 37 de mai sus), Curtea apreciază că nu este necesar să analizeze separat dacă în speță a avut loc încălcarea acestei prevederi (vezi, printre altele, Glod, citată anterior, § 46, și, mutatis mutandis, hotărârile Laino împotriva Italiei [MC], nr. 33.158/96, § 25, CEDO 1999-I; Biserica Catolică din Chania împotriva Greciei, din 16 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, § 50). IV. Asupra aplicării art. 41 din Convenție

Conform art. 41 din Convenție, "În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă." A. Prejudiciu

Reclamanta solicită cu titlu de daune materiale pe care le-ar fi suferit restituirea în natură a terenului în suprafață de 3,30 ha situat pe vechiul său amplasament sau, în subsidiar, o sumă ce corespunde valorii bunului imobiliar respectiv, pe care o estimează la suma de 165.000 euro (EUR). În plus, ea solicită suma de 5.000 EUR cu titlu de daune morale cauzate de refuzul autorităților, de aproape 16 ani, de a o pune în posesia terenului său pe vechiul amplasament, ceea ce i-a cauzat suferințe psihice și i-a adus un sentiment de nedreptate și o tensiune permanentă.

Guvernul se opune acordării sumelor solicitate de reclamantă. El susține că valoarea terenului agricol în zona în care se află cel al reclamantei este mai mică decât cea solicitată de aceasta și atrage atenția că ea a perceput în fiecare an un profit din exploatarea terenului echivalent pe care l-a acceptat implicit în locul terenului solicitat (vezi paragrafele 7 și 8 de mai sus). În ceea ce privește prejudiciul moral, Guvernul este de părere că între suferințele sale și pretinsele încălcări ale drepturilor convenționale nu poate fi stabilită nicio legătură de cauzalitate.

Curtea constată că singura bază care trebuie reținută pentru acordarea unei satisfacții echitabile constă, în speță, în faptul că reclamanta nu a beneficiat de accesul la o instanță pentru a contesta deciziile comisiei care au statuat asupra drepturilor sale cu caracter civil. Desigur, Curtea nu poate specula asupra soluției pe care ar fi avut-o procesul în cazul contrar, dar nu consideră că este nerezonabil să creadă că partea interesată a suferit o pierdere de șansă reală (conform Pelissier și Sassi împotriva Franței [MC], nr. 25.444/94, § 80, CEDO 1999-II; Crișan, citată anterior, § 36; Glod, citată anterior, § 50). Statuând în echitate, conform art. 41, ea îi atribuie suma de 4.000 EUR cu toate prejudiciile incluse. B. Cheltuieli de judecată

Reclamanta solicită și suma de 2.000 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată suportate în fața instanțelor interne.

Guvernul consideră că reclamanta nu poate revendica decât rambursarea cheltuielilor de judecată necesare și susținute.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil. În speță, ținând cont de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate mai sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 500 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată legate de procedura națională, pe care i-o acordă reclamantei. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, În unanimitate, C U R T E A 1. declară cererea admisibilă; 2. hotărăște că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenție ; 3. hotărăște că nu este necesar să analizeze capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; 4. hotărăște: a) ca statul pârât să îi plătească reclamantei, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 § 2 din Convenție, sumele de mai jos: (i) 4.000 EUR (patru mii euro), cu titlu de daune materiale și morale; (ii) 500 EUR (cinci sute euro), cu titlu de cheltuieli de judecată; b) ca sumele respective să fie convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plății și ca la acestea să fie adăugată orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit; c) ca, începând de la expirarea termenului menționat mai sus și până la efectuarea plății, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale; 5. respinge cererea de reparație echitabilă în rest. Întocmită în limba franceză, ulterior fiind comunicată în scris la data de 12 iulie 2007, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulament. Bostjan M. Zupancic, Santiago Quesada, președinte grefier