ÎCCJ, decizie (scj.ro #134787)

Reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991. Întârziere în executarea obligației de predare a terenului. Obligarea detentorului precar la restituirea către proprietarul imobilului a fructelor culese de la data eliberării titlului de proprietate.

Cuprins pe materii

: Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.

Index alfabetic

: contravaloarea lipsei de folosință

-fructe civile

-posesor de rea-credință

-detentor precar

C.civ. din 1864, art. 483 - 486

Stăpânirea în fapt a unui bun aflat în proprietatea altuia, fără consimțământul acestuia din urmă ori în lipsa oricărei alte convenții, constituie o premisă care îndreptățește proprietarul la repararea prejudiciului suferit. În acest caz sunt incidente dispozițiile art. 483 – 486 din Codul civil din 1864, privitoare la dobândirea fructelor de proprietarul bunului, ce reglementează o ipoteză particulară de reparație, prevederi ce se vor aplica cu prioritate față de regulile specifice răspunderii civile delictuale. Așa fiind, obligarea posesorului de rea-credință (implicit și a detentorului precar căruia i se aplică același regim juridic) la restituirea fructelor culese către proprietarul bunului frugifer constituie o formă specială de reparație care își găsește cauza în faptul exercitării unei stăpâniri asupra bunului altuia.

În ceea ce privește perioada de timp pentru care proprietarul este îndreptățit la despăgubiri, în aplicarea principiului enunțat de dispozițiile art. 483 din Codul civil din 1864, în mod corect, s-a stabilit că reclamantul este îndreptățit la restituirea fructelor începând cu data eliberării titlului de proprietate asupra terenului. Această concluzie se sprijină pe dispozițiile art. 8 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, potrivit cărora stabilirea dreptului de proprietate se face, la cerere, prin eliberarea titlului de proprietate. Rezultă, așadar, că debutul exercițiului dreptului de proprietate îl reprezintă eliberarea titlului, emis în conformitate cu dispozițiile legale, care atestă existența dreptului în discuție.

Secția I civilă, decizia nr. 963 din 21 aprilie 2016

Prin sentința civilă nr. 305 din 19.02.2013, Tribunalul Timiș a respins excepțiile invocate și a admis acțiunea precizată, formulată de reclamanții A. și SC B. SRL, în contradictoriu cu pârâta-reclamantă reconvenientă SC C. SA și cu intervenienții Consiliul Local al municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara prin primar, dispunând: evacuarea pârâtei SC C. SA din imobilul înscris în cf x40 nr.top.423840, cf x09 nr.top. 620/2, cf x94 nr. top. 629/2, cf x97 nr. top.633, cf x51 nr. top. 623, cf x91  nr. top. 629/1, în suprafață de 24. 949 mp pentru lipsă de titlu; obligarea pârâtei SC C. SA față de reclamanți la plata sumei de 12.032.798,87 lei + T.V.A. reprezentând contravaloarea lipsei de folosință; respingerea cererii reconvenționale precizată, formulată de pârâta reconvenientă SC C. SA; respingerea cererii de intervenție în interes propriu precizată, formulată de intervenienții Consiliul local al municipiului Timișoara și municipiul Timișoara prin primar; obligarea în solidar a pârâtei și a intervenienților la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 137.676 lei față de reclamanți și darea în debit a reclamanților cu suma de 11.500 lei reprezentând diferență de onorariu expertiză pentru expert.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, pârâta SC C. SA și intervenienții Consiliul local al municipiului Timișoara și municipiul Timișoara, prin primar.

Prin apelul declarat de reclamanți, s-a solicitat schimbarea hotărârii atacate, în sensul admiterii în totalitate a acțiunii și obligării pârâtei la plata sumei totale de 12.196.348,7 lei + T.V.A. reprezentând lipsa de folosință precum și la plata contravalorii lipsei de folosință până la data evacuării efective.

Pârâta SC C. SA a solicitat, în principal, schimbarea în totalitate a sentinței atacate, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii formulate de reclamanții A. și SC B. SRL, ca fiind neîntemeiată; în subsidiar, a solicitat schimbarea în parte a hotărârii, în sensul diminuării cuantumului  sumelor la care a fost obligată de prima instanță cu titlu de contravaloare lipsă de folosință a imobilului, precum și a admiterii în totalitate a cererii reconvenționale, așa cum a fost formulată și precizată, respectiv a admiterii în totalitate a cererii de intervenție în interes propriu a intervenienților Consiliul local al municipiului Timișoara și municipiul Timișoara, prin primar, astfel cum a fost formulată și precizată, cu obligarea reclamanților-intimați, în solidar, la plata tuturor cheltuielilor de judecată, în ambele faze procesuale.

Consiliul local al municipiului Timișoara și municipiul Timișoara, prin primar, prin apelul declarat au solicitat, în principal, schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii formulate de reclamanții A. și SC B. SRL, admiterea cererii de intervenție în interes propriu, precum și admiterea cererii de chemare în judecată conexate. În subsidiar, intervenienții au solicitat anularea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. De asemenea, au solicitat obligarea reclamanților-intimați, în solidar, la plata tuturor cheltuielilor de judecata ocazionate cu purtarea procesului, în ambele faze procesuale.

Reclamanții A. și SC B. SRL au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apelurilor declarate de pârâta SC C. SA și de către intervenienții Consiliul local al municipiului Timișoara și municipiul Timișoara, prin primar, ca nefondate.

Prin decizia civilă nr. 518 din 16.07.2014, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul declarat de pârâta-apelantă SC C. SA și a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a obligat pârâta SC C. SA să plătească numai reclamantului A. suma de 214.907 lei, cu titlu de contravaloare lipsă de folosință și a respins restul pretențiilor formulate de reclamantul A., precum și pretențiile bănești ale reclamantei SC B. SRL, ca neîntemeiate; a menținut dispozițiile sentinței atacate referitoare la evacuarea pârâtei SC C. SA din imobilele proprietatea reclamantului A., la respingerea cererii reconvenționale a pârâtei SC C. SA, a cererii de intervenție și a cererii conexe formulate de municipiul Timișoara, prin Consiliul local Timișoara și prin primar; totodată, a respins, ca nefondate apelurile declarate de reclamanții A. și SC B. SRL, precum și de intervenientul municipiul Timișoara, prin Consiliul local Timișoara și prin primar, și a obligat reclamanții să plătească pârâtei SC C. SA suma de 66.285 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții D., E., F., în calitate de succesori ai defunctului A. și SC B. SRL, intervenienții Consiliul local al municipiului Timișoara și municipiului Timișoara, prin primar, și pârâta SC C. SA.

Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat decizia nr. 1632 din 16.06.2015, prin care a admis recursurile declarate împotriva deciziei civile nr. 518/2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel.

Pentru a decide astfel, prealabil examinării criticilor invocate de recurenți, Înalta Curte a arătat că atât recurenții-reclamanți, cât și recurenții-intervenienți în interes propriu au susținut nelegalitatea deciziei instanței de apel, pentru motivul prevăzut de art.304 pct.7 C.proc.civ., astfel încât hotărârea recurată a fost analizată din această perspectivă.

În sensul celor de mai sus, Înalta Curte a arătat că, fără a indica expres dispozițiile legale menționate, recurenții-reclamanți au invocat faptul că instanța de apel, deși  formal, a dat eficiență efectului pozitiv al lucrului judecat rezultat din hotărârea judecătorească irevocabilă prin care reclamantului A. i s-a reconstituit dreptul de proprietate, aprecierile făcute în legătură cu această hotărâre excedează cadrului procesual reprezentat, motive străine cauzei, constituind premisele pronunțării  unei hotărâri nelegale.

În egală măsură, a reținut că recurenții-intervenienți în interes propriu, Consiliul local al municipiului și municipiul Timișoara, susținând incidența aceluiași motiv de nelegalitate, au invocat existența unor argumente contradictorii pe care instanța de apel le-a avut în vedere pentru pronunțarea hotărârii.

Criticile formulate sub acest aspect s-au apreciat a fi fondate, deoarece prin decizia recurată, deși se precizează faptul că efectele pe care le-a produs sentința civilă nr.1616/2008 a Judecătoriei Timișoara, nu sunt în concordanță cu scopul reparator urmărit de legiuitor prin edictarea legilor în materia fondului funciar, pentru că reclamantul a fost înzestrat, în locul  terenului extravilan, nu doar cu un teren intravilan, ci cu o adevărată afacere prosperă aducătoare de venituri anuale considerabile, totuși au fost înlăturate criticile intervenienților - care au invocat aceste argumente în justificarea pretențiilor formulate susținând, în esență, îndeplinirea condițiilor cerute pentru aplicarea principiului îmbogățirii fără justă cauză a reclamantului.

Or, Înalta Curte a arătat că existența unor argumente străine cauzei și, totodată, contradictorii atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzute de art.304 pct.7 C.proc.civ., cu consecința că efectuarea controlului judiciar nu este posibilă.

Referitor la dispozițiile art. 304 pct.8 C.proc.civ., s-a reținut că, deși invocate de recurenții-reclamanți, acestea vizează în realitate aplicarea greșită a unor dispoziții legale, astfel încât, sunt incidente prevederile art.304 pct.9 C.proc.civ., criticile impunându-se a fi examinate sub acest aspect.

În cadrul de mai sus, s-a apreciat ca fondat motivul referitor la soluționarea  greșită a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei SC B. SRL, pentru petitul având ca obiect contravaloarea lipsei de folosință; astfel, s-a arătat că, în mod corect tribunalul a arătat că reclamanta justifică un interes legitim în calitate de parte în contractul de închiriere nr. x din 11.05.2009 încheiat cu reclamantul A. având ca obiect imobilul din litigiu și, prin urmare, are legitimare procesuală activă pentru a solicita și contravaloarea lipsei de folosință ca urmare a imposibilității utilizării acestor bunuri din cauza refuzului pârâtei SC C. SA de a elibera spațiile închiriate.

Referitor la recursul declarat de pârâta SC C. SA, s-a reținut că sunt fondate criticile referitoare la greșita aplicare în speță a dispozițiilor art. 4 alin.(1

2

) din Legea nr.1/2000, în considerarea faptului că alin. (1

2

) al art.4 face trimitere la „terenurile  menționate mai sus”, adică la cele prevăzute la alin.(1) și alin.(1

1

) din lege, respectiv terenurile din extravilanul localităților pe care se află instalații hidrotehnice, hidroelectrice sau de hidroameliorații pe care se desfășoară activități miniere de exploatare sau operațiuni petroliere, categorie în care nu se încadrează însă terenul din litigiu.

Înalta Curte a mai reținut că prin motivele de apel pârâta a invocat faptul că reclamanții au recunoscut în procedura concilierii directe contravaloarea învestiților efectuate, fiind de acord că le achite prin compensare, însă instanța de apel nu a examinat aceste motive și probele anexate, fiind întemeiată, prin urmare, și această critică.

Cu privire la recursul intervenienților în interes propriu, s-a constatat că s-au invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art.304 pct.7 C.proc.civ., analizate prealabil, iar indicarea dispozițiilor art.304 pct.8 C.proc.civ. nu cuprinde o dezvoltare corespunzătoare, ci vizează, în realitate, aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 4 alin.(1

2

) din Legea nr.1/2000, a Legii nr.18/1991 și a principiului îmbogățirii fără justă cauză - în legătură cu care s-a reținut, în examinarea recursului pârâtei, că au fost  greșit aplicate.

În rejudecare, prin decizia nr. 1126 din data de 15.12.2015 Curtea de Apel a admis apelul declarat de pârâta SC C. SA și schimbat în parte hotărârea atacată în sensul că: a obligat pârâta SC C. SA să plătească reclamanților F., D. și E. (în calitate de moștenitori legali ai defunctului A.) și SC B. SRL suma de 214.907 lei, cu titlu de contravaloare lipsă de folosință, respingând restul pretențiilor din acțiunea principală precizată, ca neîntemeiate; a admis cererea reconvențională precizată, formulată de pârâta SC C. SA în contradictoriu cu reclamanții F., D. și E., și a obligat pe reclamanți la plata către pârâtă a sumei de 1.166.446 lei - reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor edificate de pârâtă pe terenul reclamanților; a diminuat cuantumul cheltuielilor de judecată la plata cărora a fost obligată SC C. SA și intervenientul municipiul Timișoara în favoarea reclamanților F., D. și E. și SC B. SRL la suma de 16.403 lei. Totodată, a admis  apelul declarat de intervenientul municipiul Timișoara - prin Consiliul local al municipiului Timișoara și prin primar, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din data de 25.02.2013 și a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că: a admis, în parte, cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul municipiul Timișoara și a dispus obligarea reclamanților F., D. și E. la plata către  intervenient a sumei de 1.114.148 lei - reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor edificate de intervenient pe terenul reclamanților; a menținut dispozițiile din sentința atacată, referitoare la evacuarea pârâtei SC C. SA și la cererea conexată - formulată de municipiul Timișoara prin Consiliul local Timișoara și prin primar, având ca obiect despăgubiri reprezentând diferență de valoare teren; a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți și SC B. SRL  împotriva aceleași sentințe și a obligat reclamanții să plătească pârâtei SC C. SA suma de 98.949,45 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în toate ciclurile procesuale.

La darea hotărârii arătate, Curtea a reținut următoarele:

Prin sentința civilă nr. 16167/2008 pronunțată de Judecătoria Timișoara - irevocabilă prin decizia nr. 569/R/2009 a Tribunalului Timiș, Comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Timișoara a fost obligată să îl pună în posesie pe reclamantul A. cu o suprafață de 5,06 ha teren, liber de sarcini - amplasat pe parcelele cu nr. cad. PS 629/1 - 0,5 ha, 629/2 - 0,31 ha, 630/1 - 0,4 ha, 630/2 - 0,18 ha, 632 - 0,77 ha, 633 - 0,45 ha și, parțial pentru suprafața de 2,45 ha, pe parcela cu nr. cad. A 1980 - în suprafață totală de 2,7840 ha, toate înscrise în c.f. nedefinitivă nr. x81.

La pronunțarea hotărârii, instanțele judecătorești au avut în vedere, pe de-o parte, calitatea reclamantului A. de persoană cu vocație la reconstituirea dreptului de proprietate asupra unor suprafețe cu destinația „pășune” deținute de antecesorul său în extravilanul municipiului Timișoara, iar, pe de altă parte, caracterul nejustificat al refuzului pârâtei de a-l pune în posesie cu o suprafață echivalentă, în condițiile în care, la dispoziția sa există terenuri neafectate de investiții, care pot forma obiect al legilor fondului funciar.

În realitate, însă, suprafața cu privire la care s-a dispus punerea în posesie a reclamantului A. nu a fost liberă - așa cum s-a susținut în fața instanțelor învestite cu soluționarea dosarului nr. x/325/2008, ci era afectată de investiții ale intervenientului municipiul Timișoara și ale pârâtei SC C. SA, pe acest teren se afla la data pronunțării hotărârilor în proprietatea publică a municipiului Timișoara, funcționând obiectivul „Piața X.”.

Reclamanții au învestit instanțele judecătorești cu o acțiune prin care au solicitat evacuarea pârâtei SC C. SA din obiectivul „Piața X.” și obligarea acesteia la plata unei despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului, evaluată la nivelul veniturilor ce ar fi putut fi realizate din exploatarea „C.i X.”.

Sub aspectul „

evacuării

”, acțiunea reclamanților nu mai ridică probleme, în condițiile în care pârâta C. SA a părăsit de bună voie „Piața X.” la data de 01.06.2013. Sub aspectul despăgubirilor, hotărârea Tribunalului este nelegală și netemeinică pentru considerentele ce urmează.

Un aspect esențial care a scăpat instanței de fond, este acela că reclamantul și locatarul nu pot pretinde, veniturile potențiale pe care le-ar fi generat exploatarea afacerii „Piața X.” - pentru că această afacere nu aparține proprietarului actual al terenului, reclamantul A., așa încât nici nu o putea transfera în mod legal locatarului SC B. SRL.

Dimpotrivă, reclamantul a fost pus în proprietate exclusiv asupra terenului pe care pârâta C. SA a pus în operă această afacere; or, respectivul teren are categoria de folosință „pășune”, situație în care reclamanții ar putea fi îndreptățiți să obțină doar veniturile potențiale (fructele neculese) ce ar fi rezultat din exploatarea terenului cu această destinație.

Cum, însă, reclamanții nu au administrat nicio dovadă în determinarea unor atare venituri (rezultate din exploatarea unei pășuni), fructele neculese ale imobilului nu se pot acorda în varianta dorită de reclamanți.

Separat de aceste despăgubiri (echivalente ale unor venituri potențiale), reclamanții sunt îndreptățiți, totuși, la fructele culese de posesorul de rea-credință – în privința cărora există certitudine și care se ridică, în speță, la valoarea de 214.907 lei, astfel cum rezultă din concluziile suplimentului la raportul de expertiză contabilă judiciară reprezentând profitul obținut de pârâta SC C. SA în perioada 26.04.2010, data eliberării titlului de proprietate, 30.09.2012.

Reclamanții nu justifică un drept la despăgubiri pentru perioada anterioară eliberării titlului de proprietate nr. x din 26.04.2010, întrucât reclamantul A. a devenit proprietar al terenului în litigiu numai la această dată.

Referitor la efectele juridice ale procesului-verbal de conciliere din data de 08.07.2010, în opinia Curții, acesta are doar valoarea unui proiect de tranzacție, nefinalizat, așa încât nu i se pot atribui efectele unui veritabil act juridic civil, care să se impună părților cu forță de lege.

Reclamanții opun pretențiilor pârâtei dispozițiile art. 4 alin.(1

2

) din Legea nr.1/2000, conform cărora pentru terenurile foștilor proprietari persoane fizice sau juridice, pe care s-au efectuat de către stat investiții, neamortizate până la intrarea în vigoare a prezentei legi, foștii proprietari pot opta pentru reconstituirea pe vechiul amplasament, cu obligația de a plăti statului, în termen de 10 ani, contravaloarea neamortizată a investiției, dacă aceasta reprezintă mai mult de 30% din valoarea totală a investiției la data intrării în vigoare a acestei legi, sau să primească terenuri pe alte amplasamente, acceptate de aceștia, de aceeași categorie de folosință cu terenul pe care l-au predat ori despăgubiri.

Însă, așa cum s-a statuat și prin decizia de casare pronunțată de Înalta Curtea de Casație și Justiție, terenul în litigiu nu se încadrează în ipoteza normei, pentru că reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea reclamantului A. nu s-a făcut pe vechiul amplasament la care era îndreptățit acesta, ci pe o altă suprafață de teren.

Pe lângă teren (singurul care i-a fost atribuit în proprietate, ca urmare a aplicării legilor fondului funciar), reclamantul a devenit proprietar și asupra unor importante investiții existente pe acesta, deși nu deține nici un titlu valabil în privința lor.

În atare situație, în cauză sunt incidente principiile fundamentale ale dreptului civil, care se opun unei majorări a patrimoniului unei persoane, pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic.

Doctrina și jurisprudența au elaborat condițiile în care se poate reține incidența principiului „îmbogățirii fără just temei”, după cum urmează: Condiții materiale: mărirea unui patrimoniu – în speță, patrimoniul reclamantului A. s-a majorat cu valoarea investițiilor realizate de pârâta SC C. SA; micșorarea unui patrimoniu - în speță, patrimoniul pârâtei C. SA s-a diminuat, ca urmare a lipsirii sale de valoarea investițiilor realizate pentru punerea în operă a afacerii „Piața X.” și existența unei legături între sporirea unui patrimoniu și diminuarea celuilalt - în speță, majorarea patrimoniului reclamantului A. cu investițiile necesare funcționării „C.i X.” s-a realizat prin diminuarea corelativă a patrimoniului pârâtei SC C. SA. Condiții juridice: absența unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia – în speță, nu există nici un temei legal sau contractual care să justifice mărirea patrimoniului reclamantului A. cu valoarea investițiilor realizate de pârâtă, de vreme ce acesta a fost pus în posesie exclusiv cu terenul pe care sunt realizate respectivele investiții; absența oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea, de către cel care și-a micșorat patrimoniul, a pierderii suferite - în speță, pârâta C. SA. nu deține nici un alt mijloc procesual prin care să poată obține de la reclamantul A. contravaloarea investițiilor realizate pe teren.

Nu a fost primită apărarea reclamantului, în sensul că această ultimă condiție  nu este îndeplinită în speță, de vreme ce concesionarul își poate recupera investițiile de la concedent. Aceasta, pentru că pierderea suferită de concesionar ca urmare a deposedării sale de investițiile efectuate nu își are izvorul în raporturile contractuale dintre acesta și concedent, ci îi este imputabilă exclusiv reclamantului, în patrimoniul căruia se regăsesc respectivele investiții în prezent pentru că absența oricăror altor mijloace juridice pentru recuperarea pierderii nu trebuie înțeleasă ca referindu-se la raporturile dintre însărăcit și terți, ci exclusiv la raporturile juridice dintre acesta și cel care s-a îmbogățit pe seama sa.

Întrucât, în speță, toate aceste condiții sunt îndeplinite, acțiunea pârâtei apare ca fiind întemeiată și se impune a fi admisă.

Referitor la modalitatea de reparare a pierderii suferite aceasta se poate realiza doar

prin echivalent

, pentru că investițiile sunt încorporate în imobil și nu pot forma obiect al unei restituiri în natură.

În cauză, echivalentul valoric al investițiilor realizate de pârâta C. SA a fost stabilit prin raportul de contraexpertiză în construcții la suma de 1.166.466 lei, sumă la plata căreia se va dispune obligarea reclamanților.

După cum s-a arătat, intervenientul a solicitat obligarea reclamanților la plata unei sume de bani reprezentând valoarea investițiilor aduse imobilului, întemeindu-se pe principiul îmbogățirii fără just temei.

Reclamanții au invocat caracterul gratuit al reconstituirii dreptului de proprietate. Apărarea nu a fost reținută, nici raportat la cererea intervenientului municipiul Timișoara, toate argumentele prezentate pe larg

supra

, cu ocazia analizei cererii reconvenționale a pârâtei SC C. SA,  aplicându-se,

mutatis mutandis

, și în această situație.

Așa fiind, Curtea a reținut că majorarea patrimoniului reclamanților cu valoarea investițiilor realizate pe teren de intervenient nu are o cauză legitimă - în speță fiind îndeplinite condițiile de admisibilitate a acțiunii întemeiate pe principiul „îmbogățirii fără just temei”.

În ceea ce privește modalitatea de reparare a pierderii suferite de intervenient, aceasta nu se poate realiza decât prin echivalent, pentru că investițiile sunt încorporate în imobil și nu pot forma obiect al unei restituiri în natură. Echivalentul valoric al investițiilor realizate de intervenientul municipiul Timișoara a fost stabilit prin raportul de contraexpertiză în construcții la suma de 1.114.448 lei, sumă la plata căreia se va dispune obligarea reclamanților în favoarea intervenientului.

Reclamantul municipiul Timișoara a solicitat obligarea reclamanților și la plata unei sume de bani reprezentând diferența de valoare dintre terenul pășune la care ar fi fost îndreptățit reclamantul A., dacă reconstituirea s-ar fi făcut pe un amplasament similar celui preluat în trecut, având aceeași situație juridică și aceeași categorie de folosință, și valoarea terenului atribuit efectiv prin hotărâre judecătorească. A constatat că cererea reclamantului municipiul Timișoara este nefondată, întrucât reconstituirea dreptului de proprietate în baza legilor fondului funciar are caracter gratuit, neexistând în sarcina titularului vreo obligație de plată a unui contraechivalent.

Curtea a relevat că procesul de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu în favoarea reclamantului A. a avut ca fundament dispozițiile Legii nr.18/1991 și ale Legii nr.1/2000.

Odată recunoscută reclamantului A. calitatea de persoană îndreptățită la reconstituirea dreptului de proprietate, acesta beneficiază de atribuirea gratuită a unui teren echivalent, independent de amplasamentul acestuia sau de categoria de folosință.

Așa fiind, reclamantul nu poate fi ținut să suporte diferența de valoare dintre terenul deținut în proprietatea de antecesorul său și terenul ce i-a fost atribuit, motiv pentru care acțiunea

conexată apare ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții și intervenientul municipiul Timișoara, prin Consiliul local, prin primar.

În motivarea recursului formulat de reclamanți se arată că hotărârea pronunțată în apel este nelegală, în ceea ce privește modalitatea, cuantumul și durata de timp pentru care li s-a atribuit descendenților lui A. contravaloarea lipsei de folosință. De asemenea, soluția pronunțată în apel este nelegală și sub aspectul obligării reclamanților la plata contravalorii îmbunătățirilor, întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză.

Astfel, instanța de judecată a aplicat în mod greșit legea, stabilind incidența în cauză a prevederilor 483 - 486, 657 și 994 C.civ, deoarece sunt incidente dispozițiile art. 998 C.civ, temei menționat atât în prima instanță, cât și în calea de atac a apelului.

Textele de lege anterior menționate vorbesc de posesorul de bună-credință, față de posesorul de rea-credință, or, în speță SC C. SA nu poate avea calitatea de posesor al imobilului așa cum este definită posesia de legislație, nici de bună-credință și nici de rea-credință, ci cel mult calitatea de detentor precar. Or, prin conduita culpabilă a SC C. SA se argumentează incidența în speță a răspunderii civile delictuale.

Nici prevederile art.657 C.civ. anterior nu își găsesc aplicabilitatea în speță având în vedere faptul că acestea vizează materia succesiunii, iar prevederile art.994 C.civ vizează situația unei plăți nedatorate, situații juridice care nu se regesc în speță.

Folosința unui lucru fără acordul proprietarului reprezintă un fapt ilicit, care creează în patrimoniul proprietarului prejudiciul cuantificat în lipsa de folosință, așa încât între faptul cauzator și prejudiciu există o legătură cauzală care a îndreptățit instanța să caracterizeze răspunderea ca fiind delictuală și, în consecință să oblige pârâta SC C. SA la plata contravalorii lipsei de folosință asupra întregului teren.

Or, prejudiciul suferit de către reclamanți nu vizează doar profitul net efectiv realizat de către SC C. SA, ci înglobează atât beneficiul nerealizat, cât și dauna efectiv suferită.

Recurenții-reclamanți critică susținerea instanței de apel potrivit căreia sunt îndreptățiți la a primi strict "fructele culese" de către pârâta SC C. SA, având în vedere că prin conduita sa culpabilă aceasta a utilizat imobilul restituit. Prin încălcarea dreptului de proprietate s-a săvârșit o faptă ilicită generatoare de obligații în sarcina pârâtei, impunându-se recuperarea prejudiciului  care este compus atât din beneficiul nerealizat cât și din dauna efectiv suferită și nu strict din "fructele culese" de către pârâta SC C. SA. Așa cum rezultă din hotărârea judecătorească prin care antecesorul recurenților a fost pus în posesie, acestuia i s-a reconstituit dreptul de proprietate pe pășune, necunoscând la data la care a dobândit acest teren că în realitate pe acest teren se afla Piața X. Pe de altă parte, pârâta SC C. SA a intervenit în dosarul de reconstituire a dreptului de proprietate  în căile extraordinare de atac (revizuire, contestație la executare), astfel că de la acea dată a luat cunoștință și a cunoscut situația juridică a acestui teren, așa cum rezultă și din  procesul verbal de conciliere încheiat între părți la data de 08.07.2010 prin care s-a dorit soluționarea pe cale amiabilă a acestui demers, în care se recunoaște compensarea lipsei de folosință până la data de 01.07.2010 cu îmbunătățirile efectuate de SC C. SA.

Recurenții mai susțin și că instanța de apel a aplicat în mod greșit legea, creând pârâtei SC C. SA un avantaj nejustificat reclamanților, deoarece nu are nicio relevanță faptul că antecesorul a fost pus în posesie pe pășune și în realitate pe acea pășune se afla edificată Piața X. atât timp cât acest aspect nu a fost cunoscut.

În mod greșit, instanța de apel a dat eficiență concluziilor suplimentului la raportul de contraexpertiză când a obligat pârâta SC C. SA să achite recurenților profitul net realizat de aceasta de la data eliberării titlului de proprietate și până la data de 30.09.2012, având în vedere în primul rând faptul că între lipsa de folosință și profitul unei societăți nu poate fi pus semnul egalității, că în realitate lipsa de folosință este o despăgubire, în a cărei componență intră atât beneficiul nerealizat cât și dauna efectiv suferită - iar profitul unei societăți ține de managementul acesteia. Solicită să se observe procesul verbal al SC C. SA prin care menționează că înțelege să reducă tarifele pentru Piața X. având în vedere că este în curs de retrocedare, lucru care dovedește că și-au diminuat în mod voit încasările, iar în al doilea rând raportat la faptul că pretențiile recurenților au fost solicitate să se acorde până la data de 01.01.2013, rezultând astfel o diferență în minus de 9 luni de zile, pentru care instanța de judecată nu a acordat nici profitul net realizat de SC C. SA și nici lipsa de folosință, deși s-a solicitat obligarea pârâtului la acordarea lipsei de folosință până la data de 01.07.2013 când a părăsit imobilul și a întrerupt utilitățile, lucrările de racordare la apă și electricitate.

În practică, în doctrină sau în lege, nu este menționat faptul că concluziile unei contraexpertize efectuată de 3 experți înlătură

de plano

concluziile unei expertize efectuată de către un singur expert, așa cum a lăsat să se întrevadă instanța de apel, care a dat eficiență concluziilor suplimentului  raportului  de contraexpertiză în detrimentul celorlalte mijloace de probă existente la dosarul cauzei, probă care nu se coroborează cu celelalte mijloace de probă existente la dosarul cauzei.

Instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecații și a aplicat greșit legea, fără a ține cont de existența unei fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu și de modalitatea concretă în a fi determinat prejudiciul, mărginindu-se doar a acorda profitul net realizat de SC C. SA, așa cum a rezultat din suplimentul la raportul de contraexpertiză contabilă.

S-au depus la dosar de SC B. SRL, documente contabile care dovedesc faptul că sumele încasate de către aceasta de la aceleași persoane cu care a avut raporturi comerciale și S.C. C. S.A., sunt de două - șapte ori mai mari decât cele pe care le-a încasat SC C. SA cu același client, aspect care denotă neconformitatea profitului net al SC C. SA stabilit în suplimentul la raportul de contraexpertiză.

Recurenții critică și soluția instanței de apel prin care a dispus achitarea de către SC C. SA. doar a sumei de 214.907 lei, reprezentând profitul C.i X. de la data eliberării către A. a titlului de proprietate, respectiv 26.04.2010, atât timp cât tergiversarea în eliberarea titlului de proprietate nu-i poate fi imputată recurenților, ci municipiului Timișoara precum și faptul că nimeni nu se poate preleva de propria culpă în condițiile în care  SC C. SA a intervenit în dosarul nr. x/325/2008 în căile extraordinare de atac, pârâta SC C. SA știind că are obligația de a lasă în deplină proprietate și posesie terenul proprietarului tabular.

Recurenții susțin că soluția din apel este nelegală și sub aspectul obligării descendenților lui A. la plata către SC C. SA și municipiul Timișoara a sumei de 1.166.446 lei către SC C. SA și a sumei de 1.114.148 lei către municipiul Timișoara, sume de bani ce reprezintă contravaloarea îmbunătățirilor edificate de către pârâtă și intervenient pe terenul reclamanților, sume de bani datorate de reclamanți în baza principiului îmbogățirii fără justa cauză.

a.   Cu privire la sumele datorate SC C. SA.

Instanța de apel a dispus obligarea reclamanților la achitarea sumei de 1.166.446 lei către SC C. SA, prin raportare la principiului îmbogățirii fără justă cauză.

Instanța de apel a aplicat în mod greșit legea având în vedere faptul că principiul îmbogățirii fără justă cauză are un caracter subsidiar și este aplicabil doar în situația în care pretențiile nu pot fi admise pe un alt temei de drept. Or, având în vedere faptul că sumele de bani la care au fost obligați recurenții vizează îmbunătățiri aduse la un teren aceștia apreciază că în speța de față pretențiile SC C. SA se puteau solicita doar în situația în care  s-ar fi invocat ca temei de drept accesiunea imobiliară și nu principiul îmbogățirii fără justă cauză.

Între SC C. SA și municipiul Timișoara a fost încheiat un contract de concesiune nr. x/1999, în care se menționează că: durata concesiunii este de 3 ani de zile; în cazul în care acesta încetează "concesionarul este obligat să restituie, în deplină proprietate, liber de orice sarcină bunul concesionat"; concedentul va asigura finanțarea investițiilor noi și a celor în curs, urmând ca la finalizarea lucrărilor noile obiective să fie concesionate la SC C. SA astfel că, chiar dacă cerere reconvențională ar fi admisibilă pe principiul îmbogățirii fără justă cauză, nu se poate vorbi de o micșorare a patrimoniului SC C. SA și o majorare a patrimoniului recurenților, în detrimentul SC C. SA pentru a putea vorbi de o temeinicie a pretențiilor SC C. SA, având în vedere faptul că îmbunătățirile se impuneau a fi efectuate din banii concedentului municipiului Timișoara.

Recurenții arată că în mod greșit instanța de judecată nu a dat eficiență procesului verbal de conciliere încheiat între părți la data de 08.07.2010, prin care părțile au fost de acord cu compensarea lipsei de folosință a acestora până la data de 01.07.2010 cu îmbunătățirile efectuate de SC C. SA.

Se mai arată că admiterea apelului municipiului Timișoara cât și a SC C. SA recurenții au fost obligați la o dublă despăgubire pentru aceleași îmbunătățiri atât timp cât în realitate se regăsesc efectuate aceleași lucrări atât de municipiul Timișoara, cât și de SC C. SA.

De asemenea, conform raportului de contraexpertiză efectuat în cauză, pentru toate aceste lucrări nu există documente care să dovedească realizarea lor de către pârâtă sau intervenient,  aspect ce rezultă și din conținutul raportului de contraexpertiză efectuat în apel, în care de asemenea se menționează că doar pentru o mică parte din lucrări există documente justificative.

Recurenții arată faptul că activele la care au fost obligați să le achite cu titlu de îmbunătățiri, în realitate sunt bunuri care au fost și rămân în proprietatea statului, rețele electrice, rețele de canalizare, alimentare apă pompă etc., și nu intră în proprietatea recurenților pentru a se putea invoca faptul că patrimoniul acestora s-ar fi majorat cu valoarea acestor bunuri.

b.   Cu privire la sumele datorate către municipiul Timișoara

Antecesorul recurenților a dobândit dreptul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, prin reconstituirea dreptului de proprietate. Mai mult decât atât, așa cum se poate observa din adresa din 10.05.2010 emisă de municipiul Timișoara antecesorul recurenților a fost invitat la data de 14.05.2010 să se prezinte la primăria Timișoara să ridice titlul de proprietate fără a i se pune în vedere plata vreunor sume de bani.

Pe vechiul amplasament al terenului pe care se impunea a fi pus în posesie antecesorul recurenților este construit în prezent Parcul Industrial Timișoara.

Prin recursul declarat de Consiliul local al municipiului Timișoara, primarul municipiului Timișoara și municipiul Timișoara, prin primar, s-au susținut următoarele :

Hotărârea instanței de apel este în parte netemeinică și nelegală întrucât nu a ținut cont de obligativitatea deciziei de casare pentru judecătorii fondului conform art.315 alin. (1) C.proc.civ. Instanța, în rejudecare trebuia să soluționeze pricina în cadrul celor stabilite în decizia de casare. Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia civilă nr. 1632/2015, apreciază faptul că „criticile formulate ... sunt fondate deoarece prin decizia recurată, deși se precizează faptul că efectele pe care le-a produs sentința civilă nr. 1616/2008 a Judecătoriei Timișoara nu sunt în concordanță cu scopul reparatoriu urmărit de legiuitor prin edictarea legilor în materia fondului funciar pentru că reclamantul a fost înzestrat în locul terenului extravilan nu doar cu un teren intravilan, ci cu o adevărată afacere prosperă, aducătoare de venituri anuale considerabile. Prin urmare, în cauză se pune problema existenței clare a diferenței de valoare dintre terenul moștenit de A. - pășune și terenul atribuit rezultând un plus valoare care se regăsește în patrimoniul reclamanților în dauna patrimoniului recurenților.

Instanța de apel a admis solicitările recurenților doar sub aspectul existenței contravalorii îmbunătățirilor edificate pe terenul reclamanților, admițând cererea de intervenție. Instanța a concluzionat greșit, în contradicție cu decizia de casare că, odată recunoscută reclamantului A. calitatea de persoană îndreptățită la reconstituirea dreptului de proprietate acesta beneficiază de atribuirea gratuită a unui teren echivalent, independent de amplasamentul acestuia sau de categoria de folosință. Susținerea instanței este infirmată și de îndrumările deciziei de casare sub aspectul aplicării în cauză a dreptului comun în materie. Decizia de casare menționează că speța dedusă judecății nu trebuie analizată doar în limitele conferite de legile fondului funciar întrucât efectele pe care le-a produs sentința civilă nr.1616/2008 a Judecătoriei Timișoara nu sunt în concordanță cu scopul reparator urmărit de legiuitor, prin edictarea legilor în materia fondului funciar.

Recurenții mai învederează că, reclamanții puteau beneficia de atribuirea unui teren echivalent ca suprafață și valoare, iar nu de împroprietărirea cu un teren intravilan, cu toate utilitățile, pe care se află o întreagă afacere aducătoare de venituri. În acest sens, în mod greșit, a reținut instanța de apel că reclamantul beneficiază de atribuirea gratuită a unui teren echivalent, independent de amplasamentul și de categoria de folosință.

Chiar și instanța de casare a reținut faptul că instanța de apel din primul ciclu procesual, deși a precizat că efectele pe care le-a produs sentința civilă nr. 1616/2008 a Judecătoriei Timișoara nu sunt în concordanță cu scopul reparator urmărit de legiuitor prin edictarea legilor în materia fondului funciar pentru că reclamantul a fost înzestrat, în locul terenului extravilan, nu doar cu un teren intravilan, ci cu o adevărată afacere prosperă, aducătoare de venituri anuale considerabile, totuși a înlăturat în mod nefondat criticile recurenților și argumentele în justificarea pretențiilor formulate susținând, în esență, îndeplinirea condițiilor cerute pentru aplicarea principiului îmbogățirii fără justă cauză a reclamantului.

Potrivit literaturii de specialitate, îmbogățirea fără justă cauză dă naștere unui raport obligațional între îmbogățit și însărăcit în care îmbogățitul este debitorul, iar însărăcitul este creditorul obligației de restituire. Este adevărat faptul că actul reparator de reconstituire a proprietății se realizează în mod gratuit, dar legile fondului funciar precizează care terenuri pot fi restituite și în ce condiții se face reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor. De aceste aspecte nu a ținut cont instanța de apel la pronunțarea hotărârii recurate.

Conform prevederilor art. 2 din Legea nr. 1/2000 privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere solicitate potrivit prevederilor legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, reconstituirea dreptului de proprietate se face de regulă pe vechile amplasamente, dacă acestea sunt libere. De asemenea, art. 34 din Legea nr. 1/2000 prevede că se restituie foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora terenurile fără construcții neafectate de lucrări de investiții aprobate potrivit legii.

De asemenea, potrivit prevederilor art. 5 din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, terenurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile.

Mai mult, art. 9 alin. (3) din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 890/2005, cu modificările și completările ulterioare, menționează că foștii proprietari sau moștenitorii acestora, cărora nu li se poate reconstitui dreptul de proprietate pe vechile amplasamente, vor fi compensați cu o suprafață de teren echivalentă valoric din terenurile aflate în rezerva comisiei locale sau, după caz, din terenul proprietate privată a comunei, orașului sau a municipiului, acceptată de foștii proprietari sau de moștenitorii acestora.

Cu toate prevederile legale sus menționate, prin sentința civilă nr. 16167/2008 a Judecătoriei Timișoara, instanța a dispus să i se atribuie numitului A. un teren care se află în intravilan, având o altă categorie de folosință și ocupat de Piața X. cu construcțiile și rețele edilitare aferente, inclus în domeniul public al municipiului, prin H.G. nr. 977/2002, având o valoare mult mai mare decât a terenului de care a fost deposedat.

Din precizările menționate mai sus, rezultă faptul că legiuitorul a înțeles să reglementeze în mod expres terenurile ce pot face obiectul restituirii interzicând implicit atribuirea terenurilor ocupate cu construcții, terenurilor afectate de lucrări de investiții aprobate potrivit legii, terenurilor aflate în domeniul public sau atribuirea unor suprafețe de teren în echivalent cu o valoare mai mică sau mai mare față de valoarea terenurilor care nu se pot retroceda pe vechiul amplasament, motiv pentru care actul reparator de reconstituire a proprietății se realizează în mod gratuit fără nici un echivalent bănesc din partea persoanei îndreptățite, care se prevalează de drepturile conferite de legile fondului funciar.

Prin urmare, legiuitorul nu avea motive să stabilească modul de recuperare a investițiilor făcute pe terenurile care nu făceau obiectul retrocedării și nici să reglementeze diferența de valoare dintre terenul la care era îndreptățit solicitantul și terenul efectiv atribuit, deoarece asemenea terenuri (domeniu public, afectate de investiții) erau exceptate de la atribuire, iar terenul atribuit în compensare trebuia să fie de o valoare echivalentă cu terenul deținut.

Așadar, în condițiile în care legile fondului funciar au interzis asemenea reconstituiri, este evident că nu există nicio rațiune pentru a reglementa în aceleași acte normative (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000) posibilitatea recuperării investițiilor făcute sau a diferenței de valoare.

Cu alte cuvinte, daca legiuitorul ar fi prevăzut posibilitatea restituirii unor asemenea terenuri atunci trebuia să stabilească și calea de urmat pentru recuperarea diferenței de valoare, altfel ne-am fi aflat în prezența unei duble măsuri reparatorii.

Referitor la diferența de valoare, în conformitate cu raportul de expertiză efectuat în fața instanței de apel din primul ciclu procesual, a rezultat o diferență de valoare în suma de 727.758 euro,  contravaloarea în lei  fiind de 3.271.620 lei.

În mod greșit a fost respinsă cererea conexă, prin care s-a solicitat obligarea reclamantului la plata contravalorii în lei la cursul B.N.R. din data plății a sumei de 727.758 euro, reprezentând contravaloarea diferenței de valoare a terenului (între terenul intravilan cu toate utilitățile aferente atribuit și terenul moștenit de pârât și la care avea dreptul, respectiv "pășune"), a construcțiilor și a materialelor depozitate în construcțiile edificate pe acest teren, ca urmare a punerii în posesie cu terenul înscris în CF nedefinitivă nr. x81 nr. cadastral Ps 629/1, Ps 629/2, Ps 630/1, Ps 630/2, Ps 632 și Ps 633 și instituirea unui drept de retenție asupra imobilului înscris în C.F. nr. x40 nr. top. 423840, C.F. nr. x09 nr. top. 630/2, CF nr. x94 nr. top. 629/2, CF nr. x97 nr. top. 633, CF nr. x51 nr. top. 632, CF nr. x91 nr. top. 629/1, în suprafață de 24.949 mp., până la plata sumei solicitate.

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând decizia prin raportare la criticile formulate, reține caracterul nefondat al recursurilor pentru argumentele ce succed.

În ceea ce privește recursul formulat de reclamanții E., D., F. și S.C. B. S.R.L., instanța constată că recurenții invocă, în susținerea recursului formulat, motivele de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C.proc.civ.

Cu toate acestea, criticile dezvoltate de recurenți se subsumează doar motivului de nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art. 304 C.proc.civ., nefiind identificate critici care să se încadreze în motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 8 al art. 304 C.proc.civ., dispoziții referitoare la încălcarea principiului înscris în art.969 alin. (1) C.civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.

Referitor la aplicarea greșită a legii, instanța reține că reclamanții susțin acest motiv de nelegalitate raportat la soluția instanței de apel de obligare a pârâtei SC C. SA la restituirea sumei de 214.907 lei reprezentând profitul obținut de pârâtă în perioada 26.04.2010 - 30.09.2012, acordat reclamanților cu titlu de fructe culese de pârâtă în virtutea posesiei exercitate asupra terenului proprietatea reclamanților persoane fizice.

Criticile reclamanților sub acest aspect vizează două chestiuni: pe de o parte, temeiul de drept greșit indicat de instanța de apel care a stat la baza restituirii și calculării sumei reprezentând contravaloare lipsă de folosință și, pe de altă parte, calitatea de posesor de rea-credință atribuită pârâtei.

Cele două critici sunt strâns legate una de cealaltă  întrucât de regimul juridic aplicabil pârâtei SC C. SA depinde identificarea temeiului juridic al obligației de restituire și a întinderii acesteia.

Potrivit susținerilor recurentei formulate sub acest aspect, pârâta SC C. SA nu ar avea calitatea de posesor de rea-credință, ci aceea de detentor precar.

Instanța va reține că distincția invocată de recurentă în criticile sale privind calitatea de detentor precar a pârâtei nu determină o modificare a regimului juridic aplicabil acesteia de vreme ce detentorul precar este asimilat posesorului de rea-credință în ceea ce privește regimul juridic aplicabil. Prin urmare, indiferent de valoarea juridică acordată acestei stări de fapt, fie posesie de rea-credință, fie detenție precară, efectele în plan juridic sunt aceleași.

În ceea ce privește temeiul de drept, în speță sunt incidente dispozițiile art. 483 – 486 din Codul civil de la 1864 privitoare la dobândirea fructelor de proprietarul bunului, așa cum în mod corect au fost reținute și aplicate de instanța superioară de fond.

Astfel, este de necontestat faptul că pârâta a stăpânit terenul în virtutea dreptului de concesiune conferit prin contractul încheiat cu intervenientul municipiul Timișoara, iar această stare de fapt constituie cauza obligării pârâtei la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului.

De asemenea, este incontestabilă calitatea de proprietari asupra terenului a reclamanților persoane fizice, dat fiind efectul autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 16167 pronunțată în data de 16.12.2008 de Judecătoria Timișoara, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 569 pronunțată în data de 16.04.2009 de Tribunalul Timiș.

Prin conjugarea celor două elemente de fapt menționate anterior, rezultă că instanța de apel a identificat în mod corect incidența dispozițiilor art. 483 - 486 C.civ. care, reglementând o ipoteză particulară de reparație, exclude, pe cale de consecință, aplicarea regulilor specifice răspunderii civile delictuale.

Astfel, instanța are în vedere faptul că stăpânirea în fapt a unui bun aflat în proprietatea altuia, fără consimțământul acestuia din urmă ori în lipsa oricărei alte convenții, constituie o premisă care îndreptățește proprietarul la repararea prejudiciului suferit. Însă, de vreme ce există dispoziții speciale care reglementează efectele născute dintr-o astfel de situație, se vor aplica acestea cu prioritate față de răspunderea civilă delictuală.

Așa fiind, obligarea posesorului de rea-credință (implicit și a detentorului precar căruia i se aplică același regim juridic) la restituirea fructelor culese către proprietarul bunului frugifer constituie o formă specială de reparație care își găsește cauza în faptul exercitării unei stăpâniri asupra bunului altuia.

În această ipoteză, legiuitorul este cel care stabilește întinderea reparației la care este îndreptățit proprietarul bunului, reparație constând în restituirea fructelor culese și a celor neculese, pe care posesorul de rea – credință a omis să le culeagă din neglijență.

Cu privire la aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 657 și 994 C.civ., la care instanța de apel face trimitere, Înalta Curte constată că intenția curții de apel nu a fost nicidecum aceea de a afirma aplicabilitatea tuturor acestor prevederi în speță, ci referirile la aceste texte au fost făcute, exclusiv și deslușit, pentru a contura la nivel legislativ tratamentul juridic al posesorului de rea-credință.

În ceea ce privește criticile privind întinderea reparație