ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1131/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 4.12.2018, sub nr. x/2018, la Tribunalul Cluj, reclamanta A. S.A. Cluj - Napoca, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Turda, B. S.R.L. și C. S.R.L., a solicitat instanței să pronunțe o hotărâre prin care să se dispună obligarea pârâților, în solidar, la plata către reclamantă a următoarelor sume: 205.000 RON, reprezentând daune-interese pentru lipsa de folosință a imobilelor teren și construcții situate în localitatea Turda, str. x f.n., jud. Cluj, pentru perioada 5 decembrie 2015 - 5 decembrie 2018; dobânda legală penalizatoare aferentă sumei de la pct. (1), calculată începând cu data introducerii prezentei cereri și până la data plății efective; 55.131,85 RON dobândă legală penalizatoare aferentă sumei de 185.535 RON reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilelor, pentru perioada 4 decembrie 2015 - 4 decembrie 2018, precum și în continuare până la data plății efective.

Sentința Tribunalului Cluj, secția civilă Prin sentința civilă nr. 506 din 21 iulie 2021, Tribunalul Cluj, secția civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtele B. S.R.L. și C. S.R.L.; a admis acțiunea formulată și precizată de către reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâții Municipiul Turda, B. S.R.L. și C. S.R.L., a obligat, în solidar, pârâții să plătească reclamantei suma de 123.043 RON, cu titlu de despăgubiri civile reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pe perioada 05.12.2015-05.12.2018; a obligat, în solidar, pârâții să plătească reclamantei dobânda legală penalizatoare aferentă sumei de 123.043 RON, începând cu data introducerii acțiunii până la data plății efective; a obligat pârâtul Primarul Municipiului Turda să plătească reclamantei suma de 55.131,85 RON, dobânda legală aferentă sumei de 185.535 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 04.12.2015-04.12.2018; a obligat pârâții, în solidar, să plătească reclamantei suma de 10.351 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, respingând alte pretenții.

Decizia Curții de Apel Cluj, secția I civilă Prin decizia civilă nr. 69 din 17 februarie 2022, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active a Primarului municipiului Turda și, în consecință, a respins apelul declarat de Primarul municipiului Turda împotriva sentinței civile nr. 506 din 27.07.2021 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosarul nr. x/2018, ca fiind introdus de o persoană lipsită de calitate procesuală activă; a admis, în parte, apelul incident declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 506 din 27.07.2021 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosarul nr. x/2018, pe care a schimbat-o în parte, în sensul obligării pârâților, în solidar, să plătească reclamantei și suma de 13.311,29 RON reprezentând onorariu avocațial; a păstrat restul dispozițiilor sentinței apelate; a respins apelul declarat de pârâtele B. S.R.L. și C. S.R.L., precum și apelul declarat de pârâtul Municipiul Turda împotriva sentinței civile nr. 506 din 27.07.2021 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosarul nr. x/2018; a obligat apelanții B. S.R.L., C. S.R.L. și Municipiul Turda, în solidar, să plătească intimatei A. S.A. suma de 8.535,93 RON, reprezentând cheltuieli de judecată parțiale în apel.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Prin decizia nr. 1108 din 13 iunie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursurile formulate de pârâții B. S.R.L., C. S.R.L. și Municipiul Turda împotriva deciziei civile nr. 69 din 17 februarie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă; a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Decizia Curții de Apel Cluj, secția I civilă - în rejudecare Prin decizia civilă nr. 30 din 30 ianuarie 2024, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă în complet de divergență, cu opinie majoritară, a respins apelul declarat de pârâtele B. S.R.L. și C. S.R.L. împotriva încheierii civile din 17.12.2020 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosarul nr. x/2018; a admis apelul declarat de pârâtele B. S.R.L. și C. S.R.L., precum și, în parte, apelul declarat de pârâtul Municipiul Turda, prin Primar, împotriva sentinței civile nr. 506 din 21.07.2021 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosarul nr. x/2018, pe care a schimbat-o, în parte, după cum urmează: a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâții B. S.R.L., C. S.R.L. și Municipiul Turda, prin Primar, astfel cum a fost precizată; a respins cererea reclamantei de obligare a pârâților B. S.R.L., C. S.R.L. și Municipiul Turda, prin Primar, la plata de despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilelor pentru perioada 5.12.2015 - 5.12.2018, precum și a dobânzii legale aferente începând cu data introducerii acțiunii, ca nefondată; a obligat reclamanta la plata sumei de 10.102,74 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanță în favoarea pârâtelor B. S.R.L. și C. S.R.L.; a obligat pârâtul Municipiul Turda, prin Primar, la plata sumei de 5.729,89 RON, reprezentând cheltuieli de judecată parțiale în primă instanță în favoarea reclamantei; a fost menținută, în rest, sentința apelată; a respins apelul incident declarat de reclamanta A. S.A. împotriva aceleiași sentințe; a obligat reclamanta să plătească pârâtelor B. S.R.L. și C. S.R.L. suma de 13.740,18 RON, cheltuieli de judecată în apel și recurs; a obligat pârâtul Municipiul Turda, prin Primar, să plătească reclamantei suma de 2.261,50 RON, cheltuieli de judecată parțiale în apel. Cu opinie separată, a respins apelurile declarate de pârâții B. S.R.L., C. S.R.L. și Municipiul Turda, prin Primar, împotriva sentinței civile nr. 506 din 21.07.2021 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosarul nr. x/2018; a admis apelul incident declarat de reclamanta A. S.A. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a obligat pârâții, în solidar, să plătească reclamantei și suma de 14.501,29 RON, reprezentând diferență cheltuieli de judecată ocazionate în primă instanță; a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate; a obligat pârâții B. S.R.L., C. S.R.L. și Municipiul Turda, prin Primar, în solidar, să plătească intimatei A. S.A. suma de 11.307,54 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, au declarat recurs reclamanta A. S.A. și pârâtul Municipiul Turda, prin Primar, alături de Primarul municipiului Turda. 6.1. În cuprinsul memoriului de recurs formulat de reclamanta A. S.A., întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., recurenta a formulat următoarele critici: Referitor la soluția de admitere, în parte, a apelului formulat de Municipiul Turda, susține încălcarea dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., sens în care arată că decizia de casare nu a invalidat puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2015, ci a stabilit că efectul pozitiv al lucrului judecat nu se extinde asupra aprecierilor pe care instanțele le-au făcut cu privire la perioada de după 4 decembrie 2015, care nu a făcut obiectul învestirii lor. Prin analiza efectuată și soluția pronunțată cu privire la apelul Municipiului Turda, instanța de apel a încălcat puterea de lucru judecat a hotărârilor din dosarul nr. x/2015, prin care instanțele au validat dreptul de proprietate al recurentei asupra terenului și construcțiilor, reținând încălcarea acestui drept de către pârâți, și au dispus obligarea Municipiului Turda la despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilelor în perioada 4.12.2012 - 4.12.2015. Astfel, în dosarul anterior menționat a fost stabilită răspunderea civilă delictuală a Municipiului Turda pentru aceleași fapte ilicite imputabile pârâtului, săvârșite cu vinovăție, cu privire la aceleași imobile, dar pentru o perioadă diferită, anterioară celei la care se referă pretențiile recurentei din prezenta cauză. În aceste condiții, instanța de apel nu putea să procedeze la o nouă analiză a faptelor imputate Municipiului Turda începând cu decembrie 2012, reținute de instanța de apel ca temei pentru angajarea răspunderii civile delictuale în litigiul precedent, ci ar fi trebuit să verifice dacă pârâtul Municipiul Turda probează că după 4 decembrie 2015 a încetat acele fapte, deja calificate de instanțe ca fiind ilicite, și-a schimbat conduita sau dacă a intervenit o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei dintre cele reglementate explicit de lege, respectiv dacă invocă o cauză exoneratoare de răspundere, incidentă în perioada 5.12.2015-5.12.2018. Consideră că hotărârea din apel nesocotește și prevederile art. 434 C. proc. civ., în virtutea cărora sentința din dosarul nr. x/2015 se bucură de forța probantă a unui înscris autentic în ceea ce privește fapta ilicită reținută în sarcina Municipiului Turda, începând cu 2012, respectiv exercitarea fără drept a detenției asupra terenului proprietatea recurentei (recunoscută retroactiv prin admiterea acțiunii în revendicare) și dispunerea fără drept de acest teren prin concesionarea către societatea B. S.R.L. Arată că aceleași fapte au fost imputate Municipiului Turda și în prezentul dosar pentru perioada 5.12.2015-5.12.2018, iar argumentele acestui pârât vizând lipsa caracterului ilicit al faptei și lipsa vinovăției în prejudicierea recurentei în perioada 5.12.2015-5.12.2018 au fost aceleași pe care le-a valorificat și în dosarul nr. x/2015 pentru perioada 4.12.2012-4.12.2015 și care au fost deja invalidate de instanță prin soluția de obligare la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilelor, persistând, în perioada analizată în prezentul dosar, efectele unor fapte continue avute în vedere prin hotărâri definitive. Susține că exonerarea pârâtului Municipiul Turda de răspundere pentru perioada 5.12.2015-5.12.2018 vine în contradicție cu recunoașterea de către instanță a faptului că, în dosarul nr. x/2015, culpa acestuia a fost stabilită, în mod definitiv, pentru perioada 4.12.2012-4.12.2015. Recurenta susține că hotărârea atacată este pronunțată și cu încălcarea dispozițiilor art. 1357, coroborat cu art. 1349 alin. (2) C. civ., dat fiind că s-a reținut neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale. Astfel, instanța de apel a interpretat greșit considerentele deciziei nr. 165/A/2019, fiind încălcate prevederile art. 431 alin. (2) și art. 434 C. proc. civ.. În acest sens, recurenta arată că fragmentul citat din această hotărâre vizează analiza apelului formulat de societățile B. și C., deci situația acestora prin prisma analizei condițiilor faptei ilicite și a culpei, și nu a Municipiului Turda al cărui apel nu a fost analizat pe fond, fiind respins ca tardiv. Tot unei încălcări a puterii de lucru judecat a hotărârii pronunțate în litigiul anterior se circumscriu și statuările instanței de apel, în sensul în care, până la soluționarea definitivă a petitelor privind revendicarea și accesiunea imobiliară din respectivul dosar, în sarcina pârâților nu poate fi reținută săvârșirea unei fapte ilicite cu vinovăție, constând într-o folosință exercitată fără drept asupra imobilelor. Instanța de apel ignoră faptul că hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2015 nu au avut efect constitutiv de drepturi, recurenta fiind proprietara tabulară a terenului încă din anul 1995 și a devenit proprietara construcțiilor prin accesiune de la data începerii lucrărilor de construire. Statuarea instanței ignoră prevederile art. 563 alin. (1) C. civ. cu privire la calitatea procesuală activă a proprietarului imobilului în promovarea acțiunii în revendicare și nesocotesc dispozițiile art. 494 C. civ. de la 1864, în materia accesiunii imobiliare artificiale, în vigoare la data edificării construcțiilor. Arată că de la momentul chemării în judecată în dosarul de revendicare, pârâții nu mai pot pretinde o lipsă de vinovăție, întrucât aveau cunoștință de faptul că imobilele în discuție erau proprietatea recurentei, iar în acest sens municipiul a și fost obligat la plata lipsei de folosință pentru 3 ani anteriori introducerii acțiunii. În acest context, statuările instanței de apel în sensul în care, până la soluționarea definitivă a acțiunii în revendicare, în sarcina pârâților nu ar putea fi reținută săvârșirea unei fapte ilicite, cu vinovăție, încalcă dispozițiile art. 1381 alin. (2) și ale art. 16 alin. (3), coroborat cu art. 1357 alin. (2) C. civ. întrucât prejudiciul cauzat s-a concretizat pe măsura ocupării și folosirii imobilelor de către pârâți, așadar, zi cu zi, anterior soluționării definitive a acțiunii în revendicare. Prin statuările potrivit cărora în sarcina pârâților nu s-ar putea reține o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, cât timp titlul lor de proprietate nu a fost desființat, instanța nu are în vedere faptul că în respectivul litigiu recurenta nu a contestat dreptul de proprietate al Municipiului Turda, acțiunea fiind fundamentată pe identificarea eronată în teren și în evidențele de carte funciară, de către acest pârât, a dreptului său de proprietate, materializată mai departe în deținerea, folosirea și dispunerea de terenul proprietatea recurentei. Consideră că instanța de apel se raportează greșit la noțiunea de bună-credință, cu nesocotirea dispozițiilor art. 1357 și ale art. 16 alin. (1) și (3) C. civ. și face referire eronat la art. 566 alin. (2) C. civ., de care recurenta susține că nu s-a prevalat. Arată că nu a solicitat restituirea fructelor, ci despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilelor, motiv pentru care nu sunt incidente nici dispozițiile art. 948 alin. (3) și art. 901 alin. (1) C. civ., pe care instanța le aplică greșit speței. Din această perspectivă, apreciază că au fost încălcate și prevederile art. 22 alin. (2) și (4) C. proc. civ., întrucât curtea nu a ținut cont de obiectul acțiunii și de motivele de drept invocate, ci s-a raportat la alte prevederi legale pe care nu le-a pus în discuția părților. Învederează că, și dacă s-ar aprecia că aceste dispoziții legale ar fi aplicabile, prin raportare la prevederile art. 566 alin. (2) C. civ., posesorul de rea credință sau detentorul precar sunt obligați să restituie fructele produse atât până la momentul pronunțării hotărârii prin care a fost admisă acțiunea în revendicare, cât și pe cele dintre momentul pronunțării hotărârii și data înapoierii bunului către proprietar. Referitor la art. 901 alin. (2) lit. c) C. civ. susține că, odată chemat în judecată, posesorul încetează să mai fie de bună credință, astfel încât, cel mai târziu la acest moment, pârâții nu mai pot invoca necunoașterea situației, context în care instanța trebuie să rețină răspunderea lor solidară, în temeiul art. 1382 C. civ., vinovăția mai accentuată sau mai redusă a unuia dintre debitori nefiind, însă, opozabilă recurentei. Arată că, odată cu casarea hotărârii sub aspectul soluției de admitere, în parte, a apelurilor intimaților, se impune casarea hotărârii și sub aspectul soluției de respingere a apelului incident care viza acordarea parțială a cheltuielilor de judecată la fond. 6.2. În cuprinsul memoriului de recurs formulat de pârâtul Municipiul Turda, prin Primar, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul a formulat următoarele critici: Hotărârea atacată este pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material și cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. În mod nelegal s-a dispus admiterea petitului 3 al acțiunii vizând dobânda legală aferentă debitului principal, motivat de faptul că au fost acordate daune interese și în litigiul anterior. Arată că întemeierea soluției în cauza pendinte pe un dosar anterior soluționat este nelegală de vreme ce prezentul litigiu se referă la perioada 5.12.2015-5.12.2018, în timp ce dosarul nr. x/2015 avea în vedere perioada 4.12.2012-4.12.2015. Motivarea este și contradictorie, sens în care se arată că, pe de o parte, instanța de apel reține că eventualele aprecieri explicite sau implicite ale instanțelor care au soluționat cauza anterioară și care privesc perioada de după 4.12.2015 (ce face obiectul cauzei de față) nu pot intra sub efectul pozitiv al lucrului judecat pentru că faptele imputate pârâtelor ulterior acestui moment nu făceau obiectul învestirii acelei instanțe, iar, pe de altă parte, dispune obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente debitului principal, stabilită cu titlu de prejudiciu în litigiul anterior. În mod greșit a reținut instanța de apel că nu a fost criticată în apel soluția de obligare a recurentului la plata dobânzii legale, întrucât prin apelul formulat s-a solicitat schimbarea, în tot, a sentinței atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată. Contradicția în motivarea deciziei reiese și din faptul că se reține lipsa vinovăției recurentului, însă acesta este obligat la plata dobânzii legale aferente sumei de 185.535 RON.

Apărările formulate Prin întâmpinare, recurentul Municipiul Turda, prin primar, a solicitat respingerea recursului reclamantei, ca nefondat. Intimatele B. S.R.L. și C. S.R.L. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității recursului declarat de reclamantă pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs, au solicitat respingerea solicitării de retrimitere a cauzei spre rejudecare, ca inadmisibilă, în raport de dispozițiile art. 497 C. proc. civ., și respingerea recursului, ca nefondat. Prin întâmpinare, recurenta A. S.A. a solicitat respingerea recursului declarat de Primarul municipiului Turda, ca fiind introdus de o persoană fără calitate procesuală activă în recurs, a invocat excepția tardivității căii de atac și a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Prin întâmpinare, intimatele B. S.R.L. și C. S.R.L. au solicitat respingerea recursului declarat de Primarul municipiului Turda, ca fiind introdus de o persoană fără calitate procesuală activă în recurs; au invocat excepția excepția nulității recursului declarat de pârâtul Municipiul Turda, prin primar, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs și au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Recurentul Municipiul Turda, prin primar, a depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurenta A. S.A. și de intimatele B. S.R.L. și C. S.R.L..

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 16 ianuarie 2025, completul de filtru a admis excepția lipsei calității procesuale active a recurentului Primarul municipiului Turda, invocată de recurenta A. S.A., a respins excepția tardivității recursului formulat de pârâtul Municipiul Turda, prin Primar, invocată de recurenta A. S.A., a admis în principiu recursurile declarate de reclamanta A. S.A. și de pârâtul Municipiul Turda, prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 30/A din 31 ianuarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă. A fixat termen de judecată la 10 aprilie 2025, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Litigiul poartă asupra unei acțiuni în răspundere civilă delictuală prin care reclamanta solicită celor două societăți pârâte și Municipiului Turda contravaloarea lipsei de folosință pe perioada 2015-2018 pentru un imobil în privința căruia, într-un litigiu anterior (dosar nr. x/2015), a fost admisă acțiunea în revendicare și obligați pârâții să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul, iar Municipiul Turda să plătească și despăgubiri pentru lipsa de folosință a acestuia pe perioada 2012-2015 reprezentând trei ani anteriori introducerii acțiunii. În plus, reclamanta a solicitat obligarea Municipiului Turda la plata dobânzii legale pentru suma ce i-a fost acordată în litigiul anterior între momentul rămânerii definitive a hotărârii și plata acesteia. În primul ciclu procesual, instanțele de fond au obligat pârâții în solidar la plata lipsei de folosință și a dobânzii legale penalizatoare, iar pe pârâtul Municipiul Turda la plata dobânzii legale penalizatoare pentru debitul stabilit în dosarul anterior și neachitat. Prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1108/13.06.2023, cauza a fost trimisă spre rejudecare cu mențiunea că nu s-a valorificat corect efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al dezlegărilor din litigiul anterior, în sensul că aprecierile explicite sau implicite ale instanțelor ce au soluționat cauza anterioară care privesc perioada de după 4.12.2015 (ce face obiectul cauzei de față) nu pot intra sub efectul pozitiv de lucru judecat pentru că faptele imputate pârâților, ulterior acestui moment, nu făceau obiectul învestirii acelei instanțe. Potrivit considerentelor deciziei, nelegal a considerat curtea de apel că, deși limitele învestirii instanței în litigiul anterior priveau exclusiv perioada anterioară datei de 4.12.2015, aprecierea că buna-credință a putut exista numai până la data sesizării acelei instanțe se impune cu putere de lucru judecat, concluzionând în sensul că limitele acelei judecăți se opreau la data de 4.12.2015 și orice apreciere cu privire la perioada următoare depășește aceste limite și nu intră în autoritatea lucrului judecat. În rejudecare, instanța de apel, în opinie majoritară, a admis apelul pârâților și a respins acțiunea privind contravaloarea lipsei de folosință și a dobânzii legale pentru perioada 2015-2018, menținând doar obligația de plată a dobânzii aferente debitului stabilit pentru perioada 2012-2015 în sarcina Municipiului Turda. În esență, instanța de apel a constatat că, până la soluționarea acțiunii în revendicare, folosința exercitată de pârâți nu reprezintă o faptă ilicită săvârșită cu vinovăție. Suplimentar și subsidiar a reținut că, de vreme ce pârâții nu sunt posesori de rea credință, în condițiile prevăzute de art. 948 alin. (3) coroborat cu art. 901 alin. (2) C. civ., aceștia nu pot fi obligați la plata despăgubirilor. Printr-o primă critică întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține că s-au încălcat dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., considerând că, prin analiza efectuată și soluția pronunțată cu privire la apelul Municipiului Turda, instanța de apel a nesocotit puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2015, prin care instanțele au validat dreptul de proprietate al recurentei asupra terenului și construcțiilor, reținând încălcarea acestui drept de către pârâți, și au dispus obligarea Municipiului Turda la despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilelor în perioada 4.12.2012 - 4.12.2015. Astfel, susține că, în dosarul anterior menționat, a fost stabilită răspunderea civilă delictuală a Municipiului Turda pentru aceleași fapte ilicite imputabile pârâtului, săvârșite cu vinovăție, cu privire la aceleași imobile, dar pentru o perioadă diferită, anterioară celei la care se referă pretențiile recurentei din prezenta cauză. În aceste condiții, instanța de apel ar fi trebuit să verifice dacă pârâtul Municipiul Turda a probat că, după data de 4 decembrie 2015, a încetat acele fapte, deja calificate de instanțe ca fiind ilicite, și-a schimbat conduita sau dacă a intervenit o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei dintre cele reglementate explicit de lege, respectiv dacă invocă o cauză exoneratoare de răspundere, incidentă în perioada 5.12.2015-5.12.2018. Din aceeași pespectivă, recurenta arată că hotărârea din apel nesocotește și prevederile art. 434 C. proc. civ., în virtutea cărora sentința din dosarul nr. x/2015 se bucură de forța probantă a unui înscris autentic în ceea ce privește fapta ilicită reținută în sarcina Municipiului Turda, începând cu 2012, respectiv exercitarea fără drept a detenției asupra terenului proprietatea recurentei (recunoscută retroactiv prin admiterea acțiunii în revendicare) și dispunerea fără drept de acest teren prin concesionarea către societatea B. S.R.L. astfel că, aceleași fapte, cu caracter persistent și continuu, imputate și în prezentul litigiu, nu puteau primi o altă calificare. Consideră că exonerarea pârâtului Municipiul Turda de răspundere pentru perioada 5.12.2015-5.12.2018 vine în contradicție cu recunoașterea de către instanță a faptului că, în dosarul nr. x/2015, culpa acestuia a fost stabilită, în mod definitiv, pentru perioada 4.12.2012-4.12.2015. Critica este fondată. Astfel, în litigiul ce a constituit obiect al dosarului nr. x/2015, prin sentința civilă nr. 505/2018 a Tribunalului Cluj, modificată în parte prin decizia nr. 165/2019 a Curții de Apel Cluj, definitivă prin decizia nr. 2147/21.10.2020 a Înaltei Curți, a fost admisă acțiunea în revendicare împotriva pârâților, însă obligația de plată a lipsei de folosință pentru trei ani anteriori admiterii acțiunii, în cuantum de 185.535 RON, a fost menținută în căile de atac doar în privința Municipiului Turda, al cărui apel a fost respins ca tardiv, apelul celor două societăți fiind admis și fiind respinsă cererea de despăgubiri formulată împotriva acestora. S-a reținut în acel litigiu că, până la data promovării acțiunii în revendicare, societățile comerciale, constructor de bună credință, respectiv comodatar al unei părți din construcție, s-au prevalat legal de drepturile lor, folosința exercitată având la bază un titlu valabil, iar până la clarificarea situației juridice a imobilului teren în urma admiterii în primă instanță a acțiunii în revendicare, folosința exercitată de pârâte nu poate fi considerată ca fiind realizată cu vinovăție. Instanța de recurs a reținut și că buna credință a pârâtelor a încetat la momentul formulării cererii de chemare în judecată și nu a notificărilor anterioare, cum a susținut reclamanta, condiția vinovăției neputând fi apreciată ca întrunită decât în momentul în care posesorul de bună credință cunoaște cauzele de ineficacitate ale titlului său, care, în cauză, ar fi momentul în care acestea au fost deduse judecății. În privința pârâtului Municipiul Turda, însă, a rămas valabilă statuarea fondului în sensul că este autorul faptei ilicite prin care a privat-o pe reclamantă de folosința terenului și răspunde delictual pentru ocuparea acestuia. Chiar dacă aceste constatări privesc o perioadă anterioară demarării acțiunii în revendicare pendinte, astfel cum a statuat instanța de recurs în primul ciclu procesual, aceasta nu înseamnă că, în evaluarea situației deduse judecății în prezentul dosar, nu trebuie să se plece de la premisele factuale existente la momentul introducerii acțiunii de față, astfel cum au fost stabilite în litigiul anterior. După cum corect a observat recurenta, contextul în care a pornit prezentul litigiu impunea instanței să verifice dacă pârâtul Municipiul Turda probează că după 4 decembrie 2015 a încetat acele fapte, deja calificate de instanțe ca fiind ilicite, și-a schimbat conduita sau dacă a intervenit o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei dintre cele reglementate explicit de lege, respectiv dacă invocă o cauză exoneratoare de răspundere, incidentă în perioada 5.12.2015-5.12.2018. Or, instanța de apel a nesocotit cele statuate anterior, din această perspectivă, apreciind doar că folosința terenului a devenit lipsită de titlu la momentul soluționării definitive a acțiunii în revendicare. Această dezlegare contrazice realitatea juridică deja stabilită în litigiul în care s-a reținut culpa Municipiului Turda în deținerea fără titlu a terenului pe perioada 2012-2015, deci anterior promovării acțiunii în revendicare. Această circumstanță reprezintă o premisă factuală și juridică de care instanța de apel trebuia să țină cont și în raport de care trebuia să analizeze subzistența faptei și persistența caracterului ilicit al acesteia în continuare, pe perioada derulării acțiunii în revendicare, ori, după caz, apariția unor situații de natură a modifica forma de vinovăție deja reținută, dat fiind că, sub acest aspect, raportul juridic litigios dedus judecății este similar sub aspectul faptei imputate. În acest context, trebuia motivată intervenția oricărei situații care ar conduce la modificarea condițiilor răspunderii civile delictuale astfel cum fuseseră reținute anterior, pentru a putea conchide în sensul menționat. De asemenea, și în privința pârătelor societăți comerciale, se impunea a se verifica dacă buna lor credință, constatată prin hotărârea anterioară, în raport de faptă imputată lor ca având un caracter ilicit, a subzistat în perioada judecării acțiunii în revendicare. Cu alte cuvinte, dacă la momentul introducerii acțiunii în revendicare Municipiul Turda era vinovat de ocuparea fără drept a terenului, iar societățile comerciale erau de bună credință, pentru a ajunge la o concluzie opusă sau pentru a o menține pe cea anterioară, instanța de apel trebuia să identifice dacă, în ceea ce privește situația de fapt calificată juridic astfel cum a fost reținută anterior, a existat vreo modificare, în contextul formulării acțiunii în revendicare prin care reclamanta a făcut cunoscut pârâților viciile titlului de proprietate de care aceștia se prevalează. Faptele juridice constatate în litigiul anterior, chiar dacă nu se pot impune prezentei judecăți cu forța efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, sub forma unei prezumții irefragabile, constituie, astfel cum s-a arătat, premisa de la care trebuie să plece analiza instanței, pentru a nu se statua contrar unei situații factuale și juridice deja stabilite, fiind necesar ca, în analiza sa, instanța de apel să includă și efectele pe care exercitarea acțiunii în revendicare le-a produs în patrimoniul fiecărei părți, cu privire la fructele civile, respectiv asupra atitudinii lor subiective care le îndrituia la culegerea acestora, urmând a se identifica, pentru fiecare în parte, momentul la care buna lor credință a încetat. Din această perspectivă, prevederile art. 434 C. proc. civ., invocate de recurentă, potrivit cărora hotărârea judecătorească anterioară are forța probantă a unui înscris autentic nu reprezintă un argument distinct suplimentar în sensul celor reținute, întrucât nu s-a contestat realitatea conținutului acestei hotărâri judecătorești, ci doar prelungirea efectului constatărilor sale pentru o perioadă ulterioară. Recurenta a criticat și argumentul subsidiar, utilizat de instanța de apel, rezultat din aplicarea prevederilor art. 948 alin. (3) coroborate cu cele ale art. 901 alin. (2) C. civ., susținând că nu a solicitat restituirea fructelor, ci despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilelor. Consideră că și în cazul în care s-ar aprecia că aceste dispoziții legale ar fi aplicabile, prin raportare la prevederile art. 566 alin. (2) C. civ., posesorul de rea credință/detentorul precar sunt obligați să restituie fructele produse până la momentul pronunțării hotărârii prin care a fost admisă acțiunea în revendicare, dar și pe cele dintre momentul pronunțării hotărârii și data înapoierii bunului către proprietar, susținând că, cel mai târziu de la data chemării în judecată, pârâții nu mai puteau invoca necunoașterea situației imobilului. Deși recurenta reclamantă a invocat în susținerea acțiunii pendinte atât dispozițiile art. 1359 C. civ., cât și pe cele ale art. 550 alin. (1), art. 565 și art. 948 alin. (5) C. civ., în recurs susține, eronat, că nu ar fi solicitat restituirea fructelor civile, deși textele de lege menționate reprezintă temeiul de drept pentru restituirea fructelor de la posesorul de rea credință. Prin această afirmație, recurenta ignoră împrejurarea că pretențiile constituind echivalentul bănesc al folosului de care a fost lipsită sunt reprezentate de contravaloarea fructelor civile, acordate cu titlu de beneficiu nerealizat, proprietarului împiedicat de o terță persoană a le culege. De altfel, în litigiul anterior, i-au fost acordate daune interese tot pentru imposibilitatea de a exercita atributul folosinței bunului. Instanța a considerat că părțile au fost de bună credință astfel că dețin posesia fructelor civile în considerarea art. 948 alin. (3) raportat la art. 901 C. civ.. Potrivit prevederilor legale menționate, dobândirea fructelor de către posesorul de bună credință se analizează distinct în cazul celor produse de imobilele înscrise în cartea funciară. În acest caz, deși buna credință se apreciază, sub rezerva unor dispoziții legale contrare, în raport cu condițiile cerute terților subdobânditori pentru a respinge acțiunea în rectificare, prevederile art. 901 alin. (2) lit. c) C. civ., potrivit cărora terțul dobânditor este considerat de bună-credință numai dacă, la data înregistrării cererii de înscriere a dreptului în folosul său, nu a cunoscut, pe altă cale, inexactitatea cuprinsului cărții funciare, sunt similare ca efecte cu cele ale art. 948 alin. (4) C. civ., care dispun că buna credință a posesorului care are convingerea că este proprietarul bunului în temeiul unui act translativ de proprietate ale cărui cauze de ineficacitate nu le cunoaște și nici nu ar trebui, după împrejurări, să le cunoască, încetează din momentul în care cauzele de ineficacitate îi sunt cunoscute. În plus, în aplicarea acestui text de lege trebuie să se țină seama și de prevederile art. 79 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a C. civ. potrivit cărora, în cazul în care, pentru prima dată, s-au înscris în cartea funciară, fără cauză legitimă, drepturi reale potrivit art. 58 1 din Legea nr. 7/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare, terții dobânditori cu titlu oneros ai vreunui drept real imobiliar, întemeindu-se, cu bună-credință, pe cuprinsul cărții funciare, nu se pot prevala contra adevăraților proprietari, străini de cartea funciară, de dispozițiile art. 901 din C. civ. sau ale art. 31 din Legea nr. 7/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare, după caz, cât timp nu s-a împlinit termenul de uzucapiune tabulară prevăzut de C. civ. sau dacă în acest termen s-a înscris o acțiune prin care se contestă cuprinsul cărții funciare. În acest context, având în vedere că buna credință a înscrierii în cartea funciară poate consolida, doar în anumite condiții, un titlu al terțului subdobânditor, în speță cel asupra fructelor civile, critica recurentei este fondată întrucât se impunea ca instanța de apel să verifice dacă efectele admiterii acțiunii în revendicare constituie, în privința pârâților, o derogare, permisă de art. 901 alin. (1) teza I C. civ., de la acest principiu și dacă buna credință a acestora a încetat la momentul la care au fost chemați în judecată, circumstanță aptă a naște dubii asupra validității deținerii bunului revendicat. În ceea ce privește recursul declarat de Municipiul Turda, cu privire la dobânda legală penalizatoare pentru neîndeplinirea unei obligații pecuniare la scadență, aferentă debitului principal, stabilit în litigiul anterior, care reprezenta lipsa de folosință a imobilului pentru perioada 2012-2015, acesta este nefondat. Astfel, recurentul nu poate susține, cu temei, faptul că soluția pronunțată în cauza pendinte este nelegală pe motiv că prezentul litigiu se referă la perioada 5.12.2015-5.12.2018, în timp ce dosarul nr. x/2015, în care s-a stabilit o obligație de plată în sarcina sa, avea în vedere perioada 4.12.2012-4.12.2015. Aceasta, întrucât dobânda solicitată în prezenta acțiune are un caracter penalizator, reprezentând o sancțiune pentru autorul faptei ilicite în sarcina căruia s-a stabilit că datorează despăgubiri și care a fost pus în întârziere, pentru obligația principală, prin formularea cererii de chemare în judecată. Mai susține recurentul că motivarea curții de apel ar fi și contradictorie, întrucât, pe de o parte, aceasta reține că eventualele aprecieri explicite sau implicite ale instanțelor care au soluționat cauza anterioară și care privesc perioada de după 4.12.2015 (ce face obiectul cauzei de față) nu pot intra sub efectul pozitiv al lucrului judecat pentru că faptele imputate pârâtelor după acest moment nu făceau obiectul învestirii acelei instanțe, iar, pe de altă parte, dispune obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente debitului principal, stabilită cu titlu de prejudiciu în litigiul anterior. Totodată, contradicția ar rezulta și din faptul că, deși se reține lipsa vinovăției recurentului, acesta este obligat la plata dobânzii legale aferente sumei de 185.535 RON. Prin formularea acestei critici, recurentul nu are în vedere că cele două tipuri de pretenții au un izvor juridic diferit, cererea de acordare a dobânzii legale nu privește fapta ilicită de ocupare a terenului fără drept în perioada 2015-2018, faptă a cărei existență se analizează în litigiul pendinte, ci un accesoriu aferent debitului principal deja stabilit pentru o faptă ilicită anterioară a pârâtului, ce a început a fi datorat la data cererii de chemare în judecată, când debitorul a fost pus în întârziere. Arată și că, în mod greșit a reținut instanța de apel că nu a fost criticată în apel soluția de obligare a recurentului la plata dobânzii legale, în condițiile în care, prin apelul formulat, a solicitat schimbarea, în tot, a sentinței atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată. Contrar acestor susțineri, solicitarea de respingere în tot a acțiunii nu poate fi echivalată cu o critică ce vizează fiecare chestiune soluționată distinct în faza procesuală anterioară. Cum în apel se aplică principiul tantum devolutum quantum iudicatum, în situația formulării unor motive de apel, caracterul devolutiv al căii de atac impune efectuarea unui control judiciar doar în limitele criticilor formulate în legătură cu judecata primei instanțe. În consecință, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Turda, prin Primar, va admite recursul reclamantei, în baza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va casa decizia recurată potrivit dispozițiilor art. 497 C. proc. civ. și va trimite cauza pentru rejudecarea apelului cu privire la lipsa de folosință pe perioada 2015-2018, menținând decizia apelată în privința respingerii apelului împotriva încheierii civile din 17.12.2020 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosarul nr. x/2018, dispoziție nerecurată în cauză.