ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2147/2020

Ședința publică din data de 21 octombrie 2020

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția Civilă, la data de 04 decembrie 2018, astfel cum a fost precizată la data de 07 decembrie 2017, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Turda, S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L.:

- salon și spălătorie auto compusă din show-room, spălătorie auto, vestiar și grup sanitar, în prezent înscrisă în mod greșit în CF nr. x Turda sub A. 1.1 în favoarea pârâtei B. S.R.L, având nr. cadastral x - CI, în suprafață măsurată de 130 mp, având destinația de "construcții industriale și edilitare";

- garaj auto + birou, regim de înălțime P+M, construcție a cărei edificare a început în baza Autorizației de construire nr. x din 02.06.2009, nefinalizată în iunie 2017;

- radierea din CF nr. x Turda a construcției "salon și spălătorie auto compusă din show-room, spălătorie auto, vestiar și grup sanitar" cu nr. cadastral x - CI, înscrisă în CF nr. x Turda sub Al. l, în suprafață măsurată de 130 mp, având destinația de "construcții industriale și edilitare";

- înscrierea în favoarea A. S.A. a dreptului de proprietate asupra construcției "salon și spălătorie auto compusă din show-room, spălătorie auto, vestiar și grup sanitar" descrisă mai sus, edificată pe terenul înscris în CF nr. x Turda, în rang de dobânditor originar, în temeiul accesiunii imobiliare artificiale;

În drept, au fost invocate prevederile art. 194, art. 293 alin. (1), art. 298 alin. (1) din noul C. proc. civ., art. 494 și urm. din C. civ. de la 1864, art. 550 alin. (1), art. 555, art. 563, art. 565, art. 948 alin. (5), art. 1349 alin. (2), art. 1357, art. 1382 din noul C. civ., art. 44 din Constituția României, art. 7 din H.G. nr. 1353/27.12.1990, art. 36 pct. 4 din Legea 7/1996.

Prin sentința civilă nr. 505/2018 din 8 noiembrie 2018, Tribunalul Cluj, secția Civilă a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., împotriva pârâților Municipiul Turda, S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L. și, în consecință, a obligat pe pârâții Municipiul Turda și S.C. B. S.R.L să predea și să lase în deplină proprietate și posesie imobilul teren situat în mun. Turda, Piața Romană f.n. jud. Cluj, înscris în CF x Turda, (nr. vechi 11150) cu nr. top. x în suprafață de 479 m.p. și toate imobilele construcții edificate asupra terenului înscris în CF x Turda, indiferent dacă sunt înscrise sau nu în cartea funciară; a obligat pe pârâta S.C. C. S.R.L. să predea și să lase în deplină proprietate și posesie imobilul teren situat în mun. Turda, Piața Romană f.n. jud. Cluj, înscris în CF x Turda, (nr. vechi 11150) cu nr. top. x în suprafață de 479 m.p. și toate imobilele construcții edificate asupra terenului înscris în CF x Turda, indiferent dacă sunt înscrise sau nu în cartea funciară; a obligat pe pârâți, în solidar, să plătească reclamantei suma de 185.535 RON, despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului și construcțiilor calculată pentru perioada 4 decembrie 2012-4 decembrie 2015; a dispus radierea din CF x Turda a construcției înscrisă sub Al. 1 "salon și spălătorie auto compusă din show-room, spălătorie auto, vestiar și grup sanitar, în suprafață de 130 m.p., având destinația de "construcții industriale și edilitare"; a dispus înscrierea în favoarea reclamantei S.C. A. S.A. a dreptului de proprietate asupra construcției " salon și spălătorie auto compusă din show-room, spălătorie auto, vestiar și grup sanitar", descrisă mai sus, în temeiul accesiunii imobiliare artificiale; a obligat pe pârâți să achite reclamantei suma de 14827,39 RON cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 165/A/2019 din 11 septembrie 2019, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis apelul declarat de S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 505/2018 din 08 noiembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Cluj, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a respins cererea reclamantei de obligare a pârâților S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L. la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului și construcțiilor pentru perioada 04.12.2012 - 04.12.2015; a menținut în rest sentința atacată; a admis excepția tardivității apelului declarat de pârâtul Municipiul Turda; a respins, ca tardiv, apelul declarat de pârâtul Municipiul Turda, împotriva aceleiași sentințe; a obligat intimata S.C. A. S.A. la plata în favoarea apelantei S.C. B. S.R.L. a sumei de 2.407,85 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel; a obligat apelantul Municipiul Turda să plătească intimatei S.C. A. S.A. suma de 3.500 RON, cheltuieli de judecată parțiale în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 165/A/2019 din 11 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a declarat recurs pârâtul Municipiul Turda.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, respingerea excepției tardivității apelului declarat, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei rejudecare la Curtea de Apel Cluj în vederea judecării apelului declarat de Municipiul Turda împotriva sentinței civile nr. 505/2018 din 8 noiembrie 2018.

În motivarea recursului recurentul a susținut că instanța de apel, în mod corect, a reținut că hotărârea primei instanțe a fost comunicată Municipiului Turda la data de 22 martie 2019, conform dovezii de la dosar, iar apelul a fost comunicat instanței prin e-mail la data de 22 aprilie 2019, ultima zi a termenului, după închiderea programului de lucru al instanței, respectiv la ora 16:06.

Apreciază recurentul că deși apelul său a fost înregistrat în data de 23 aprilie 2019, instanța de apel a aprecit, greșit, că este tardiv formulat pentru că a fost transmis peste ora închiderii programului de lucru.

Având în vedere dispozițiile art. 182 alin. (2) și art. 183 C. proc. civ. și interpretarea dată de doctrină acestor norme legale, recurentul-pârât consideră că instanța de apel a aplicat o sancțiune mult prea drastică, de natură să prejudicieze interesele Municipiului Turda, întrucât apelul a fost transmis instanței în termenul legal, respectiv în data de 22 aprilie 2019, astfel cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

În opinia recurentului, faptul ca apelul a fost transmis prin e-mail la ora 16:06, nu poate conduce la concluzia că această cale de atac nu a fost depusă în termenul legal, întrucât interpretarea corectă a dispozițiilor legale incidente este aceea că actele de procedură pot fi trimise prin fax sau e-mail până la ora 24:00 a ultimei zile în care se poate îndeplini respectivul act, chiar dacă acestea sunt înregistrate și vor primi dată certă la instanță în următoarea zi lucrătoare.

Recurentul a învederat că întrucât nu există reglementări speciale cu privire la situația actelor depuse la instanță prin fax sau e-mail, acestea pot fi asimilate depunerilor prin poștă și supuse aceluiași regim; or, dacă documentele trimise prin poștă pot fi expediate până la ora 24:00 a ultimei zile de termen, acest lucru trebuie să fie valabil și pentru documentele trimise prin fax sau e-mail, în acest sens invocând și opinia doctrinei de specialitate.

Totodată, recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 60 C. proc. civ., invocând faptul că, în speță, reclamanta nu s-a prevalat de titluri diferite în raport cu fiecare dintre pârâții chemați în judecată, respectiv S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.R.L. și Municipiul Turda, pentru a se putea admite teza potrivit căreia apelul declarat de pârâtele S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L. profită doar acestora, nu și Municipiului Turda.

În opinia recurentului, întrucât reclamanta nu a demonstrat culpa sa, nu se poate accepta ca, în apel, pârâții chemați în judecată să primească soluții diferite, întrucât nu ar mai funcționa coparticiparea procesuală pasivă, pentru care a optat chiar reclamanta. Astfel, în apel, analiza pretențiilor reclamantei a presupus verificarea existenței unei culpe și necesitatea acordării de despăgubiri către S.C. A. S.A., aspect care nu poate fi considerat valid în privința unora dintre pârâți și lipsit de efecte juridice în privința altora.

Recurentul a arătat că nu se poate menține valabilitatea culpei față de unul dintre pârâți doar pe motivul neexercitării căii de atac a apelului în termen, cum a fost situația Municipiului Turda, ci, recunoscând răsfrângerea efectelor hotărârii asupra tuturor părților procesului, instanța de apel trebuia să dea o rezolvare pretențiilor reclamantei care să profite și Municipiului Turda, iar nu doar celor două pârâte apelante care au declarat apel în termen.

La data de 20 decembrie 2019, în termen legal, reclamanta a transmis întâmpinare și cerere de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 481 alin. (1) pct. 6 și 8, art. 491 corelat cu art. 472 și art. 473 C. proc. civ.

Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a solicitat casarea, în parte, a deciziei atacate, în ceea ce privește soluția de admitere a apelului formulat de pârâtele S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L., respingerea apelului formulat de aceste pârâte și obligarea lor la cheltuielile de judecate ocazionate în apel.

Recurenta a susținut că soluția de admitere a apelului formulat de societățile S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L. și considerentele pe care aceasta se întemeiază încălcă dispozițiile art. 14 alin. (2), art. 1523 alin. (2) lit. e) și art. 1381 din C. civ., respectiv, a fost dată cu aplicarea greșită a art. 16 și art. 1357 din C. civ., fapt ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Apreciază recurenta că instanța de apel s-a raportat, în mod eronat, la momentul edificării construcțiilor de către S.C. B. S.R.L. când a analizat condiția vinovăției și a reținut buna-credință a acestei societăți, pe care a extrapolat-o până la momentul pronunțării hotărârii primei instanțe după ce a reținut că buna-credință a încetat prin introducerea cererii de chemare în judecată, refuzând să recunoască, fără vreun argument juridic pertinent, același efect notificărilor prealabile transmise de reclamantă.

Recurenta-reclamantă consideră că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1381 și art. 1523 alin. (2) lit. e) din C. civ., potrivit cărora, dreptul la repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fî valorificat imediat, iar debitorul este de drept în întârziere în cazul în care obligația sa se naște dintr-o faptă ilicită extracontractuală.

În opinia recurentei, instanța de apel a ignorat faptul că pârâții au prejudiciat-o prin ocuparea și folosirea imobilelor începută cu mult timp anterior demarării litigiului, astfel că cererea de acordare a unor despăgubiri începând data de 05 decembrie 2012 era pe deplin întemeiată.

Apreciază că reținerea de către instanța de apel a bunei-credințe a celor două pârâte în raport de momentul construirii denotă o greșită aplicare a prevederilor art. 16 și art. 1357 din C. civ., întrucât relevantă din perspectiva angajării răspunderii civile delictuale nu este calitatea de constructor de bună-credință a societății S.C. B., fapta ilicită a pârâtelor manifestându-se printr-un delict de folosință a imobilelor (în speță fiind vorba de folosința în cei 3 ani anteriori demarării litigiului), inclusiv după ce acestora li s-a adus la cunoștință că încalcă dreptul de proprietate al reclamantei.

De asemenea, statuările instanței în sensul că sunt lipsite de relevanță notificările reclamantei transmise în februarie 2014 și octombrie 2015 încalcă, în opinia recurentei, dispozițiile art. 14 alin. (2) din C. civ., potrivit cărora buna-credință se prezumă până la proba contrară, în speță, proba contrară fiind făcută prin comunicările scrise, ce se regăsesc la dosarul cauzei și care nu au fost contestate.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că motivarea deciziei atacate este contradictorie, întrucât instanța de apel a reținut că, buna-credință a pârâtelor societăți comerciale, s-a menținut până la data introducerii cererii de chemare în judecată, pentru ca ulterior să precizeze că folosința ilicită a imobilelor s-a produs de la momentul soluționării cauzei în primă instanță, deși cele două repere temporale, introducerea acțiunii (04.12.2015) și pronunțarea soluției în primă instanță (08.11.2018), sunt semnificativ distanțate.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 15 iulie 2020, completul de filtru a respins excepția nulității recursului declarat de recurenta-reclamantă, invocată de recurentul-pârât, a admis în principiu recursurile declarate de reclamanta A. S.A. și de pârâtul Municipiul Turda împotriva deciziei civile nr. 165/A din data de 11 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă și a stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 21 octombrie 2020.

Prin aceeași încheiere s-a statuat că, criticile formulate de recurentul pârât Municipiul Turda se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

La data de 24.12.2019, S.C. A. S.A., a solicitat prin întâmpinare, respingerea recursului declarat de recurentul pârât Municipiul Turda.

În motivare, recurenta reclamantă a arătat, în esență, că, în speță, nu este aplicabilă forma modificată a art. 183 din C. proc. civ., întreaga argumentație a recurentului pârât ignorând Decizia nr. 34/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În ceea ce privește critica vizând nerespectarea prevederilor art. 60 din C. proc. civ., recurenta a susținut că situația pârâtilor chemați în judecată nu este identică, pentru ca recurentul pârât să se poată prevala de soluția dispusă în apel în privința pretențiilor formulate de aceasta împotriva pârâtelor societăți comerciale.

Faptul că reclamanta s-a prevalat de același tilu de proprietate în raport cu toți pârâții chemați în judecată, este relevant din perspectiva soluției date asupra acțiunii în revendicare, iar nu și asupra cererii de despăgubiri; în acest caz, fapta și vinovăția, ca și condiții ale antrenării răspunderii civile delictuale se analizează distinct, în persoana fiecărui pârât.

Astfel, spre deosebire de pârâtele societăți comerciale, care au acționat din poziția de concesionar, respectiv de comodatar, cărora terenul le-a fost pus la dispoziție de către Municipiul Turda, acesta din urmă a acționat dintr-o poziție de pretins proprietar, fiind cel care a identificat terenul concesionat, l-a pus la dispoziția S.C. B., iar apoi a emis, autorizații de construire și dovada de luare în folosință a construcțiilor, fără să clarifice situația juridică a terenului în litigiu.

A mai precizat reclamanta că, soluția de respingere a cererii în despăgubire îndreptată împotriva pârâtelor societăți comerciale a fost întemeiată pe buna credință a acestora, or, aceată cauză personală care a condus la exonerarea pârâtelor menționate de răspundere nu poate fi extinsă și la recurentul pârât.

La 29 ianuarie 2020, intimatele S.C. B. și S.C. C. S.R.L. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului declarat de S.C. A. S.A., ca nefondat.

În motivare, acestea au susținut, în esență, că, argumentele recurentei sunt circumscrise condiției prejudiciului, aceasta încercând să acrediteze ideea că, deși ar fi fost îndeplinite celelalte condiții ale răspunderii civile delictuale, instanța de apel nu a dat eficiență art. 1381 C. civ., în sensul că dreptul la reparare al recurentei s-a născut la momentul cauzării prejudiciului.

În opinia intimatelor, pentru a se naște un drept la reparare, era necesar a fi îndeplinite toate condițiile răspunderii civile delictuale: fapta ilicită, vinovăția și raportul de cauzalitate.

Se mai arată că argumentul recurentei vizând relevanța notificărilor transmise de către S.C. A. S.A., nu poate fi validat, raportat la înscrisurile în baza cărora intimatele foloseau imobilele și care se bucurau de prezumția de legalitate,.

Astfel, S.C. B. figura în calitate de proprietar tabular în cartea funciară, autorizațiile de construire în baza cărora a edificat construcțiile nu au fost niciodată contestate în instanță, iar contractele de concesiune în baza cărora această intimată avea dreptul de folosință asupra terenului produceau depline efecte juridice.

Intimata S.C. B. S.R.L. precizează că a încheiat cu Consiliul Local Turda contractul de concesiune nr. x/01.05.2002 privind o suprafață de teren de 200 mp, obiectul contractului fiind construirea unui spațiu comercial-salon auto și prestări servicii, urmare a unei licitații organizate de Municipiul Turda în baza HCL198/2001 privind aprobarea PUG-ului, a planului de situație și a caietului de sarcini și a a HCL 14/2002 privind aprobarea studiului de oportunitate.

Ulterior, a încheiat contractul de concesiune x/2006 privind o altă suprafață de 60 mp, alăturată primeia, în vederea extinderii construcțiilor deja edificate.

Având concesionată o suprafață totală de 260 mp, identificată de UAT Turda conform planurilor de situație vizate atât de Primăria Turda, cât și de OCPI -Biroul Turda, a edificat, cu autorizație de construire și în deplină legalitate construcțiile în litigiu, înscrise, după parcurgerea tuturor demersurilor legale în CF. x Turda, nr. cadastral x (sub B4), terenul fiind înscris în favoarea "Comunei Urbană Reședința Turda", respectiv Municipiul Turda.

Din această stare de fapt rezultă fără putință de tăgadă că S.C. B. a fost încredințată că UAT Turda este proprietara terenului ce formează obiectul litigiului, iar această credință nu se baza pe o simplă speranță, ci pe acte juridice și administrative necontestate, ce se bucură de prezumția de legalitate.

Susțin intimatele că nu au nicio relevanță în analizarea bunei-credințe a acestora notificările transmise de reclamanta intimată la mai bine de 10 ani de la concesionarea terenului, în condițiile în care actele administrative în baza cărora au folosit terenul și au construit imobilele nu au fost contestate niciodată (deși legea contenciosului administrativ acordă această posibilitate terților).

Atât timp cât dreptul de proprietate era înscris în cartea funciară, terenul era dat în concesiune de către o autoritate publică, intimatele susțin că au apreciat cu bună credință că sunt îndritute să folosească imobilele în continuare.

De asemenea, în referire la critica întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimatele au arătat că pretinsele motive contradictorii se referă la analiza de către instanță a condiției vinovăției; or din ambele paragrafe citate de către recurentă rezultă fără echivoc că instanța a reținut buna-credință a intimatelor, argumentația fiind bine structurată, coerentă, considerentele hotărârii fiind în concordanță cu dispozitivul.

La 31 ianuarie 2020, recurentul-pârât Municipiul Turda a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de A. S.A., ca nefondat.

În motivare, recurentul a susținut în esență, că a acționat cu bună credință în efectuarea tuturor demersurilor pentru ca recurenta-reclamanta să folosească terenul dținut de aceasta, astfel că, pretențiile recurentei-reclamante sunt nejustificate întrucat aceasta încearcă ascunderea propriei culpe și a stării de pasivitate care a persistat mai mulți ani.

În opinia recurentului pârât, nu se poate reține incidența, în speță, a prevederilor art. 1357 din C. civ., atâta vreme cât nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile pentru fapta poprie. Se susține în acest sens, că toate actele (hotărâri de consiliu, procedura licitație, contracte de concesiune) au fost publice, la emiterea acestora s-au respectat toate regulile de publicitate, s-au emis autorizații de construire, precizând că niciunul dintre actele administrative emise nu a fost atacat în instanță, iar UAT Turda este proprietar tabular, terenul figurând înscris în Cartea Funciara, și fiind inclus în domeniul privat al municipiului Turda.

La 24 februarie 2020, recurenta S.C. A. S.A. a depus răspuns la întâmpinarea depusă de intimatul Municipiul Turda, solicitând respingerea apărărilor invocate de acesta, ca neîntemeiate.

La 24 februarie 2020, recurentul Muncipiul Turda a depus răspuns la întâmpinarea depusă de intimatele S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L., solicitând respingerea recursului declarat de S.C. A. S.A., ca nefondat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În ceea ce privește recursul declarat de recurentul-pârât:

Critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., vizând modalitatea de soluționare a excepției tardivității apelului prin decizia civilă recurată este nefondată.

În acest sens, Înalta Curte constată că nu constituie obiect de critică în recurs nici data reținută de către instanța de apel ca fiind momentul de început al termenului de exercitare a căii de atac a apelului - data de 22 martie 2019 - și nici faptul că cererea de apel a fost transmisă de către acest pârât, primei instanțe, prin e-mail, la data de 22 aprilie 2019, însă după închiderea programului de lucru al instanței, stabilit potrivit potrivit art. 89 alin. (1) din Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, fiind înregistrată cu dată certă, în conformitate cu prevederile art. 199 din C. proc. civ., la data de 23 aprilie 2019, ulterior împlinirii termenului de declarare a apelului.

Raportat la circumstanțele factuale ale cauzei anterior reliefate, câtă vreme transmiterea cererii de apel s-a făcut în ultima zi a termenului de decădere, după ora închiderii programului de lucru al primei instanțe, așadar cu nerespectarea dispozițiilor art. 182 alin. (2) și art. 183 C. proc. civ., astfel cum acestea au fost interpretate prin Decizia nr. 34/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, este corectă statuarea instanței de apel în privința excepției tardivității apelului declarat de apelantul pârât Municipiul Turda.

Astfel, prin decizia menționată s-a constatat că:

"fiind o derogare de la regula înscrisă în art. 182 alin. (2) din C. proc. civ., numai actul de procedură depus prin scrisoare recomandată la oficiul poștal sau depus la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu specializat de comunicare, cu condiția de a fi depus până la ora 24:00 a ultimei zile a termenului prevăzut de lege este prezumat de lege ca socotit a fi făcut în termen, nu și cazul comunicării prin fax sau e-mail, care, nefiind în mod expres menționat în cuprinsul art. 183, nu poate fi extins pe cale de interpretare. Toate actele depuse prin fax sau e-mail după ora încheierii programului de lucru al instanței sunt înregistrate a doua zi, fiind considerate depuse la data înregistrării, în conformitate cu prevederile art. 199 din C. proc. civ..Așadar, în situațiile supuse analizei, ceea ce produce consecințe juridice cu privire la depunerea în termen a unui act de procedură este data înregistrării înscrisului la instanță, care trebuie efectuată în interiorul termenului procedural, iar nu data trimiterii actului prin poșta electronică sau prin fax, chiar și după închiderea activității instanței".

De asemenea, este de observat că această decizie produce efecte juridice, în speță, în acest sens fiind relevante prevederile art. 24-27 din Codul de procedură.

Astfel, în prezenta pricină, cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul primei instanțe la data de 04 decembrie 2015, așadar anterior momentului la care au fost modificate prevederile art. 183 alin. (1) și (3) din C. proc. civ., prin Legea nr. 310/2018 (care a intrat în vigoare la data de 20 decembrie 2018). Or, așa cum s-a statuat și prin Decizia nr. 45/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept:

"întrucât normele interpretate prin această decizie (Decizia nr. 34/2017, anterior menționată) sunt norme de procedură civilă, aplicarea în timp a acestora trebuie raportată la dispozițiile art. 24-27 din C. proc. civ., cu caracter general, în sensul că procedurilor judiciare (lites pendentes) le este incidentă legea în vigoare la momentul declanșării lor, iar hotărârile judecătorești rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul. În consecință, cad sub incidența efectelor obligatorii ale acestei decizii doar litigiile declanșate anterior modificării aduse C. proc. civ. prin Legea nr. 310/2018".

În raport de interpretarea obligatorie a prevederilor art. 182 alin. (2) și art. 183 C. proc. civ., în forma anterioară modificării aduse acestui act normativ prin Legea nr. 310/2018, realizată prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 34/2017, sus menționată, în cazul actelor de procedură depuse prin e-mail, cum este și cazul cererii de apel formulate de recurentul pârât, trimiterea actelor de procedură prin fax sau poștă electronică a fost asimilată depunerii personale la instanță și nu trimiterii efectuate prin oficiul poștal, serviciul de curierat sau prin alt serviciu specializat de comunicare.

În acest caz, deși termenele se socotesc pe zile întregi, totuși, în ziua în care se împlinește termenul, partea interesată are obligația să depună actul la instanță până la închiderea programului de lucru al acesteia.

În consecință, prezintă relevanță data înregistrării cererii de apel la instanță, conform procedurii stabilite de art. 199 din C. proc. civ., iar nu data recepționării acesteia de către e-mail-ul instanței, astfel că aserțiunile recurentului care vin să contrazică interpretarea obligatorie a acestor prevederi legale, realizată prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 34/2017, anterior evocată, nu pot fi validate.

Nici critica recurentului în sensul că soluționând excepția de tardivitate a apelului, instanța de apel ar fi ignorat interpretarea dată de doctrina de specialitate prevederilor art. 182 alin. (2) și art. 183 C. proc. civ., respectiv că a fost aplicată o sancțiune mult prea drastică, de natură să prejudicieze interesele sale, nu poate fi primită, prin argumentele prezentate acesta ignorând atât caracterul obligatoriu al deciziilor pronunțate de instanța supremă asupra întrebărilor preliminare, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din C. proc. civ.

De altfel, în susținerea acestei critici, recurentul pârât s-a limitat la a susține că prin admiterea excepției tardivității apelului, i-au fost prejudiciate interesele, fără justifica de o manieră temeinică existența unor împrejurări care să aibă aptitudinea de a exclude culpa sa procesuală, cu atât mai mult cu cât, la data pronunțării deciziei recurate, normele de procedură anterior menționate, a căror incidență s-a constatat în cauză, făcuseră deja obiect al interpretării prin intermediul mecanismului unificator al hotărârii prealabile, astfel că, disputele doctrinare anterioare în privința interpretării lor, nu mai puteau justifica o ipoteză de imprevizibilitate a jurisprudenței instanțelor în aplicarea acestora și nici vreo incertitudine în ceea ce privește natura sau consecințele sancțiunii aplicabile în cazul în care partea interesată optează pentru depunerea unui act de procedură, care potrivit legii, trebuie depus la instanță, înăuntrul unui termen care se socotește pe zile (cum este cazul cererii de apel) prin intermediul e-mail-ulului, dar realizează transmiterea acestuia în afara programului de lucru al instanțelor.

În același sens, prin decizia nr. 605/2016 pronunțată de Curtea Constituțională, obligatorie, potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992 a fost analizată deja compatibilitatea art. 182 și art. 183 din C. proc. civ. cu prevederile art. 21 din Constituție și art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale privind dreptul la un proces echitabil.

În ceea ce privește critica vizând încălcarea, prin decizia recurată a dispozițiilor art. 60 C. proc. civ.

Preliminar, desi în susținerea acestei critici, recurentul a invocat incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că argumentele subsumate acestui motiv de recurs tind la a demonstra o ipoteză de aplicare eronată a unor norme de procedură, iar nu de drept material, astfel că vor fi analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ.

Recurentul-pârât pretinde, în esență, că instanța de apel a ignorat coparticiparea procesuală pasivă pentru care a optat reclamanta și, în mod eronat, a apreciat că apelul declarat de către pârâții S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L. profită doar acestora, iar nu și Municipiului Turda, întrucât reclamanta nu s-a prevalat de titluri diferite în raport cu fiecare dintre pârâții chemați în judecată, respectiv S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.R.L. și Municipiul Turda și nu a demonstrat că prin înlăturarea culpei apelantei S.C. A. S.A., culpa Municipiului Turda a continuat să existe.

Prevederile art. 60 alin. (1) din C. proc. civ., consacră principiul independenței procesuale în cazul coparticipării facultative, în sensul că actele de procedură, apărările și concluziile fiecărui reclamant sau pârât produc efecte exclusiv în favoarea sau în detrimentul acestuia, nu și a celorlalți coparticipanți.

Prin excepție, de la principiul independenței procesuale, alin. (2) al acestei norme legale, stabilește că efectele pozitive ale actelor de procedură îndeplinite de unii dintre ei se răsfrâng și asupra celorlalți coparticipanți, cauzele rezidând fie în natura raportului juridic substanțial dedus judecății, fie într-o dispoziție expresă a legii.

În temeiul acestei norme speciale și derogatorii, fie în considerarea naturii raportului juridic substanțial dedus judecății, fie în temeiul unei dispoziții exprese a legii, exercitarea căii de atac a apelului de către unul dintre coparticipanții la proces va folosi și celorlalți, în sensul că efectele admiterii apelului vor produce efecte și în privința părților care nu au declarat apel sau al căror apel a fost respins fără a fi soluționat în fond.

În speță, deși este real că în cadrul acțiunii în revendicare reclamanta nu s-a prevalat de titluri diferite în raport cu fiecare dintre pârâții chemați în judecată, argumentele recurentului ignoră nepermis modalitatea în care au fost stabilite limitele judecății în fața primei instanțe, respectiv, în apel și natura raportului juridic litigios dedus judecății.

În acest sens, trebuie observat că cererea de chemare în judecată a avut mai multe capete de cerere, respectiv: 1)obligarea pârâților Municipiul Turda și B. S.R.L la predarea și lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului teren situat în loc. Turda, str. x f.n.Jud. Cluj, înscris în Cartea Funciară nr. x Turda și a tuturor imobilelor construcție edificate asupra terenului înscris în CF nr. x Turda; 2) obligarea pârâtei C. S.R.L să elibereze și să predea libere terenul și construcțiile edificate asupra terenului înscris în CF nr. x Turda; 3) obligarea pârâților în solidar la plata sumei de 183.535 RON cu titlu de daune - interese, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilelor teren și construcții în perioada 4 decembrie 2012-4 decembrie 2015; 4) radierea din CF nr. x Turda a construcției "salon și spălătorie auto compusă din show-room, spălătorie auto, vestiar și grup sanitar" cu nr. cadastral x - CI, înscrisă în CF nr. x Turda sub Al. l, în suprafață măsurată de 130 mp, având destinația de "construcții industriale și edilitare" și înscrierea în favoarea A. S.A. a dreptului de proprietate asupra construcției "salon și spălătorie auto compusă din show-room, spălătorie auto, vestiar și grup sanitar" descrisă mai sus, edificată pe terenul înscris în CF nr. x Turda, în rang de dobânditor originar, în temeiul accesiunii imobiliare artificiale; 5) obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Din lecturarea cererii de chemare în judecată, rezultă, de asemenea, fără dubiu, că în justificarea acțiunii în pretenții pentru lipsa de folosință a terenului revendicate prin cererea principală și a construcțiilor edificate pe acest teren, reclamanta a pretins angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților pentru prejudiciul reprezentat de lipsirea sa de folosința a imobilului menționat imputând fiecăruia dintre aceștia săvârșirea unor fapte ilicite distincte.

De asemenea, apelul declarat de pârâții S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L. nu a vizat modalitatea în care prima instanță a soluționat acțiunea în revendicare și cererea de rectificare a cărții funciare, ci aceste pârâte au solicitat schimbarea, în parte, a sentinței civile apelate în sensul respingerii cererii având ca obiect obligarea lor la plata daunelor interese întemeiate pe răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie.

Deopotrivă, se impune a se observa că deși recurentul pretinde că dreptul litigios opus acestuia în justificarea acțiunii în despăgubire are aceeași cauză juridică cu cel opus celorlalți pârâți, noțiunea de cauză a cererii de chemare în judecată vizează fundamentul calificat juridic al cererii (act sau fapt juridic ori material pe care se sprijină dreptul a cărui valorificare se urmărește prin intermediul acțiunii, împreună cu împrejurările de fapt care au generat promovarea acțiunii).

Or, raportat la circumstanțele factuale ale cauzei, chiar dacă opozabilitatea statuărilor primei instanțe în privința deținerii în patrimoniu a dreptului de proprietate asupra bunului revendicat de către reclamantă și asupra preferabilității titlului acesteia reprezintă o chestiune litigioasă care se manifestă cu valoare obligatorie, în egală măsură, față de toți pârâții, ca părți ale raportului juridic litigios, în ceea ce privește cererea de despăgubire, efectele judecății nu se puteau răsfrânge față de toți pârâții ca efect al modalității în care reclamanta a stabilit prin cererea introductivă cadrul procedual subiectiv, așa cum pretinde recurentul, ci numai în ipoteza în care acesta ar fi demonstat existența unui raport juridic substanțial de solidaritate sau indivizibilitate cu ceilalți pârâți sau ar fi identificat o dispoziție legală care să dispună în acest sens.

Înalta Curte reține că răspunderea civilă delictuală a celui care a cauzat prejudiciul poate fi angajată doar în ipoteza în care fapta ilicită aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs este imputabilă autorului ei, condiții care trebuie verificate în persoana fiecărui pretins autor al faptei prejudiciabile, numai în atare ipoteză devenind incidente prevederile art. 1382 din C. civ. care instituie solidaritatea pasivă a persoanelor care au provocat în comun, prin fapta lor ilicită un prejudiciu, această regulă constituind o veritabilă garanție pentru realizarea creanței împotriva riscului insolvabilității debitorilor obligației de despăgubire.

Cum, în speță, verificarea temeiniciei și legalității sentinței apelate în privința pretențiilor reclamantei îndreptate împotriva apelanților S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L. a presupus, așa cum corect arată chiar recurentul, verificarea existenței culpei proprii a fiecăruia dintre pârâții chemați în judecată în raport cu faptele distincte imputate acestora, în mod judicios instanța de apel a făcut în cauză aplicarea art. 60 alin. (1) din C. proc. civ., aprecierea în sensul neîndeplinirii condițiilor necesare pentru declanșarea răspunderii civile delictuale a apelantelor pârâte sus menționate neputând produce consecințe în privința vinovăției recurentului care nu a declarat apel în termenul prescris de lege.

Pentru toate aceste considerente, critica recurentului pârât cu acest obiect este nefondată, urmând a fi respinsă.

În ceea ce privește recursul incident declarat de recurenta-reclamantă:

Invocând incidența, în speță, a motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că decizia recurată este pronunțată cu interpretarea greșită și încălcarea dispozițiilor art. 14 alin. (2), art. 16, art. 1523 alin. (2) lit. e) și art. 1381 din C. civ., invocând faptul că instanța de apel s-a raportat, în mod eronat, la momentul edificării construcțiilor de către B. S.R.L. când a analizat condiția vinovăției și a reținut buna-credință a societății, pe care a extrapolat-o până la momentul pronunțării hotărârii primei instanțe respectiv a reținut că buna-credință a încetat prin introducerea cererii de chemare în judecată, refuzând să recunoască, același efect notificărilor prealabile transmise de reclamantă.

Critica este nefondată.

Înalta Curte reține, cu titlu teoretic, că dispozițiile din C. civ. aplicabil la data formulării prezentei acțiuni reglementează, în concordanță cu normele constituționale, conceptul exercitării drepturilor și obligațiilor cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri (art. 14 alin. (1) din C. civ.).

În speță, recurenta-reclamantă a acționat în acest proces din postura proprietarului al cărui drept suferă o încălcare a atributului folosinței terenului și construcțiilor edificate pe acesta (usus și fructus), încălcare pe care a reclamat-o începând cu data de 04.12.2012, odată cu formularea acțiunii în revendicare (04.12.2015).

Astfel, formulând acțiunea în revendicare împotriva pârâților, reclamanta a pretins și dezdăunarea sa pentru prejudiciul ce i-a fost creat prin privarea sa de exercițiul concret al folosinței terenului revendicat și construcțiilor edificate de pârâta S.C. B. S.R.L. pe acesta, susținând că este împiedicată să exercite atributele esențiale ale dreptului său de proprietate asupra imobilului în litigiu, prin faptele imputate pârâților.

Capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâților la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință a terenului revendicat și a construcțiilor edificate pe acesta a fost întemeiat pe răspunderea civilă delictuală.

Ca urmare, premisa de analiză a pretențiilor reclamantei ce vizează plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului în litigiu, reclama, în speță, verificarea întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale reglementate de dispozițiile art. 1349 și art. 1357 din C. civ., plecând de la caracterul absolut și inviolabil al dreptului de proprietate.

Învestită cu analiza apelului pârâtelor S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L., instanța de apel a reținut că, până la promovarea cererii de chemare în judecată, atât reclamanta, cât și pârâții, dețineau titluri de proprietate asupra imobilelor în litigiu, drepturile lor fiind înscrise în cărți funciare distincte.

Astfel, la data dobândirii dreptului de concesiune de către pârâta S.C. B. S.R.L, terenul în litigiu era înscris în cartea funciară în proprietatea unității administrativ teritoriale, Municipiul Turda.

Pârâta apelantă S.C. B. S.R.L. deținea la data formulării cererii de chemare în judecată un drept de concesiune asupra terenului revendicat de reclamantă pe o perioadă de 49 de ani, drept dobândit în baza unor acte administrative care nu au fost contestate anterior sesizării primei instanțe, respectiv un drept de proprietate asupra construcțiilor edificate pe terenul revendicat dobândit prin construire, drept înscris în cartea funciară.

De asemenea, s-a constatat că această situație de fapt s-a menținut până la data soluționării litigiului de față, în prima fază procesuală, expertizele administrate în cauză concluzionând că a existat o identificare greșită în regim de carte funciară a terenului revendicat, în sensul că același imobil apărea înscris în două cărți funciare distincte, având numere topografice distincte.

În privința pârâtei S.C. C. S.R.L. s-a reținut că aceasta era comodatara unei părți din construcție.

În considerarea situației de fapt pe care se grefează controlul de legalitate ce poate fi exercitat în recurs, Înalta Curte constată, contrar argumentelor expuse de recurenta reclamantă, că deducția juridică conform căreia buna-credință a apelantelor pârâte a încetat la momentul formulării cererii de chemare în judecată rezultă din interpretarea coroborată a dispozițiilor legale incidente în materia răspunderii civile delictuale cu cele ale art. 14 și art. 948 alin. (1), (2) și (4) C. civ.

Astfel, în speță, la data comunicării notificărilor de către recurentă, apelanta pârâtă S.C. B. S.R.L. figura înscrisă în cartea funciară ca proprietar tabular asupra construcțiilor și deținea un drept de folosință asupra terenului în temeiul unor contracte de concesiune încheiate cu pârâtul Municipiul Turda (în calitate de proprietar tabular) care se bucurau de prezumția de valabilitate, iar potrivit situației de fapt stabilite în apel, înscrierile în cartea funciară de care s-au prevalat părțile evidențiau drepturi asupra unor imobile diferite, situația juridică a imobilului în litigiu (teren și construcții), inclusiv discordanțele între cuprinsul cărții funciare, așa numita stare tabulară și situația juridică reală, adică, realitatea extratabulară a acestuia, fiind clarificată doar în urma administrării unor probatorii complexe.

Așadar, numai în urma soluționării cererii în revendicare în prima instanță s-a procedat la o comparare a titlurilor exhibate de părțile litigante, pentru a se stabili care este mai bine caracterizat și s-a dat prioritate titlului reclamantei asupra terenului, consolidându-se calitatea de proprietar a acesteia, respectiv, s-a constatat dobândirea de către reclamantă, prin accesiunea imobiliară, a dreptului de proprietate asupra construcțiilor.

Înalta Curte reține că buna-credință constă în reprezentarea subiectivă eronată a posesorului care crede că nu există nicio cauză de nevalabilitate a titlului său care ar putea fi invocată de o altă persoană, deși, în realitate, condiția referitoare la calitatea de proprietar a acestuia sau a transmițătorului nu este satisfăcută, respectiv că atitudinea subiectivă a autorului faptei pretinse ilicite, trebuie verificată la data săvârșirii faptei.

Or, în considerarea circumstanțelor factuale ale cauzei, contestarea dreptului de proprietate exhibat de reclamantă, de către pârâtele notificate, anterior sesizării instanței cu soluționarea acțiunii în revendicare, nu poate avea natura juridică a unei fapte ilicite, săvârșită cu vinovăție, astfel că în mod corect s-a apreciat că nu se poate reține ca fiind îndeplinită această condiție premisă pentru antrenarea răspunderii civile în sarcina pârâtelor apelante.

Este așadar corectă aprecierea instanței de apel în sensul că nu există niciun temei legal care să justifice acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului revendicat, pe perioada anterioară formulării cererii de chemare în judecată, întrucât folosința apelantelor pârâte asupra terenului revendicat și a construcțiilor edificate pe acest teren, nu s-a realizat în lipsa unui titlu valabil, iar convingerea pârâtelor referitoare la justețea și valabilitatea titlului lor nu fost lipsită de fundament, demersul judiciar al reclamantei având rolul de a statua definitiv asupra titularului dreptului de proprietate asupra bunului litigios și situației tabulare a imobilului revendicat.

Raportat la aceste elemente factuale particulare, concluzia instanței de apel în sensul că folosința exercitată de pârâtele apelante anterior sesizării primei instanțe cu analiza petitului de revendicare nu poate fi considerată ca fiind realizată cu rea credință, nu relevă o aplicare greșită a normelor legale incidente anterior evocate, condiția vinovăției neputând fi apreciată ca fiind îndeplinită decât în momentul în care posesorul de bună-credință cunoaște cauzele de ineficacitate ale titlului său.

Tot astfel, distincția făcută de către instanța de apel între atitudinea apelantelor pârâte la momentul sesizării primei instanțe și, respectiv, atitudinea acestora la momentul edificării construcțiilor a fost determinată și explicată corect de instanța de apel, în raport de probele administrate în cauză și de întinderea și natura pretențiilor formulate de reclamantă, notificările emise de către reclamantă fiind comunicate apelantelor ulterior edificării construcțiilor.

Nici argumentele recurentei care se circumscriu aspectelor ce vizează momentul nașterii dreptului la repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale, nu demonstrează aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile (art. 1357, art. 16, art. 1381 și art. 1523 alin. (2) lit. e) din C. civ.), pentru a atrage incidența motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În acest sens, se constată că recurenta susține că instanța de apel ar fi ignorat faptul că apelantele pârâte au produs prejudiciul pretins prin ocuparea și folosirea imobilului în litigiu cu mult timp anterior demarării litigiului, respectiv că nu era necesară punerea acestora în întârziere.

Or, de vreme ce folosința exercitată de către apelantele pârâte asupra imobilului, anterior formulării acțiunii în revendicare, nu s-a realizat în lipsa unui titlu ci, conform drepturilor dobândite în temeiul unor acte juridice înscrise în cartea funciară (acte juridice și înscrieri a căror valabilitate nu fusese contestată nici conform procedurii stabilite de normele speciale aplicabile în materia actelor administrative respectiv a drepturilor înscrise în cartea funciară și nici pe calea dreptului comun), în mod eronat pretinde recurenta reclamantă că pârâtele apelante au cunoscut viciile titlului lor anterior momentului la care acestea au fost deduse judecății.

Astfel, răspunderea civilă delictuală nu poate fi angajată în cauză și pentru perioada anterioră sesizării primei instanțe, atât timp cât disputa litigioasă în cadrul acțiunii în revendicare pendinte s-a purtat asupra determinării titularului dreptului de proprietate.

Este real că raportat la temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, și la specificul răspunderii civile delictuale (spre deosebire de răspunderea contractuală) punerea prealabilă în întârziere nu este necesară, în acest caz, debitorul fiind de drept în întârziere, fără a fi necesară efectuarea vreunei formalități speciale în acest scop (dies interpellat pro homine).

Trebuie observat însă, că, în cauză, considerentele decizorii ale instanței de apel care au justificat soluția criticată în recurs, au avut ca reper buna credință a pârâților în exercitarea folosinței asupra terenului revendicat în perioada 04.12.2012 - 04.12.2015, așadar neîndeplinirea cerinței vinovăției, condiție distinctă de cele vizând săvârșirea faptei ilicite și înregistrarea prejudiciului de către cel vătămat la care face trimitere recurenta prin aceste ultime argumente.

Altfel spus, nu a existat o confuzie a instanței de apel între dreptul dedus judecății (ius utendi) și mijloacele de protecție a acestuia în sensul că s-ar fi condiționat recunoașterea dreptului de despăgubire de faptul inițierii unui anume demers pentru protecția acestuia (formularea unei cereri de chemare în judecată, iar nu a unei notificări), ci s-a statuat că deși atributul folosinței bunului aparține titularului dreptului de proprietate în virtutea calității sale de proprietar, astfel că, deși proprietarul unui bun, lipsit în mod nelegitim de folosința acestuia are, neîndoielnic, posibilitatea de a-și proteja dreptul pe calea acțiunii în despăgubiri pentru lipsa de folosință, angajarea răspunderii civile delictuale a apelantelor pârâte nu poate fi declanșată în absența culpei acestora.

Este, de asemenea, nefondată critica întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În acest sens, Înalta Curte reține că motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., se grefează pe ceea ce trebuie să cuprindă considerentele unei hotărâri judecătorești, respectiv prezentarea faptelor reținute ca rezultat al evaluării probatoriilor administrate și, respectiv, a dispozițiilor legale aplicabile raportului juridic litigios care fundamentează soluția, în situația particulară a apelului, fiind esențial ca în cuprinsul acestor considerente să se regăsească un răspuns la motivele de apel formulate, respectiv să fie prezentate argumentele care au justificat înlăturarea susținerilor sau apărăr