ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2131/2019

Ședința publică din data de 19 noiembrie 2019

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Cluj, secția Civilă la 1 octombrie 2015, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., să se constate nulitatea absolută a actului autentic de vânzare suplinit prin sentința civilă nr. 856 din 7 iulie 2008, pronunțată de Judecătoria Dej în dosarul nr. x/2008 încheiat între reclamanta A., în calitate de vânzătoare și pârâta S.C. B. S.R.L., în calitate de cumpărătoare, cu privire la imobilul având numărul topografic x înscris în CF x Dej - constând în stație de asistență tehnică cu suprafața construită de 600 mp, compusă din ateliere în suprafața de 258,95 mp camere, holuri în suprafață de 301,34 mp, magazii boxe, în suprafață de 39,71 mp și teren în suprafață de 2856 mp, imobil situat în Dej, str. x (nr. 28 în antecontractul de vânzare), jud. Cluj, pentru cauză ilicită, lipsa consimțământului valabil exprimat al vânzătorului, fraudă la lege și neplata prețului.

Totodată, s-a solicitat să se constate desființat de drept antecontractul de vânzare nr. 296 din 18 februarie 2008 cu privire la acest imobil, pentru neplata prețului, respectiv să se dispună radierea din CF a dreptului de proprietate al pârâtei cu privire la acest imobil și să se dispună înscrierea în CF x Dej a dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului cu numărul topografic x, constând din stație de asistență tehnică cu suprafața construită de 600 mp, compusă din ateliere în suprafața de 258,95 mp, camere, holuri în suprafață de 301,34 mp, magazii boxe, în suprafață de 39,71 mp și teren în suprafață de 2856 mp, situat în Dej, str. x (nr. 28 din antecontractul de vânzare), jud. Cluj, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 948 vechiul C. civ. raportat la art. 6 noul C. civ., art. 51 din Legea nr. 7/1996.

Prin cererea formulată la 7 aprilie 2016, reclamanta a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâtă a d-nei C., respectiv să se ia act și să se dispună anularea contractului de vânzare nr. 1115 din 14 august 2013 emis de notarul public D., având în vedere caracterul subsecvent și dependent față de actul autentic suplinit de sentința civilă nr. 856 din 7 iulie 2008, pronunțată de Judecătoria Dej în dosarul nr. x/2008, obligarea pârâtei C. la predarea imobilului constând în stație de asistență tehnică cu suprafața construită de 600 mp, compusă din ateliere în suprafață de 258,95 mp, camere, holuri în suprafață de 301,34 mp, magazii boxe, în suprafață de 39,71 mp, și teren în suprafață de 2856 mp, imobil situat în Dej, str. x și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 201/2016 din 8 aprilie 2016, Tribunalul Cluj, secția civilă a declinat competența soluționării cererii în favoarea Tribunalului Specializat Cluj, în raport cu art. 228 din Legea nr. 71/2011 și obiectul litigiului - constatarea nulității unui act autentic de vânzare încheiat între două societăți comerciale.

Prin sentința civilă nr. 417/2017 din 6 martie 2017, pronunțată de Tribunalului Specializat Cluj în dosarul nr. x/2015, s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., extinsă față de pârâta C., având ca obiect constatarea nulității absolute a actului autentic de vânzare suplinit de sentința civilă nr. 856 din 7 iulie 2008, pronunțată de Judecătoria Dej în dosarul nr. x/2008 încheiat între reclamantul A., în calitate de vânzător și pârâta S.C. B. S.R.L., în calitate de cumpărătoare, având ca obiect imobilul cu nr. topografic x, constând în stație de asistență tehnică cu suprafața construită de 600 mp, compusă din ateliere în suprafață de 258,95 mp, camere, holuri în suprafață de 301,34 mp, magazii, boxe în suprafața de 39,71 mp. și teren în suprafață de 2856 mp, situat în Dej, str. x (nr. 28 în antecontract), jud. Cluj, pentru cauză ilicită, lipsa consimțământului valabil exprimat al vânzătorului, fraudă la lege și neplata prețului, constatarea ca desființat de drept a antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x din 18 februarie 2008 pentru neplata prețului, radierea din CF a dreptului de proprietate al pârâtei cu privire la acest imobil, înscrierea în CF a dreptului de proprietate al reclamantei asupra acestui imobil, anularea contractului de vânzare autentificat sub nr. x din 14 august 2013 de notarul public D., act subsecvent și dependent de actul autentic de vânzare suplinit de sentința civilă nr. 856 din 7 iulie 2008, pronunțată de Judecătoria Dej în dosarul nr. x/2008 și obligarea pârâtei C. la predarea către reclamantă a imobilului.

Reclamanta A. a fost obligată să plătească pârâtei S.C. B. S.R.L. suma de 7.200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A., care a fost respins prin decizia civilă nr. 379/2018 din 3 iulie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

A fost obligată reclamanta să achite pârâtei S.C. B. S.R.L. suma de 8330 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

La 13 septembrie 2018, reclamanta A. a declarat recurs împotriva acestei decizii, fiind întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii extraordinare de atac, modificarea în tot a deciziei atacate, cu consecința admiterii acțiunii.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a susținut că actul de vânzare suplinit prin sentința civila nr. 856 din 7 iulie 2008 a Judecătoriei Dej a fost încheiat prin frauda la lege, având o cauza ilicită, în lipsa consimțământului valabil exprimat al vânzătorului și fără a se verifica plata prețului.

Recurenta a învederat că o astfel de hotărâre are scopul de a suplini voința părții care s-a opus încheierii actului la care s-a obligat prin antecontract, în condițiile în care toate celelalte clauze din antecontract au fost respectate.

În acest sens, s-a arătat că tocmai partea care nu și-a respectat obligațiile asumate prin antecontract, respectiv nu a achitat diferența de preț de 255.000 euro + TVA, a solicitat pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare, rezultând astfel intenția sa de fraudare a legii, caracterul ilicit al cauzei fiind evident.

Recurenta-reclamantă a precizat că instanța de apel a respins apelul, cu motivarea că reclamanta nu a făcut dovada cauzei ilicite pretinse și a fraudei la lege, reținând, totodată, că neplata prețului la momentul pronunțării sentinței care a suplinit consimțământul nu poate fi reținută ca o proba incontestabilă a existenței fraudei la lege și niciun motiv de nulitate a actului autentic de vânzare suplinit de hotărâre.

Recurenta consideră această motivare ca fiind lipsită de temei legal în condițiile în care singurul element care putea fi suplinit printr-o hotărâre judecătoreasca era consimțământul părții care se opune încheierii actului. Cum consimțământul este un element legat de plata prețului, iar această plată nu s-a făcut la momentul pronunțării hotărârii, reclamanta apreciază că promitentul cumpărător a obținut o hotărâre care suplinește consimțământul reclamantei, fraudând legea. În opinia recurentei, un astfel de contract de vânzare, suplinit de hotărârea judecătorească, nu se poate întemeia decât pe o cauză ilicită.

S-a învederat că, deși prin antecontractul de vânzare pârâta s-a obligat să plătească reclamantei un preț de 275.000 euro + TVA, promitentul cumpărător nu și-a executat această obligație, nu a notificat reclamanta niciodată în vederea încheierii unui contract de vânzare cu privire la bunul promis, ci s-a adresat instanței de judecată pentru pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic de vânzare.

Recurenta a arătat că a făcut dovada caracterului ilicit al cauzei care a determinat pârâta să încheie actul de vânzare suplinit prin sentința civilă nr. 856 din 7 iulie 2018 a Judecătoriei Dej și a răsturnat prezumția instituită prin art. 967 vechiul C. civ.

Prin urmare, s-a subliniat că, în cauză, condițiile esențiale ale actului juridic cerute de lege sub sancțiunea nevalabilității actului, nu sunt îndeplinite, iar menținerea acestuia reprezintă o încălcare a drepturilor civile.

Un alt motiv de recurs invocat de recurentă îl reprezintă calificarea dată de către instanța de apel valorii hotărârii judecătorești care ține loc de act autentic de vânzare, în sensul că aceasta nu poate fi restrânsă la cea a unui simplu contract privat încheiat între părți.

În opinia recurentei, aprecierea că o hotărâre care, prin definiție, ține loc de act autentic de vânzare, are autoritate de lucru judecat, este greșită. Sentința preia toate elementele actului de vânzare și rămâne o convenție privată a părților, astfel încât, oricare dintre motivele de nulitate absolută ale contractului de vânzare pot fi opuse și hotărârii care ține loc de act autentic de vânzare.

În accepțiunea reclamantei, în speță, nu se poate suplini printr-o hotărâre judecătoreasca consimțământul la vânzare al promitentului vânzător care nu și-a încasat prețul, la cererea cocontractantului (promitent cumpărător) care, la rândul său, nu și-a executat propria obligație și care, fraudând legea și orice normă morală, solicită acest lucru.

Un alt motiv de recurs invocat de recurentă îl reprezintă obligația stabilită de instanța de apel în sarcina reclamantei de a plăti un onorariu avocațial părții adverse în cuantum de 8.330 RON.

În acest sens, recurenta a învederat că au fost încălcate dispozițiile art. 451 C. proc. civ., în sensul că instanța de apel, deși avea posibilitatea chiar și din oficiu să cenzureze cheltuielile de judecată reprezentând onorariile avocaților, atunci când sunt vădit disproporționate, nu a procedat în acest fel.

Reclamanta a susținut că prestația avocatului s-a redus exclusiv la redactarea unei simple întâmpinări urmată de prezența sa la unicul termen de judecată fixat în calea de atac a apelului. În opinia recurentei, un onorariu de 8.330 RON este vădit disproporționat în raport cu activitatea desfășurată de avocat, motiv pentru care a solicitat instanței de recurs reducerea acestuia.

La 12 noiembrie 2018, intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, susținând că din motivarea cererii nu reies motivele de nelegalitate ale deciziei civile recurate, în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Intimata a învederat că motivele invocate nu se circumscriu niciunuia dintre motivele de casare prevăzute la art. 488 din C. proc. civ., iar mare parte dintre aspectele prezentate în recurs sunt străine de natura litigiului dedus judecății, recurenta invocând o pretinsă nelegalitate a sentinței civile nr. 856/2008. În prezenta cauză nu este analizată o cale de atac împotriva acestei sentințe care a fost pronunțată într-un alt dosar, respectiv în dosarul nr. x/2008 al Judecătoriei Dej.

Cu privire la criticile referitoare la modul de aplicare a dispozițiilor art. 451 din C. proc. civ., intimata-pârâtă a subliniat că acestea nu se încadrează în motivele de casare reglementate la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. dar nici în motivele de ordine publică, astfel ca acest motiv este inadmisibil în recurs.

La 15 ianuarie 2019, recurenta-reclamantă A. a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției și apărărilor invocate de intimata-pârâtă prin întâmpinare.

Recursul a fost timbrat cu 11.473,2 RON taxă judiciară de timbru, conform art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, dovada aflându-se la dosar.

Magistratul-asistent raportor a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, potrivit art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 4 iunie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, s-a dispus comunicarea raportului către părți, cu mențiunea că acestea pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă părțile nu au înțeles să își exercite acest drept.

În cauză, s-a stabilit termen pentru examinarea admisibilității în principiu a recursului la 19 noiembrie 2019.

Înalta Curte a luat în examinare excepția nulității recursului asupra căreia, în conformitate cu prevederile art. 248 C. proc. civ. a reținut următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea acestora, iar în conformitate cu prevederile art. 488 din C. proc. civ. casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol.

Din analiza cererii de recurs depuse de reclamantă, se poate constata că nu se indică expres niciunul dintre motivele de nelegalitate care ar justifica admiterea căii de atac și casarea deciziei atacate. Totodată, conform art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele expuse nu pot fi încadrate între motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Astfel, din interpretarea dispozițiilor legale enunțate, Înalta Curte reține că recurenta, fără a fi ținută de ordinea în care au fost reglementate motivele de casare în art. 488 din C. proc. civ., era obligata să-și configureze criticile de nelegalitate față de decizia pronunțată de instanța de apel în raport cu aceste motive.

Astfel, în etapa procesuală a recursului nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea și evaluarea probelor administrate în cauză, în vederea stabilirii situației de fapt, rămân în atribuția exclusivă a instanțelor de fond, ca instanțe devolutive.

În raport cu aceste considerente, se constată că, deși formal a fost invocat motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile din cererea de recurs vizează aspecte ce țin de netemeinicia hotărârii atacate, iar nu de nelegalitatea acesteia.

În concret, în cauză, deși aparent se invocă critici de nelegalitate referitoare la împrejurări de fapt și probatorii vizând actul de vânzare suplinit prin sentința civilă nr. 856 din 7 iulie 2008 a Judecătoriei Dej, cu privire la care s-a învederat că a fost încheiat prin fraudarea legii, fiind făcută dovada caracterului ilicit al cauzei care a determinat pârâta să încheie actul de vânzare, în realitate recurenta-reclamantă tinde ca instanța de recurs să procedeze la o verificare a modului în care instanța de apel a făcut aprecieri asupra stării de fapt și a probelor sau a evaluat ansamblul probator, ceea ce nu este permis în acest cadru procesual, pentru că recursul este o cale extraordinară de atac, în care nu pot fi deduse și analizate aspecte care vizează netemeinicia hotărârii atacate.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că motivul de recurs referitor la aprecierea dată unui înscris reprezentat de o hotărâre judecătorească, respectiv sentința civilă nr. 856 din 7 iulie 2008 a Judecătoriei Dej, în sensul suplinirii consimțământului la vânzare al promitentului vânzător, vizează, în realitate, interpretarea unei probe, în sensul calificării date de către instanța de apel valorii hotărârii judecătorești care ține loc de act autentic de vânzare, aspect care nu se încadrează în controlul de legalitate, calea de atac a recursului neavând caracter devolutiv care să permită reanalizarea situației de fapt ori reaprecierea probelor sau a modului de administrare a acestora.

Un alt motiv de recurs invocat de recurenta-reclamantă vizează soluția dată de instanța de apel cu privire la cheltuielile de judecată stabilite în sarcina sa în cuantum de 8330 RON reprezentând onorariu avocațial, cu privire la care s-a arătat că este vădit disproporționat în raport cu activitatea desfășurată de avocat. Înalta Curte de Casație și Justiție constată că și această critică antamează aspecte ce țin de aprecierea unor dovezi, care, de asemenea, reprezintă un motiv de netemeinicie ce nu poate fi analizat în această fază procesuală.

Motivele de recurs trebuie să vizeze critica hotărârii recurate, iar nu doar reiterarea susținerilor de la judecata în instanța de prim control judiciar devolutiv. Prin urmare, toate susținerile recurentei prezentate drept motive de recurs care nu conțin critici în sens propriu asupra deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, dar care și-au primit o rezolvare prin hotărârea atacată, nu pot constitui o motivare legală a recursului.

Din analiza motivelor expuse de recurentă nu se pot desprinde greșelile identificate și imputate instanței și nici încadrarea acestora în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

În speță, nu se poate considera că afirmațiile recurentei din cuprinsul cererii de recurs reprezintă o motivare a căii de atac exercitate, în sensul exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ.. Acestea trebuie interpretate în sensul formulării, prin motivele de recurs, a unei argumentații juridice a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu dispozițiile legale menționate, instanța de recurs neputându-se substitui părții, în sensul de a completa deductiv argumentația caii de atac.

Criticile expuse de recurentă nu pot fi încadrate și analizate prin prisma dispozițiilor care conțin o enumerare expresă și limitativă a motivelor de recurs, prin dispoziții speciale, de strictă interpretare, nefiind posibilă o devoluare a fondului, cum se solicită, în realitate, prin modul în care a fost concepută de către recurenta-reclamantă motivarea caii de atac.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sens procedural, respectiv atunci când nu se arată și nu se dezvoltă motivele de nelegalitate. Aceasta este situația în speță, din moment ce susținerile recurentei vizează netemeinicia afirmată a soluției de respingere a cererii de chemare în judecată, deși recursul nu are caracter devolutiv.

Pe lângă faptul că motivele de recurs nu au fost încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., criticile nu pot fi nici încadrate din oficiu în condițiile art. 489 alin. (2) și (3) C. proc. civ. în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., nefiind identificate nici alte motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu.

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii, cu respectarea acesteia.

Față de considerentele precedente, întrucât accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, este incidentă excepția nulității recursului pentru nemotivare, astfel încât în temeiul art. 486 și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va constata nulitatea recursului.

În ceea ce privește solicitarea intimatei-pârte S.C. B. S.R.L. de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată prin întâmpinare, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează să o respingă având în vedere că la dosar nu au fost depuse dovezi în acest sens, potrivit art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 379/2018 din 3 iulie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Respinge cererea formulată de intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 noiembrie 2019.