ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1999/2019

Ședința publică din data de 7 noiembrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată la 26 noiembrie 2015, pe rolul Tribunalului Hunedoara, sub nr. x/2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B. și S.C. C. S.R.L., solicitând, în principal: să se constate caracterul simulat (sub forma mandatului fără reprezentare) al vânzării încheiate conform actului de adjudecare din data de 27.05.2013, emis de BEJ D., dosar nr. x/2012, în favoarea pârâtului B., cu privire la imobilul situat în Hunedoara, str. x, având CF nr. x și nr. cadastrale x (casă, trei camere, curte și grădină), în sensul de a constata că acest act juridic a fost încheiat de pârât, în calitate de mandatar, în nume propriu, dar pe seama reclamantei și în consecință în temeiul art. 2041 alin. (2) teza a II-a din Noul C. civ., să se pronunțe o hotărâre care să țină loc de act de transmitere a dreptului de proprietate, de la pârât în favoarea reclamantei, asupra imobilului mai sus indicat; să se constate nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare - cumpărare și transmitere drept de superficie, autentificat sub nr. x/30.10.2013 de E., F. și G., în privința bunului indicat mai sus, pentru caracterul ilicit al cauzei, potrivit art. 1238 C. civ. să se dispună restabilirea situației anterioare de CF, în sensul radierii înscrierilor efectuate în baza documentelor menționate mai sus, și totodată întabularea în cartea funciară, a dreptului de proprietate, în cotă de 1/1 parte, în favoarea reclamantei asupra imobilului indicat mai sus.

În subsidiar, reclamanta a solicitat să se dispună obligarea pârâtului B. să-i restituie suma de 53.103 euro sau echivalentul în RON al acestei sume la data plății efective reprezentând valoarea de achiziție a imobilului; să se instituie un drept de retenție asupra imobilului în favoarea reclamantei, până la restituirea sumei solicitate.

Prin sentința civilă nr. 2317/2016 din 11 noiembrie 2016 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția I civilă, a fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B. și S.C. C. S.R.L.

Apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 2317/2016 din 11 noiembrie 2016 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția I civilă, a fost respins prin decizia civilă nr. 1052/2017 din 5 iulie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă. Prin aceeași decizie, a fost obligată apelanta să plătească intimaților B. și S.C. C. S.R.L. suma de 1800 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 1052/2017 din 5 iulie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, reclamanta A. a declarat recurs.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta apreciază că soluția pronunțată de instanța de apel este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, iar hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii, fiind păstrate în esență erorile instanței de fond, iar soluția a fost dată fără o cercetare corespunzătoare și fără administrarea unei probațiuni esențiale în cauză.

În contextul motivării chestiunilor legate de mandatul fără reprezentare și simulație, instanța de apel, cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în cauză, a considerat că sunt incidente dispozițiile legale privind mandatul fără reprezentare, câtă vreme acesta nu a îmbrăcat forma scrisă, necesară ad validitatem, cu trimitere la art. 2013 alin. (1) și (2) C. civ.

Recurenta apreciază că s-au aplicat eronat aceste norme, pe de-o parte întrucât art. 2013 alin. (1) permite și mandatul fără reprezentare verbal, iar pe de alta parte, participarea la licitație nu implică încheierea unui act de o anumită formă din partea mandatarului, actul de adjudecare fiind emis de executorul judecătoresc fără a fi necesară semnătura participantului.

Instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material în condițiile în care a reținut că, deși pentru participare la licitație nu este necesar un mandat în forma scrisă, pentru procesul-verbal și actul de adjudecare, este necesară forma scrisă a unui mandat, raportat la principiul simetriei juridice.

Aplicarea greșită a normelor de drept material constă în aceea că, nici procesul-verbal și nici actul de adjudecare, nu sunt acte încheiate de participantul la licitație și nici nu necesită un mandat scris. Ambele acte, reglementate explicit în procedura executării silite imobiliare, sunt acte emise și redactate de executorul judecătoresc.

Instanța a reținut că valabilitatea actului de adjudecare și legalitatea acestuia ar fi fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, aspect eronat, în condițiile în care instanța de fond a reținut puterea de lucru judecat iar nu autoritatea la lucru judecat, aspectele invocate în prezenta cauză nefiind cercetate.

Cu privire la capătul subsidiar privind restituirea sumei, se susține că instanța de apel l-a respins fără motivare și cu afirmații contradictorii, arătând că pentru aceleași considerente cererea este inadmisibilă, fără a fi motivată, neexistând vreun temei de drept al inadmisibilității unui capăt de cerere patrimonial. La pag. 4 alin. (4) din motivarea deciziei, se reține că recurenta ar putea avea cel mult motivele constatării unui drept de creanță, respectiv pretenții ale celui care a remis suma față de cel care a primit-o.

Așadar, pe de-o parte, se reține posibilitatea invocării unui drept de creanță, iar pe de altă parte, se susține că un astfel de capăt de cerere trebuie respins ca inadmisibil, fiind evident vorba despre motive contradictorii ceea ce atrage incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Reținerea, potrivit căreia era necesar un mandat în formă scrisă, este în contradicție chiar cu ceea ce reținuse anterior prima instanță, respectiv faptul că vânzarea la licitație nu presupune un acord de voință între cumpărător și vânzător, nefiind un contract propriu-zis, câtă vreme actul de adjudecare se emite independent de conduita părților sau de o pretinsă înțelegere între aceștia.

Or, actul de adjudecare nu intră în cuprinsul mandatului fără reprezentare, participantul la licitație nu întocmește actul de adjudecare, ci actul este emis de executorul judecătoresc, urmare a participării la licitație. Așadar, nu se poate reține că era necesar un mandat în formă scrisă întrucât acesta ar fi fost dat pentru emiterea actului de adjudecare, mandatul fiind pentru participarea la licitație. Urmare a adjudecării, a câștigării licitației, executorul a întocmit actul de adjudecare.

În ceea ce privește subsidiarul cererii, instanța de fond a respins pretențiile reținând că reclamanta nu a făcut dovada că a remis pârâtului suma de bani ce a fost achitată de acesta în contul adjudecării imobilului, instanța apreciind, în mod greșit, că plata prețului s-a făcut prin virament bancar deși, în realitate, plata prețului s-a făcut prin depuneri în numerar în contul executorului.

Neîntocmirea de înscrisuri este explicată prin relațiile apropiate și, consideră recurenta că, doar în urma administrării probatoriului corespunzător, se putea stabili dacă cele susținute sunt adevărate sau nu.

Referitor la cererea principală, recurenta arată că raportul juridic dintre părți este unul specific instituției juridice a simulației, îmbrăcând forma simulației relative subiective, mai precis a mandatului fără reprezentare, reglementat, la nivel general, de art. 2039-2042 C. civ.

Practic, este ipoteza în care o persoana contractează cu alta-mandatar fără reprezentare al altui subiect de drept, în persoana căruia urmează să se producă efectele contractului translativ de proprietate. În situația mandatului fără reprezentare, părțile acordului simulatoriu sunt mandantul "ocult" (recurenta) și mandatarul (pârâtul), iar, ceea ce nu este cunoscut terților, e tocmai acordul dintre mandatar și mandant.

În situația de față, mandatul acordat pârâtului a fost întemeiat pe înțelegerea verbală, în considerarea relației apropiate existente la acel moment, această situație explicând imposibilitatea de ordin moral de preconstituire a unui înscris. În sensul art. 2013 alin. (1) teza a II-a C. civ., acceptarea mandatului de către pârât rezultă din însăși executarea mandatului încredințat, probată cu înscrisuri.

Referitor la efectele mandatului fără reprezentare, art. 2041 alin. (1) C.Cic. dispune că mandantul poate revendica bunurile dobândite pe seama sa de către mandatarul care a acționat în nume propriu iar art. 2041 alin. (2) teza I din C. civ. prevede că dacă bunurile dobândite de mandatar sunt imobile, acesta este obligat să le transmită mandantului.

Având în vedere că, în situația de față, mandatarul a refuzat să procedeze conform dispozițiilor amintite și conform înțelegerii avute, C. civ. oferă mandantului (reclamantei) soluția valorificării drepturilor sale legale respectiv, în caz de refuz al mandatarului de a respecta obligația de a transmite bunurile imobile mandantului, conform art. 2041 alin. (2) teza 1, mandantul poate solicita instanței de judecată să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act de transmitere a bunurilor dobândite.

În considerarea acestor prevederi legale, datorită faptului că mandatarul nu înțelege să își execute obligațiile asumate față de mandant, acesta din urmă este îndreptățit să formuleze acțiunea în declararea simulației reglementată de art. 2278 alin. (1) teza a II-a C. civ. în materia tranzacției.

În ceea ce privește contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate se solicită, recurenta arată faptul că acesta este nul absolut pentru motivul cauzei ilicite, și anume, acela al punerii bunului la adăpost de un potențial demers, prin constituirea unei aparențe de transfer al dreptului de proprietate.

Referitor la cererea subsidiară, recurenta consideră că pretențiile sale sunt întemeiate, conform dispozițiilor art. 1345 și următoarele din C. civ.., potrivit cărora, persoana care s-a îmbogățit fără justă cauză în detrimentul alteia este obligată la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană.

Prin urmare, în considerarea situației de fapt expuse mai sus si a incidenței prevederilor legale evocate, recurenta susține că a avut loc majorarea patrimoniului pârătului, coroborată cu diminuarea corelativă a patrimoniului acesteia, situație care derivă dintr-o cauză, lipsind, în același timp, un temei legitim, justificat, al măririi patrimoniului pârâtului.

Recurenta arată că nu i s-a permis să dovedească dreptul de creanță, în condițiile în care, din acte rezultă explicit că sumele de bani au existat în materialitatea lor, că au fost depuse în numerar în contul executorului, însă nu i s-a permis să probeze de unde au provenit acei bani, fiind invocată inadmisibilitatea, deși evident că o acțiune în pretenții poate fi eventual neîntemeiată, nedovedită da nu inadmisibilă.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Analizând recursul din perspectiva criticilor formulate, Înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că, prin actul de adjudecare încheiat la data de 27.05.2013 de BEJ D., pârâtul B. a devenit proprietar al imobilului situat în Hunedoara str. x înscris în CF xa și nr. cad. x,y, z, pentru suma de 53.103 euro, care a fost plătită eșalonat.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a susținut că pârâtul B. a cumpărat la licitație imobilul menționat, în calitatea de mandatar în nume propriu, dar pe seama reclamantei, și, ca urmare, a intervenit nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului menționat, pentru caracterul ilicit al cauzei.

Înalta Curte mai reține că, prin sentința civilă nr. 853/2015 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția civilă în dosar nr. x/2013, definitivă prin decizia civilă nr. 1058/28.10.2015 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B. având ca obiect constatarea nulității absolute a actului de adjudecare din data de 27.05.2013 încheiat între executorul judecătoresc D. și pârât. S-a reținut în considerentele deciziei că actul de adjudecare a imobilului îndeplinește toate condițiile de validitate și că prin invocarea unei înțelegeri frauduloase între reclamantă, pârât și executorul judecătoresc, reclamanta își invocă propria culpă, ca temei al nulității contractului. Chiar dacă o asemenea înțelegere ar fi existat, nu constituie motiv de anulare a procedurilor de vânzare a imobilului la licitație publică finalizată prin emiterea actului de adjudecare, ci poate constitui cel mult temei al constatării unui drept de creanță al celui care a remis suma față de acela care a primit-o.

Aceste considerente cu putere de lucru judecat au fost avute în vedere de instanțele de fond.

Obiectul prezentului dosar este reprezentat de constatarea caracterului simulat (sub forma mandatului fără reprezentare) al vânzării încheiate conform actului de adjudecare din data de 27.05.2013, în favoarea pârâtului B., cu privire la imobilul situat în Hunedoara, str. x, în sensul că acest act juridic a fost încheiat de pârât, în calitate de mandatar, în nume propriu, dar pe seama reclamantei și, în consecință în temeiul art. 2041 alin. (2) teza a II-a C. civ., se solicită să fie pronunțată o hotărâre care să țină loc de act de transmitere a dreptului de proprietate, de la pârât în favoarea reclamantei, asupra imobilului mai sus indicat și constatarea nulității absolute parțiale a contractului de vânzare-cumpărare și transmitere drept de superficie, autentificat sub nr. x/30.10.2013 în privința bunului indicat mai sus, pentru caracterul ilicit al cauzei, potrivit art. 1238 C. civ.

Prin cererea de recurs, recurenta a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile legale privind mandatul fără reprezentare, reținând că forma scrisă este cerută ad validitatem. În opinia recurentei, art. 2013 alin. (1) C. civ. permite și mandatul fără reprezentare verbal iar participarea la licitație nu implică încheierea unui act de o anumită formă din partea mandatarului, actul de adjudecare fiind emis de executorul judecătoresc, fără a fi necesară semnătura participantului.

Critica nu este fondată.

Potrivit art. 2039 alin. (1) C. civ., mandatul fără reprezentare este contractul în temeiul căruia o parte, numită mandatar, încheie acte juridice în nume propriu, dar pe seama celeilalte părți, numită mandant, și își asumă față de terți obligațiile care rezultă din aceste acte, chiar dacă terții aveau cunoștință despre mandat. Dacă bunurile dobândite de mandant sunt imobile, acesta este obligat să le transmită mandantului. În caz de refuz, mandantul poate solicita instanței de judecată să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act de transmitere a bunurilor dobândite. Alin. 2 al art. 2039 menționează că dispozițiile acestei secțiuni se completează cu regulile mandatului cu reprezentare.

Contractul de mandat fără reprezentare are natura juridică a unui mandat simulat prin interpunere de persoane, însă în cauză nu sunt îndeplinite condițiile constatării simulației, cum corect au reținut instanțele de fond.

Mecanismul simulației presupune existența a două acte juridice încheiate în formă scrisă: un act juridic secret, dar real, și un act public, care nu corespunde realității, în cazul de față reclamanta susținând că are calitatea de cumpărător real al bunului, iar nu pârâtul deși el este cel menționat în actul de adjudecare al imobilului.

Potrivit art. 1289 C. civ. contractul secret produce efecte numai între părți și, dacă din natura contractului ori din stipulația părților nu rezultă contrariul, între succesorii lor universali sau cu titlu universal. Cu toate acestea, contractul secret nu produce efecte nici între părți, dacă nu îndeplinește condițiile de fond cerute de lege pentru încheierea sa valabilă.

Art. 2013 alin. (2) C. civ. stipulează în mod expres că mandatul dat pentru încheierea unui act juridic supus, potrivit legii, unei anumite forme, trebuie să respecte acea formă, sub sancțiunea aplicabilă actului însuși.

Din coroborarea acestor texte de lege, rezultă că, pentru dovedirea existenței mandatului fără reprezentare sub forma interpunerii de persoane, este obligatorie forma scrisă, însă nu pentru participarea la licitație și emiterea actului de adjudecare de către executor, după cum greșit a înțeles recurenta din considerentele deciziei recurate, ci pentru ca reclamanta să răstoarne prezumția de proprietate dobândită de pârât prin actul de adjudecare. Cu alte cuvinte, susținându-se de către reclamantă că între părți s-a încheiat un mandat fără reprezentare sub forma interpunerii de persoane, toată procedura de vânzare la licitație, începând cu participarea la licitație și terminând cu emiterea actului de adjudecare, nu a presupus prezentarea mandatului fără reprezentare însă acesta trebuia să existe în anonimat, înainte de emiterea actului de adjudecare.

Recurenta susține că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii, soluția fiind dată fără o cercetare corespunzătoare și fără administrarea unei probațiuni esențiale în cauză.

Astfel, cum în mod corect au reținut instanțele de fond, reclamanta nu a dovedit condițiile existenței simulației în sensul depunerii la dosar a înscrisurilor cerute de lege pentru dovedirea existenței simulației, respectiv actul secret în virtutea căruia pârâtul să fi acționat în numele reclamantei.

Susținerile recurentei că instanțele de fond nu i-au dat posibilitatea să-și dovedească pretențiile prin administrarea probei cu martori întrucât a fost în imposibilitatea morală de a încheia un act scris cu pârâtul, nu pot fi primite atâta timp cât legea prevede în mod expres că înțelegerea părților în materie de mandat se dovedește cu înscrisuri.

Nu este fondată nici critica prin care se susține că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material întrucât, deși a reținut că pentru participare la licitație nu este necesar un mandat în forma scrisă, pentru procesul-verbal și actul de adjudecare, este necesară forma scrisă a unui mandat, raportat la principiul simetriei juridice.

Pentru participare la licitație în numele altei persoane nu este necesară prezentarea unui mandat în formă scrisă dacă părțile au avut în vedere un mandat fără reprezentare, însă, contrar susținerilor recurentei, pentru încheierea procesului-verbal de adjudecare și a actului de adjudecare, dacă este vorba de simulație prin interpunere de persoane, este necesară forma scrisă a mandatului, însă nu pentru valabilitatea procedurii de vânzare la licitație ci pentru dovedirea existenței mandatului fără reprezentare, pretins a exista de către recurentă.

În raport de faptul că vânzarea la licitație a avut în vedere un imobil pentru care legea prevede încheierea în formă autentică, actul de adjudecare fiind un act autentic, rezultă că și mandatul de reprezentare trebuie să fie dat tot în formă autentică, potrivit principiului simetriei actelor.

Faptul că, nici procesul-verbal și nici actul de adjudecare, nu sunt acte încheiate de participantul la licitație ci sunt acte emise și redactate de executorul judecătoresc nu validează teoria recurentei că nu este necesar mandatul scris deoarece mandatul scris este un act între părți și reprezintă dovada convenției acestora privind existența simulației. În lipsa mandatului de reprezentare în formă scrisă, lipsește o condiție esențială pentru constatarea simulației, aspect pe care instanțele de fond l-au reținut în mod corect.

Cu toate că instanța de apel a făcut referire la autoritate de lucru judecat, deși instanța de fond a reținut puterea de lucru judecat a actului de adjudecare a imobilului, această reținere nu a condus la schimbarea situației de fapt și de drept stabilite de prima instanță, concluziile instanței de apel fiind aceleași în ceea ce privește valabilitatea actului de adjudecare.

Față de soluția reținută cu privire la capătul principal de cerere sub aspectul neîndeplinirii condițiilor simulației, instanța de apel a constatat, pentru aceleași considerente, că nici capătul subsidiar privind restituirea sumei nu poate fi reținut, or menționând pentru aceleași considerente, instanța a procedat corect, respectând tehnica de motivare a unei hotărâri judecătorești și anume, evitarea repetării unor argumente deja relevate.

Nu este fondată critica recurentei prin care invocă existența unor motive contradictorii deoarece a reținut că reclamanta are posibilitatea invocării unui drept de creanță dar și că un astfel de capăt de cerere trebuie respins ca inadmisibil, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel cum s-a arătat deja, capătul susbsidiar prin care reclamanta a solicitat să se dispună obligarea pârâtului B. la restituirea sumei de 53.103 euro sau echivalentul în RON al acestei sume la data plății efective reprezentând valoarea de achiziție a imobilului, s-a respins pentru nedovedirea, prin probele expres prevăzute de lege, a raporturilor juridice de mandat afirmate prin acțiune.

Chiar dacă finalitatea celor două capete de cerere, principal și subsidiar, este distincă, ea a vizat aceleași raporturi juridice între părți, ca atare, consecințele atrase de motivele respingerii capătului principal de cerere asupra capătului de cerere subsidiar, nu se constituie în motive contradictorii în sensul art. 488 pct. 6 C. proc. civ. ca, de altfel, nici distincția făcută de instanță cu privire între necesitatea unui mandat în formă scrisă și faptul că vânzarea la licitație nu presupune un acord de voință între cumpărător și vânzător.

Recurenta-reclamantă a dedus judecății o situație juridică complexă construită în jurul instituției mandatului fără reprezentare susținând că mandatul acordat pârâtului a fost întemeiat pe o înțelegere verbală, în considerarea relației apropiate existente la acel moment iar această situație explică imposibilitatea de ordin moral de a preconstitui un înscris.

În ceea ce privește proba raporturilor juridice deduse judecății, Înalta Curte reține că art. 309 alin. (2) C. proc. civ. prevede că niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 RON.

Potrivit alin. (4) C. proc. civ. este inadmisibilă proba cu martori dacă pentru dovedirea unui act juridic legea cere forma scrisă, în afară de cazurile în care, partea s-a aflat în imposibilitate materială sau morală de a-și întocmi un înscris pentru dovedirea actului juridic sau există un început de dovadă scrisă, potrivit prevederilor art. 310.

În cauză, față de lipsa dovezii mandatului de reprezentare în formă scrisă, a inexistenței unui început de dovadă scrisă dar și a faptului că susținerile privind imposibilitatea materială sau morală de întocmire a unui înscris nu au fost convingătoare, în mod corect instanțele au respins proba cu martori, ca nefiind utilă cauzei.

Deși recurenta invocă incidența art. 2041 alin. (1) C. civ.. care dispune că mandantul poate revendica bunurile dobândite pe seama sa de către mandatarul care a acționat în nume propriu iar art. 2041 alin. (2) teza I din C. civ. prevede că dacă bunurile dobândite de mandatar sunt imobile, acesta este obligat să le transmită mandantului, aceste dispoziții nu sunt aplicabile în cauză atâta timp cât nu s-a făcut dovada existenței mandatului fără reprezentare în formă scrisă, ca atare, situația premisă a incidenței acestui text de lege, nu există.

În ceea ce privește contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate se solicită, recurenta arată faptul că acesta este nul absolut pentru cauză ilicită.

Această critică, dar și cea referitoare la cererea subsidiară întemeiată pe art. 1345, precum și cea referitoare la admisibilitatea probei cu martori, nu pot fi primite, în condițiile în care, reclamanta nu a dovedit existența raporturilor juridice deduse judecății.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1052/2017 din 5 iulie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1052/2017 din 5 iulie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 noiembrie 2019.