ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 243/2018

Deliberând asupra cauzei civile de față și văzând dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

La data de 4 aprilie 2017 a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, sub nr. x/3/2015, recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva Deciziei nr. 176/A din 24 februarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (6) și (8) C. proc. civ.

Prin criticile de nelegalitate formulate recurenții-reclamanți au susținut că, deși instanța de apel a constatat greșeala instanței de fond și a definit posesia ca fiind una continuă ca și faptă de refuz de restituire (perceperea fructelor civile, fiind una succesivă), a respins, în mod greșit, ca fiind prescrisă, cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, reprezentat prin Primarul General, vizând acordarea contravalorii lipsei de folosință și a beneficiului nerealizat.

Recurenții-reclamanți au arătat că motivele reținute de instanța de apel, sub aspectul menționat, sunt contradictorii, deoarece nu reflectă în mod corect situația de fapt și de drept din speță, hotărârea fiind pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale în materie.

De asemenea, au subliniat faptul că punerea în posesie a acestora asupra terenului în cauză s-a realizat la data de 05 august 2015, acesta fiind momentul de la care apreciază că a început să curgă termenul privind prescripția dreptului material la acțiune privind pretențiile solicitate, în raport de dispozițiile art. 7 și 8 din Decretul nr. 167/1958.

Recurenții-reclamanți au mai susținut că în mod greșit instanța de apel a constatat, în ceea ce îl privește pe intimatul-pârât Municipiul București, că cerințele privind prescripția dreptului la acțiunea în despăgubiri constând în contravaloarea lipsei de folosință a terenului în litigiu nu sunt îndeplinite, având în vedere înseși lipsa posesiei terenului de către acest pârât, care a procedat la restituirea lui către reclamanți în anul 2010 (prin Dispoziția nr. x/2010 și prin protocolul de predare - primire întocmit în baza Deciziei civile 59/A din 25 ianuarie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. x/3/2006).

Referitor la intimata - pârâtă S.C. C. S.A., recurenții-reclamanți au arătat că, deși instanța de apel a constatat că pentru perioada 10 noiembrie 2012 - 05 august 2015 dreptul la acțiune nu s-a prescris, în mod greșit a constatat neîndeplinirea "relei-credințe" privind posesia, întrucât prin sentința civilă nr. 458 din 15 aprilie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012, au fost comparate titlurile înfățișate de către părți, dându-se preferință titlului reclamanților.

Or, consideră recurenții-reclamanți, intimatul - pârât Municipiul București, prin Primarul General, a avut calitatea de detentor precar, iar S.C. C. S.A. a devenit dobânditor de rea-credință, deoarece a cunoscut, încă din anul 2001, când a declarat că are calitatea de concesionar, că Municipiul București nu este proprietar.

Totodată, recurenții - reclamanți au susținut că, prin raportare la complexitatea cauzei dedusă judecății și la caracterul succint al considerentelor, instanța de apel nu a motivat hotărârea în privința soluției de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada august 2001 - 10 noiembrie 2012, ceea ce echivalează cu o încălcare a dreptului de acces la o instanță, în temeiul art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În acest sens, recurenții-reclamanți au arătat că, în principiu, analizarea prescripției dreptului material la acțiune presupune verificarea existenței dreptului supus prescripției, stabilirea datei de la care a început să curgă cursul prescripției și a datei la care acesta s-a împlinit, precum și eventualele cauze și condiții de suspendare ori de întrerupere a cursului prescripției.

În concluzie, recurenții - reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei, spre soluționare, Tribunalului București, cu cheltuieli de judecată.

În drept au invocat dispozițiile art. 425, art. 480 alin. (3), art. 483, art. 488 alin. (6) și (8) și art. 497 C. proc. civ., precum și art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin raportul întocmit conform art. 493 alin. (3) C. proc. civ. s-a reținut că cererea de recurs formulată de recurenții-reclamanți A. și B. este motivată conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ., iar motivele invocate pot fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Raportul a fost comunicat părților cu mențiunea că pot formula puncte de vedere în termen de 10 zile (termen care curge de la comunicare); părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea pronunțată în camera de consiliu la data de 8 decembrie 2017, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a acordat termen în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând Decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat și urmează a fi respins, pentru considerentele ce succed:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 10 noiembrie 2015, sub nr. x/3/2015, și precizată prin cererea depusă la data de 8 decembrie 2015, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, reprezentat prin Primarul General, și S.C. C. S.A., obligarea, în solidar, a pârâților la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului teren situat în str. x, sector 1, București, în cuantum de 2.398.000 RON, și beneficiul nerealizat, în cuantum de 1.105.280 RON, pentru perioada cuprinsă între luna august 2001 și 05 august 2015, precum și obligarea pârâților, în solidar, la plata daunelor morale în cuantum de 800.000 RON pentru suferințele cauzate prin nerecunoașterea și nerespectarea drepturilor cu privire la reconstituirea dreptului de proprietate și tergiversarea îndeplinirii obligațiilor stabilite prin hotărâri judecătorești; de asemenea, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului Municipiul București la restituirea sumei de 300,83 RON, încasată de Administrația Fondului Imobiliar, și obligarea pârâtei S.C. C. S.A.. la plata sumei de 1.247,61 RON, reprezentând impozit achitat pentru terenul situat în str. x, aferent perioadei 1 ianuarie 2012 - 5 august 2015.

În drept, reclamanții au invocat următoarele dispoziții legale: Legea nr. 10/2001, Normele metodologice din 18 aprilie 2003 de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, art. 485-487 C. civ., art. 664 C. civ., art. 1073-1077 C. civ., art. 1083-1084 C. civ., art. 998-1003 C. civ., art. 1202 C. civ., art. 194 și urm. C. proc. civ., art. 1 din Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, Legea nr. 215/2001 și Decretul nr. 167/1958.

Pârâtul Municipiul București, prin primarul general, a formulat întâmpinare prin care a solicitat, pentru perioada cuprinsă între 13 august 2001 și 2012, respingerea acțiunii, ca fiind prescrisă.

De asemenea, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București cu privire la perioada în care nu este împlinit termenul de prescripție a dreptului la acțiune.

Pârâta S.C. C. S.A. a formulat întâmpinare solicitând, în principal, respingerea acțiunii ca fiind prescrisă; în subsidiar, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin sentința nr. 779 din 15 iunie 2016, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune în ce privește contravaloarea lipsei de folosință și beneficiul nerealizat și a disjuns capetele de cerere referitoare la acordarea de daune morale și la plata sumelor de 300,83 RON și, respectiv,1.247,61 RON, formulate de reclamanții B. și A., în contradictoriu cu pârâții S.C. C. S.A. și Municipiul București, fixând termen de judecată pentru capetele de cerere disjunse la data de 14 septembrie 2016.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții B. și A., precum și pârâta S.C. C. S.A.

Prin Decizia nr. 176 din 24 februarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul formulat de apelanții - reclamanți B. și A. împotriva sentinței civile nr. 779 din 15 iunie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți S.C. C. S.A. și Municipiul București, prin primarul general; a fost anulată, în parte, sentința apelată; a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului la acțiune privind contravaloarea lipsei de folosință și beneficiul nerealizat față de pârâta S.C. C. S.A pentru perioada 10 noiembrie 2012 - 05 august 2015.

Evocând fondul, Curtea de Apel București a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei S.C. C. S.A. la plata contravalorii lipsei de folosință și a beneficiului nerealizat privind terenul în suprafață de 328 mp, situat în strada x, sector 1, București, ca neîntemeiat, și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate; a fost respins apelul formulat de apelanta-pârâtă S.C. C. S.A. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat; a fost respinsă cererea formulată de apelanta - pârâtă S.C. C. S.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Curtea de apel a apreciat că sunt parțial fondate criticile formulate de apelanții - reclamanți B. și A. în ceea ce privește greșita soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune. A reținut instanța de apel că cererea privind plata despăgubirilor materiale formulate în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. pentru perioada 10 noiembrie 2012 - 05 august 2015 (data intrării în posesia terenului) nu sunt prescrise.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 10 noiembrie 2015, reclamanții au solicitat, în principal, obligarea în solidar a pârâților S.C. C. S.A. și Municipiul București, reprezentat prin Primarul General, la plata contravalorii folosinței terenului în suprafață de 328 mp, situat în str. x, sector 1, București, în temeiul răspunderii civile delictuale, reclamanții fiind în posesia unei hotărâri judecătorești anterioare de restituire în baza Legii nr. 10/2001. Prin urmare s-a invocat o culpă a pârâților în lipsirea de folosință a reclamanților asupra terenului sus-menționat, întemeiată pe dispozițiile art. 998 și urm. din C. civ. de la 1864, respectiv art. 1340 alin. (2) și art. 1381 și urm. din Noul C. civ., coroborate cu prevederile corespunzătoare ale art. 485 din C. civ. de la 1864 privind restituirea fructelor de către posesorul de rea-credință, respectiv art. 1381 și urm. din Noul C. civ., coroborat cu art. 948 din același act normativ.

Cu referire la limitele învestirii, curtea de apel a menționat că, potrivit dispozițiilor art. 477 alin. (1) teza finală C. proc. civ. și față de efectul devolutiv al apelului, judecata în această fază procesuală se va limita la criticile vizând soluția dată de prima instanță capătului de cerere având ca obiect acordarea de despăgubiri materiale.

Instanța de apel a constatat că cererea dedusă judecății are un obiect patrimonial, astfel că dreptul la acțiune se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege potrivit art. 1 din Decretul nr. 167/1958, respectiv art. 2500 din Noul C. civ.

De asemenea, a reținut că reclamanții au invocat un prejudiciu care a operat succesiv, întrucât lipsa de folosință are drept criteriu contravaloarea folosinței (chiria practicată pe piață, având în vedere temeiul delictual al cererii) și de care pretind că au fost lipsiți din culpa pârâților; pentru actele cu executare succesivă (perceperea chiriei) curge o prescripție distinctă pentru fiecare prestație eșalonată în timp.

În cazul cererii întemeiate pe răspunderea civilă delictuală - astfel cum este și cererea în cauză - debitorul este de drept în întârziere de la data săvârșirii faptei ilicite, fără a fi necesară punerea în întârziere.

Regula generală este că prescripția dreptului la acțiunea în repararea prejudiciului curge de la data nașterii dreptului la acțiune sau a dreptului de a cere executarea silită, după caz (art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958; art. 2523 Noul C. civ.). Prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea (art. 8 din Decretul nr. 167/1958, respectiv art. 2528 Noul C. civ.). Termenul general de prescripție aplicabil în cauză este de 3 ani (conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958, respectiv art. 2517 din Noul C. civ.).

Instanța de apel a constatat că acțiunii în revendicare și desființare de construcții înregistrată de reclamanți la data de 16 ianuarie 2012, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/3/2012, în contradictoriu cu pârâții S.C. C. S.A. București S.A. și Municipiul București, reprezentat prin Primarul General (cerere admisă prin sentința civilă nr. 458 din 15 aprilie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 12/A din 9 ianuarie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, care a dispus în plus și radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate al S.C. C. S.A. pentru construcțiile C1 și C2 de pe terenul în litigiu, și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 851 din 24 martie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă), i s-a alăturat și un capăt de cerere privind obligarea celor doi pârâți la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului în suprafață de 328 mp, cerere la a cărei judecată reclamanții au renunțat, conform art. 246 C. proc. civ., așa cum rezultă din sentința civilă nr. 458 din 15 aprilie 2014 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă; prin aceeași sentință a fost respinsă cererea având ca obiect "revendicare și demolare construcții", formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, reprezentat prin primarul general, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, singura care a fost obligată la restituirea terenului de 328 mp și la ridicarea construcțiilor (C1 și C2) de pe teren, fiind pârâta S.C. C. S.A. București.

Curtea de apel a apreciat că cererea de acordare a despăgubirilor formulată de reclamanți la data de 10 noiembrie 2015 este legată în mod necesar de identificarea elementului de rea-credință în exercitarea posesiei terenului de către pârâți; prescripția începe să curgă de la nașterea dreptului la acțiune, iar în cazul dreptului la acțiunea în repararea pagubei suferite prin fapta ilicită, prescripția începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Totodată, a reținut că cerințele susmenționate trebuie verificate pentru perioada de 3 ani (termenul general de prescripție aplicabil), calculată anterior introducerii cererii de chemare în judecată (10 noiembrie 2015), respectiv pentru perioada 10 noiembrie 2012 - 05 august 2015 (data intrării în posesie a imobilului).

A reținut curtea de apel că, pentru considerentele expuse, pentru perioada august 2001 - 10 noiembrie 2012, dreptul la acțiune este prescris.

În ceea ce îl privește pe pârâtul Municipiul București, reprezentat prin primarul general, curtea de apel a reținut că cerințele privind prescripția dreptului la acțiunea în despăgubiri constând în contravaloarea lipsei de folosință a terenului în suprafață de 328 mp, aflat în litigiu, nu sunt îndeplinite, având în vedere că acest pârât a procedat la restituirea terenului către reclamanți încă din anul 2010, prin dispoziția nr. x/2010 și prin protocolul de predare-primire, emise în baza Deciziei civile nr. 59/A din 25 ianuarie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/2/2009, devenită irevocabilă.

De altfel, prin sentința civilă nr. 458 din 15 aprilie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012, devenită irevocabilă, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, reprezentat prin primarul general, în considerarea faptului că nu mai deține posesia imobilului din anul 2010.

Așadar, instanța de apel a constatat că în mod greșit prima instanță a apreciat că termenul de prescripție de 3 ani se calculează de la data expirării termenului de 60 de zile prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001.

În consecință, instanța de apel a reținut că, în privința pârâtului Municipiul București, reprezentat prin Primarul General, respingerea, ca fiind prescrisă, a acțiunii în acordarea contravalorii lipsei de folosință și a beneficiului nerealizat este o soluție temeinică și legală, însă pentru considerentele expuse în evocarea fondului.

Cu privire la pârâta S.C. C. S.A., curtea de apel a constatat că pentru perioada 10 noiembrie 2012 - 05 august 2015 (data intrării în posesie a imobilului), pentru care termenul de prescripție nu este împlinit, nu se poate considera că aceasta a fost de rea-credință deoarece între părți s-a purtat un proces de revendicare în care s-a procedat la compararea titlurilor exhibate.

Prin sentința civilă nr. 458 din 15 aprilie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012, devenită irevocabilă și intrată, așadar, în puterea lucrului judecat, în temeiul dispozițiilor art. 480 C. civ., s-a dat preferință titlului reclamanților.

A arătat instanța de apel că sentința sus-menționată privind obligarea la restituirea terenului de către S.C. C. S.A. către reclamanți și la ridicarea construcțiilor era supusă executării la data rămânerii definitive prin Decizia civilă nr. 12/A din 9 ianuarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, cea de-a doua obligație impunând un termen rezonabil pentru obținerea autorizației de demolare a celor două clădiri din cărămidă, potrivit Legii nr. 50/1991, respectiv angajarea unei societăți specializate pentru demolare.

Din înscrisurile administrate în cauză de apelanta - pârâtă S.C. C. S.A., s-a reținut respectarea obligațiilor stabilite în sarcina acesteia prin hotărârea sus-menționată, dar și a cerințelor legislației în vigoare cu privire la executarea obligației de ridicare a construcțiilor de pe teren (care nu erau simple construcții metalice, ușoare, etc.).

Curtea de apel a constatat astfel că executarea specifică a fost posibilă în concret, cu predarea terenului către reclamanți conform procesului-verbal de executare la data de 05 august 2015, în condiții de totală bună-credință a debitorului obligației.

S-a mai arătat că nici anterior dispozițiilor hotărârii judecătorești sus-menționate nu a fost reținută reaua-credință a pârâtei C., care este o societate privatizată cu respectarea legislației în materie și care, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, a încheiat contract de asociere în participațiune cu Municipiul București, care a adus cu titlu de aport de capital imobilul în litigiu. În acest fel, acesta a intrat în patrimoniul societății, fiind intabulat în cartea funciară (inclusiv cele două corpuri C1 și C2 de pe teren).

Criticile din apelul formulat de apelanta-pârâtă S.C. C. S.A., prin care s-a susținut, în esență, că soluția prescripției extinctive a privit și capătul de cerere prin care s-au solicitat daune morale, nu au fost găsite fondate, având în vedere soluția dispusă de tribunal de disjungere a capătului de cerere privind acordarea daunelor morale, cu consecința formării unui alt dosar.

Înalta Curte reține că susținerile recurenților-reclamanți, potrivit cărora considerentele Deciziei de apel sunt contradictorii deoarece a fost menținută soluția de respingere a cererii de acordare a contravalorii lipsei de folosință și a beneficiului nerealizat, formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, ca fiind prescrisă, în condițiile în care curtea de apel a reținut refuzul și posesia continuă ca și faptă de refuz de restituire, nu pot fi primite.

Astfel, așa cum și recurenții au arătat în memoriul de recurs, termenul de prescripție pentru repararea pagubei pricinuite prin faptă ilicită începe să curgă la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958. Această regulă se regăsește în mod corespunzător și în art. 2528 alin. (1) din Noul C. civ.

Cum cererea de chemare în judecată a fost formulată în contradictoriu cu doi pârâți, iar criticile formulate în apel au vizat soluția pronunțată de prima instanță cu referire la ambii pârâți, în mod corect instanța de apel a analizat temeinicia și legalitatea sentinței cu referire la fiecare dintre aceștia.

Pentru a aprecia în concret cu privire la termenul de prescripție și la momentul de la care acesta începe să curgă cu referire la fiecare dintre pârâți, instanța de apel a analizat care este fapta imputată pârâților pentru obligarea la despăgubiri.

Prin urmare, nu există nicio contradicție în considerentele instanței de apel cu referire la soluția de respingere a cererii deduse judecății față de pârâtul Municipiul București, reprezentat prin Primarul General, și descrierea faptei pentru care s-a solicitat plata de despăgubiri materiale.

Înalta Curte menționează că cererea de acordare de despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului în litigiu și a beneficiului nerealizat este o cerere patrimonială supusă termenului de prescripție de drept comun.

Acordarea contravalorii lipsei de folosință implică în mod necesar exercitarea fără drept a folosinței de către pârâți în termenul de prescripție prescris de lege.

În privința pârâtului Municipiului București, așa cum a arătat și instanța de apel, s-a constatat prin hotărâre judecătorească irevocabilă că acesta a predat posesia terenului în litigiu conform protocolului de predare-preluare încheiat între reclamanți și Administrația Fondului Imobiliar la data de 27 ianuarie 2011, în temeiul Dispoziției nr. x/2010 a primarului general al Municipiului București, dispoziție care a fost emisă urmare pronunțării Deciziei civile nr. 59/A/2010 de către Curtea de Apel București, secția a III - a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Prin urmare, orice pretenție izvorâtă din exercitarea de către acest pârât a folosinței bunului se situează în afara termenului de prescripție extinctivă.

Față de efectul pozitiv al sentinței civile nr. 458 din 15 aprilie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, nu mai pot fi analizate susținerile privitoare la valabilitatea protocolului de predare primire încheiat între recurenții-reclamanți și Municipiul București, prin Administrația Fondului Imobiliar.

Susținerile recurenților-reclamanți privitoare la întreruperea cursului prescripției extinctive nu pot fi analizate în condițiile în care ele nu au fost invocate procedural în fazele procesuale anterioare, iar recursul urmărește să supună controlului de legalitate decizia pronunțată în apel.

Conform procesului-verbal de executare întocmit de B.E.J. D., la data de 05 august 2015, în Dosarul de executare nr. x/2015, recurenții-reclamanți au fost puși în posesia imobilului teren situat în București, str. x, sector 1, București, deținut de pârâta S.C. C. S.A.; prin urmare, ulterior acestei date nu mai pot pretinde plata vreunei despăgubiri pentru lipsa de folosință.

În ceea ce privește soluția pronunțată de Curtea de Apel București în privința pârâtei S.C. C. S.A., Înalta Curte reține că, întrucât aceasta deținea terenul mai sus menționat în temeiul unui titlu reprezentat de Actul adițional la Actul constitutiv al S.C. C. S.A., autentificat sub nr. x/2000 la BNP E., prin care terenul menționat fusese adus ca aport în natură de către Municipiul București, reclamanții au formulat acțiune în revendicare imobiliară. Acest demers a fost necesar în condițiile în care pârâta în discuție avea, la rândul său, un titlu asupra imobilului.

Sub aspectul exigibilității obligației de predare a terenului liber de construcții, Înalta Curte reține că prin sentința civilă nr. 458 din 15 aprilie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă s-a dispus și demolarea construcțiilor aflate pe terenul revendicat. În consecință, obligația nu a devenit exigibilă la data rămânerii definitive a hotărârii (09 ianuarie 2015), ci la data de 24 martie 2015, data pronunțării Deciziei de recurs nr. 851/2015, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, având în vedere dispozițiile art. 300 alin. (1) din C. proc. civ.

Din cuprinsul Autorizației de desființare construcții nr. x/F/10087, emisă la 07 iulie 2015 de primarul sectorului 1 București, rezultă că cererea de emitere a autorizație a fost depusă la data de 03 aprilie 2015 și a fost însoțită de documentația cuprinzând avize emise începând cu data de 19 februarie 2015.

Rezultă, astfel, că pârâta S.S. C. S.A. s-a conformat obligației de demolare a celor două construcții menționate în titlul executor imediat după rămânerea definitivă a sentinței civile nr. 458 din 15 aprilie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Înalta Curte reține, în consecință, că sunt nefondate criticile prin care recurenții au susținut că, întrucât această pârâtă avea cunoștință de împrejurarea că au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, aceasta a fost de rea-credință și trebuie obligată la contravaloarea lipsei de folosință. Câtă vreme S.C. C. S.A. folosea terenul, pe care se aflau amplasate și construcții, în temeiul unui contract încheiat cu Municipiul București în anul 2000, obligarea sa la contravaloarea lipsei de folosință nu se poate dispune pentru o perioadă anterioară datei la care a devenit irevocabilă sentința civilă nr. 458 din 15 aprilie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

De altfel, în sentința civilă sus-menționată s-a reținut că titlu pârâtei nu a fost desființat în condițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, soluționarea acțiunii în revendicare făcându-se prin comparare de titluri, așadar, pornind de la premisa existenței a două titluri valabile.

Față de considerentele expuse rezultă că sunt lipsite de relevanță demersurile anterioare ale reclamanților de restituire a terenului, de la data formulării notificării, până la obligarea pârâtei S.S. C. S.A., prin hotărâre judecătorească irevocabilă, la predarea acestuia liber de construcții.

Așa cum s-a arătat deja, eventuale cauze de întrerupere sau de suspendare a termenului general de prescripție extinctivă nu pot fi examinate direct în recurs, după cum nu ar fi putut fi examinate, în afara limitelor învestirii, nici de instanța de apel.

Înalta Curte reține, de asemenea, că instanța de apel a respectat limitele judecății în apel, reținând în mod corect că cererile prin care s-a solicitat plata daunelor morale și obligarea pârâților la plata sumelor de 300,83 RON și 1.247,61 RON au fost disjunse de tribunal și fac obiectul altei judecăți.

Este nefondată critica prin care s-a susținut că Decizia pronunțată în apel nu conține motivele pentru care a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei august 2001 - 10 noiembrie 2012.

În acest sens Înalta Curte reține că, așa cum instanța de apel a arătat în cuprinsul motivării, argumentele care susțin admiterea excepției pentru perioada august 2001 - 10 noiembrie 2012 sunt comune cu cele pentru care au fost găsite parțial fondate criticile din apelul reclamanților.

Așadar aplicând raționamentul judiciar conform căruia termenul de prescripție pentru repararea pagubei pricinuite prin faptă ilicită, începe să curgă, potrivit art. 2528 alin. (1) din Noul C. civ., de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, precum și de la constatarea că, în speță, predarea posesiei s-a făcut de S.S. C. S.A. la data de 05 august 2015, conform procesului-verbal întocmit de executorul judecătoresc, curtea de apel a conchis în mod legal că nu sunt prescrise pretențiile aferente termenului de trei ani socotit de la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 10 noiembrie 2015.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., astfel că în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva Deciziei nr. 176/A din 24 februarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat.

În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) și 494 C. proc. civ., îi va obliga pe recurenții-reclamanți A. și B. la plata sumei de 8.105,15 RON, către intimata - pârâtă C. S.A., reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat conform facturii nr. x din 21 aprilie 2017 și ordinului de plată x, aflate la filele 196 și 197 din dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva Deciziei nr. 176/A din 24 februarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat.

Obligă pe recurenții-reclamanți A. și B. la plata sumei de 8.105,15 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata - pârâtă S.C. C. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 ianuarie 2018.