ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1722/2025

Ședința publică din data de 14 octombrie 2025

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la data de 11 iunie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului București, Primăria Sectorului 1, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, Municipiul București și Consiliul Local Sector 1, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate dobândirea prin uzucapiune a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafața de 225 mp situat în Municipiul București, str. x.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 490 și ale art. 1890 C. civ.

I.2. Sentința pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București

Prin sentința civilă nr. 18821 din 15 octombrie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale, invocată de pârâta Primăria Municipiului București prin întâmpinare, și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primarul general, Consiliul Local Sector 1, Primăria Municipiului București, prin Primarul General, Primăria Sector 1 București, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în favoarea Tribunalului București.

I.3. Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă

Reclamantul A., în temeiul art. 204 C. proc. civ., a formulat cerere modificatoare, prin care a precizat cadrul procesual pasiv în sensul că înțelege să se judece doar cu Municipiul București, prin Primarul General.

La data de 29 august 2017, reclamantul a depus cerere precizatoare, prin care a indicat că suprafața de 225 m.p. care face obiectul acțiunii este situată în imediata vecinătate a imobilului său de la nr. 19, astfel cum este marcat prin hașurare pe planul de situație scara 1/500.

De asemenea, a depus cerere precizatoare, prin care a indicat că suprafața de 225 m.p. care face obiectul acțiunii este situată la nr. poștal x al străzii x.

În ședința publică din data de 3 decembrie 2018, s-a prezentat numita B. care a formulat oral cerere de intervenție, pe care, ulterior, a depus-o în scris, înțelegând să susțină apărările pârâtei Primăria Municipiului București, cu privire la terenul situat în București, str. x și 23A, în suprafață totala de 450 m.p., despre care a arătat că a fost și este în folosința și posesia familiei sale cât și a sa, încă din anul 1945. A solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată și nelegală.

În drept, a invocat art. 63, art. 148 alin. (1) și următoarele C. proc. civ.

În ședința publică din 1 aprilie 2019, a fost adusă la cunoștința instanței împrejurarea decesului reclamantului A. la data de 6 martie 2019, iar, prin încheierea de ședință din 3 iunie 2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă a dispus introducerea în cauză, în calitate de reclamanți, a moștenitorilor acestuia – C. și D..

Prin încheierea de ședință din 2 septembrie 2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă: a admis în principiu cererea de intervenție formulată de B.; a respins cererea de suspendare a judecății până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2019 formulată de către reclamanți; a constatat imposibilitatea obținerii avizării raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit de către expertul E.; a dispus respingerea cererii de majorare a onorariului provizoriu stabilit pentru expert și a dispus reducerea onorariului provizoriu la 1000 RON.

Prin sentința civilă nr. 2576 din 18 noiembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul București, secția a III-a civilă: a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București; a respins cererea de chemare în judecată precizată privind pe reclamanții D. și C., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, și intervenienta B., ca neîntemeiată; a admis cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta B.; a obligat reclamanții la plata către intervenientă a sumei de 1000 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.

I.4. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 639 A din 15 aprilie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanții C. și D. împotriva sentinței civile nr. 2576 din 18 noiembrie 2019 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

I.5. Decizia pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 2215 din 15 noiembrie 2022 pronunțată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamantul C. împotriva deciziei civile nr. 639A din data de 15 aprilie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

I.6. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în al doilea ciclu procesual

La data de 12 februarie 2024, reclamantul C. a depus copie a certificatului de deces al defunctei D., însoțită de copia certificatului de moștenitor legal nr. 213 din 20 decembrie 2021.

Prin decizia civilă nr. 327A din data de 22 martie 2024 pronunțată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul C. împotriva sentinței civile nr. 2576 din data de 18 noiembrie 2019 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul București, prin Primarul General, și cu intimata-intervenientă B..

II. Calea de atac exercitată în cauză

II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție

Împotriva deciziei civile nr. 327A din data de 22 martie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a formulat recurs reclamantul C..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 18 martie 2025, sub nr. x/2016*, și a fost repartizat aleatoriu spre soluționare completului nr. 2.

II.2. Cerea de recurs

Susținând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și reținerea cauzei spre rejudecare, cu consecința admiterii apelului, schimbarea în tot a sentinței pronunțate de prima instanță și admiterea cererii introductive, astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.

Printr-o primă critică, recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a interpretat și a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1890 C. civ.

Astfel, a arătat că prima instanță a reținut că posesia exercitată nu este utilă, nefiind îndeplinită condiția ca posesia să fie neîntreruptă, întrucât, în legătură cu terenul în cauză numita F. și succesoarea acesteia au formulat notificări în baza Legii nr. 10/2001, Legii nr. 247/2005 și a Legii nr. 18/1991.

A mai menționat și că tribunalul a avut în vedere și aspectul, necontestat pe calea apelului, potrivit căruia intimatul-pârât Municipiul București, prin Primarul General, are calitate procesuală pasivă în cauză, fiind proprietar al terenului situat în str. x, ca urmare a faptului că acesta nu se află în proprietatea vreunei persoane private, ci a fost în proprietatea statului român, fiind preluat în temeiul Decretului nr. 111/1951 și, ulterior, intrând în patrimoniul Municipiului București.

Recurentul-reclamant a susținut că, pentru dobândirea dreptului de proprietate, trebuie să existe o situație premisă, respectiv pasivitatea titularului dreptului de proprietate pe durata posesiei exercitate de neproprietar.

Totodată, a arătat că, potrivit deciziei de casare, în speță, trebuie să se stabilească dacă posesia sa a fost tulburată de demersul juridic efectuat de o terță persoană, respectiv F., autoarea intimatei-interveniente B., în funcție de momentul în care a început să curgă termenul prescripției achizitive.

Recurentul-reclamant a menționat că numita F. nu avea niciun drept asupra terenului în cauză, iar o simplă notificare respinsă deocamdată de instanțele de judecată nu poate tulbura posesia sa.

Totodată, a învederat și faptul că a promovat o acțiune în constatare, fiind înregistrat în acest sens pe rolul Tribunalului București dosarul nr. x/2021, prin care a solicitat, în principal să se constate că pârâta B. nu este persoană îndreptățită la restituirea în natură a terenului în suprafață de 450 m.p., situat în București, str. x, conform notificării nr. x/2001, care face obiectul dosarului administrativ nr. x, iar, în subsidiar, să fie obligat pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, la soluționarea notificării înregistrate sub nr. x/2001, care face obiectul dosarului nr. x, cu privire la imobilul teren anterior menționat.

Recurentul-reclamant a susținut că, în privința sa și a autorilor săi, s-a făcut dovada unei posesii neîntrerupte de 30 ani, anterior formulării cererii de chemare în judecată, potrivit înscrisurilor depuse la dosarul cauzei.

Totodată, a subliniat că, potrivit considerentelor sentinței civile nr. 2971/1960, martorii au menționat că defuncta F. venea o dată la un an/doi să își vadă terenul, acesta fiind cultivat cu zarzavat încă din 1948 de către vecini, aspect ce demonstrează faptul că terenul ce face obiectul prezentului dosar era ocupat de către autorii săi, iar posesia asupra acestui teren a fost menționată și într-un alt raportul de expertiză tehnică întocmit în dosarul nr. x/1999 al Judecătoriei Sectorul 1, prin care presupusa autoare a intimatei-interveniente, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, a solicitat lăsarea în deplină proprietate a terenului din strada x, nr. 21, cererea de chemare în judecată fiind respinsă; prin același raport de expertiză, s-a reținut că terenul era folosit de vecini ca grădină de zarzavat.

Recurentul-reclamant a afirmat că, deși din probele administrate în cauză rezultă că termenul de prescripție extinctivă de 30 de ani s-a împlinit încă din anul 1978, adică mult înainte de anul 1999, instanța de apel a apreciat că nu poate da eficiență deplină mărturiei depuse de martora G. deoarece martorul H. a declarat că în perioada 1972-1975 terenul a fost stăpânit de I., împreună cu un alt vecin J., fapt ce, în opinia sa, nu poate corespunde adevărului.

Ca atare, recurentul-reclamant a apreciat că, dacă instanța de apel ar fi respectat îndrumările Înaltei Curți și ar fi aplicat în mod corect dispozițiile legale incidente în cauză prin raportare la probatoriu administrat, ar fi constatat că termenul de 30 de ani s-a împlinit anterior formulării acțiunii în revendicare sau a cererilor formulate în baza Legilor nr. 18/1991, respectiv nr. 10/1991.

A mai susținut și că declarațiile celor doi martori propuși de intimata-intervenientă sunt contrazise de înscrisurile de la dosarul cauzei, ce dovedesc faptul că terenul era folosit de vecini ca grădină de zarzavat, aceștia fiind indicați în planul de amplasament.

În opinia recurentului-reclamant, instanța de apel a reținut mod nelegal că această împrejurare nu era suficientă pentru a proba posesia autorilor săi, întrucât nu a avut în vedere faptul că posesia a fost confirmată prin declarațiile martorilor audiați în primă instanță și în apel, declarații ce se coroborează cu înscrisurile de la dosarul cauzei, respectiv cu raportul de expertiză în care sunt indicați ca vecini și autorii reclamantului.

A menționat că expertul a apreciat că nu este necesar să precizeze numele vecinilor, devreme ce aceștia erau indicați în planul de amplasament.

Prin urmare, a susținut că nu poate fi credibilă afirmația martorilor propuși de intimata-intervenientă potrivit cărora terenul era ocupat de gunoaie, în condițiile în care acesta a fost folosit ca gradină, astfel cum rezultă din planșele fotografice care atestă cultivarea terenului până inclusiv în anul 2009.

A subliniat că instanța de apel, nici după casarea cu trimitere spre rejudecare, nu a observat faptul că în rejudecarea apelului apărările intimatei-interveniente și declarația martorului nou propus de către aceasta s-au schimbat radical în funcție de apărările sale, care au rămas permanent aceleași, și, în mod pur subiectiv, a acceptat firul epic propus de martor cu afirmații neadevărate, ce nu au fost verificate în raport cu celelalte înscrisuri aflate la dosarul cauzei.

În continuare, recurentul-reclamant a arătat cele declarate de către martorul propus de intimata-intervenientă, apreciind că acestea nu sunt adevărate și prezentând argumentele și probele care, în opinia sa, demonstrează această împrejurare.

Prin cea de-a doua critică, recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile de drept material prevăzute de art. 1850 și de art. 1864 C. civ., care instituie prezumția legală relativă, potrivit căreia posesorul actual, care dovedește că a exercitat posesia la un moment dat, este presupus că a exercitat posesia în tot timpul intermediar.

Astfel, a apreciat că instanța de apel a dat eficiență în mod nelegal declarației martorului propus de intimata-intervenientă care a declarat că terenul s-a aflat în perioada 1972-1982 în posesia numitului I., aspect nereal, fiind înlăturate, în mod greșit, declarația martorului său, care a fost audiat în primă instanță, și, ca insuficientă, depoziția martorei audiate în apel.

Recurentul-reclamant a afirmat și că instanța nu a avut în vedere considerentele sentinței civile nr. 2971/1960 pronunțate în dosarul nr. x/1958, prin care s-a reținut că atât I., cât și martorul K. au declarat că terenul, care a fost în proprietatea doamnei F., a fost cultivat, încă din anul 1948, cu zarzavaturi de alți locuitori, autori ai săi, fapt ce confirmă susținerile acestuia din urmă.

Pe cale de consecință, a considerat că declarația martorului părții adverse este în contradicție cu aspectele reținute cu putere de lucru judecat prin hotărârea mai sus menționată, care consemnează declarația numitului I., și pe care instanța de apel era obligată să le aplice cu prioritate.

Totodată, recurentul-reclamant a precizat că uzucapiunea este o sancțiune care intervine împotriva adevăratului proprietar, iar termenul de 30 de ani al posesiei exercitate în cauză s-a împlinit anterior lunii noiembrie 2018, când s-au adus pe teren mașini stricate, în dorința de a se încerca o întrerupere a posesiei, precum și anterior perioadei 2007-2010, când se afirmă de către martorii intimatei-interveniente că s-ar fi reparat gardul care împrejmuiește terenul uzucapat și că posesia a fost preluată de către B..

A subliniat că termenul s-a împlinit și anterior anului 1999, când a fost promovată acțiunea în revendicare, în cadrul căreia martorii părții adverse au arătat că s-ar fi reparat gardul care împrejmuiește terenul uzucapat.

Astfel, recurentul-reclamant, în raport cu considerentele deciziei pe care susține că instanța de apel le-a încălcat, a apreciat că termenul prescripției achizitive, ce a început să curgă din anul 1948, s-a împlinit cel mai devreme în anul 1978. A precizat că acest fapt rezultă din considerentele hotărârii nr. 2971/1960 precum și din depozițiile martorilor I. și K. care se coroborează cu cele a martorilor L. și G., aspecte ce nu au fost avute în vedere de către instanța de apel.

Recurentul-reclamant a considerat că instanța de apel a reținut în mod nelegal faptul că nu poate corobora declarațiile martorilor și nu a dat eficiență raportului de expertiză efectuat în anul 1999, ci doar depoziției martorului propus de intimata-intervenientă, ce nu se coroborează cu înscrisurile de la dosarul cauzei și nici cu declarațiilor anterioare ale martorilor propuși de aceeași parte.

De asemenea, recurentul-reclamant a învederat și faptul că numitul A. a înțeles să invoce joncțiunea posesiei cu cea a autoarei sale, M., cu privire terenul în discuție, menționând că joncțiunea posesiilor constă în adăugarea la termenul posesiei actuale exercitate de către uzucapant a timpului cât bunul s-a aflat în posesia autorului său, astfel încât termenul prescripției achizitive era împlinit anterior perioadelor în care se pretind ar fi existat respectivele tulburări ale posesiei, ce au fost reținute în mod nelegal.

Prin cea de-a treia critică, recurentul-reclamant a susținut că prin decizia recurată au fost încălcate dispozițiile art. 22 C. proc. civ. care consacră principiul aflării adevărului în procesul civil.

Astfel, a arătat că, în scopul îndeplinirii acestuia, pe lângă obligațiile stabilite în sarcina părților și a terților în desfășurarea procesului, în cuprinsul art. 10 și al art. 11 C. proc. civ., se instituie o serie de îndrumări și obligații pentru judecător.

A subliniat că judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, însă în prezentul litigiu, instanța de apel nu a dat eficiență legală interpretării coroborate a probelor prin prisma îndrumărilor primite prin decizia de casare, cu respectarea art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care include inclusiv dreptul său de a beneficia de un proces echitabil, adică de a beneficia de examinarea reală și efectivă a apărărilor relevante pentru cauză.

II.3. Apărările formulate în cauză

II.3.1. Întâmpinarea

Intimata-intervenientă B. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, constatarea nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, iar, în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat, cu obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

Intimatul-pârât Municipiul București, prin Primarul General, nu a depus întâmpinare.

II.3.2. Răspunsul la întâmpinare

Recurentul-reclamant nu a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-intervenientă B..

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă

În temeiul dispozițiilor art. 493 C. proc. civ., în cauză, a fost întocmit raportul vizând admisibilitatea în principiu a recursului, în concluziile acestuia reținându-se că, în speță, completul de filtru urmează a aprecia dacă recurentul-reclamant a formulat critici apte de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege sau dacă este incidentă sancțiunea nulității recursului, reglementată de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului a fost comunicat părților, care nu au depus puncte de vedere.

Constatându-se încheiată procedura de filtru, prin rezoluția din data de 14 august 2025, s-a fixat termen la data de 14 octombrie 2025, fără citarea părților, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

La termenul de judecată din data de 14 octombrie 2025, Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare, cu prioritate, prin prisma excepției nulității recursului, invocate prin întâmpinare de intimata-intervenientă.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

În condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. și art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând cu prioritate, în raport cu prevederile art. 248 alin. (1) din același act normativ, excepția nulității recursului prin raportare la dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din același act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

În speță, deși recurentul-reclamant a afirmat că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material incidente în cauză, invocarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este una formală, partea neaducând deciziei atacate critici de nelegalitate, ci doar de netemeinicie.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sancționează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, încălcarea legii presupunând fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea greșită a legii.

Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar și precis, ce nu presupune o interpretare specială, iar interpretarea greșită a legii presupune că, prin hotărârea atacată, instanța a dat o interpretare neconformă sensului real al textului legal.

Aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice în raport cu situația de fapt reținută de către instanțele devolutive, respectiv aplicarea unor alte norme de drept material decât cele incidente raportului juridic dedus judecății.

În argumentarea soluției de respingere a apelului, instanța, în esență, a reținut că, față de dispozițiile art. 1837 și art. 1890 C. civ., uzucapiunea reprezintă modul de dobândire a proprietății sau a altor drepturi reale cu privire la un lucru, prin posedarea neîntreruptă a acestuia în tot timpul fixat de lege.

A reținut că această acțiune, astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a art. 1890 și art. 1895 C. civ., presupune soluționarea ei în contradictoriu cu fostul proprietar, respectiv fostul adevărat proprietar, din moment ce uzucapiunea, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra unui imobil, reprezintă în mod indirect și o sancțiune a fostului proprietar care, prin pasivitatea lui, a lăsat timp îndelungat ca bunul să se afle în posesia altei persoane ce s-a comportat ca un adevărat proprietar.

Totodată, a arătat că posesia reprezintă o condiție esențială a uzucapiunii, iar, ca efect al posesiei, uzucapiunea presupune o posesie utilă, neafectată de niciunul dintre viciile acesteia.

Ca atare, a constatat că, pentru întrunirea condițiilor uzucapiunii de 30 de ani, este necesar ca în persoana reclamantului să fie întrunite următoarele condiții: 1. Să se posede bunul în tot timpul prevăzut de lege, adică 30 de ani; 2. posesia să fie utilă, neafectată de vreun viciu; 3. inacțiunea adevăratului proprietar care a stat în pasivitate.

În ceea ce privește prima și cea de-a doua cerință prevăzute de lege, a reținut că exercitarea posesiei îndelungate este un element de fapt care se stabilește prin administrarea de probatorii, în special a probei testimoniale.

Ca atare, analizând întreg materialul probator administrat în cauză, instanța de apel a concluzionat că recurentul-reclamant nu a făcut dovada unei posesii pe o perioadă de 30 de ani, utile și neviciate.

De asemenea, a reținut că nici beneficiul dispozițiilor art. 1850 C. civ. nu poate atrage o altă concluzie, atâta timp cât, din probele administrate rezultă că posesorul actual al imobilului nu mai este recurentul-reclamant.

Totodată, a observat că, potrivit art. 1863 C. civ., prescripția poate fi întreruptă sau în mod natural sau în mod civil, iar art. 1864 C. civ. definește întreruperea naturală ca fiind împrejurarea când posesorul este și rămâne lipsit, în curs mai mult de un an, de folosința lucrului, sau de către vechiul proprietar sau de către o a treia persoană, sau aceea când lucrul este declarat neprescriptibil în urmarea unei transformări legale a naturii sau destinației sale; conform art. 1865 C. civ., întreruperea civilă operează printr-o cerere făcută în judecată, fie introductivă de instanță sau numai incidentă într-o instanță deja începută, sau printr-un act începător de executare, precum sechestrul sau cererea execuției unui titlu cărui legea recunoaște puterea executorie, sau prin recunoașterea de către debitor sau posesor a dreptului celui în contra cărui prescrie.

Din această perspectivă, instanța de apel, în raport de circumstanțele concrete pe care le-a apreciat a rezulta din probele administrate, a considerat că posesia recurentului-reclamant a fost întreruptă prin actele întreprinse de către mandatarul intimatei-interveniente, începând cu anul 2007.

Curtea de apel a respins ca neîntemeiată și critica adusă hotărârii primei instanțe sub aspectul inexistenței elementului psihologic animo sibi habendi, considerând, asemenea primei instanțe, că din probele administrate nu rezultă îndeplinirea acestei condiții.

În raport cu aceste considerente, Înalta Curte reține că, pentru a determina o analiză a legalității deciziei recurate din perspectiva normelor de drept aplicabile speței, recurentul-reclamant trebuia să indice în mod concret atât norma de drept material pretins a fi fost nesocotită, aplicată sau interpretată greșit, cât și eroarea săvârșită de către instanța de apel sub acest aspect.

Deși a invocat interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a art. 1890, art. 1850 și art. 1864 C. civ., în dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant nu a indicat în concret care este greșeala de aplicare sau de interpretare a dispozițiilor legale reținute de instanța de apel ca fiind incidente, ci a arătat care sunt, în opinia sa, aspectele relevante ce ar rezulta din probele administrate în cauză, încercând să demonstreze existența unei alte situații de fapt.

Astfel, pretinzând că înscrisurile depuse la dosar, declarațiile martorilor de care a înțeles să se prevaleze, raportul de expertiză întocmit în dosar nr. x/1999, precum și cele reținute prin hotărâri judecătorești anterioare probează o posesie utilă și neviciată, recurentul-reclamant tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanța devolutivă mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond.

Instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză și stabilirea situației de fapt, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor deja administrate și nici la stabilirea unei alte situații de fapt față de cea reținută de instanța de apel, în recurs neputând fi analizate decât criticile care vizează nelegalitatea deciziei recurate. Aceste limite ale judecății în calea extraordinară de atac rezultă din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, precum și din partea introductivă a art. 488 alin. (1) din același cod, potrivit căreia casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.

Or, prin memoriul de recurs, recurentul-reclamant a procedat doar la o analiză proprie a probelor administrate pe parcursul procesului, prezentând opinia sa cu privire la aspectele ce ar rezulta din acestea și încercând să combată tezele probatorii relevate de intimata-intervenientă, precum și concluziile la care a ajuns instanța de apel în urma analizei materialului probatoriu.

În ceea ce privește critica prin care recurentul-reclamant a invocat nesocotirea de către curtea de apel a principiului aflării adevărului, consacrat de art. 22 C. proc. civ., cu referire la art. 10 și art. 11 din același act normativ și la dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Înalta Curte constată că, deși aceasta ar fi fost aptă a determina o verificare a deciziei recurate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., o atare analiză nu este posibilă, în contextul în care nici de această dată recurentul-reclamant nu aduce argumente în susținerea nelegalității deciziei atacate, ci doar contestă modul de interpretare a probelor de către instanța de apel.

O atare motivare a recursului nu îndeplinește rigorile impuse de art. 488 alin. (1) Cod procedură, cele susținute prin cererea de recurs neputând fi circumscrise vreunuia dintre motivele de casare prevăzute de acesta, întrucât nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate a hotărârii recurate, ci doar exprimarea propriei opinii a recurentului-reclamant cu privire la aspectele ce ar rezulta din probatoriul administrat în cauză, susțineri care nu pot fi valorificate în fața instanței de recurs.

Prin urmare, cum calea de atac a recursului este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii recurate sub aspectul legalității acesteia, o atare analiză nu se poate realiza în lipsa indicării și dezvoltării unor motive de nelegalitate dintre cele prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., obligație care revine, sub sancțiunea nulității, titularului căii de atac promovate.

Ca atare, cum recurentul-reclamant nu a adus critici apte de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. și cum, în speța de față, nu pot fi reținute motive de casare de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (5) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) din același cod, precum și la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului.

Având în vedere soluția ce urmează a fi pronunțată și văzând dispozițiile art. 499 teza finală C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat pe fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivele de casare, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analiza pe fond a criticilor formulate prin cererea de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul C. împotriva deciziei civile nr. 327A din data de 22 martie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 octombrie 2025.