ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2215/2022

Ședința publică din data de 15 noiembrie 2022

asupra cauzei de față, constată următoarele;

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la data de 11 iunie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului București, Primăria Sectorului 1, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, Municipiul București și Consiliul Local Sector 1, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate dobândirea prin uzucapiune a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafața de 225 mp situat în Municipiul București, str. x. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 490, și art. 1890 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 18821 din 15 octombrie 2015, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale, invocată de pârâta Primăria Municipiului București prin întâmpinare, și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin primarul general, Consiliul Local Sector 1, Primăria Municipiului București, prin primarul general, Primăria Sector 1 București, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în favoarea Tribunalului București.

I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță

Reclamantul A., în temeiul art. 204 C. proc. civ., a formulat cerere modificatoare, prin care a învederat că înțelege să-și aleagă domiciliul procesual în Municipiul București, solicitând ca instanța să ia act de noul domiciliu procesual și să dispună modificarea citativului, și a precizat cadrul procesual pasiv în sensul că înțelege să se judece doar cu Municipiul București, prin primarul general, având în vedere că, potrivit art. 136 din Constituție, proprietatea de stat este publică sau privată, titular fiind statul sau unitatea administrativ-teritorială; de asemenea, potrivit art. 4 din Legea nr. 213/1998, domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor și care nu fac parte din domeniul public, în cauză nu exista nici o rațiune pentru a aprecia că bunul care formează obiectul litigiului ar fi de interes național. În aceste condiții, proprietatea asupra imobilului aparține Municipiului București, ceea ce justifică și calitatea sa procesuală pasivă.

Prin încheierea de ședință din 09 ianuarie 2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă a constatat că a rămas învestit doar cu excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, pe care a unit-o cu fondul; a încuviințat probele cu înscrisuri și cu martori, precum și proba cu expertiză tehnică topografică.

Prin încheierea de ședință din 15 iunie 2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă a solicitat reclamantului să precizeze obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv să indice poziționarea suprafeței de 225 mp pentru care se invocă uzucapiunea, prin indicarea pe planul topografic, având în vedere că aceasta nu a fost în vreun fel individualizată în cadrul suprafeței mai mari existente la adresa București, str. x.

La data de 29 august 2017, reclamantul A. a depus cerere precizatoare, prin care a indicat că suprafața de 225 mp care face obiectul acțiunii este situată în imediata vecinătate a imobilului său de la nr. 19, astfel cum a marcat prin hașurare pe planul de situație scara 1/500.

Reclamantul A. a depus cerere precizatoare, prin care a indicat că suprafața de 225 mp care face obiectul acțiunii este situată la nr. poștal 21 (lot x IA) al străzii Dârza.

In ședința publică din data de 03 decembrie 2018, s-a prezentat numita B. care a formulat oral cerere de intervenție, pe care, ulterior, a formulat-o și în scris, înțelegând să susțină apărările pârâtei Primăria Municipiului București, cu privire la terenul situat în București, str. x și 23A, în suprafață totala de 450 mp, care a fost și este în folosința și posesia familiei sale cât și a sa încă din anul 1945, solicitând pe aceasta cale respingerea acțiunii, ca neîntemeiată și nelegală.

În drept, a invocat art. 63, art. 148 alin. (1) și urm. C. proc. civ.

În ședința publică din 01 aprilie 2019, a fost adusă la cunoștința instanței împrejurarea decesului reclamantului A. la data de 06 martie 2019, iar prin încheierea de ședință din 03 iunie 2019, Tribunalul București, secția a III a civilă a dispus introducerea în cauză în calitate de moștenitori ai defunctului A., în calitate de reclamanți, a succesorilor acestuia C. și D., conform certificatului de moștenitor emis la 27 mai 2019.

Prin încheierea de ședință din 02 septembrie 2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis în principiu cererea de intervenție formulată de B. a respins cererea de suspendare a judecății până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2019 formulată de către reclamanți; a constatat imposibilitatea obținerii avizării raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit de către expertul E.; a dispus respingerea cererii de majorare a onorariului provizoriu stabilit pentru expert și a dispus reducerea onorariului provizoriu la 1000 RON.

Prin sentința civilă nr. 2576 din 18 noiembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, a respins cererea de chemare în judecată precizată privind pe reclamanții D. și C., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General și intervenienta B., ca neîntemeiată; a admis cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta B.; a obligat reclamanții la plata către intervenientă a sumei de 1000 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.

I.3. Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia civilă nr. 639 A din 15 aprilie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul, ca nefondat, formulat de apelanții-reclamanți C. și D. împotriva sentinței civile nr. 2576 din 18 noiembrie 2019 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2016.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 639 A din 15 aprilie pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs reclamantul C..

II.1. Motivele de recurs

Recursul declarat de reclamantul C. a fost motivat prin însăși cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ., fiind invocată incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, admiterea apelului, cu consecința schimbării în tot a sentinței civile nr. 2576 din 18 noiembrie 2019, în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a cererii de intervenție accesorie și admiterii cererii introductive, astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a expus următoarele critici:

- în motivarea soluției, instanța de apel a reținut faptul că posesia exercitată nu este utilă, nefiind astfel îndeplinită cerința ca posesia să fie neîntreruptă, deoarece în legătură cu terenul în litigiu numita F. și succesoarea acesteia au formulat notificării în baza Legii nr. 10/2001, Legii nr. 247/2005, Legii nr. 18/1991; pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune trebuie să existe ca situație premisă - pasivitatea titularului dreptului de proprietate pe întreaga durata a posesiei exercitate de neproprietar;

- or, astfel cum a reținut instanța de fond, Municipiul București are calitate de proprietar asupra terenului situat în strada x, nr. 21, având în vederea că acesta "nu se află în proprietatea vreunei persoane private, ci a fost proprietatea Statului Român, fiind preluat în temeiul Decretului nr. 111/1951, (...), și apoi a intrat în patrimoniul Municipiului București";

- contrar celor reținute de instanța de apel posesia exercitată de reclamant, împreună cu autorii săi, nu a fost tulburat de demersul juridic efectuat de o terță persoană, respectiv F., care nu are niciun drept asupra terenului ce face obiectul prezentei acțiunii, existența unei simple notificări (respinsă de instanțele de judecată) nu este de natură a conduce la tulburarea posesiei exercitate de reclamant și, mai mult decât atât, a fost promovată o acțiune în constatare, fiind înregistrat în acest sens pe rolul Tribunalului București dosarul nr. x/2021, prin care a solicitat, în principal să se constate că pârâta B. nu este persoană îndreptățită la restituirea în natură a terenului în suprafață de 450 mp, situat in București, str. x, conform notificării nr. x/2001, care face obiectul dosarului administrativ nr. x, iar în subsidiar să fie obligat pârâtul, Municipiul București, prin primarul general, la soluționarea notificării înregistrată sub nr. x/2001, care face obiectul dosarului nr. x, cu privire la imobilul teren în suprafață de 450 mp, situat în București, str. x;

- contrar celor reținute de către instanța de apel, recurentul și autorii săi au făcut dovada unei posesii neîntrerupta de 30 ani, anterior formulării cererii de chemare în judecată, potrivit înscrisurilor depuse la dosarul cauzei din care rezultă următoarele: încă din anul 1949 impozitul asupra imobilului nu mai fusese achitat; conform procesului-verbal întocmit la acea vreme rezultă faptul că terenul era părăsit de foștii proprietari și era cultivat de zarzavaturi de vecini, fapt confirmat chiar de martorii audiați în dosarul nr. x/1958; în aceea perioadă nu a mai existat rol fiscal, întrucât F., pretinsa moștenitoare a fratelui său G., nu s-a înscris niciodată la fisc; conform considerentelor sentinței civile nr. 2971/1960, martorii au menționat că decedata F. venea o dată la un an/doi să își vadă terenul, acesta fiind cultivat cu zarzavat încă din 1948 de către vecini, aspect ce demonstrează faptul că terenul ce face obiectul prezentului dosar era ocupat de către autorii recurentului, iar posesia asupra acestui teren este amintită și într-un alt raportul de expertiză tehnică întocmit în dosarul nr. x/1999, înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorul 1, prin care presupusa autoare a intervenientei, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, a solicitat lăsarea în deplină proprietate a terenului din strada x, nr. 21, cererea de chemare în judecată fiind respinsă;

- conform certificatului nr. x/18.07.2007 emis de P.M.B. din eroare figura ca titular de rol fiscal H. la adresa str. x, adresa corectă a imobilului deținut de H. fiind strada x nr. 17 A, așa încât nu se poate susține faptul că termenul de prescripție ar fi fost întrerupt de faptul că în perioada 1964-1986 H. ar fi figurat înscris la rolul fiscal;

- instanța de apel a reținut în mod nelegal și netemeinic că nu s-a făcut dovada existenței elementului psihologic în persoana reclamantului inițial A., motivat de faptul că la dosar nu a fost depusă nicio dovadă a achitării taxelor și impozitelor în perioada corespunzătoare prescripției și că terenul nu a fost întreținut în mod corespunzător, fapt ce a permis depozitarea de gunoaie pe teren și chiar ocuparea lui de persoane fără adăpost;

- în ceea ce privește neplata impozitului pentru teren, această împrejurare nu reprezintă un motiv care să conducă la concluzia lipsei elementului animus, în conformitate cu dispozițiile art. 1847 și urm. C. civ., plata impozitului pentru teren nu reprezintă o condiție pentru dobândirea dreptului de proprietate pe cale de uzucapiune;

- împrejurarea că reclamantul nu au fost înregistrat în evidențele Direcției de Impozite și Taxe Locale Sector 1 ca plătitor de impozite pentru terenul în litigiu nu are nicio relevanță juridică în cauză, întrucât acest aspect nu echivalează cu absența elementului intențional al posesiei care a fost exercitată asupra terenului {animus sihi habendi);

- neplata taxelor și impozitelor nu poate conduce, prin ea însăși, la concluzia lipsei posesiei, după cum nici simpla plata a taxelor și impozitelor, necoroborată cu alte mijloace de probă, nu conferă unei persoane, prin ea însăși, calitatea de proprietar; neînscrierea ca titular de rol fiscal poate avea semnificația unei sustragerii de la plata impozitelor, nicidecum nu poate fi asimilată lipsei posesiei;

- în ceea ce privește concluzia că terenul nu a fost întreținut, ceea ce a permis depozitarea de gunoaie și ocuparea lui de către persoane fără adăpost, instanța a avut în vedere numai declarația celor doi martori propuși de intervenientul accesoriu, care au fost contrazise de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, în sensul că terenul era folosit de vecini ca și gradină de zarzavat;

- interpretând în mod eronat prevederile art. 1847 C. civ., instanța de apel a reținut faptul că posesia exercitată de recurent reprezintă numai o expresie a detenției precare a acestuia și nu o manifestare a intenției de a se comporta ca adevărat proprietar, deși detenția presupune, de regulă, existența unui raport juridic cu proprietarul bunului, totuși, legea extinde acest cadru, incluzând și situația în care se exercită acte de stăpânire cu îngăduința proprietarului, deci în absența unor relații contractuale;

- nu trebuie confundată posesia cu detenția precară, chiar dacă, în ambele cazuri, bunul se află în posesia fizică a unei persoanei, detentorul deține bunul pentru altul, fără a se comporta ca titularul unui drept real, acesta având obligația de a restitui bunul, în timp ce posesorul deține bunul pentru sine, diferența dintre cele două instituții fiind dată de elementul psihologic;

- în ceea ce privește existența elementului intențional al posesiei, legiuitorul a instituit o prezumție relativă, respectiv acela care stăpânește bunul este prezumat posesor, adică stăpânirea materială a unui bun este o exprimare a voinței ca această stăpânire se face animo sibi habendi; în alte cuvinte, legiuitorul prezumă existența elementului intențional al posesiei din existența elementului material;

- nu există nicio dovadă la dosarul cauzei din care să rezulte faptul că recurentul și autorii săi au fost detentori precari, astfel cum eronat a reținut instanța de fond; art. 1850 C. civ. de la 1864 instituie prezumția legală relativă, potrivit căreia posesorul actual care dovedește că a exercitat posesia la un moment dat este presupus că a exercitat posesia în tot timpul intermediar;

- uzucapiunea este o sancțiune care intervine împotriva adevăratului proprietar, iar termenul de 30 de ani al posesiei exercitate reclamantul inițial și autorii acestuia s-a împlinit anterior lunii noiembrie 2018, când s-au adus pe teren mașini stricate în dorința de a se încerca o întrerupere a posesiei, dar și anterior anului 2007-2010, când se afirmă de către martorii intervenientei că s-ar fi reparat gardul care împrejmuiește terenul uzucapat; odată îndeplinit termenul de prescripție achizitivă orice eventuală întrerupere, survenită la un moment ulterior nu putea produce niciun efect;

- numitul A. a înțeles să invoce joncțiunea posesiei cu cea a autoarei sale I. cu privire terenul de de 225 mp din str. x (21 A), sector 1; joncțiunea posesiilor constă în adăugarea la termenul posesiei actuale exercitate de către uzucapant a timpului cât bunul s-a aflat în posesia autorului său, astfel încât termenul prescripției achizitive era demult împlinit anterior perioadelor în care se pretind a fi existat respectivele tulburări;

- în ceea ce privește nelegalitatea încheierii din 02 septembrie 2019, prin care s-a dispus respingerea cererii de suspendare, a arătat că în vederea stabilirii situației de fapt cu privire la tulburarea posesiei, în temeiul art. 413 C. proc. civ., a solicitat suspendarea judecății până la soluționarea cererii având ca obiect acțiunea posesorie, înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr. x/2019;

- cu referire la art. 10, art. 11 și art. 22 C. proc. civ., a susținut că prin încheierea din 02 septembrie 2019, instanța de fond a respins în mod nelegal cererea de suspendare, având în vedere că prezenta acțiune depindea de modul în care se va soluționa acțiunea posesorie care avea menirea de a înlătura pretinsa tulburare intervenită după formularea cererii de constatare a dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

II.2. Apărările formulate în cauză

La data de 04 martie 2022 (data înregistrării la instanța de recurs), în termenul legal, intimații-pârâți Primăria Sectorului 1 și Consiliul Local Sector 1, prin primar, au depus întâmpinare, prin care au solicitat ca instanța să ia act că nu au calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, având în vedere că prin cererea modificatoare reclamantul A. a precizat cadrul procesual pasiv, în sensul că a înțeles să se judece cu Municipiul București, prin primarul general, iar prin încheierea de ședință din 09 ianuarie 2017, Tribunalul București a dispus rectificarea citativului în acord cu cererea modificatoare.

La data de 25 martie 2022 (data depunerii la oficiul poștal), în termenul legal, intimata-intervenientă B. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului, ca fiind nul, ira în subsidiar, ca nefondat, cu obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea excepției nulității recursului, a arătat că criticile deduse judecății recursului reprezintă o reluare a criticilor din cererea de apel ce vizează situația de fapt reținută de instanță și nu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

II.3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 14 iunie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul C. împotriva deciziei civile nr. 639A din 15 aprilie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fixat termen de judecată la data de 15 noiembrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat este fondat, pentru considerentele ce urmează.

În considerarea motivului de nelegalitate întemeiat pe prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se consideră că în mod eronat, instanța de apel a interpretat prevederile art. 1890 C. civ., reținând faptul că nu sunt întrunite condițiile uzucapiunii.

Criticile invocate și subsumate motivelor reglementate de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. se privesc a fi fondate, însă, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5, astfel cum se va arăta.

În conformitate cu dispozițiile imperative ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanța este obligată să arate motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, să enunțe direct cele constatate și dovezile care au determinat această convingere, să arate, de asemenea, motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților, iar dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. obligă judecătorii să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză. În acest sens, dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, trebuie să se dispună ca părțile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părțile se împotrivesc.

Înalta Curte reține temeinicia criticilor recurentului din perspectiva art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului vizând respectarea exigențelor impuse de principiul dreptului la un proces echitabil. Dreptul recurentului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, include și dreptul de a beneficia de examinarea reală și efectivă a apărărilor lor relevante pentru cauză, aspect care include stabilirea unei situații juridice reale și complete în cauză, în vederea aplicării corecte a normelor de drept incidente.

Prescripția achizitivă (uzucapiunea) este modul de dobândire a proprietății sau a altor drepturi reale prin posesia neîntreruptă asupra unui imobil pe o perioadă și în condițiile prevăzute de lege. Astfel, potrivit art. 1890 C. civ., pentru a se putea dobândi proprietatea bunului prin uzucapiune, cel care invocă acest mod de dobândire a proprietății trebuie să îndeplinească doua condiții: să posede bunul în tot timpul prevăzut de lege, anume 30 de ani și posesia sa să fie utilă, în sensul că posesia nu trebuie să fie afectată de vreunul din viciile discontinuității, violenței, clandestinității si echivocului. Potrivit art. 1847 C. civ. "Pentru a se prescrie se cere o posesie continua, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar".

Pentru a fi incidentă uzucapiunea de 30 de ani, se impune ca reclamantul să posede bunul 30 de ani, posesia să fie utilă, neafectată de vreun viciu, adevăratul proprietar să fi stat în pasivitate. Posesia este utilă, atunci când este continuă, în sensul că nu suferă intermitențe anormale raportat la natura bunului, și este pașnică atunci când uzucapantul nu intră în posesia imobilului prin violență ori nu își păstrează această posesie prin violență și nu în ultimul rând, posesia trebuie să fie publică, deci să nu fie exercitată în secret. Deci, cel ce invocă prescripția nu este obligat să producă vreun titlu și nu i se poate opune reaua credință.

Prin urmare, simplul fapt al împlinirii termenului de 30 de ani duce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, adică starea de fapt se transformă într-o stare de drept și se consolidează în drept de proprietate. Potrivit art. 1860 C. civ. "Orice posesor posterior are facultatea, spre a putea opune prescripția, să unească posesia sa cu posesiunea autorului său."

De asemenea, pentru invocarea joncțiunii posesiilor este necesară îndeplinirea a două condiții și anume: să fie vorba despre două sau mai multe posesii utile, iar posesia să fie transmisă în baza unui raport juridic valabil. Dreptul la opțiune cu privire la joncțiunea posesiilor a fost instituit de legiuitor din aceleași rațiuni pentru care a recunoscut și dreptul de opțiune cu privire la uzucapiune, respectiv consolidarea situațiilor de fapt prin transformarea lor în situații de drept în scopul creșterii gradului de securitate a circuitului civil.

Criticile recurentului reclamant vizează, pe de o parte, faptul că recurentul și autorii săi au făcut dovada unei posesii neîntrerupte de 30 ani, anterior formulării cererii de chemare în judecată, pe care instanța a ignorat-o, și pe de altă parte, că în mod eronat se reține că posesia exercitată nu este utilă, nefiind astfel îndeplinită cerința ca posesia să fie neîntreruptă, deoarece în legătură cu terenul în litigiu numita F. și succesoarea acesteia ar fi formulat notificări în baza Legii nr. 10/2001, Legii nr. 247/2005, Legii nr. 18/1991.

În primul rând, apar ca fondate criticile recurentului reclamant privind interpretarea de către instanță a prevederilor legale relative la posesia neîntreruptă, timp de 30 ani. Astfel, Curtea de apel nu a lămurit pe deplin situația de fapt, cu privire la durata stăpânirii terenului în litigiu, a momentului de la care reclamantul a început să stăpânească acest teren, rezumându-se doar la a constata că prima instanță corect a reținut este atât faptul că reclamanții (și autorul acestora) nu au dovedit că au stăpânit neîntrerupt imobilul teren în ultimii 30 de ani anterior formulării cererii (respectiv, fiind avut în vedere elementul "corpus"), cât și faptul tulburării posesiei prin demersurile juridice făcute de către F. și succesoarea acesteia, intervenienta B., în vederea recunoașterii unui drept de proprietate asupra terenului (constând în cereri formulate pe cale administrativă, precum și pe cale judiciară), și prin ocuparea efectivă a terenului de către o altă persoană începând din anul 2007, despre care au relatat doi dintre martorii audiați de tribunal.

A mai reținut instanța de apel că nu poate fi primită susținerea apelanților în sensul că neplata impozitului pentru teren nu constituie o condiție cerută de lege pentru a uzucapa și, prin urmare, nu reprezintă un motiv care să conducă la concluzia lipsei elementului animus. De asemenea, împrejurarea că numita F. nu s-a înscris niciodată în evidențele fiscale nu poate constitui o justificare pentru un comportament similar al celor ce au pretins că ar fi început exercitarea unei posesii utile asupra terenului, ulterior intrării acestuia în proprietatea statului.

Din această perspectivă, Înalta Curte reține că instanța de apel, cu nesocotirea prevederilor legale fără a motiva propriu-zis, cu claritate și pertinență, a soluționat cauza fără să lămurească pe deplin împrejurările de fapt, motiv pentru care, potrivit art. 497 C. proc. civ., se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași curți de apel.

În armonie cu funcția constituțională a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aceea de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii, recursul judecat de instanța supremă are ca scop exclusiv verificarea legalității hotărârii atacate, iar nu a temeiniciei ei. Din acest motiv, recursul nu este devolutiv, cercetarea faptelor, administrarea și interpretarea probelor reprezentând prerogative acordate exclusiv instanțelor fondului (primei instanțe și instanței de apel).

Limitând sfera motivelor de casare și circumscriindu-le doar la unele aspecte de legalitate, legiuitorul a avut în intenție să consolideze particularitățile controlului judiciar realizat de Înalta Curte de Casație și Justiție, excluzând posibilitatea ca, în cadrul recursului, să se poată ajunge, fie și consecutiv admiterii acestuia și casării hotărârii atacate, la efectuarea la nivelul instanței supreme a unor verificări de fapt care sunt specifice instanțelor de fond. Cum instanța supremă nu poate să stabilească ea însăși faptele, ci doar să determine efectele juridice care, potrivit legii aplicabile, decurg din existența respectivelor fapte, și cum o asemenea prerogativă nu se păstrează în sfera controlului de legalitate, transgresând către cel de temeinicie, se impune casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare, casarea cu trimitere corespunzând unei nevoi reale de a se respecta principiile ce guvernează desfășurarea procesului civil.

Se impun a fi verificate, cu ocazia rejudecării, susținerile recurentului privind faptul că, în opoziție cu cele reținute de instanța de apel, reclamantul a fost sau nu tulburat de demersul juridic efectuat de o terță persoană, respectiv F., dacă existența unei simple notificări (respinsă de instanțele de judecată) este de natură a conduce la tulburarea posesiei exercitate de reclamant, de asemenea,dacă termenul de prescripție ar fi fost întrerupt, precum și celelalte susțineri din memoriul de recurs.

Așadar, se impune ca instanța de rejudecare să verifice dacă și când s-a împlinit termenul de 30 de ani al posesiei exercitate de reclamantul inițial și autorii acestuia, precum și dacă, odată îndeplinit termenul de prescripție achizitivă, o eventuală întrerupere, survenită la un moment ulterior putea produce sau nu vreun efect.

Pe de altă parte, reclamantul A. a înțeles să invoce joncțiunea posesiei cu cea a autoarei sale I. cu privire terenul de de 225 mp din str. x (21 A), astfel că se impune reevaluarea situației de fapt și față de aceste împrejurări, funcție de care să se facă aplicarea justă a prevederilor legale incidente, dar și a art. 1847 C. civ. și urm. C. civ.

Pentru aceste considerente, se va admite recursul declarat de reclamantul C. împotriva deciziei civile nr. 639A din data de 15 aprilie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, se va casa decizia recurată și se va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul C. împotriva deciziei civile nr. 639A din data de 15 aprilie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 noiembrie 2022.