ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1506/2019

Asupra cauzei constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de 11 mai 1999, reclamanții A., B., C., D., E. și F. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Primăria Municipiului București și R.A Locato, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților la plata sumei de 35.506,778 dolari S.U.A, reprezentând echivalentul fructelor civile percepute sau care trebuiau să fie percepute din exploatarea imobilului proprietatea lor, situat în București, str. x, în perioada 1950 - martie 1999 și dobânda pieței la respectiva sumă, de la data introducerii acțiunii și până la executare.

La data de 8 noiembrie 2012, reclamanții au depus la dosar cerere precizatoare, prin care au arătat că solicită obligarea pârâților la plata sumei reprezentând valoarea netă a fructelor civile încasate; valoarea fructelor civile, care nu s-au cules, fie deloc, fie s-au perceput doar parțial, din vina pârâților; despăgubiri civile constând în pierderea de valoare efectivă prin deprecierile monetare intervenite (actualizarea cu indicele de inflație), daune-interese dobânzii moratorii de la data încasării și până la data plății, pe care au estimat-o la 35.506.778 USD precum și la plata de cheltuieli de judecată.

La data de 9 mai 2014, reclamanții au depus la dosar o nouă cerere precizatoare, prin care au arătat că solicită obligarea pârâților în solidar la plata următoarelor sume: fructe civile la valoare netă încasate din exploatarea imobilului -1.655,88 RON pentru perioada 1970 - 1990 și 1.258.029 USD, pentru perioada 1990 - 2003; despăgubiri aferente fructelor/chiriilor neîncasate sau a celor realizate la un nivel mai mic decât cel de piață - 306,42 RON pentru perioada 1950 - 1969 și 7.218.542 USD; dobânda legală la aceste sume, care nu poate fi inferioară sumelor de 1.802 RON și 754.817 USD, valoarea actualizării sumelor fructe și despăgubiri cu indicele de inflație, după cum urmează: 1.587.834 RON, aferent valorii de 306,42 RON pentru perioada 1990 - 2014; 3.557 RON, aferent sumelor de 1.258.029 USD și 7.218.542,90 USD, pentru perioada august 2003 - aprilie 2014, respectiv la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamanții au precizat că sunt de acord cu diminuarea valorii despăgubirilor cu valoarea acordată de CEDO și încasată efectiv de aceștia, de 40.000 Euro, în perioada mai - iunie 2007.

Reclamanții au sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu o cerere prin care au pretins o violare a dreptului lor de acces la instanță respectiv, a dreptului lor de a se bucura de liniștita posesie asupra bunului imobil situat în București, str. x, în urma respingerii acțiunii introduse de către aceștia pentru recuperarea sumelor pe care statul le-a obținut din folosința unui imobil confiscat în anul 1949, care le-a fost înapoiat în anul 1999.

Prin această hotărâre, Statul Român a fost obligat să plătească reclamanților, în termen de trei luni, începând cu ziua rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 alin. (2) din Convenție, 40.000 euro cu titlu de daune materiale, la care se adaugă suma care poate fi datorată cu titlu de impozit, Curtea Europeană dispunând, totodată, ca această sumă să fie majorată cu o dobândă simplă egală cu dobânda facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, aplicată în decursul acestei perioade, majorată cu trei puncte procentuale, începând de la expirarea termenului amintit și până la data plății efective. Totodată, Curtea Europeană a statuat că stabilirea încălcării reprezintă prin ea însăși o satisfacție echitabilă suficientă pentru daunele morale suferite de reclamanți și a dispus respingerea cererii de satisfacție echitabilă pentru surplus.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V a civilă, la data de 28 februarie 2012, sub nr. x/2007*.

Totodată, s-a dispus menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței apelate.

Totodată, s-a dispus admiterea cererii de îndreptare a erorilor materiale din dispozitivul Deciziei civile nr. 937A din 17 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, în sensul că suma datorată reclamanților de pârâta RA APPS este de 391.003,33 Euro, iar nu de 391.0003,33 Euro.

Împotriva Deciziei civile nr. 937A din 17 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă au declarat recurs recurenții-reclamanți A., G., H., J. și K. și recurenta pârâtă RA APPS.

12.1 Recurenții reclamanți, care au întemeiat recursul pe prevederile art. 304 pct. 7 și 9 din C. proc. civ. au solicitat admiterea recursului, și, în principal, modificarea deciziei recurate cu reținerea spre rejudecare iar în subsidiar, casarea deciziei recurate și trimiterea spre rejudecare la aceeași instanță care a pronunțat-o (Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă), urmând ca instanța să se pronunțe asupra apelului declarat și motivat de către aceștia și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului formulat, recurenții reclamanți au susținut următoarele critici:

12.1.1. Primul motiv de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. vizează faptul că deși reclamanții recurenți au formulat apel împotriva sentinței civile nr. 131 din data de 5 februarie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 937 din 17 septembrie 2018, instanța de apel a omis să analizeze această cale de atac, nici în dispozitivul deciziei recurate neregăsindu-se vreo dispoziție cu privire la acest apel.

Arată recurenții reclamanți că art. 298 C. proc. civ. prevede că dispozițiile de procedură privind judecata în prima instanță se aplică și în instanța de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în Titlul IV, iar potrivit art. 261 alin. (1), pct. 5 din C. proc. civ., judecătorii sunt datori să arate, în cuprinsul hotărârii, motivele de fapt și de drept în temeiul cărora și-au format convingerea, precum și pe acelea pentru care au înlăturat cererile părților.

Ca atare, considerentele reprezintă un element necesar al oricărei hotărâri judecătorești, motivarea de fapt și de drept fiind indispensabilă acestui important act procedural. Motivarea trebuie să se refere la toate motivele de apel formulate și la considerentele pentru care s-au respins sau admis unele cerere ori excepții, inclusiv pentru cheltuielile de judecată. Cu alte cuvinte, instanța trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut prin acțiune și asupra tuturor mijloacelor care au stat la temelia pretențiilor ridicate de părți.

Îndatorirea de a motiva hotărârea sub aspectul tuturor cererilor, excepțiilor și respectiv criticilor formulate de părți, constituie o garanție pentru justițiabili, în fața eventualului arbitrariu judecătoresc, fiind singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a putea exercita un eficient control judiciar.

În opinia recurenților, în prezența unei asemenea omisiuni, nu se poate exercita controlul judiciar, astfel că, instanța de apel a pronunțat o soluție nelegală, ceea ce face incident motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 din C. proc. civ.

12.1.2 Al doilea motiv de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., vizează faptul că, în opinia recurenților, în mod greșit, instanța de apel a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a respins acțiunea față de acesta, pentru lipsa calității procesuale pasive.

Apreciază recurenții că soluția pronunțată pe acest aspect este lipsită de fundament juridic și ignoră faptul că imobilul situat în București, str. x - 21 a fost preluat fără titlu și trecut abuziv în proprietatea Statului, în anul 1950, respectiv că, de la momentul preluării și până în anul 1989, acest imobil s-a aflat în folosința gratuită a L., devenit M.

Precizează reclamanții că prin Decretul-lege nr. 30/1990 s-a hotărât trecerea în proprietatea statului a întregului patrimoniu al fostului M., ca bunuri ale întregului popor, ulterior, imobilul menționat fiind trecut în administrarea Primăriei Municipiului București - Oficiul de Prestări Servicii pentru Corpul Diplomatic, conf. H.G. nr. 115/1990 privind aplicarea Decretului-lege nr. 30/1990 (Anexa 3A, pozițiile 47,48).

Se mai arată că, în anul 1992, Oficiul de Prestări Servicii pentru Corpul Diplomatic din cadrul Primăriei Municipiului București și-a încetat activitatea, iar patrimoniul acestuia a fost preluat de către Regia Autonomă Locato, înființată prin H.G. nr. 107/1992. RA Locato a funcționat până în anul 2002, când patrimoniul său a fost preluat prin absorbție de către RA APPS (prin O.U.G. nr. 32/2002).

În anul 1999, prin Sentința civilă nr. 414 din 14 aprilie 1999 dată de secția a III-a Civilă a Tribunalului București, s-a recunoscut faptul că imobilul de pe str. x a fost preluat fără titlu și s-a dispus restituirea de către RA LOCATO.

În opinia recurenților reclamanți, se impune a fi reținută răspunderea delictuală a statului - întemeiată pe art. 998 -999 din C. civ. - pentru actul de preluare abuzivă și de exploatare a bunurilor de către administratori, din voința și la dispoziția acestuia.

Totodată, arată recurenții că răspunderea delictuală a statului coexistă cu aceea a administratorilor bunurilor, astfel încât din punct de vedere juridic, trebuie angajată răspunderea în solidar, în baza art. 1003 din C. civ., atât a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cât și a RA APPS, întrucât această din urmă regie este succesoarea universală a antecesorilor administratori, anume RA LOCATO și Oficiul de Prestări Servicii pentru Corpul Diplomatic din cadrul Primăriei Municipiului București.

De asemenea, în privința cererii fundamentate pe dispozițiile art. 483 și art. 485 din C. civ., recurenții reclamanți susțin că R.A.A.P.P.S. este detentor precar, învestit de stat cu administrarea și exploatarea imobilului în folosul statului, iar față de această împrejurare răspunderea trebuie să fie solidară a administratorului care administrează în numele Statului.

12.2 Recurenta pârâtă RA APPS, care a întemeiat recursul pe prevederile art. 304 pct. 5, 7 și 9 din C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea Deciziei civile nr. 937 din 17 septembrie 2018 și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor declarate în cauză, iar, în subsidiar, modificarea în tot a deciziei recurate, respingerea excepției lipsei calității procesual pasive a statului roman și respingerea acțiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar ca neîntemeiată ori obligarea R.A.A.P.P.S. în solidar cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

În motivarea recursului formulat, recurenta-pârâtă a susținut următoarele critici:

12.2.1. Primul motiv de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 5 și 7 din C. proc. civ. vizează faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

În acest sens, recurenta, invocând prevederile art. 105 alin. (2) și art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. arată că instanța de apel nu a motivat soluția de admitere a excepției lipsei calității procesual pasive a Statului Roman.

De asemenea, se susține, în ceea ce privește excepția tardivității apelului declarat în cauza de către apelanții reclamanți, invocată în cuprinsul întâmpinării instanța de apel, în mod nelegal și cu încălcarea prevederilor legale anterior enunțate, a dispus respingerea acestei excepții, fără a o motiva, limitându-se la a aprecia că apelul a fost declarat în termen și că a fost depus pe data de 26 martie 2018, fapt necontestat de către părți.

Arată recurenta că în cuprinsul deciziei civile recurate nu există nicio motivare privind înlăturarea apărării regiei în ceea ce privește data la care reclamanților li s-a comunicat Sentința civilă nr. 131 din 5 februarie 2016 - respectiv data de 29 ianuarie 2018, sau cu privire la data la care instanța de apel a considerat că s-a comunicat sentința civilă către reclamanți.

Se mai arată că, deși Ministerul Finanțelor Publice, prin apelul formulat a invocat: nulitatea sentinței apelate prin raportare la rigoarea prevederilor art. 261 alin. (1) punctul 5 și ale art. 105 alin. (2) din C. proc. civ., puterea de lucru judecat a Sentinței civile nr. 414 din 14 aprilie 1999 precum și a Sentinței civile nr. 112 din 10 octombrie 2005, încălcarea și aplicarea greșita a prevederilor art. 485 - 487 și ale art. 998 C. civ., în considerentele deciziei recurate nu se regăsesc argumente care să răspundă acestor critici.

În același timp, se susține că deși prin apelul declarat în cauza de apelanții persoane fizice s-a criticat soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a paratei R.A.A.P.P.S., apelanții solicitând ca și R.A.A.P.P.S. sa fie ținut în solidar cu Statul Roman pentru achitarea despăgubirilor solicitate prin cererea de chemare în judecata, instanța de apel a ignorat în totalitate acest motiv de apel.

Mai mult, deși atât în partea introductivă a încheierii de amânare a pronunțării din data de 10 septembrie 2008, cât și în partea introductiva a Deciziei civile nr. 937A din 17 septembrie 2018, sunt menționați drept apelanți-reclamanți A., B., F., J., G. și H., nici în considerentele hotărârii și nici în dispozitivul acesteia nu se face nicio referire la apelul declarat în cauza de reclamanți.

În opinia recurentei, considerentele reprezintă un element necesar al oricărei hotărâri judecătorești, motivarea de fapt și de drept fiind indispensabilă acestui important act procedural. Motivarea trebuie să se refere la toate motivele de apel formulate și să arate a considerentele pentru care s-au respins sau admis unele cereri ori excepții, inclusiv cele ce vizează cheltuielile de judecată.

De asemenea, recurenta susține că deși a depus la data de 13 septembrie 2018, cât și la data de 14 septembrie 2018, concluzii scrise în care a răspuns pe larg și argumentat la toate motivele apelurilor declarate în cauză, instanța de apel a ignorat în totalitate apărările R.A.A.P.P.S. omițând să analizeze aceste argumente.

Apreciază recurenta că în contextul dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., modificat, instanța de apel era obligată să facă aprecieri cu privire la toate susținerile părților, deci inclusiv cu privire la apărările formulate în cauză de către aceasta.

Susține că, în aplicarea acestei norme, edictată atât în interesul unei bune administrări a justiției și încrederii ce trebuie să inspire justițiabililor cât și pentru a se da instanțelor superioare posibilitatea de a controla judecata primelor instanțe, orice hotărâre judecătorească trebuie să fie motivată, astfel încât toate motivele de apel, apărările și excepțiile să fie analizate. Sub acest aspect prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. au caracter imperativ, iar nerespectarea lor atrage casarea hotărârii întrucât că, fără arătarea motivelor și a dovezilor, soluția pronunțată este nelegală, iar remediul este doar casarea.

În opinia recurentei, în cazul în care nu se analizează toate motivele de apel, apărările sau excepțiile, instanța nu analizează fondul apelului ceea ce face incidentă ipoteza prevăzută de art. 312 alin. (3) C. proc. civ.

Apreciază recurenta pârâtă că, în cauză, toate "omisiunile" instanței de apel au produs o gravă vătămare R.A.A.P.P.S. prin obligarea sa (nu și a Statului roman prin Ministerul Finanțelor Publice) la plata sumei de 391.0003,3 euro, vătămare ce nu poate fi înlăturata decât prin anularea deciziei civile recurate.

12.2.2. Cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. vizează faptul că decizia civila 937/17 septembrie 2018 a fost data cu aplicarea greșita a prevederilor art. 483 - 485 din C. civ., art. 998, art. 1003 din C. civ., art. 1 alin. (2) din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 261 C. proc. civ.

În acest sens, într-o primă critică se susține că, întrucât cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 483 - 485 din C. civ. și art. 998 și 1003 din C. civ., obligația de restituire a fructelor civile percepute revine posesorului.

Or, în cauza de față, calitatea de posesor a imobilului situat în București, str. x a aparținut Statului Român, care a preluat imobilul de la autorii reclamanților și l-a stăpânit în mod efectiv, comportându-se față de acesta ca și când ar fi fost titularul dreptului de proprietate.

Precizează recurenta că are calitatea de simplu detentor precar, că a folosit imobilul în numele și cu încuviințarea statului, în temeiul H.G. nr. 107/1992, respectiv că în perioada 11 mai 1996 - 31 martie 1999 nu a avut în administrare acest imobil, el fiind în administrarea RA-LOCATO, astfel încât, în mod greșit, s-a apreciat, în cauză, că are calitate procesuală pasivă.

Se invocă faptul că data de 31 martie 1999 a fost cu mult înainte de data la care RA-APPS a fost comasata cu RA-LOCATO (2002), respectiv că, potrivit prevederilor art. 2 din O.U.G. nr. 32/2002, RA APPS dobândește toate drepturile și este ținută de toate obligațiile RA LOCATO, stabilite prin acte normative, acorduri internaționale, precum și prin convenții și contracte încheiate în condițiile legii, iar potrivit art. 3, activul și pasivul RA LOCATO au fost preluate de RA APPS pe baza de protocol de predare-preluare încheiat în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a acestui act normativ, conform bilanțului contabil încheiat la data de 31 martie 2002.

În opinia recurentei, suma pretinsa de reclamanți drept despăgubiri (c-val chirii încasate) reprezintă un pasiv, dar acest pasiv nu a fost preluat de către R.A.A.P.P.S. la momentul 2002 nefiind inclus în bilanțul contabil de care vorbește art. 3 din O.U.G. nr. 32/2002.

Recurenta precizează că a fost doar un administrator al unui bun proprietate privată a statului, proprietar fiind Statul Roman reprezentat în cauza de către Ministerul Finanțelor Publice. Astfel, în conformitate cu prevederile H.G. nr. 60/2005, RAAPPS este persoană juridică ce funcționează în subordinea Secretariatului General al Guvernului (SGG), care îndeplinește fata de regie atribuțiile legale ale unui minister de resort, conform art. 1, pct. (2) din H.G.. 60/2005, aspect ce reiese și din organizarea SGG .

În același sens, se arată că bugetul RA APPS este aprobat anual, prin hotărâre de guvern, regia fiind în subordinea SGG, iar veniturile obținute din închirierea sau vânzarea bunurilor proprietate publică și privată a statului, aflate în administrarea RA APPS, se virează lunar la buget.

Deoarece RA APPS. este o instituție care gestionează fonduri ce reprezintă venituri publice consideră că este nelegală soluția instanței de apel de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

În măsura în care aceste apărări nu vor fi primite și se va aprecia ca RA APPS are calitate procesual pasivă în cauză, recurenta solicită să se dispună obligarea sa la plata despăgubirilor, în solidar cu Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice.

Într-o ultimă critică întemeiată pe art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., recurenta apreciază că au fost aplicate greșit prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. care consacră principiul rolului activ al judecătorului fără a se avea în vedere, la stabilirea despăgubirilor acordate reclamanților aspectele statuate prin Decizia civilă nr. 205A din 18 martie 2010, jurisprudența în această materie a Curții Europene a Drepturilor Omului și cea a instanței supreme.

În acest sens, recurenta arată că prin Decizia civilă nr. 205A din 18 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III - a civilă, s-a apreciat raportat la pretențiile revizuenților, că numai instanța națională poate stabili în concret dacă sunt justificate atât ca întindere, dar și sub aspectul existentei unui drept material la acțiune pentru valorificarea tuturor sumelor solicitate.

De asemenea, s-a statuat că verificările se vor face numai prin prisma celor statuate prin hotărârea CEDO cu luarea în calcul a despăgubirilor deja acordate.

Având în vedere faptul ca recursurile declarate împotriva Deciziei nr. 205A/2010 au fost respinse de către Înalta Curte de Casație și Justiție, apreciază recurenta că cele dispuse prin Decizia nr. 205A/2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, au putere de lucru judecat.

Invocă recurenta pârâtă faptul că, în cauză, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a ținut cont de două elemente, statuând că, pe de o parte, competența sa ratione temporis nu începe decât la data de 20 iunie 1994 - data ratificării Convenției de către România - iar, pe de alta parte, a avut în vedere faptul că jurisprudența internă exclude rambursarea produselor civile pentru perioada anterioară introducerii acțiunii în revendicare, avându-se astfel în vedere termenul general al prescripției de 3 ani.

În aceste condiții, apreciază recurenta pârâtă că este evident că revizuenții reclamanți au primit deja despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului, atât potrivit hotărârii CEDO cât și conform tranzacției încheiată de aceștia cu Statul German la predarea imobilului.

În același sens, se arată că în practica judiciară s-a statuat că nu se pot acorda despăgubiri pentru perioada în care bunul ce a făcut obiectul legilor de reparație a aparținut statului, respectiv, între momentul preluării bunului și momentul retrocedării acestuia.

În opinia recurentei pârâte, a hotărî și dispune altfel, ar reprezenta o dubla reparație acordată revizuenților precum și o dublă dezdăunare suportată de stat.

13.1 Prin întâmpinarea formulată la data de 1 august 2019, intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care a solicitat respingerea recursurilor declarate în cauză, ca nefondate.

În acest sens, în referire la recursul declarat de recurenta pârâta, intimatul a arătat că instanța de apel a motivat soluția de admitere a apelului pe care l-a formulat, în ceea ce privește excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

Se arată că, în această situație, care a justificat admiterea apelului formulat, cercetarea celorlalte motive de apel ar fi fost de prisos în economia speței, ceea ce exclude aplicabilitatea în speță a prevederilor art. 105 alin. (2) din C. proc. civ.

În ceea ce privește critica referitoare la necercetarea motivelor de apel formulate de apelanții reclamanți, se arată că în raport de faptul că prin Decizia civilă nr. 742A/2019, decizia recurată a fost completată, fiind admis apelul reclamanților, această critică nu subzistă.

Referitor la critica întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., se arată că instanța de apel a analizat, în mod prioritar, în limitele devoluțiunii, motivul de apel vizând lipsa calității procesuale pasive a Statului român și a motivat această soluție în mod just, raportat la prevederile H.G. nr. 115/1990, O.U.G. nr. 32/2002, art. 25 și art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, art. 223 alin. (1) și art. 224 din Legea nr. 287/2009. Intimatul a precizat, totodată, faptul că imobilul situat în București, str. x, nu a fost în posesia sa, nu s-a aflat în patrimoniul Statului Român, ci în patrimoniul RA APPS, și prin urmare, nu a adus atingere dreptului de folosință al recurenților reclamanți.

În același sens, intimatul a invocat statuările instanțelor anterioare din cuprinsul Sentinței civile nr. 1112/2005 a Tribunalului București, secția a IV a civilă, irevocabilă.

În ceea ce privește cererea de recurs formulată de recurenții reclamanți, intimatul a susținut că motivul de nelegalitate întemeiat pe art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. a rămas fără obiect, ca urmare a pronunțării Deciziei civile nr. 742A/2009 de către Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

În referire la critica întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., intimatul a susținut că în cauză, în privința sa, nu sunt îndeplinite niciuna dintre condițiile răspunderii civile delictuale, astfel că acțiunea civilă formulată împotriva sa este neîntemeiată.

13.2. La data de 4 septembrie 2019, a fost anexată la dosar întâmpinare și răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - acte procedurale formulate pentru intimata B. - decedată la data de 26.06.2019, prin care s-a solicitat admiterea recursului formulat de RA APPS, în privința criticii întemeiate pe art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., cu consecința admiterii cererii și obligării acestei recurente, în solidar cu intimatul Statul Român, la plata despăgubirilor, iar în subsidiar, respingerea recursului formulat de RA APPS ca nefondat.

În esență, s-a arătat că este nefondată critica întemeiată pe art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., dat fiind că prin decizia recurată s-a motivat corespunzător atât soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a recurentului RA APPS, cât și cea privind admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român.

În privința omisiunii de a se soluționa apelul declarat de reclamanți s-a susținut că acest viciu a fost remediat prin admiterea cererii de completare a deciziei recurate, prin Decizia civilă nr. 42A/2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Cu privire la critica vizând nemotivarea soluției de respingere a excepției tardivității apelului reclamanților s-a arătat că s-au avut în vedere prevederile art. 287 alin. (2) din C. proc. civ., motivele de apel fiind depuse în termen, respectiv că acest apel este în legătură indisociabilă cu apelul Statului Român a cărui soluționare a condus la modificarea sentinței primei instanțe.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. s-a apreciat că este fondat doar în ceea ce privește solicitarea recurentei privind obligarea sa în solidar cu Statul Român la plata despăgubirilor.

Se arată că posesia imobilului a aparținut ambilor pârâți întrucât nu a existat o separație reală de patrimonii între aceștia, iar faptul că veniturile obținute din chirii au fost vărsate la bugetul de stat, are drept consecință faptul că ambii pârâți au beneficiat de fructele imobilului, astfel că aceștia trebuie să răspundă solidar în cauză.

S-a invocat în acest sens și jurisprudența CEDO - cauza Popa contra României.

Totodată, s-a arătat că recurenta pârâtă a preluat de la RA LOCATO toate drepturile și obligațiile stabilite prin acte normative sau acorduri internaționale, iar faptul că această obligație nu a fost individualizată prin bilanțul contabil încheiat la data de 31 martie 2002, este nerelevant, de vreme ce, la acea dată, creanța nu fusese solicitată de reclamanți și nici cuantificată.

De asemenea, cu privire la motivele invocate de recurenta pârâtă referitoare la întinderea creanței se arată că această chestiune a fost deja statuată cu putere de lucru judecat prin sentința civilă apelată, respectiv că nu s-a formulat apel cu privire la acest aspect, astfel că o atare critică nu poate fi formulată, omisso medio în recurs.

13.3. La data de 17 septembrie 2019, recurenții reclamanți au anexat la dosar, răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

În esență, recurenții reclamați au arătat că apărările acestui intimat sunt lipsite de fundament juridic, reiterând argumentele din recurs vizând legitimarea procesuală pasivă a acestuia în cauză.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În referire la recursul declarat de recurenții reclamanți.

1.1. În ceea ce privește critica vizând omisiunea instanței de apel de a proceda la soluționarea apelului declarat de acești apelanți.

În privința acestei critici - care se impune a fi analizată prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că în conformitate cu prevederile art. 105 alin. (2) din C. proc. civ.: "Actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităților prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie."

În speță, Înalta Curte reține că într-adevăr, împotriva Sentinței civile nr. 131 din data de 5 februarie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, au formulat apel atât reclamanții A., B., F., J., G. și H. (cererea aflată la dosar apel), cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice (cererea aflată la dosar apel).

Se reține, totodată, că deși în partea introductivă a hotărârii recurate - Decizia civilă nr. 937/2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă - se menționează că au calitatea de apelanți și reclamanții, în dispozitivul acestei decizii nu se regăsește o soluție care să vizeze apelul declarat de apelanții reclamanți anterior menționați.

Cu toate acestea, trebuie observat că, prin Decizia civilă nr. 742A din 13 mai 2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a fost admisă cererea de completare a Deciziei civile nr. 937A din 17 septembrie 2018, pronunțată de aceeași instanță, în sensul că s-a dispus completarea acestei hotărâri. În consecință, a fost admis apelul declarat de apelanții reclamanți împotriva Sentinței civile nr. 131 din data de 5 februarie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă și s-a dispus că suma la a cărei plată a fost obligată pârâta RA APPS este de 391.003,33 Euro, în echivalent în RON la data plății și reprezintă contravaloarea fructelor percepute pentru imobilul situat în București, str. x, pentru perioada 11 mai 1996 - 31 martie 1999, respectiv a fost obligată pârâta RA APPS la plata dobânzii legale aferente sumei menționate, începând cu data de 11 mai 1999 și până la data plății efective precum și la plata sumei de 5.000 RON, către apelantul reclamant G., reprezentând cheltuieli de judecată.

Cum sancțiunea nulității, prevăzută de art. 105 alin. (2) din C. proc. civ., operează ca ultim remediu procesual, adică numai în cazul inexistenței unui alt mijloc prin intermediul căruia să se poată înlătura vătămarea suferită de parte prin îndeplinirea unui act procedural cu neobservarea formelor legale, iar în speță, această cerință nu este întrunită, de vreme ce apelul declarat de recurenții reclamanți a primit o soluționare prin Decizia civilă nr. 742A/2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, această critică apare ca nefondată, aceasta fiind, de altfel, și poziția procesuală a apărătorului reclamanților la termenul de judecată la care au avut loc dezbaterile asupra recursului.

1.2 În ceea ce privește criticile referitoare la soluția instanței de apel vizând excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, critici care se impun a fi analizate prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 din C. proc. civ.

În acest sens, Înalta Curte reține că funcția dreptului procesual constă, în principal, în a asigura sancțiunea dreptului civil material, ceea ce înseamnă că poziția de pârât în cadrul litigiului aparține celui care este obligat în raportul juridic dedus judecății (subiectul pasiv al dreptului).

Înalta Curte constată raportat la cadrul procesual obiectiv stabilit în cauză - cererea de chemare în judecată fiind întemeiată de reclamanți atât pe dispozițiile art. 483 C. civ. (cât privește pretențiile referitoare la fructele civile percepute), cât și pe dispozițiile art. 998 și art. 1003 C. civ. (cât privește pretențiile referitoare la fructele civile care trebuiau percepute și dobânda pieții) - că în mod eronat a apreciat instanța de apel că excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice este fondată.

Sub acest aspect, se reține că potrivit situației de fapt stabilite în speță, imobilul teren și construcție situat în București, str. x și 21, proprietatea autorilor reclamanților din prezenta cauză, a fost preluat, fără titlu, în proprietatea Statului Român, în anul 1950, iar în perioada 1950 - 1989, s-a aflat în folosința gratuită a L. (ulterior M.), în temeiul Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 776/1950.

În conformitate cu H.G. nr. 115/1990 privind aplicarea Decretului-lege nr. 30/1990 (Anexa 3A, pozițiile 47, 48), imobilul menționat a trecut în administrarea Primăriei municipiului București - Oficiul de Prestări Servicii pentru Corpul Diplomatic.

Ulterior, conform H.G nr. 107/1992, patrimoniul Oficiului de Prestări Servicii pentru Corpul Diplomatic din cadrul Primăriei municipiului București a fost preluat de Regia Autonomă Locato, iar începând cu anul 2002, imobilul a fost trecut în administrarea RA APPS.

Prin Sentința civilă nr. 414 din 14 aprilie 1999, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în Dosarul nr. x/1998, rectificată prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 23 aprilie 1999, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul de Finanțe, a fost admisă acțiunea formulată de A., B., C., D., E. și F., în contradictoriu cu R.A Locato, s-a constatat că imobilul din str. x, compus din 650 mp teren și construcția edificată conform Autorizației nr. x/1946 este deținut fără titlu de pârâtă, s-a constatat că reclamanții sunt proprietarii imobilului, în cotele ce rezultă din certificatele de moștenitor nr. 81, 83 și 84 din 29 septembrie 1948 și a fost obligată pârâta să lase reclamanților menționați în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul menționat.

Această sentință civilă a rămas definitivă prin respingerea apelurilor, prin Decizia civilă nr. 180 din 9 septembrie 1999 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și irevocabilă prin respingerea recursurilor, prin Decizia civilă nr. 990 din 22 martie 2000 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă.

În baza Procesului-verbal nr. x din 12 octombrie 1999 încheiat de executorul judecătoresc din cadrul Judecătoriei Sectorului 1, A., B., C., D., E. și F. au fost puși în posesie cu privire la imobilul din str. x, compus din teren în suprafață de 650 mp și construcție edificată conform Autorizației nr. x/1946 (lotul 108).

Prin procesul-verbal de predare-primire încheiat la data de 2 iulie 2003, imobilul situat în str. x, care fusese utilizat de către Ambasada Germană în scopuri diplomatice a fost predat către reprezentantul convențional al reclamanților, ca urmare a rezilierii Contractului de închiriere nr. x din 7 mai 1996.

Prin Sentința civilă nr. 112 din 10 octombrie 2005, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2005, a fost contestația formulată de A. și B., a fost anulată Decizia nr. 172 din 10 mai 2005 emisă de pârâta R.A A.P.P.S, care a fost obligată să restituie reclamanților terenul lot x, de circa 643 mp din Parcelarea Roeselberge a Parcului Filipescu, aflat în București.

Această sentință civilă a rămas definitivă prin respingerea apelului, conform Deciziei civile nr. 206A din 13 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuală și a devenit irevocabilă prin respingerea recursului, prin Decizia civilă nr. 5394 din 18 septembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă.

În baza procesului-verbal încheiat la data de 1 noiembrie 2007 de BEJ N. în Dosarul de executare nr. x/2007 a fost predat către creditorii A. și B. terenul lot x de circa 643 mp, situat în București.

Este real că, potrivit Sentinței civile nr. 414 din 14 aprilie 1999, pronunțată de Tribunalul București, secția a III a civilă în Dosarul nr. x/1998, obligația de restituire a imobilului menționat a fost stabilită în sarcina autoarei pârâtei RA APPS - RA LOCATO - persoană juridică care exercita la acel moment stăpânirea materială asupra imobilului.

Cu toate acestea, trebuie observat că analiza realizată prin Sentința civilă nr. 414 din 14 aprilie 1999, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în Dosarul nr. x/1998, nu poate fundamenta temeinic lipsa unei răspunderi a Statului Român în cauză, în condițiile în care, reclamanții din cauza de față, și-au întemeiat pretențiile din prezenta pricină pe prevederile art. 998 - 999 din C. civ., respectiv art. 483 - 485 din C. civ., solicitând angajarea răspunderii civile delictuale a acestui pârât pentru privarea lor de folosința imobilului menționat, pentru perioada 1950 - 2003, respectiv dezdăunarea lor cu contravaloarea chiriei încasate respectiv pentru devalorizarea sumelor de care ar fi putut beneficia în perioada în care au fost privați de imobil, fiind puși în imposibilitate de a-l exploata.

Așadar, prin inițierea cererii din această cauză, recurenții reclamanți tind la repararea integrală a prejudiciului pretins a fi fost înregistrat de aceștia ca urmare a privării lor de proprietatea imobilului anterior menționat, solicitând despăgubiri (beneficiul nerealizat - lucrum cessans) ce constau în lipsa de folosință pentru perioada deposedării de proprietate 1950 - 2003, restituirea în natură (damnum emergens) fiind deja obținută.

Art. 998 și 999 C. civ. reglementează răspunderea civilă delictuală a celor care prin fapta lor, prin neglijență sau prin imprudență, cauzează altuia un prejudiciu.

Or, trebuie observat că, instanțele anterioare învestite cu analiza acțiunii în revendicare au statuat că imobilul în raport de care reclamanții pretind a fi dezdăunați a fost preluat de stat fără titlu valabil. Ca urmare, analiza săvârșirii faptei ilicite pretinse a fi fost săvârșite în cauză, nu poate face abstracție de acțiunea de deposedare a autorilor reclamanților de proprietatea lor, aspect statuat cu putere de lucru judecat prin hotărârea pronunțată în revendicarea acestei proprietăți.

Pe de altă parte, din cele anterior reliefate, rezultă că, în condițiile în care imobilul menționat a fost preluat de stat, deși reclamanții au reintrat în posesia acestuia în urma recunoașterii pe cale judiciară a privării lor nelegale de proprietate - conform hotărârilor judecătorești anterior menționate - aceștia susțin că nu au fost în măsură să exercite prerogativele dreptului astfel recunoscut în favoarea lor o lungă perioadă de timp.

Se reține, totodată, că noțiunea de folosință, ca atribut al dreptului de proprietate, se definește ca posibilitatea recunoscută unei persoane, în puterea unui drept, de a utiliza un bun și de a-i culege fructele, având drept premisă condiția deținerii, de către acea persoană, în stăpânire a bunului, pentru că numai astfel se poate vorbi de posibilitatea concretă de a se folosi de un bun determinat.

Dispozițiile art. 483 - 486 din C. civ. din 1864, care reglementează o ipoteză particulară de reparație care își găsește cauza în faptul exercitării unei stăpâniri asupra bunului altuia, îndreptățește proprietarul bunului să solicite obligarea posesorului de rea-credință (implicit și a detentorului precar căruia i se aplică același regim juridic) la restituirea fructelor culese.

Or, din chiar analiza actelor cu caracter normativ emise de stat, anterior prezentate din care rezultă că imobilul în litigiu s-a aflat în domeniul privat al statului, fiind dat în administrare entităților anterior menționate rezultă fără dubiu că și ulterior acțiunii de deposedare a autorilor reclamanților, statul a continuat, în tot acest interval de timp, să se comporte ca un veritabil titular al dreptului de proprietate și să dispună în privința folosinței acestui imobil, ceea ce confirmă calitatea procesuală pasivă a acestui pârât.

Așa fiind, era în sarcina instanței de apel să constate că există un conflict între reclamanți și Statul Român, părți aflate pe poziții de contrarietate juridică, astfel încât statului i se pot opune, în calitate de pârât, pretențiile deduse judecății.

Tot astfel, pronunțarea hotărârilor judecătorești prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului statului are semnificația lipsei unui titlu legal în temeiul căruia statul a exercitat atributele dreptului de proprietate asupra imobilului, ceea ce înseamnă că, atât statul cât și administratorul bunului - detentor precar au o răspundere solidară în condițiile legii, în raport cu pretențiile afirmate prin acțiune.

Cum, în speță, potrivit considerentelor anterior prezentate se constată că instanța de apel a făcut o aplicare greșită în cauză a normelor legale incidente anterior evocate și a soluționat cauza fără a intra în judecata fondului în raport cu una dintre părțile chemate să răspundă pentru prejudiciul cauzat, Înalta Curte constatând caracterul nefondat al excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, va admite recursul reclamanților și, în temeiul dispozițiilor art. 314 cu referire la art. 312 alin. (5) din C. proc. civ., va casa decizia recurată și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

2.1 În ceea de privește primul motiv de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 5 și 7 din C. proc. civ.

În referire la susținerea în sensul că instanța de apel nu a motivat soluția de admitere a excepției lipsei calității procesual pasive a Statului Roman.

Procedând din această perspectivă la verificarea considerentelor deciziei civile recurate, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut în privința acestei excepții pe de o parte, faptul că posesia imobilului a fost exercitată de către RA APPS - chestiuni litigioase apreciate de către această instanță ca fiind tranșate prin Sentința civilă nr. 414/1999, și respectiv nr. 112/2005 ambele pronunțate de Tribunalul București - iar pe de altă parte, că, este lipsit de relevanță juridică cadrul procesual în care a fost analizată cererea formulată de reclamanții din cauză în fața instanței de contencios european.

Or, raportat la aceste considerente care au menirea de a justifica de o manieră succintă, dar lămuritoare raționamentul instanței de apel în privința legitimării procesuale pasive a Statului Român în speță, critica recurentei pârâte cu acest obiect nu poate fi validată. Sub acest aspect, prezenta instanță de recurs precizează că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. astfel cum a fost configurat de recurentă în memoriul de recurs și în care se încadrează aceste susțineri, nu vizează și situațiile în care argumentele de fapt și de drept expuse în cuprinsul hotărârii supuse controlului judiciar sunt nelegale - această din urmă ipoteză putând face obiect al cenzurii instanței de control judiciar din perspectiva unui alt motiv de nelegalitate, respectiv cel prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

A mai susținut recurenta pârâtă că hotărârea recurată nu cuprinde o motivare corespunzătoare a excepției tardivității apelului declarat de apelanții reclamanți.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, într-adevăr, prin încheierea de ședință din data de 10 septembrie 2018, Curtea de Apel București a respins excepția tardivității apelului declarat de reclamanții A., B., F., J., G. și H., reținând că această cale de atac a fost declarată și motivată în termen.

Deși este real că, în cuprinsul acestei analize succinte, instanța de apel nu face nicio referire la data comunicării hotărârii apelate către reclamanți - element de referință care se impunea a fi cercetat de către instanța învestită cu analiza acestei excepții procesuale, în raport de prevederile art. 284 din C. proc. civ. (normă care reglementează termenul în care poate fi exercitat apelul) trebuie observat că, în speță, recurenta pârâtă nu mai justifică, la acest moment procesual o vătămare r