ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1082/2022

Ședința publică din data de 18 mai 2022

Asupra cauzei de față, constată următoarele;

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de 11.05.1999, reclamanții A., B., C., D., E. și F. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Primăria Municipiului București și R.A Locato, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților la plata sumei de 35.506,778 dolari S.U.A, reprezentând echivalentul fructelor civile percepute sau care trebuiau să fie percepute din exploatarea imobilului proprietatea lor, situat în București, str. x, în perioada 1950- martie 1999 și dobânda pieței la respectiva sumă, de la data introducerii acțiunii și până la executare.

La data de 08.11.2012, reclamanții au depus la dosar cerere precizatoare, prin care au arătat că solicită obligarea pârâților la plata sumei reprezentând valoarea netă a fructelor civile încasate; valoarea fructelor civile, care nu s-au cules, fie deloc, fie s-au perceput doar parțial, din vina pârâților; despăgubiri civile constând în pierderea de valoare efectivă prin deprecierile monetare intervenite (actualizarea cu indicele de inflație), daune-interese dobânzii moratorii de la data încasării și până la data plății, pe care au estimat-o la 35.506.778 USD precum și la plata de cheltuieli de judecată.

La data de 09.05.2014, reclamanții au depus la dosar o nouă cerere precizatoare, prin care au arătat că solicită obligarea pârâților în solidar la plata următoarelor sume: fructe civile la valoare netă încasate din exploatarea imobilului -1.655,88 RON pentru perioada 1970-1990 și 1.258.029 USD, pentru perioada 1990-2003; despăgubiri aferente fructelor/chiriilor neîncasate sau a celor realizate la un nivel mai mic decât cel de piață - 306,42 RON pentru perioada 1950-1969 și 7.218.542 USD; dobânda legală la aceste sume, care nu poate fi inferioară sumelor de 1.802 RON și 754.817 USD, valoarea actualizării sumelor fructe și despăgubiri cu indicele de inflație, după cum urmează: 1.587.834 RON, aferent valorii de 306,42 RON pentru perioada 1990-2014; 3.557 RON, aferent sumelor de 1.258.029 USD și 7.218.542,90 USD, pentru perioada 08.2003-04.2014, respectiv la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamanții au precizat că sunt de acord cu diminuarea valorii despăgubirilor cu valoarea acordată de CEDO și încasată efectiv de aceștia, de 40.000 Eur, în perioada mai- iunie 2007.

Reclamanții au sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu o cerere prin care au pretins o violare a dreptului lor de acces la instanță respectiv, a dreptului lor de a se bucura de liniștita posesie asupra bunului imobil situat în București, str. x, în urma respingerii acțiunii introduse de către aceștia pentru recuperarea sumelor pe care statul le-a obținut din folosința unui imobil confiscat în anul 1949, care le-a fost înapoiat în anul 1999.

Prin această hotărâre, Statul Român a fost obligat să plătească reclamanților, în termen de trei luni, începând cu ziua rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 alin. (2) din Convenție, 40.000 euro cu titlu de daune materiale, la care se adaugă suma care poate fi datorată cu titlu de impozit, Curtea Europeană dispunând, totodată, ca această sumă să fie majorată cu o dobândă simplă egală cu dobânda facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, aplicată în decursul acestei perioade, majorată cu trei puncte procentuale, începând de la expirarea termenului amintit și până la data plății efective. Totodată, Curtea Europeană a statuat că stabilirea încălcării reprezintă prin ea însăși o satisfacție echitabilă suficientă pentru daunele morale suferite de reclamanți și a dispus respingerea cererii de satisfacție echitabilă pentru surplus.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V a civilă, la data de 28.02.2012, sub nr. x/2007*.

Totodată, s-a dispus menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței apelate.

Totodată, s-a dispus admiterea cererii de îndreptare a erorilor materiale din dispozitivul deciziei civile nr. 937A/17.09.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, în sensul că suma datorată reclamanților de pârâta RA APPS este de 391.003,33 Euro, iar nu de 391.0003,33 Euro.

Prin decizia civilă nr. 1790A din data de 09 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a fost admis apelul declarat de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 131/05.02.2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2007 și apelul declarat de apelanții-reclamanți A. (prin moștenitori K. și L.), J., E., G. și H., în contradictoriu cu intimatele Primăria Municipiului București și Regia Autonomă Administrația Patrimoniului și Protocolului de Stat (RA APPS); a fost schimbată în parte sentința civilă apelată, în sensul că:

A fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei RA APPS; a fost admisă în parte cererea formulată în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și RA APPS; au fost obligați pârâții, în solidar, la plata sumei de 45.566,44 Euro în echivalent RON la data plății, reprezentând contravaloarea fructelor percepute pentru imobilul situat în București pentru perioada 03.09.1998-31.03.1999, precum și la plata dobânzii legale aferente acestei sume, începând cu data de 11.05.1999 și până la data plății efective, au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței.

Prin aceeași decizie civilă, au foast obligați pârâții în solidar la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 7 415 RON către revizuentul G. și de 1250 RON către revizuentul L..

Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că:

Instanța de casare a reținut că, raportat la cadrul procesual obiectiv stabilit în cauză,instanța de apel a apreciat eronat că este fondată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin hotărâri judecătorești irevocabile s-a constatat nevalabilitatea titlului statului care are semnificația lipsei unui titlu legal în temeiul căruia statul a exercitat atributele dreptului de proprietate asupra imobilului, ceea ce înseamnă că, atât statul cât și administratorul bunului - RA APPS, detentor precar - au o răspundere solidară în condițiile legii, în raport cu pretențiile afirmate prin acțiune.

Instanța de recurs a mai constatat că, în raport de chestiunile litigioase intrate în puterea lucrului judecat statuate de instanțele de judecată învestite cu analiza pricinilor soluționate prin sentințele civile nr. 414/14.04.1999, pronunțată de Tribunalul București, secția a III- a civilă în dosarul nr. x/1998, respectiv nr. 112/10.10.2005, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV- a civilă, în dosarul nr. x/2005, legitimarea procesuală a pârâtei RA APPS nu mai poate fi repusă în discuție.

De asemenea, în condițiile în care, reclamanții invocă drept temei al acțiunii de față atât prevederile art. 483 și art. 485 din C. civ., cât și pe cele care reglementează răspunderea civilă delictuală, iar recurenta pârâtă și autoarea acesteia, M., au procedat, în limitele prerogativelor conferite lor prin voința statului, la închirierea/exercitarea unor acte de folosință asupra acestui imobil, a apreciat instanța d erecurs că este judicioasă aprecierea instanței de apel în sensul că pretențiile deduse judecății astfel cum au fost acestea configurate în cauză pot fi opuse acestei pârâte. Raportat la prevederile art. 483 și art. 485 din C. civ., distincția invocată de recurenta pârâtă privind calitatea sa de detentor precar nu determină o modificare a regimului juridic aplicabil acesteia de vreme ce detentorul precar este asimilat posesorului de rea-credință în ceea ce privește regimul juridic aplicabil.

Prin decizia de casare s-a stabilit că instanța de trimitere va proceda la analiza temeiniciei dreptului dedus judecății urmând să dezlege pe fond raportul juridic conflictual, având a se conforma atât indicațiilor instanței de casare cât și chestiunilor litigioase intrate în puterea lucrului judecat, statuate prin decizia civilă nr. 205A/18.03.2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie în dosarul nr. x/2007, obligatorie în raport de prevederile art. 315 din C. proc. civ.. În acest context, instanța de apel va avea în vedere faptul că cererea de acordare a despăgubirilor, întemeiată pe art. 483 din C. civ., este legată în mod necesar de data la care debitorul devine de rea credință (legea civilă nepermițând solicitarea de restituire a fructelor civile - sau a contravalorii lor ca în speță - anterior acestui moment), iar această dată va trebui raportată la constatarea jurisdicțională anterioară privind nevalabilitatea titlului statului, situație în care se impune a se proceda la cuantificarea prejudiciului înregistrat de reclamanți, din care va fi dedusă reparația acordată deja de stat în baza hotărârii CEDO urmând să se aprecieze și asupra necesității complinirii probatoriului.

Rejudecând apelurile, cu respectarea menționatelor dezlegări din deciziai de casare și a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., Curtea de Apel a avut în vedere următoarele considerente:

Aspectele referitoare la cadrul procesual pasiv - criticate prin apelul pârâtului - au fost soluționate cu putere de lucru judecat de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a stabilit că au calitate procesuală pasivă în cauză atât Statul Român cât și RAAPPS.

În referire la criticile formulate de apelantul pârât care se referă la greșita aplicare a normelor de drept material, art. 485-487 C. civ., deoarece sunt aplicabile posesorului lucrului iar posesor în perioada vizată, 11.05.1996-31.03.1999, a fost R.A. APPS, respectiv cele care vizează lipsa de temeinicie a cererii formulate împotriva acestuia, întrucât din perspectiva dispozițiilor art. 998 C. civ. cererea îndreptată împotriva sa nu ar fi întemeiată având în vedere că nu a fost dovedită îndeplinirea celor patru condiții necesare pentru a atrage răspunderea sa delictuală, s-au .

Pârâta R.A. APPS a formulat apărări prin întâmpinarea formulată în prima fază procesuală și prin concluziile scrise din data de 13.09.2018, arătând pe de o parte, că nu se poate reține în sarcina sa o faptă ilicită câtă vreme și-a exercitat dreptul legal de administrare, iar pe de altă parte faptul că reclamanții au primit deja despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului atât potrivit hotărârii Ct. E.D.O, cât și de la Statul German la predarea imobilului, conform tranzacției încheiate.

Reclamanții și-au întemeiat pretențiile pe prevederile art. 998-999 din C. civ., respectiv art. 483- 485 din C. civ., solicitând angajarea răspunderii civile delictuale pârâților pentru privarea lor de folosința imobilului menționat, pentru perioada 1950-2003, respectiv dezdăunarea lor cu contravaloarea chiriei încasate respectiv pentru devalorizarea sumelor de care ar fi putut beneficia în perioada în care au fost privați de imobil, fiind puși în imposibilitate de a-l exploata.

S-a stabilit cu putere obligatorie ca au calitate procesuală pasivă ambii pârâți.

De asemenea, a intrat în puterea lucrului judecat constatarea că dreptul la acțiune al reclamanților în ceea ce privește pretențiile reprezentate de contravaloarea fructelor civile și dobânda aferentă pentru perioada 1950-11.05.1996 este prescris, fiind incidente dispozițiile art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958.

Situația de fapt stabilită de prima instanță nu a fost contestată de apelanți. Prin sentința civilă nr. 414/14.04.1999, definitivă și irevocabilă, Tribunalul București, secția a III a civilă în dosarul nr. x/1998 a constatat că imobilul din str. x, compus din 650 mp teren și construcția edificată conform autorizației nr. x/1946 este deținut fără titlu de M., că reclamanții sunt proprietarii imobilului, în cotele ce rezultă din certificatele de moștenitor nr. 81, 83 și 84 din 29.09.1948 și a fost obligată pârâta să le lase în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul menționat.

În baza procesului-verbal nr. x/12.10.1999 încheiat de executorul judecătoresc din cadrul Judecătoriei Sectorului 1, A., B., C., D., E. și F. au fost puși în posesie cu privire la imobilul din str. x, compus din teren în suprafață de 650 mp și construcție edificată conform autorizației nr. x/1946 (lotul 108).

Prin procesul-verbal de predare-primire încheiat la data de 02.07.2003, imobilul care fusese utilizat de către Ambasada Germană în scopuri diplomatice a fost predat către reprezentantul convențional al reclamanților.

Prin decizia nr. 172/20.05.2005 emisă de R.A A.P.P.S (fosta R.A Locato) a fost respinsă notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, iar prin sentința civilă nr. 112/10.10.2005 (definitivă și irevocabilă), Tribunalul București, secția a IV a civilă, a admis contestația formulată de A. și B., a anulat decizia emisă de R.A A.P.P.S și a obligat pârâta să restituie reclamanților terenul lot x, de circa 643 mp din Parcelarea Roeselberge a Parcului Filipescu, aflat în București.

Conform procesului-verbal încheiat la data de 01.11.2007 de BEJ N. în dosarul de executare nr. x/2007 a fost predat către creditorii A. și B. terenul lot x de circa 643 mp, situat în București.

Potrivit dispozițiilor art. 483-487 C. civ., fructele se cuvin, de regulă, proprietarului lucrului ca efect al dreptului de proprietate, care se întinde asupra tot ceea ce produce lucrul; însă, dacă posesorul este de bună credință, poate fi îndreptățit să rețină fructele.

În ceea ce î privește pe pârâții Statul Român și R.A. A.P.P.S., s-a reținut că aceștia au fost posesori de rea-credință (aspect consemnat în cuprinsul hotărârii din 24 mai 2006 pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Weissman și alții împotriva României, paragrafele 60 și 61, respectiv detentor precar, asimilat posesorului de rea-credință în ceea ce privește regimul juridic aplicabil.

Curtea de apel a apreciat că momentul care prezintă relevanță în cauză este 3.09.1998 - data formulării acțiunii în revendicare, moment care marchează reaua credință a pârâților - și data limită indicată de reclamanți, cu respectarea principiului disponibilității părților în procesul civil, 31.03.1999.

Pentru dovedirea întinderii prejudiciului a fost administrată proba expertiză contabilă efectuată de dna. expert O., expertiză care nu a fost criticată prin apelurile formulate și niciuna dintre părți nu a solicitat efectuarea altui raport de expertiză.

Potrivit concluziilor acestui raport, valoarea netă a chiriei încasate pentru acest imobil pentru perioada 3.09.1998- 31.03.1999 (Anexa 8) a fost de 96.810, 21 USD.

Potrivit calculelor prezentate în Anexa nr. 8, încasările nete nete pentru perioada 1.01.1998-31.12.1998 au fost de 13.529,91 USD/lună. Pentru garaj, încasările nete pentru anul 1998 au fost de 5.198 USD, ceea ce înseamnă 433,16/lună și 14,43/zi.

Din anul 1998 reclamanților li se cuvin despăgubiri constând în contravaloarea fructelor neculese pentru 3 luni și 28 de zile, respectiv de la data la care pârâții sunt considerați de rea credință, data introducerii acțiunii în revendicare 3.09.1998 până la sfârșitul anului: 40.589,73+12.627,72 USD pentru imobilul de locuit și 1.299,48+404,04 USD pentru garaj.

Pentru perioada 1.01.1999-31.03.1999 valoarea încasărilor nete pentru imobilul de locuit a fost de 13.529,88 USD/lună deci 40.589,64 USD (valoarea încasărilor nete pentru 9 luni conform Anexei 8 a fost de 121.769 USD).

Pentru garaj valoarea netă încasată pentru 10 luni în anul 1999 a fost de 4.332 USD ceea ce înseamnă 433,2USD/lună, deci 1.299,6 USD pentru cele trei luni.

Potrivit corespondenței purtate de M. cu Ambasada Germaniei - locatar al imobilului - contractul de închiriere nr. x pentru imobilul din str. x a încetat la data de 11.10.1999.

Prin Tranzacția autentificată sub nr. x din 18.02.2004, încheiată între P. prin Ambasadorul său la București și reprezentantul reclamanților, au fost stinse aspecte litigioase rămase nerezolvate cu privire la utilizarea imobilului ulterior restituirii, la data 12.10.1999.

Se reținut, astfel, că reclamanții au avut relații contractuale cu Ambasada P. ulterior predării imobilului la data 12.10.1999, ceea ce înseamnă că acestea nu prezintă relevanță asupra prejudiciului pretins în cauză și nu pot fi privite ca o dezdăunare pentru lipsa de folosință a imobilului, fiind vorba despre perioade de timp diferite și cauze juridice diferite.

La data pronunțării hotărârii cursul de schimb publicat BNR a fost de 4,3743 pentru USD și de 4, 9491 pentru Euro ceea ce înseamnă că valoarea netă a chiriei încasate pentru imobil pentru perioada 3.09.1998- 31.03.1999, de 96.810, 21 USD convertită în RON este de 423.476,902 RON iar suma de 40.000 Euro 197.964 RON.

Prin urmare, din suma 96.810, 21 USD a fost dedusă suma de 40.000 Euro, convertită în RON, rezultând o valoare a despăgubirilor care urmează să le fie plătită reclamanților de 225.512,902 RON, sumă care, reconvertită în Euro, înseamnă 45.566,44 Euro.

A reținut instanța de apel că fapta pârâților este una comună, deposedarea autorilor reclamanților de bun și împiedicarea folosinței bunului, fiind imposibil de disociat și cuantificat contribuția fiecăruia la producerea prejudiciului.

Vinovăția pârâților este dedusă din împrejurarea că deși știau sau trebuiau să știe de la data introducerii acțiunii în revendicare (3.09.1998) că dețin și respectiv utilizează imobilul fără drept, au continuat să o facă, producând reclamanților prejudiciul reprezentat de contravaloarea lipsei de folosință, în cuantumul arătat anterior, legătura de cauzalitate între fapta reținută și prejudiciul dovedit fiind evidentă.

Având în vedere că art. 1003 C. civ. instituie solidaritatea pasivă a persoanelor care au provocat un prejudiciu prin aceeași faptă ilicită, pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și R.A. APPS au fost obligați în solidar să restituie reclamanților contravaloarea fructelor civile percepute pentru imobilul situat în București pentru perioada 3.09.1998 -31.03.1999, la care se adaugă dobândă legală aferentă sumei de 45.566,44 Euro începând cu data introducerii acțiunii (11.05.1999) și până la data plății efective, conform dispozițiilor art. 1088 C. civ.

În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., s-a dispus obligrea pârâților, în solidar (art. 1003 C. civ.), la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 7 415 RON către revizuentul G. și de 1250 RON către revizuentul L. (conform chitanțelor de la filele x RON achitați de apelantul L., la fila x RON achitați de apelantul G. în dosarul C.A.B. x/2007, dosar ÎCCJ fila x RON achitați de recurentul G., dosar de apel x/2007, achitați de apelantul G.).

Împotriva deciziei civile nr. 1790A din data de 09 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă au declarat recurs reclamanții L. - moștenitor al lui A., G., J., K. - moștenitor al lui A., H., E. și Q., și pârâții Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat (R.A.-A.P.P.S.) și Statul Român prin Ministerul Finanțelor.

A.Prin recursul declarat de reclamanții L. - moștenitor al lui A., G., J., K. - moștenitor al lui A., H., E. se solicită admiterea recursului, și, în principal, modificarea deciziei recurate cu reținerea spre rejudecare, iar în subsidiar casarea deciziei recurate și trimiterea spre rejudecare la aceeași instanță, urmând ca instanța să se pronunțe asupra apelului declarat și motivat de către apelanții-revizuenți, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecata.

Sunt formulate următoarele critici:

În cadrul primului motiv de recurs, circumscris prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se susține că instanța de apel a încălcat principiul dreptului la apărare al recurenților, principiul contradictorialității și principiul oralității dezbaterilor prin faptul că, pentru a se pronunța, a luat în considerare și a analizat concluzii scrise elaborate de către intimata-pârâtă RAAPPS care au fost depuse la instanță după închiderea dezbaterilor în ședință publică.

Prin luarea în considerare a concluziilor astfel depuse, recurenții consideră că au fost lipsiți de posibilitatea de a-și face apărări cu privire la aspecte care nu au făcut obiectul unei căi de atac, a unei întâmpinări sau al altui act procedural.

Pe de altă parte, cele expuse de către R.A.A.P.P.S. în concluziile scrise nu au valoarea unui apel și nici al unui recurs, motiv pentru care în mod greșit instanța le-a conferit o astfel de valență, cu consecința gravă a diminuării sumelor de bani care se cuvin legal, ca despăgubiri. În plus, deși a sesizat lipsa de consecvență și de seriozitate a intimatei - regii, care nu a vrut să propună o nouă expertiză, instanța a făcut ea însăși un calcul al despăgubirilor cu un rezultat greșit în mod vădit.

Precizează recurenții reclamanți că, în lipsa unor motive de apel ori de recurs care să conțină critici privind întinderea dreptului reclamanților la contravaloarea fructelor percepute pentru imobilul în litigiu, precum și perioada de timp pentru care acestea se acordă, instanțele de control judiciar nu au fost învestite cu o soluționarea unei astfel de probleme.

În opinia reclamanților recurenți, o altă greșeală a instanței de apel constă în aceea că în mod greșit a luat în considerare susținerea RA APPS în sensul că suma de bani pe care cei dintâi au primit-o în urma judecării la C.E.D.O., în anul 2006, a cauzei Weissman contra României reprezintă sumele de bani care au fost solicitatate prin cererea introductivă de instanță, acesta fiind un alt aspect nediscutat în contradictoriu, în ședință publică așa încât să li se permită formularea de apărări. Nu există nicio legătură între fructele civile la care au dreptul despăgubirea dată prin hotărârea C.E.D.O. mai sus-arătată.

Al doilea motiv de recurs susținut de aceiași recurenți reclamanți, circumscris prevederilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, se referă la faptul că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii, în sensul că în mod greșit instanța de apel a dispus diminuarea valorii cuantumului fructelor percepute pentru imobil, pentru o perioadă de timp mult micșorată în raport de ceea ce a hotărât instanța de fond.

Se arată că nici problema a perioadei de timp nu fost pusă în discuția părților, fiind cuprinsă tot în concluziile scrise ale intimatei - R.A. A.P.P.S., după închiderea dezbaterilor.

Precizează recurenții că perioada de timp pentru care au dreptul la despăgubiri reprezentate de cuantumul fructelor civile, a fost corect stabilită de către instanța de fond, anume începând cu trei ani mai devreme față de data introducerii acțiunii în revendicare. În mod greșit, instanța de apel a procedat la diminuarea perioadei cu consecința reducerii drastice a cuantumului fructelor civile, cu motivarea că acestea nu se pot solicita mai înainte de data depunerii la instanță a cererii de revendicare a imobilului, dată de la care se consideră că posesorul nu mai este de bună-credință.

În susținerea recurenților, perioada de timp pentru care s-au acordat despăgubiri a fost corect stabilită de către instanța de fond întâi pentru că, imobilul de pe str. x a fost dobândit prin revendicare pe calea dreptului comun, iar nu prin legi de reparație, astfel încât se pot solicita și obține în mod legal despăgubiri pentru lipsa de folosință tot pe dreptul comun.

Se mai arată că niciunul dintre pârâți nu a fost de bună credință și că, la dosarul cauzei, se află un răspuns la interogatoriu, dat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice (în dosarul civil nr. x/1998) prin care acesta recunoaște faptul preluării de către Stat a imobilului de pe str. x, fără titlu. Or, reaua-credință a existat mereu de la preluare așa încât nu se poate afirma că buna credință a posesorului a încetat doar la data depunerii cererii de revendicare.

Mai afirmă recurenții că li se cuvin despăgubirile pe toată perioada cât bunul a fost abuziv naționalizat, conform art. 2 alin. (2) din Legea 10/2001, în care se arată că niciodată nu au pierdut calitatea de proprietari.

Se solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat și motivat, cu cheltuieli de judecata.

B. Prin recursul formulat de recurentul reclamant Q. se solicită admiterea recursului propriu și modificarea în parte a deciziei recurate cu reținerea spre rejudecare a cauzei în ceea ce privește modalitatea de stabilire a datei de 03.09.1998 ca fiind cea de la care trebuie să fie calculate despăgubirile, și obligarea în solidar a intimaților-pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și RA APPPS, la plata sumei de 391.003,33 Eur, reprezentând contravaloarea fructelor percepute pentru perioada 11.05.1996 - 31.03.1999, precum și la plata dobânzii legale aferente acestei sume, începând cu data de 11.05.1999 și până la data plătii efective, și păstrarea celorlalte dispoziții ale deciziei recurate; cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

După o succintă expunere a parcursului procesual al cauzei pendinte, recurentul precizează că temeiul de drept al recursului îl constituie art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865 și dispozițiile art. 485 - 487 C. civ. din 1864.

Se arată că instanța de apel a apreciat eronat că recurentul nu este îndreptățit să obțină despăgubiri pentru perioada 11.05.1996 - 03.09.1998, perioadă în care Statul român, de rea-credință, a perceput fructele civile ale imobilului închiriat Ambasadei Germaniei, fără niciun temei.

Pentru a ajunge la această soluție, instanța de apel a făcut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 485-487 C. civ. 1864.

În pofida faptului că s-a reținut, pe baza dispozițiilor art. 485-487 C. civ. din 1864, că "buna credință constă în convingerea posesorului că posesia asupra lucrului posedat se întemeiază pe un titlu valabil, ale cărui vicii nu-i sunt cunoscute și trebuie să existe la momentul dobândirii posesiei și în momentul fiecărei perceperi a fructelor", instanța de apel a aplicat greșit aceste considerente la speța cu a cărei dezlegare a fost învestită.

S-a omis a se avea în vedere că Statul român nu a avut niciodată un titlu în temeiul căruia să posede imobilul. Preluarea imobilului s-a realizat fără titlu, iar acest fapt a fost confirmat de Ministerul Finanțelor, printr-o întâmpinare depusă la dosarul de revendicare la data de 2 noiembrie 1998 (Cauza Weissman și alții împotriva României - par. 10).

Afirmă recurentul că, încă de la preluarea imobilului, Statul român a exercitat o posesie fără titlu asupra acestui bun. Nu poate fi reținută prezumția bunei credințe în favoarea Statului român decât dacă posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate, ale cărui vicii nu-i sunt cunoscute, conform art. 486 C. civ. din 1864. În prezenta speță, Statul Român nu ar fi putut poseda ca proprietar, având convingerea că posesia asupra lucrului posedat se întemeiază pe un titlu valabil, deoarece nu doar viciile titlului, ci însăși inexistența titlului translativ de proprietate i-a fost cunoscută Statului român pe toată perioada posesiei imobilului.

Se precizează că, pentru a se bucura de prezumția de bună-credință, Statul Român ar fi trebuit să exhibe un titlu translativ de proprietate, ale cărui vicii să nu-i fi fost cunoscute, ceea ce nu s-a întâmplat.

Potrivit art. 485 C. civ. din 1864, posesorul nu câștigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună-credință. Dar, Statul Român nu a avut posesia, ci a fost un simplu detentor precar (cum de altfel reține și instanța de apel în decizia recurată, cu trimitere la par. 60 și 61 din Hotărârea Weissman și alții împotriva României) încă de la data preluării bunului.

Așadar, pentru ca Statul Român să culeagă fructele imobilului pentru această perioadă, trebuia ca acesta sa fie posesor, nu un simplu detentor precar care nu poate exhiba un titlu translativ de proprietate.

În consecință, având în vedere că prin sentința civilă nr. 414/14.04.1999, definitivă și irevocabilă, Tribunalul București, secția a III-a civilă a constatat că imobilul a fost deținut fără titlu de statul român, consideră recurentul că micșorarea cuantumului despăgubirilor de către instanța de apel s-a făcut cu încălcarea art. 485 C. civ. din 1864.

C.Prin recursul declarat de recurentul pârât Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor s-a solicitat suspendarea executării deciziei civile nr. 1790/2021 pronunțată de Curtea de apel București, secția a IV-a civilă, până la judecarea recursului declarat împotriva acestei decizii, cerere care a fost soluționată în sedința publică din data de 06.04.2022.

Pe fondul recursului s-au invocat următoarele critici:

Primul motiv de recurs, circumscris prevederilor art. 304 pct. 5 din C. proc. civ., se susține că instanța de apel a omis să se pronunțe asupra unora dintre criticile formulate în motivarea apelului, resepctiv a omis a avea în vedere că motivul al doilea din cuprinsul apelului a vizat faptul că sentința apelată a fost pronunțată cu încălcarea puterii de lucru judecat.

Se învedera astfel instanței de apel faptul că, potrivit sentinței civile nr. 414/1999, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că imobilul situat în București, str. x, a fost deținut fără titlu valabil de M. și, prin urmare, a fost obligat acesta din urmă să îl lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților din acea cauză, iar în privința pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a fost reținută lipsa calității procesuale pasive, fiind respinsă în consecință acțiunea față de acesta.

Totodată, potrivit sentinței civile nr. 112/2005, irevocabilă, a fost admisă contestația formulată, în temeiul Legii nr. 10/2001, de A. și B. și a fost obligată intimata Regia Autonomă a Administrației Patrimoniului Protocolului de Stat să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie terenul lot x aflat în București strada x nr. 21, având în vedere faptul că aceasta este instituția în patrimoniul căreia a fost evidențiat imobilul.

În consecință, prin hotărârile irevocabile mai sus amintite, s-a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că imobilul situat în strada x nr. 21, sector 1 s-a aflat în proprietatea/posesia Regiei Autonome a Administrației Patrimoniului Protocolului de Stat și, prin urmare, numai răspunderea acestei pârâte poate fi antrenată în cauza pendinte.

Se mai precizează că, deși puterea de lucru judecat nu este reglementată în mod expres ca un efect al hotărârii judecătorești, ea este reglementată ca prezumție legală prin prevederile art. 1.200 pct. 4 vechiul C. civ. și ca o excepție procesuală prin prevederile art. 166 C. proc. civ.. Atât prezumția cât și excepția lucrului judecat, reprezintă instrumente juridice menite să servească instituția puterii lucrului judecat, care este cel mai important efect al hotărârilor judecătorești și care are la bază două reguli fundamentale și anume: o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată; soluția cuprinsă în hotărâre, fiind prezumată a exprima adevărul, nu poate fi contrazisă de o altă hotărâre

Având în vedere că instanța de apel a omis a analiza criticile din apel referitoare la faptul că era necesar ca Tribunalul București să constate că cele două sentințe menționate anterior se opun cu putere de lucru judecat în cauza pendinte, consideră recurentul pârât că se impune admiterea recursului, constatarea nulității deciziei apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În susținerea celor de mai sus, se mai arată că, potrivit art. 21 alin. (3) din Constituție și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, părțile au dreptul la un proces echitabil, instanțele având obligația de a se pronunța asupra tuturor aspectelor de fapt și de drept puse în discuție de părți, atât în primă instanță, cât și în căile de atac. Neanalizarea unei cereri la fond sau a unei critici din căile de atac presupune încălcarea dreptului părților la parcurgerea tuturor gradelor de jurisdicție prevăzute de lege.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs susținut de același recurent pârât se susține - circumscris motivului reglementat prin art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. - că motivarea deciziei recurate nu corespunde exigențelor art. 261 pct. 5 din C. proc. civ.

Consideră recurentul că instanța de apel, ignorând obligațiile stabilite prin decizia de casare, a pronunțat o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se sprijină, deși instanța de casare a stabilit obligația de a se proceda, în rejudecare "la analiza temeiniciei dreptului dedus judecății urmând să dezlege pe fond raportul juridic conflictual, având a se conforma, atât indicațiilor din prezenta decizie de casare, cât și chestiunilor litigioase intrate în puterea lucrului judecat, statuate prin decizia civilă nr. 205A din 18 martie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2007, obligatorie în raport de prevederile art. 315 din C. proc. civ..".

Se arată că, dacă instanța de apel ar fi analizat temeinicia dreptului dedus judecății prin raportare la chestiunile litigioase intrate în puterea lucrului judecat, statuate prin decizia civilă nr. 205A din 18 martie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, ar fi constatat că "examinarea pretențiilor reclamanților nu poate excede cadrul exercitării căii extraordinare de atac reglementată de art. 322-328 C. proc. civ., fiind necesară o raportare la încălcarea constatată de instanța europeană prin Hotărârea pronunțată la data de 24.05.2006, atât sub aspectul limitării de ordin temporal reținută chiar în cuprinsul hotărârii față de data ratificării Convenției de către Statul Român, cât și sub aspectul luării în calcul a despăgubiri lor deja acordate".

Sub acest ultim aspect, Curtea a apreciat că "nu s-ar putea ignora împrejurarea că s-a stabilit deja existența unui raport de cauzalitate între prejudiciul material alegat și încălcarea constatată, încălcare constând în speță într-o atingere adusă dreptului de proprietate, situație în care caracterul reparatoriu al satisfacției echitabile fundamentată pe încălcarea Convenției nu poate constitui un pretext pentru o dublă despăgubire suportată de stat."

Prin urmare, consideră recurentul că instanța de apel trebuia să constate că se impun în cauza pendinte, cu putere de lucru judecat, atât dezlegările oferite de Curtea Europeană prin Hotărârea din 24 mai 2006 pronunțată în cauza Weissman și alții împotriva României, cât și dezlegările deciziei civile nr. 205A din 18 martie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București.

Prin raportare la Hotărârea din 24 mai 2006 pronunțată în cauza Weissman și alții împotriva României, trebuia să constate faptul că, în speță, Curtea Europeană a analizat pretențiile reclamanților privind plata contravalorii chiriilor pentru perioada 1950-1999 și, în conformitate cu jurisprudența Curții Supreme de Justiție și prevederile dreptului intern, pentru perioada cuprinsă între 03.09.1998 și 12.10.1999, respectiv de la introducerea acțiunii în revendicare și până la punerea efectivă în posesia imobilului, a acordat acestora suma de 40.000 euro cu titlu de daune materiale.

Prin urmare, odată cu stingerea obligației instituite în sarcina Statului Român în cuprinsul hotărârii Curții Europene, prin efectuarea plății sumei de 40.000 euro, echivalent în RON, către reclamanți, a fost stins și raportul juridic obligațional ce a existat între reclamanți și Statul Român.

Față de cele mai sus arătate, se arată că admiterea unei noi cereri de acordare a fructelor civile, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor, pentru aceeași perioadă și aceleași rațiuni cu cele avute în vedere de către Curtea Europeană la acordarea despăgubirilor materiale, nu poate avea loc decât cu încălcarea autorității de lucru interpretat atât a Hotărârii Curții Europene, autoritate ce se răsfrânge erga omnes, cât și a deciziei civile nr. 205A din 18 martie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, conducând totodată la o îmbogățire fără just temei.

Instanța de apel, în motivarea soluției adoptate, reținând că "Statul roman a fost un posesor de rea credință, că fapta pârâților este una comună, deposedarea autorilor reclamanților de bun și împiedicarea folosinței bunului fiind imposibil de disociat și cuantificat contribuția fiecăruia la producerea prejudiciului" a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dezlegărilor obligatorii realizate de Înalta Curte prin decizia de casare.

Precizează recurentul pârât că, potrivit deciziei de casare, Statul Român prin Ministerul Finanțelor justifică legitimare procesual pasivă în cauză având în vedere că instanțele anterioare învestite cu analiza acțiunii în revendicare au statuat că imobilul în raport de care reclamanții pretind a fi dezdăunați a fost preluat de stat fără titlu valabil și că recurenții reclamanți tind la repararea integrală a prejudiciului pretins a fi fost înregistrat de aceștia ca urmare a privării lor de proprietatea imobilului anterior menționat, solicitând despăgubiri (beneficiul nerealizat - lucrum cessans) ce constau în lipsa de folosință pentru perioada deposedării de proprietate 1950 - 2003, restituirea în natură (damnum emergens) fiind deja obținută.

Consideră același recurent că, dacă s-ar fi supus dezlegărilor obligatorii ale instanței de casare, instanța de apel, constatând că perioada care prezintă relevanță în cauză este cuprinsă între 03.09.1998 - data formulării acțiunii în revendicare - și 31.03.1999 - data limită indicate de reclamanți -, trebuia să constate, pe de o parte, că în perioada supusă judecății, imobilul s-a aflat în posesia pârâtei RA-APPS, calitatea acesteia de posesor de rea credință fiind stabilită definitiv prin decizia de casare, iar pe de altă parte că legitimarea procesuală pasivă a Statului Român a fost stabilită doar prin prisma faptului că imobilul în raport de care reclamanții au solicitat să fie dezdăunați a fost preluat de stat fără titlu valabil, iar perioada pentru care a fost solicitată dezdăunarea prin cererea inițială, cuprindea și pe aceea în care imobilul s-a aflat în posesia Statului Român.

Prin urmare, la dezlegarea pe fond a raportului juridic conflictual, prin raportare la statuările obligatorii ale deciziei de casare, instanța de apel, făcând aplicarea prevederilor legale anterior amintite, trebuia să oblige doar pârâta RA-APPS la acoperirea prejudiciului, astfel cum acesta a fost stabilit.

Amintește recurentul că s-a statuat constant în jurisprudența Curții europene a drepturilor Omului, legat de buna administrare a justiției, că "deciziile judiciare trebuie să indice de o manieră suficientă motivele pe care se bazează".

Prin cel de-al treilea motiv de recurs se susține - circumscris prevederilor art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă - că decizia recurată este pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) Cod de procedură civilă, pentru că la rejudecarea apelului, după casare, prin decizia recurată, Curtea de Apel a pronunțat o hotărâre nemotivată și cu ignorarea îndrumărilor obligatorii ale deciziei de casare.

De asemenea, se arată că decizia recurată este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 485-487, art. 998 C. civ. 1864, precum și ale art. 1003 C. civ. Având în vedere că dispozițiile legale menționate se referă la posesorul bunului, și faptul că s-a stabilit cu putere de lucru judecat că posesia/proprietatea a fost exercitată cu rea credință, în perioada 11.05.1996-31.03.1999 și anterior, de către Regia Autonomă a Administrației Patrimoniului Protocolului de Stat și nu de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor, în mod greșit instanța de apel a admis acțiunea în contradictoriu și cu instituția recurentă și a fost obligată aceasta, în solidar, cu RA-APPS la plata fructelor civile și a cheltuielilor de judecată.

În continuare sunt evocate apărările expuse în fața instanței de fond, relativ la condițiile necesar a fi îndeplinite pentru angajarea răspunderii civile delictuale pe temeiul prevederilor art. 998-999 din C. civ. precum și opinia recurentului în sensul că aceste condiții nu sunt îndeplinite în speță.

Cu privire la încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1003 C. civ., se arată că o trăsătură juridică a obligației solidare pasive este aceea că prejudiciul trebuie să fie provocat prin aceeași faptă ilicită și să fie cauzat în comun de autorii acesteia. Având în vedere apărările formulate atât în susținerea neîndeplinirii condițiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cât și în neîndeplinirea condițiilor art. 485-487 C. civ. în persoana instituției recurente, se solicită ca instanța de recurs să constate că nu sunt întrunite, în cauza pendinte, condițiile prevăzute de lege pentru antrenarea solidarității pasive.

D. Prin recursul declarat de recurenta pârâtă RA APPS se solicită, în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea în tot deciziei civile nr. 1790/09*12.2021, și pe fondul cauzei respingerea acțiunii ca neîntemeiata.

În motivarea căii de atac astfel exercitate se susține în esență că:

Prin decizia de casare s-au dat dezlegări și îndrumări obligatorii cu privire la faptul ca cererea de acordare a despăgubirilor formulate de reclamanți întemeiata pe art. 483 din C. civ. este legată în mod necesar de data la care debitorul devine de rea credință (legea civilă nepermițând solicitarea de restituire a fructelor civile - sau a contravalorii lor de plata ca în speță - anterior acestui moment), iar această dată va trebui raportată la constatarea jurisdicțională anterioară privind nevalabilitatea titlului statului, situație în care, se impune a se proceda la cuantificarea prejudiciului înregistrat de reclamanți, din care va fi dedusă reparația deja acordata de stat în baza hotărârii CEDO și la cenzurarea concluziilor raportului de expertiză contabilă administrat în prima faza procesuală, inclusiv din această perspectivă, urmând să se aprecieze și asupra necesitații complinirii probatoriului pentru a se verifica susținerile din recurs vizând dezdăunarea anterioară a reclamanților în temeiul unei tranzacții încheiată de aceștia cu Statul German la predarea imobilului.

Se arată că, raportat la conținutul deciziei de casare, instanța de apel trebuia să aibă în vedere inclusiv necesitatea complinirii probatoriului administrat în cauză.

Or, în cauză nu a mai fost administrată nicio probă, deși - în opinia recurentei pârâte - era necesar a fi dispusă o expertiză judiciară de evaluare a pretinsului prejudiciu pentru perioada 03.09.1998 - 31.03.1999.

Consideră recurenta că, în raport de despăgubirile acordate de CEDO dar și de reparația acordată de Statul German ca despăgubire pentru lipsa de folosință a imobilului, dreptul pretins de reclamanți apare ca netemeinic și a aprecia altfel înseamnă că s-ar produce o îmbogățire fără justă cauză în patrimoniul reclamațiilor.

Curtea Europeana a Drepturilor Omului a ținut cont de doua elemente: pe de o parte competenta sa ratione temporis nu începe decât la data de 20 iunie 1994 - data ratificării Convenției de către România - iar, pe de alta parte, Curtea a avut