ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1193/2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Primul ciclu procesual:

I.1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal la 08 iulie 2015 sub nr. x/2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primar General, Primăria Municipiului București și Primarul Municipiului București, rezoluțiunea contractului de concesiune nr. x/18.02.2000, autentificat sub nr. x/18.02.2000 de către Notar Public B., având ca obiect terenul situat în București, str. x 7/Splaiul Independenței nr. 34-36, sector 5; obligarea pârâților la restituirea garanției de execuție în cuantum de 21.188,8763 ron actualizată cu rata inflației la data plății efective; obligarea pârâților la plata daunelor-interese în cuantum de 4.856.387 euro pentru neexecutarea culpabilă a contractului; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, art. 35 lit. d) din Legea nr. 219/1998, art. 998-999 și art. 1020-1021 din C. civ. de la 1864.

Pârâții Municipiul București, prin Primar General, Primăria Municipiului București și Primarul General al Municipiului București au formulat întâmpinare, prin care au solicitat următoarele: respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; respingerea cererii, ca urmare a admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune; respingerea celui de-al treilea capăt al acțiunii reprezentând despăgubiri pentru pretinsa neîndeplinire a obligațiilor contractuale și a deciziei civile nr. 2657/16.12.2010, ca urmare a admiterii excepției autorității de lucru judecat; respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 20 septembrie 2016, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței funcționale și a declinat competența în favoarea Tribunalului București, Secțiile civile.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la 03 octombrie 2016, sub nr. x/2015**.

Prin încheierea din 20 ianuarie 2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Primăria Municipiului București; a respins, ca neîntemeiată, excepția autorității de lucru judecat; a respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune.

1.1.2. Sentința pronunțată de Tribunalul București, în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 2048 din 15 noiembrie 2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins acțiunea introdusă în contradictoriu cu pârâtul Primarul General al Municipiului București, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A. și a dispus rezilierea contractului de concesiune nr. x/18.02.2000, încheiat între reclamant și pârâta Primăria Municipiului București; a respins, ca prescrisă, cererea precizată în ceea ce privește prejudiciul reprezentat de valoarea chiriilor pe care le-ar fi încasat reclamantul și redevențele achitate în perioada 18.02.2000-07.07.2012; a obligat pârâții Municipiul București și Primăria Municipiului București la plata, către reclamant, a sumei de 2.771.058,29 RON, cu titlu de daune-interese; a respins, în rest, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată precizată și a obligat pârâții Municipiul București și Primăria Municipiului București la plata, către reclamant, a sumei de 59.444,71 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

1.1.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, în apel:

Prin decizia civilă nr. 1A din 04 ianuarie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca neîntemeiat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 20 aprilie 2017 și a sentinței civile nr. 2048 din 15 noiembrie 2018 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă; a respins, ca neîntemeiat, apelul pârâților Municipiul București, prin primarul general și Primăria Municipiului București împotriva încheierilor din 20 ianuarie 2017 și 10 aprilie 2017; a admis apelul declarat de pârâți împotriva sentinței civile nr. 2048 din 15 noiembrie 2018 a Tribunalului București, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea de obligare a pârâților la plata către reclamant a sumei de 2.771.058,29 RON, cu titlu de daune interese și a obligat pârâții la plata către reclamant a sumei de 31.458,27 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; a menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

1.1.4. Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs:

Prin decizia nr. 1453 din 22 iunie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1A din 4 ianuarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie; a casat decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel; a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâții Primăria Municipiului București și Municipiul București prin primarul general împotriva aceleiași decizii.

1.2. Al doilea ciclu procesual:

1.2.1. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, în apel, în rejudecare:

Prin decizia civilă nr. 394 din 14 martie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelurile formulate de apelantul-reclamant A. și de apelanții- pârâți Municipiul București, prin primarul general și Primăria Municipiului București, împotriva sentinței civile nr. 2048 din 15 noiembrie 2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă; a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a obligat pârâții la plata, către reclamant, a sumelor de 21.188,87 RON actualizată cu rata inflației până la data plății efective, reprezentând contravaloare garanție de bună-execuție și de 2.771.058,29 RON, reprezentând contravaloarea redevențelor achitate de reclamant pentru perioada 18.02.2000-07.07.2012; a înlăturat dispoziția primei instanțe de obligare a pârâților la plata către reclamant a sumei de 2.771.058,29 RON, cu titlu de daune-interese; a obligat pârâții la plata către reclamant a sumei de 31.458,27 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, taxă judiciară de timbru calculată la valoarea pretențiilor admise; a menținut restul dispozițiilor sentinței atacate; a obligat apelanții-pârâți la plata către apelantul-reclamant a sumelor de 16.240,01 RON, cu titlu de taxă judiciară de timbru aferentă recursului, calculată raportat la pretențiile admise, și de 16.240,01 RON, cu titlu de taxă judiciară aferentă apelului, calculată raportat la pretențiile admise.

1.2.2. Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs:

Prin decizia nr. 32 din 15 ianuarie 2025, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 394/A din 14 martie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 32 din 15 ianuarie 2025, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a formulat contestație în anulare recurentul A..

Calea de atac a fost înregistrată la 07 aprilie 2025 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, sub nr. x/2025, fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare, completului nr. 2, care, prin rezoluția din 10 aprilie 2025, a constatat, cu privire la îndeplinirea cerințelor de formă, următoarele: în cuprinsul cererii se menționează numele, prenumele și domiciliul părții care a promovat calea de atac, se indică hotărârea atacată, iar cererea este semnată de reprezentant convențional, avocat C., cu împuternicire avocațială aflată la fila x; contestatorul datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 100 RON în raport de prevederile art. 26 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

II.1. Motivele contestației în anulare:

Contestatorul A. a solicitat admiterea contestației în anulare, anularea deciziei atacate, cu consecința soluționării recursului formulat de acesta, printr-o nouă hotărâre.

În motivarea căii de atac, redând istoricul litigiului din etapele procesuale anterioare, contestatorul a susținut incidența art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. cu privire la modalitatea de soluționare a motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. din perspectiva aplicării dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., respectiv omisiunea instanței de apel de a acorda cheltuielile de judecată constând în onorariul expertului contabil în favoarea reclamantului din moment ce a valorificat în integralitate concluziile expertizei contabile, iar capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata contravalorii redevențelor achitate de reclamant a fost admis.

Astfel, a considerat că trimiterile instanței de recurs la procedura completării hotărârii judecătorești sunt străine de acest motiv de recurs în cadrul acestuia a invocat nelegala soluționare a capătului de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată și nu omisiunea instanței de a se pronunța asupra acestuia.

În plus, critica de nelegalitate a deciziei atacate cu acest obiect a fost explicitată cu ocazia depunerii punctului de vedere la raportul întocmit de magistratul-asistent relativ la admisibilitatea în principiu a recursului, prin care a combătut inclusiv excepția inadmisibilității recursului invocată de intimații-pârâți, în sensul că în ipoteza omisiunii instanței de a se pronunța asupra unui capăt de cerere, calea de urmat este cererea de completare a hotărârii judecătorești.

A arătat că dispozițiile art. 444-445 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, câtă vreme instanța de apel, admițând apelul reclamantului și schimbând în parte hotărârea atacată, s-a pronunțat inclusiv asupra cheltuielilor de judecată, însă obiectul criticilor a vizat modalitatea în care instanța a apreciat asupra cheltuielilor constând în onorariul expertului contabil ce contravine dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., reiterând susținerea potrivit căreia concluziile raportului de expertiză contabilă au fost valorificate, iar capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata contravalorii redevențelor achitate de reclamant a fost admis.

Faptul că instanța a omis să acorde toate cheltuielile de judecată constând în onorariul de expert contabil nu echivalează cu omisiunea instanței de a se pronunța asupra unui capăt de cerere, întrucât instanța a indicat în mod expres care sunt cheltuielile de judecată acordate apelantului-reclamant ca urmare a modificării în parte a sentinței apelate, fiind menținute celelalte dispoziții ale primei instanțe, ceea ce înseamnă că toate celelalte cheltuieli de judecată solicitate de acesta au fost respinse.

Cu privire la incidența dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., contestatorul a arătat că argumentele instanței de recurs cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată constând în onorariul expertului contabil este rezultatul unei erori materiale din moment ce aceste considerente vizează onorariul expertului în specialitatea construcții, fiind respins capătul de cerere privind repararea prejudiciului constând în beneficiul nerealizat, iar capătul de cerere pentru soluționarea căruia a fost admisă proba cu expertiză contabilă, respectiv cel privind restituirea redevențelor a fost admis de către instanță prin aceeași decizie.

Ca atare, admiterea acestui capăt de cerere impunea acordarea tuturor cheltuielilor de judecată efectuate cu administrarea probelor ce au dus la soluționarea sa, fiind vorba despre o vădită încălcare a dispozițiilor art. 453 C. proc. civ.

În continuare, contestatorul a redat considerentele instanței de recurs cu privire la modalitatea de soluționare a motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. referitoarea la încălcarea limitelor judecății apelului stabilite prin decizia de casare, a celor prevăzute de pct. 6, 7 și 8 al aceluiași articol cu privire la prejudiciul constând în beneficiul nerealizat, toate aceste motive vizând modalitatea de valorificare a efectelor deciziei civile nr. 2657/2010, stabilite inclusiv prin decizia de casare.

Or, prin hotărârea atacată, instanța de recurs a reținut că autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2567 din 16 decembrie 2010, cu privire la neanalizarea existenței și caracterului cert al prejudiciului, a fost dezlegată prin decizia de casare și nu mai poate fi reluată în cadrul procesual al recursului, făcând trimitere la considerentele ce susțin o asemenea concluzie, însă acestea vizau aspecte ce țin de respingerea în mod definitiv excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâți.

În concret, fiecare dintre părțile în litigiu a valorificat considerentele deciziei civile nr. 2567/2010 în manieră proprie, contestatorul invocând efectul pozitiv al autorității de lucru judecat cu privire la anumite aspecte reținute în decizia instanțelor de contencios, arătând și argumentând în permanență că efectul pozitiv al autorității de lucru judecat nu presupune identitate de părți, obiect și cauză. Astfel, a arătat că decizia nr. 2657/2010 este înzestrată cu autoritate de lucru judecat în privința culpei contractuale a pârâților, a existenței prejudiciului, a modului de determinare a acestuia, adică lipsa de folosință constând în contravaloarea chiriilor pe care le-ar fi încasat dacă pârâții își îndeplineau obligațiile, precum și în privința legăturii de cauzalitate dintre conduita culpabilă a pârâților și prejudiciu.

Opus reclamantului, pârâții au argumentat că autoritatea de lucru judecat este atașată hotărârii primei instanțe de contencios administrativ care a respins capătul de cerere privind obligarea acestora la repararea prejudiciului cauzat prin conduita lor contractuală, această soluție nefiind, în opinia pârâților, reformată în calea de atac.

Faptul că instanța de casare a respins în mod definitiv excepția invocată de pârâți, reținând că nu există autoritate de lucru judecat în sensul invocat de aceștia pentru că cererea reclamantului nu a primit o dezlegare judiciară, nu se repercutează asupra elementelor pe care acesta din urmă le-a invocat cu efect pozitiv al autorității de lucru judecat, cu privire la care instanța de casare stabilise chiar că produc efecte contrare celor invocate de pârâți, redând considerentele deciziei de casare ce susțin un atare raționament.

Prin decizia de casare, instanța de recurs a stabilit limitele rejudecării apelului, în sensul că aspectele tranșate prin decizia nr. 2657/2010 nu mai pot fi contrazise printr-o nouă hotărâre, impunându-se în litigiul din recurs și în privința culpei concedentului, dar și în privința existenței unui prejudiciu în patrimoniul reclamantului, constând în lipsa de folosință a terenului deteminabilă prin raportare la chiriile pe care le-aș fi încasat în ipoteza edificării construcției. Singurul aspect rămas de soluționat în rejudecare era întinderea acestui prejudiciu, în condițiile în care instanța de recurs nu putea ea însăși să soluționeze acest aspect. În consecință, a fost transmisă cauza spre rejudecare instanței de apel în vederea analizei probatoriului sub acest aspect, însă o atare motivare nu s-a regăsit în hotărârea instanței de apel și nici în a celei de recurs, înlăturând raportul de expertiză întrucât a apreciat că reclamantul nu și-a dovedit bonitatea, deși niciodată nu se reținuse culpa contractuală a acestuia, iar acesta ar fi fost întemeiat pe date prognozate.

Așadar, instanța de recurs nu a analizat motivele de nelegalitate a hotărârii recurate invocate de reclamant relativ la efectele deciziei civile nr. 2657/2010, examinarea efectuată de instanță vizând excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâți, care a primit o dezlegare distinctă din partea instanței de casare.

În aceste condiții, contestatorul a considerat că, în cauză, devin incidente dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. relative la omisiunea instanței de a analiza motivele de recurs invocate de recurent, întrucât orice parte are dreptul la o analiză efectivă a argumentelor invocate în cadrul unui proces, dispoziții care urmează să fie circumstanțiate prin raportare la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. relative la calitatea motivării hotărârii, potrivit cărora instanța trebuie să răspundă motivat tuturor aspectelor relevante invocate de părți, invocând art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

A considerat că modalitatea de soluționare a criticilor sale reprezintă rezultatul unei erori materiale a instanței care a suprapus soluția instanței de casare cu privire la excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâți asupra elementelor invocate de reclamant cu efect pozitiv al autorității de lucru judecat, deși aprecierile instanței de casare cu privire la acestea din urmă erau contrare.

Referitor la criticile cu privire la modalitatea de soluționare a motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în ceea ce privește actualizarea redevențelor la restituirea cărora au fost obligați intimații-pârâți, contestatorul a precizat că instanța de recurs le-a respins cu argumentul că a criticat soluția instanței privind obligarea pârâților la plata redevențelor doar până la data efectuării raportului de expertiză, deși ceea ce a criticat este data până la care s-a dispus actualizarea acestora.

Toate argumentele instanței de recurs sunt străine de critica de nelegalitate invocată, care a rămas nesoluționată, ceea ce atrage aplicarea dispoziților art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. cu privire la omisiunea instanței de a se pronunța asupra unuia dintre motivele de recurs.

Totodată, a susținut că întreaga motivare a instanței este rezultatul unei erori materiale, aceasta lecturând greșit criticile de nelegalitate invocate de reclamant, precum și cererea introductivă, respectiv cererea modificatoare și efectuând o analiză care privește alte aspecte decât cele invocate de contestator.

II.2. Apărările formulate în cauză:

Prin întâmpinarea formulată la 27 mai 2025, în termenul legal, intimații Municipiul București, prin primar, și Primăria Municipiului București au solicitat respingerea contestației în anulare, în principal, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca nefondată.

În susținerea poziției lor procesuale, intimații au arătat că dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ. au fost invocate în mod formal, având în vedere că în cuprinsul contestaliei in anulare nu se dezvoltă nicio critică de natură a fi încadrată în aceste motive ale contestației în anulare.

Contestatia în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare ce poate fi exercitată doar pentru ipotezele expres determinate prin dispozitiile art. 503 C. proc. civ., în caz contrar, fiind inadmisibilă.

Chiar dacă soluția instanței de recurs ar cuprinde greșeli de judecată pe fond, ele nu pot fi îndreptate pe calea contestației în anulare, tocmai pentru că aceasta este o cale de retractare, iar nu de reformare a soluției atacate.

Prin urmare, se situează în afara sferei de aplicare a dispozitiilor ce reglementează calea extraordinară de atac a contestației în anulare, a supune atenției instanței învestite cu soluționarea contestației în anulare orice motiv privind o eventuală greșeală de judecată a instanței de recurs, cum contestatorul a încercat să procedeze, considerând că instanla de recurs ar fi pronunțat o hotărâre contrară situației de fapt și probatoriilor administrate în cauză, ceea ce este inadmisibil pe calea contestației în anulare.

Cu privire la criticile contestatorului formulate în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., intimații au susținut că textul de lege invocat vizează greșeli materiale cu caracter formal, procedural, esențiale, determinante pentru soluția pronunțată, greșeli care să fi dus la pronunțarea unei soluții eronate, în această categorie intră greșeli de fapt, involuntare, comise prin confundarea unor date esențiale ale dosarului cauzei, astfel cum statuează și doctrina.

Contestatorul a arătat că dezlegările instanței de recurs reprezintă rezultatul unei erori materiale, însă motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a cărui incidență a fost invocată în cererea de recurs, nu a fost însoțită de o dezvoltare a acestuia, iar prin critica formulată de către recurent s-a susținut omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra cheltuielilor de judecată constând în onorariu expertului contabil și nu nelegalitatea hotărârii instanței de apel prin care a fost respins capătul de cerere privind cheltuielile de judecată relevate, aspect ce determină incidența dispozițiile imperative ale art. 444 și art. 445 C. proc. civ., pe care le-a invocat și în cadrul întâmpinării în recurs, ce fac inadmisibilă calea recursului pe acest motiv.

Au precizat că, prin hotărârea contestată, instanța supremă a prezentat raționamentul ce a condus la respingerea acestui motiv de recurs, din dublă perspectivă: a considerat că instanța de apel nu a omis a pronunța asupra acestui capăt de cerere, ci l-a respins, dar a luat în considerare și ipoteza existenței unei omisiuni ceea ar fi justificat incidența dispozițiilor art. 444 C. proc. civ.

Prin urmare, contrar celor susținute de contestator, instanța de recurs în mod corect a respins acest motiv de recurs și prin raportare la incidența dispozițiilor art. 444 C. proc. civ. neaflându-ne în situația existenței unei erori materiale, nefiind permis de a ajunge, pe o cale indirectă, la judecarea încă o dată a aceluiași recurs.

Referitor la argumentele ce susțin incidența dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., intimații au arătat că acestea reprezintă critici ale temeiniciei hotărârii contestate ale instanței de recurs, nefiind indicată nicio situație de eroare materială (pct. 2) și nici de omitere a cercetării de către instanța de recurs a vreunuia dintre motivele de casare. Singurele susțineri ale contestatorului, referitoare la dovedirea condițiilor de admisibilitate a contestației în anulare cu privire la acest motiv, se regăsesc expuse doar în concluzia teoretică, care nu decurge din analiza efectuată la paragrafele 50 și 53 din cererea sa, iar prin hotărârea atacată instanței de recurs a analizat fiecare motiv de recurs invocat de către contestator.

Sub aspectul incidenței motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., în ceea ce privește autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 2657/2010 a Curții de Apel București, intimații au arătat că hotărârea contestată este clară și explicită, prin raportare la criticile ce susțin acest motiv de casare și considerentele deciziei atacate.

Au mai susținut că instanța de recurs nu a analizat o presupusă cerere de acordare a redevențelor, ci a reținut, în mod concret, că prin precizarea la acțiune, contestatorul a arătat că este vorba de prejudiciul constând în valoarea chiriilor neîncasate dar și valoarea redevenței aferente, nesolicitând acordarea până la data plății efective, iar apelul reclamantului nu a vizat și acest aspect. Susținerile pe acest aspect nu reprezintă motiv al contestației în anulare, ci critici aduse hotărârii atacate din perspectiva reținerii contrare a situației de fapt pe baza probatoriilor administrate în cauză.

Intimații au arătat că în susținerea motivului de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., contestatorul a reiterat criticile expuse în cadrul motivului de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., critici care se exclud reciproc.

În final, au menționat că instanța de recurs nu a omis să cerceteze niciun motiv de casare în sensul relevat de partea adversă, făcând trimitere la filele din decizia atacată ce susțin acest argument.

II.3. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând contestația în anulare în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că prezenta cale extraordinară de atac este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Prin intermediul contestației în anulare, prevalându-se de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ., contestatorul a susținut că maniera de soluționare a motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizând modalitatea de aplicare a prevederilor art. 453 C. proc. civ., sub aspectul omisiunii acordării cheltuielilor de judecată constând în onorariul expertului contabil, este rezultatul unei erori materiale și, în același timp, a omisiunii instanței de recurs de a analiza critica de nelegalitate a hotărârii recurate din perspectiva reclamată.

În argumentarea acestei critici, contestatorul a considerat că trimiterile instanței de recurs la procedura completării hotărârii judecătorești sunt străine de motivul de recurs invocat din moment ce apelul său a fost admis, cu consecința schimbării în parte a sentinței atacate și menținerii celorlalte dispoziții ale primei instanțe, ceea ce înseamnă că toate celelalte cheltuieli solicitate au fost respinse, deși soluționarea favorabilă a cererii privind restituirea redevențelor achitate de reclamant, în urma valorificării concluziilor raportului de expertiză contabilă, ar fi impus acordarea cheltuielilor de judecată constând în onorariul de expert contabil.

Or, pornind de la o lecturare greșită a motivului de casare evocat, instanța de recurs a reținut că modalitatea de aplicare a dispozițiilor art. 453 C. proc. civ. putea fi critică doar prin intermediul completării hotărârii judecătorești și nu pe calea recursului, iar argumentele relative la neconfirmarea omisiunii pronunțării pe capătul de cerere indicat se raportează la onorariul expertului în specialitatea construcții, deși capătul de cerere privind repararea prejudiciului constând în beneficiul nerealizat a fost respins.

Înalta Curte observă că, în cadrul analizei motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanța de recurs a apreciat, pe de o parte, că instanța de apel a respins capătul de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată constând în onorariul expertului contabil, reținând, în motivare, că părțile adverse nu se află în culpă procesuală, care ar fi permis imputarea respectivelor cheltuieli de judecată, față de soluția dată capetelor de cerere pentru care a fost necesară expertiza.

Pe de altă parte, a reținut că neacordarea cheltuielilor de judecată în forma solicitată de recurentul-reclamant reprezintă o omisiune a instanței de apel care poate fi valorificată doar în procedura completării hotărârii și nu pe calea extraordinară a recursului.

Ipoteza prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. vizează numai erorile materiale cu caracter procedural care să fi condus la pronunțarea unei soluții greșite, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc.

Fiind vorba de o contestație în anulare ce nu poate fi exercitată decât pentru motivele expres și limitative prevăzute de lege, noțiunea "eroare materială" nu trebuie interpretată extensiv și deci, pe această cale, nu pot fi îndreptate eventuale greșeli de judecată, respectiv de reinterpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente. A îndrepta pe calea unei căi de atac extraordinare de retractare o eroare de judecată echivalează cu redeschiderea unei judecăți tranșate definitiv cu încălcarea securității raporturilor juridice.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, doar "erorile de fapt" care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securității raporturilor juridice, pe motiv că nu a fost posibilă îndreptarea lor prin exercitarea căii de atac de reformare. Întrucât legea vizează exclusiv situațiile în care se confundă ori se omit date materiale importante ale cauzei, acest text nu poate constitui temei pentru reexaminarea fondului cauzei prin prisma aplicării corecte a dispozițiilor legale incidente.

Or, aspectele prezentate de contestator nu privesc erori materiale de natură procedurală, constând în confundarea unor elemente cu caracter procedural, esențiale, determinante pentru soluția pronunțată în cauză, ci chiar rezultatul procesului de evaluare a considerentelor instanței de apel, adică greșeli de judecată, deducând judecății critici similare celor invocate în fața instanței de recurs, însă acestea nu mai pot reevaluate în cadrul contestației în anulare, cale extraordinară de atac ce nu deschide oportunitatea utilizării unui recurs deghizat spre a provoca un control judiciar al hotărârii atacate, pentru că s-ar deturna rolul și scopul acestei căi extraordinare de atac, rezervat exclusiv înlăturării neregularităților formale, expres și limitativ prevăzute de lege, săvârșite de instanță cu ocazia judecății, iar nu pentru că analiza criticii s-a fi făcut sub imperiul unei greșite lecturări a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., așa cum încearcă să acrediteze ideea partea.

În același timp, Înalta Curte reține că prevederile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. au în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de casare invocate de recurent, dintre cele prevăzute expres și limitative de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar nu argumentele în fapt și în drept indicate de parte, care, oricât de amplu ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna motivului de casare pe care îl sprijină.

Instanța de recurs a luat în examinare aspectele relevate în cadrul motivului de casare cu care a fost învestită prin cererea de recurs, arătând de ce acesta nu poate fi primit, astfel cum au fost ele expuse în cele ce preced. Instanța care judecă contestația în anulare nu se poate poziționa într-una de control judiciar, pentru a cenzura decizia anterioară sub aspectul nelegalității hotărârii instanței de apel prin prisma aplicării eronate a normelor de drept procesual, pentru a suprapune aprecierea și înlocui soluția, ci este limitată strict la a vedea dacă ipoteza art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. este îndeplinită, iar nu în înțelesul părții, nemulțumită de modul în care s-a produs evaluarea criticii dedusă judecății.

Pronunțarea de către instanța de recurs a unei soluții contrare așteptărilor părții și neînsușirea motivului de casare invocat nu echivalează cu omisiunea de a cerceta vreunul din motivele de casare, în sensul art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Nici susținerile ce țin de modalitatea de soluționare a motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ. nu fudamentează incidența dispozițiilor art. 503 alin. (1) pct. 2 și 3 C. proc. civ., întrucât prin aceeași manieră, de reiterare a criticilor deduse judecății recursului cu trimitere punctuală la considerentele ce au dus la respingerea acestora, contestatorul nu relevă în mod real o eroare materială sau o omisiune a instanței de recurs de a cerceta aceste motive de casare, ci dorește o repunere în discuție și o nouă analiză judiciară a apărărilor formulate în etapa procesuală a recursului asupra cărora instanța anterioară s-a aplecat, în cuprinsul deciziei fiind expuse, pe larg, argumentele care au dus la concluzia caracterului nefondat al acestora.

Astfel, analizând motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invalidând susținerile părții, a reținut că instanța de apel a stabilit, cu titlu prealabil, că limitele rejudecării apelului se circumscriu doar aspectelor privind restituirea garanției de bună execuție și plata daunelor-interese constând în contravaloarea chiriilor pe care le-ar fi încasat reclamantul în perioada 18.02.2000-07.01.2015 și redevențele achitate în aceeași perioadă, în considerentele hotărârii recurate făcându-se trimitere la acele aspecte care au primit dezlegare jurisdicțională ce s-a impus cu putere de lucru judecat în cauză.

Totodată, instanța de recurs a apreciat că la baza soluției de respingere a pretențiilor, constând în beneficiul nerealizat, a stat nedovedirea, de către recurent, a caracterului cert al acestui tip de prejudiciu, concluzie fundamentată pe probele administrate în cauză și pe dispozițiile legale incidente.

În referire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanța de recurs a apreciat că raționamenul instanței de apel se conformează îndrumărilor date prin decizia de casare, în sensul de a stabili dacă prejudiciul reclamat se impune spre a fi acordat, întrucât existența prejudiciului presupune dovedirea lui, în condițiile legii. Din acest punct de vedere a reținut că instanța de apel a soluționat pricina cu privire la capetele de cerere 2 și 3 din cererea de chemare în judecată, având ca obiect restituirea garanției de bună execuție și plata daunelor-interese, constând în contravaloarea chiriilor, pe care le-ar fi încasat recurentul în perioada 18.02.2000-07.01.2025 și redevențele achitate în aceeași perioadă.

De asemenea, a menționat că, prin decizia de casare, nu s-a stabilit cu certitudine existența unui prejudiciu în favoarea recurentului, ci doar s-a statuat că neexecutarea obligațiilor contractuale de către concedent este de natură a produce un prejudiciu. Instanța de casare, judecând recursul care este o cale extraodinară de atac și nedevolutivă, nu avea posibilitatea efectivă de a statua cu privire la existența certă a prejudiciului ce reprezintă o chestiune de fapt.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., sub aspectul încălcării autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 2657/16.12.2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x, prin reanalizarea de către instanța de apel a caracterului cert al prejudiciului pretins de reclamant sub forma beneficiului nerealizat, instanța de recurs a apreciat că această chestiune a fost tranșată prin decizia de casare, nr. 1453/22.06.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul inexistenței autorității de lucru judecat, chestiune care nu mai poate fi reluată în prezentul cadru procesual, făcând trimitere la considerentele ce susținut acest argument.

Relativ la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub aspectul obligării greșite la plata redevențelor doar până la data efectuării raportului de expertiză și nu până la data achitării efective, instanța de recurs a făcut trimitere la obiectul acțiunii inițiale și la precizarea acesteia, prin care reclamantul a indicat că prejudiciul se compune din valoarea chiriilor neîncasate pentru perioada 18.02.2000-07.01.2015 și cea a redevenței achitată aferentă aceleiași perioade, fără a solicita, cu privire la redevențe, acordarea acestora până la data plății efective, aspect necontestat pe calea apelului promovat de aceeași parte.

Or, argumentele ce reclamă omisiunea instanței de recurs de a analiza motivele de nelegalitate a hotărârii recurate relative la efectele deciziei civile nr. 2657/2010, în contextul examinării doar a excepției autorității de lucru judecat invocată de pârâți, care au primit o dezlegare distinctă din partea instanței de casare, a erorii materiale săvârșită de instanța de recurs prin suprapunerea soluției instanțe de casare cu elementele cu efect pozitiv al autorității de lucru judecat, dar și a motivării străine de critica ce a privit data până la care s-a dispus actualizarea redevențelor pretinse nu fundamentează incidența prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ.

În raport cu aprecierile expuse anterior privind natura juridică și finalitatea căii de atac de retractare, aceste motive de contestație în anulare nu pot avea în vedere decât situația în care instanța de recurs nu a făcut niciunfel de analiză asupra acestor motive de casare, iar nu și pe aceea în care le examinează și expune în acest sens un anumit raționament juridic, întrucât ține de esența judecății.

Concluzia contrară ar presupune că în cadrul contestației în anulare s-ar putea urmări și corectarea unor greșeli de judecată, iar nu doar a erorilor în legătură cu aspectele formule ale judecării recursului, ceea ce nu poate fi admis. În acest context, este de menționat că exigențele motivării hotărârii sunt diferite din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., comparativ cu cele ale art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., instanța învestită cu soluționarea contestației în anulare neputând să admită calea de atac decât în ipoteza absenței totale a unui răspuns cu privire la un argument invocat de parte, care în principiu este rezultatul unei omisiuni involuntare, iar această omisiune trebuie să reiasă ca atare chiar din considerentele hotărârii, ce nu poate fi supusă unui control judiciar în vederea identificării unor greșeli de judecată.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele expuse de contestatorul A., în cuprinsul contestației în anulare, privind nelegalitatea deciziei nr. 32 din 15 ianuarie 2025, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2015, nu validează ipotezele normelor legale invocate care reglementează această cale de atac, o va respinge, ca neîntemeiată.

De asemenea, reținând culpa procesuală a contestatorului, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., îl va obliga la plata sumei de 9.014,25 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimații Municipiul București, prin primarul general, și Primăria Municipiului București, conform facturii seria x nr. x din 30 mai 2025 aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca neîntemeiată, contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 32 din 15 ianuarie 2025, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2015.

Obligă pe contestatorul A. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 9.014,25 RON, către intimații Municipiul București, prin primarul general, și Primăria Municipiului București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 03 iunie 2025.