ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 32/2025

Deliberând, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București-Secția a II-a contencios administrativ și fiscal la 08 iulie 2015 sub nr. x/3/2015, reclamantul A a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primar General, Primăria Municipiului București și Primarul Municipiului București, rezoluțiunea contractului de concesiune nr. 38/18.02.2000, autentificat sub nr. 212/18.02.2000 de către Notar Public B, având ca obiect terenul situat în București, str. (...) / (...), sector 5; obligarea pârâților la restituirea garanției de execuție în cuantum de 21.188,8763 ron actualizată cu rata inflației la data plății efective; obligarea pârâților la plata daunelor-interese în cuantum de 4.856.387 euro pentru neexecutarea culpabilă a contractului; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, art. 35 lit. d) din Legea nr. 219/1998, art. 998 - 999 și art.1020 - 1021 C. civ. de la 1864.

Pârâții Municipiul București, prin Primar General, Primăria Municipiului București și Primarul General al Municipiului București au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; respingerea cererii, ca urmare a admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune; respingerea celui de-al treilea capăt al acțiunii reprezentând despăgubiri pentru pretinsa neîndeplinire a obligațiilor contractuale și a deciziei civile nr. 2657/16.12.2010, ca urmare a admiterii excepției autorității de lucru judecat; respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 20 septembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București-Secția a II-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția necompetenței funcționale și s-a declinat competența în favoarea Tribunalului București - Secțiile civile.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a civilă la 03 octombrie 2016, sub nr. x/3/2015**.

Prin încheierea din 20 ianuarie 2017, Tribunalul București-Secția a III-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Primăria municipiului București; a respins, ca neîntemeiată, excepția autorității de lucru judecat și a respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției extinctive a dreptului de a solicita rezoluțiunea/rezilierea contractului de concesiune.

Reclamantul a precizat capătul 3 de cerere din acțiune în sensul că prejudiciul constă în valoarea chiriilor pe care le-ar fi încasat în perioada 18.02.2000 - 07.01.2015 și redevențele achitate în aceeași perioadă.

Prin încheierea din 20 aprilie 2017, Tribunalul București-Secția a III-a civilă a admis excepția prescripției extinctive dreptului material la acțiune cu privire la despăgubirile și redevențele aferente perioadei 18.02.2000 - 07.07.2012.

Prin sentința civilă nr. 2048 din 15 noiembrie 2018, Tribunalul București-Secția a III-a civilă a respins acțiunea introdusă în contradictoriu cu pârâtul Primarul General al Municipiului București, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A și a dispus rezilierea contractului de concesiune nr. 38/18.02.2000, încheiat între reclamant și pârâta Primăria Municipiului București; a respins, ca prescrisă, cererea precizată în ceea ce privește prejudiciul reprezentat de valoarea chiriilor pe care le-ar fi încasat reclamantul și redevențele achitate în perioada 18.02.2000-07.07.2012; a obligat pârâții Municipiul București și Primăria Municipiului București la plata, către reclamant, a sumei de 2.771.058,29 lei, cu titlu de daune-interese; a respins, în rest, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată precizată și a obligat pârâții Municipiul București și Primăria Municipiului București la plata, către reclamant, a sumei de 59.444,71 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Reclamantul a formulat apel împotriva încheierii din 20 aprilie 2017, precum și a sentinței civile nr. 2048/15.11.2018 a Tribunalului București.

Pârâții Municipiul București, prin primar general și Primăria Municipiului București au formulat apel împotriva încheierilor din 20 ianuarie 2017 și 10 aprilie 2017 (prin care tribunalul a respins încuviințarea probei cu interogatoriul reclamantului, solicitată de pârâți), precum și a sentinței civile nr. 2048/15.11.2018 a Tribunalului București.

Prin decizia civilă nr. 1/A din 4 ianuarie 2021, Curtea de Apel București-Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca neîntemeiat, apelul declarat de reclamantul A împotriva încheierii din 20 aprilie 2017 și a sentinței civile nr. 2048 din 15 noiembrie 2018 pronunțate de Tribunalul București- Secția a III-a civilă.

Prin aceeași decizie, a fost respins, ca neîntemeiat, apelul pârâților Municipiul București, prin primarul general și Primăria Municipiului București împotriva încheierilor din 20 ianuarie 2017 și 10 aprilie 2017; a fost admis apelul declarat de pârâți împotriva sentinței civile nr. 2048 din 15 noiembrie 2018 a Tribunalului București, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea de obligare a pârâților la plata către reclamant a sumei de 2.771.058,29 lei, cu titlu de daune interese și a obligat pârâții la plata către reclamant a sumei de 31.458,27 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată; au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Prin decizia nr. 1453 din 22 iunie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Secția I civilă, a fost admis recursul declarat de reclamantul A împotriva deciziei civile nr. 1/A din 4 ianuarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București-Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

A fost casată decizia atacată și trimisă cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.

A fost respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâții Primăria Municipiului București și Municipiul București prin primarul general împotriva aceleiași decizii.

Prin decizia civilă nr. 394 din 14 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în rejudecare, au fost admise apelurile formulate de apelantul-reclamant A și de apelanții-pârâți Municipiul București, prin primarul general și Primăria Municipiului București, împotriva sentinței civile nr. 2048/15.11.2018, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a civilă.

A fost schimbată, în parte, sentința apelată, în sensul că au fost obligați pârâții la plata, către reclamant, a sumelor de 21.188,87 lei actualizată cu rata inflației până la data plății efective, reprezentând contravaloare garanție de bună-execuție și de 2.771.058,29 lei, reprezentând contravaloarea redevențelor achitate de reclamant pentru perioada 18.02.2000-07.07.2012.

A fost înlăturată dispoziția primei instanțe de obligare a pârâților la plata către reclamant a sumei de 2.771.058,29 lei, cu titlu de daune-interese.

Au fost obligați pârâții la plata către reclamant a sumei de 31.458,27 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, taxă judiciară de timbru calculată la valoarea pretențiilor admise.

Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței atacate.

Au fost obligați apelanții-pârâți la plata către apelantul-reclamant a sumelor de 16.240,01 lei, cu titlu de taxă judiciară de timbru aferentă recursului, calculată raportat la pretențiile admise, și de 16.240,01 lei, cu titlu de taxă judiciară aferentă apelului, calculată raportat la pretențiile admise.

Împotriva deciziei nr. 394/A din 14 martie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București-Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7, 8 C. proc. civ., reclamantul A.

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate și reținerea cauzei spre soluționare, în sensul admiterii în tot a apelului formulat de acesta împotriva sentinței civile nr. 2048/15.11.2018 a Tribunalului București și respingerii în tot a cererii de apel formulate de apelanții-pârâți, cu consecința obligării intimaților Primăria Municipiului București și Municipiul București la plata daunelor-interese reprezentând beneficiul nerealizat, în cuantum de 8.404.744 euro, a obligării intimaților Primăria Municipiului București și Municipiul București la plata sumei de 2.771.058,29 lei, reprezentând contravaloarea redevențelor achitate de reclamant, actualizată cu indicele prețurilor de consum până la data efectuării raportului de expertiză, precum și în continuare, până la data achitării efective a acesteia, precum și obligarea intimaților Primăria Municipiului București și Municipiul București la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul expertului contabil.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5) C. proc. civ., recurentul a arătat că au fost încălcate dispozițiile art. 501 alin (1) C. proc. civ., întrucât curtea de apel era ținută de dezlegările instanței de recurs, prin care s-a reținut efectul pozitiv al considerentelor deciziei civile nr. 2657/16.12.2010 a Curții de Apel București, prin care a fost analizat prejudiciul produs reclamantului prin neîndeplinirea obligațiilor asumate de concedent, o astfel de analiză nemaiputând fi efectuată și în prezenta cauză, cu o finalitate diferită, așa cum a stabilit și instanța de recurs în primul ciclu procesual.

De altfel, analizând aspectele cu care a rămas învestită, instanța de trimitere a stabilit că „potrivit deciziei de casare, au intrat în puterea lucrului judecat considerentele instanțelor de fond vizând aplicarea în speța de față a puterii de lucru judecat absolute a considerentelor deciziei civile nr. 2657/16.12.2010 pronunțate în dosarul nr. x/3/2009 precum și soluția de admitere a capătului de cerere privind rezilierea contractului de concesiune.”

În aceste condiții, reanalizarea unor aspecte ce au fost deja tranșate de instanțele de contencios administrativ echivalează nu doar cu încălcarea autorității de lucru judecat a unei hotărâri definitive, ci și cu o încălcare a dispozițiilor instanței de casare.

Aspectele stabilite de instanța de casare au fost încălcate și prin modalitatea de soluționare a criticilor cu privire la daunele-interese solicitate, sub forma beneficiului nerealizat. În rejudecarea apelului după casare, Curtea de Apel București a respins criticile apelantului-reclamant cu privire la daunele-interese solicitate, sub forma beneficiului nerealizat, statuând că nu poate reține caracterul cert al prejudiciului câtă vreme nu s-a făcut dovada că reclamantul avea capacitatea de a edifica din surse proprii construcția la care s-a angajat, nefiind depusă dovada accesării unui credit pentru finanțarea lucrărilor.

În acest context, raționamentul instanței de apel decurge tot din conduita culpabilă a pârâților, care au refuzat emiterea autorizației de construire, deși instanța de casare a stabilit că acest argument nu poate fundamenta o soluție de respingere a capătului de cerere privind acordarea prejudiciilor sub forma beneficiului nerealizat.

Prin urmare, în rejudecare, instanța de apel nu a urmat direcțiile stabilite prin hotărârea de casare, ci a menținut, în esență, aceeași motivare, sub aparența înlăturării considerentelor contradictorii.

Printr-o altă critică subsumată aceluiași motiv de casare, recurentul a susținut că prin decizia recurată au fost încălcate dispozițiile art. 6, art. 264 alin. (1) și art. 292 alin. (5) C. proc. civ., prin neobservarea unor înscrisuri ce existau la dosarul cauzei.

S-a reținut în cuprinsul hotărârii recurate, în contextul analizării caracterului cert al prejudiciului, sub forma beneficiului nerealizat, că nu s-a dovedit obținerea, de către apelantul-reclamant, a unei linii de creditare în baza căreia să aibă acces la fondurile necesare edificării proiectului imobiliar.

Or, în realitate, înscrisurile de la filele 106-110 dosarul de apel din primul ciclu procesual au fost depuse, în conformitate cu dispozițiile art. 292 alin. (5) C. proc. civ., adică însoțite de traducerile aferente. Contrar celor reținute de instanța de apel, acestea se regăsesc la filele 152 și următoarele din dosarul de apel din primul ciclu procesual, iar din cuprinsul acelor înscrisuri rezultă că reclamantul a încheiat un angajament pentru a obține finanțare pentru proiectul imobiliar din București, în ipoteza în care, pe lângă veniturile proprii, o astfel de finanțare ar fi fost necesară. În acest sens, a fost achitat și onorariul inițial perceput de fondul de investiții de 15.000 dolari, încă din 27.09.2001, ceea ce confirmă seriozitatea angajamentului pe care și l-a asumat pentru implementarea proiectului imobiliar.

Or, dacă ar fi avut în vedere aceste înscrisuri, instanța ar fi observat că existau toate premisele ca reclamantul să susțină implementarea proiectului imobiliar până la final, fie din fondurile proprii, fie cu sprijinul fondului de investiții, nefiind niciun argument suficient care să conducă la o concluzie contrară.

Prin urmare, recurentul a opinat că pronunțarea unei hotărâri cu neobservarea înscrisurilor depuse la dosar încalcă atât dispozițiile art. 6 C. proc. civ., care reglementează dreptul părții la un proces echitabil prin analizarea efectivă a susținerilor sale și a probatoriului administrat, cât și dispozițiile art. 264 alin. (1) din cod, care impun instanței obligația de a examina toate probele, atrăgând astfel incidența cazului de casare a hotărârii reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Printr-o altă critică circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susținut că au fost încălcate dispozițiile art. 453 C. proc. civ., în sensul că instanța de apel a omis acordarea cheltuielilor de judecată constând în onorariul expertului contabil în favoarea reclamantului, deși a valorificat în integralitate concluziile acestei lucrări, iar capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata contravalorii redevențelor achitate de reclamant a fost admis.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6) C. proc. civ., recurentul a arătat că hotărârea recurată se sprijină pe considerente contradictorii.

Instanța de apel a reținut dispozițiile instanței de casare care conduc la caracterizarea prejudiciului sub forma beneficiului nerealizat ca fiind cert și a legăturii de cauzalitate dintre acesta și conduita culpabilă a pârâților, atât sub aspectul existenței acestuia, cât și sub aspectul posibilității de evaluare.

Concomitent, în motivarea soluției de respingere a apelului îndreptat împotriva hotărârii primei instanțe asupra capătului de cerere privind acordarea prejudiciului constând în beneficiul nerealizat, respectiv chiria pe care reclamantul ar fi perceput-o în ipoteza edificării construcției, instanța de apel a statuat că aceluiași prejudiciu îi lipsește caracterul cert, din ambele perspective analizate, existența lui și posibilitatea de cuantificare.

În acest context, considerentele instanței de apel prin care se rețin limitele rejudecării în raport cu dispozițiile instanței de casare, intră în contradicție cu considerentele prin care s-a analizat caracterul cert al prejudiciului pretins de reclamant sub forma chiriilor pe care le-ar fi perceput din exploatarea construcției, întrucât primele converg în sensul caracterului cert al prejudiciului, iar cele din urmă se concretizează într-o apreciere contrară.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7) C. proc. civ., recurentul a arătat că hotărârea recurată încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2657/2010 a Curții de Apel București, întrucât instanța de apel a realizat o nouă analiză a caracterului cert al prejudiciului pretins de reclamant sub forma beneficiului nerealizat, în condițiile în care prin decizia civilă nr. 2657/16.12.2010 a Curții de Apel București au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat următoarele aspecte: (i) culpa contractuală a concedentului constând în refuzul continuu și nejustificat de emitere a autorizației de construire conform regimului juridic, economic, tehnic stabilit în certificatul de urbanism nr. 82G/2990/1087/AS/14.10.1999; (ii) producerea unui prejudiciu în patrimoniul reclamantului prin conduita concedentului; (iii) prejudiciul produs reclamantului constă în nefolosirea terenului și a construcției ce trebuia amplasată pe aceasta, cuantumul acestuia fiind evaluabil prin administrarea probei cu expertiză; (iv) legătura de cauzalitate între conduita pârâților și prejudiciul produs.

Efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a considerentelor deciziei civile nr. 2657/2010 a fost confirmat și prin hotărârea de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a statuat că există încălcare a autorității de lucru judecat nu doar atunci când vin în contradicție dispozitivele hotărârilor judecătorești, dar și atunci când contradicția operează între considerentele acestora, lucrul judecat impunând judecății ulterioare respectarea unei chestiuni litigioase tranșate deja printr-o altă hotărâre, înzestrată cu autoritate de lucru judecat.

Așadar, caracterul cert al prejudiciului cauzat reclamantului, atât sub aspectul existenței lui, cât și sub aspectul posibilității de evaluare, constituie o chestiune prejudicială ce a primit o dezlegare definitivă în cadrul unei judecăți anterioare, motiv pentru care instanța de apel nu mai putea face evaluări proprii asupra acestei chestiuni, care constituie premisa demonstrată de la care trebuia să se pornească în soluționarea apelului. Reținând dovedit caracterul cert al prejudiciului sub forma beneficiul nerealizat, cuantificat în contravaloarea chiriilor pe care reclamantul le-ar fi obținut din exploatarea construcției, instanța de apel trebuia să procedeze la stabilirea întinderii prejudiciului, singurul aspect asupra căruia instanța de contencios administrativ nu s-a putut pronunța în lipsei expertizei.

Or, câtă vreme instanța de apel a nesocotit forța prezumției legale a adevărului absolut a considerentelor deciziei civile nr. 2657/2010, prin reanalizarea caracterului cert al prejudiciului, tranșând această chestiune în mod diferit, hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce atrage incidența motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 7 din cod.

Referitor motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ., recurentul a arătat că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Contrar concluziilor instanței de apel, toate condițiile legale pentru repararea prejudiciului constând în beneficiul nerealizat au fost îndeplinite în cauză.

Astfel, potrivit art. 35 din Legea nr. 219/1998 privind concesiunile, încetarea contractului de concesiune poate avea loc în următoarele situații: d) în cazul nerespectării obligațiilor contractuale de către concedent, prin rezilierea unilaterală de către concesionar, cu plata de despăgubiri în sarcina concedentului.

În continuare, recurentul a expus considerații teoretice cu privire răspunderea civilă și principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită, arătând că pentru acordarea daunelor-interese compensatorii trebuie analizată îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1021, art. 1075 și urm. C. civ. de la 1864, adică a acelorași condiții în care se poate dispune rezilierea judiciară.

În cauză, toate condițiile pentru a se dispune rezilierea contractului de concesiune nr. 38/2000 din culpa concedentului au fost îndeplinite, hotărârea primei instanțe sub acest aspect fiind intrată sub autoritate de lucru judecat.

În ceea ce privește existența prejudiciului, recurentul a solicitat să se rețină autoritatea de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 2657/16.12.2010 a Curții de Apel București, confirmată și de instanța supremă prin decizia de casare, care stabilesc ca premisă demonstrată și irefragabilă existența corelativă a unui prejudiciu în patrimoniul reclamantului constând în contravaloarea folosinței asupra terenului concesionat și a clădirii ce urma să fie amplasată pe acesta.

Aceste aspecte conduc în mod necesar la constatarea îndeplinirii condițiilor pentru acordarea daunelor-interese, instanța având de stabilit cuantumul daunelor, prin raportare la criteriile propuse de reclamant, iar în măsura în care considera că aceste criterii nu pot conduce la stabilirea cu exactitate a valorii prejudiciului sub forma beneficiului nerealizat, determinarea cuantumului cădea în sarcina instanței.

A mai învederat recurentul că, și în măsura în care instanța de recurs ar respinge motivele de recurs privind încălcarea de către instanța de apel a autorității de lucru judecat a dispozițiilor instanței de casare, aprecierile instanței de apel au la bază o aplicare eronată a dispozițiilor legale.

Reclamantul a pierdut o șansă reală și serioasă, ca efect al neexecutării de către pârâți a obligațiilor contractuale, prejudiciul fiind cert sub aspectul existenței sale.

Deși a stabilit realitatea demersurilor reclamantului în încercarea de a edifica obiectivul prevăzut în contract, asumarea riscurilor investiției cu scopul de a obține profitul scontat, instanța de apel a considerat, în mod eronat, că nu sunt întrunite condițiile legale pentru acordarea daunelor-interese pentru șansa pierdută, reținând lipsa unor dovezi privind capacitatea reclamantului de a susține din punct de vedere financiar proiectul, în condițiile în care concedentul nu a invocat niciodată acest aspect și nici nu rezultă că ar fi avut vreun dubiu asupra capacității reclamantului, financiară sau profesională, de a îndeplini obiectivul stabilit în contract.

Or, caracterul real al șansei a fost probat prin amploarea demersurilor efectuate de reclamant pe parcursul derulării contractului, acesta încercând fructificarea șansei pe care o avea inclusiv pe cale judiciară, demersuri reținute de către instanța de apel și confirmate și de instanța de casare.

Recurentul a arătat că, în ceea ce privește caracterul serios al șansei, pe care instanța l-a apreciat aplicabil în speță, acesta se apreciază în raport cu probabilitatea realizării șansei. În cauza de față, raportat la faptul că reclamantul și-a îndeplinit întotdeauna obligațiile și a încercat realizarea obiectivului contractului chiar și în condițiile dificultăților cauzate de atitudinea pârâților, precum și prin raportare la faptul că reclamantul a susținut obținerea unor documentații tehnice complexe, instanța de apel trebuia să constate că probabilitatea șansei ca reclamantul să fi realizat edificarea construcției și să o fi exploatat este de 100%, fiind îndeplinite toate premisele necesare în acest sens. Tot ceea ce era în puterea reclamantului pentru realizarea proiectului, inclusiv aducerea la îndeplinire a unor obligații stabilite arbitrar și nelegal de pârâți în sarcina sa, fusese realizat, acesta fiind pregătit să continue orice alte demersuri necesare și să treacă la începerea lucrărilor, ceea ce conturează gradul ridicat de certitudine al șansei.

Pe de altă parte, caracterul serios al șansei a fost demonstrat și prin circumstanțele personale ale reclamantului, potrivit înscrisurilor depuse la dosar în acest sens.

Or, prin hotărârea recurată, au fost înlăturate toate demersurile și toate circumstanțele personale ale reclamantului care conturează caracterul real, semnificativ și serios al șansei pierdute în favoarea unui criteriu ce nu decurge din nicio dispoziție legală, fiind mai degrabă rezultatul unei aplicări incorecte a legii. Mai exact, ceea ce i s-a reproșat reclamantului este că nu a făcut dovada că el însuși (care fusese exonerat de orice culpă contractuală prin hotărârea de casare) nu ar fi ajuns vreodată într-un ipotetic caz de culpă contractuală din lipsă de fonduri.

În acest sens, recurentul a arătat că nu există niciun text de lege care să impună o astfel de probă pentru dovedirea prejudiciului suferit și nu există niciun argument suficient care să fundamenteze această ipoteză.

Pe de o parte, raportat la numeroasele demersuri ale reclamantului confirmate deja pe cale judiciară, caracterul real al șansei trebuia apreciat demonstrat, nefiind condiție a reparării prejudiciului probarea conduitei reclamantului în viitor, după rezilierea contractului. Repararea prejudiciului cauzat nu poate fi condiționată de proba prestațiilor ulterioare ale reclamantului, mai ales că nu acesta a fost în culpă și nu conduita sa făcea obiect al analizei instanței de apel.

În aceste condiții, aprecierile instanței de apel în sensul că se impunea o dovadă suplimentară a bonității reclamantului se concretizează într-o interpretare eronată și excesivă a dispozițiilor art. 1021, art. 1075 și urm. C. civ. de la 1864.

Apoi, aprecierea caracterului serios al șansei nu se rezumă la a verifica dacă reclamantul deținea ab initio întreaga sumă pentru realizarea unui proiect a cărui implementare era oricum estimată pe o durată de 5 ani, iar reclamantul obținea venituri semnificative și constante din activitatea societăților pe care le înființase, aspect care rezultă și din înscrisurile anexate cererii de recurs.

Mai mult, în contextul în care reclamantul a încheiat și o convenție cu un fond de investiții din Statele Unite ale Americii, rezultă că acesta era pregătit să depășească orice ipotetică dificultate financiară. Totodată, poziția concedentului nu a fost niciodată în sensul rezilierii contractului ca efect al așa-zisei incapacități financiare a reclamantului de a duce la îndeplinire contractul. Dimpotrivă, acesta în mod constant a insistat în continuarea raporturilor contractuale, doar că în alți termeni decât cei conveniți, aspect ce conturează neechivoc încrederea cocontractantului în realizarea proiectului imobiliar, fără nicio legătură cu lipsa de fonduri care i se impută nejustificat reclamantului.

A mai susținut recurentul că prin aprecierile care vizează caracterul cert al prejudiciului din perspectiva existenței sale, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 34 din Legea nr. 219/1998, care stabilesc o unică modalitate de dovedire a bonității ofertantului ce constă în depunerea garanției de bună-execuție. Deși Legea nr. 219/1998 nu definește garanția de bună execuție, prin H.G. nr. 925/2006 a fost consacrat rolul acesteia așa cum a fost stabilit în doctrină, la art. 89, potrivit cu care „Garanția de bună execuție a contractului se constituie de către contractant în scopul asigurării autorității contractante de îndeplinirea cantitativă, calitativă și în perioada convenită a contractului.”

Or, recurentul și-a îndeplinit această obligație legală căreia chiar legea îi atribuie valoare probatorie sub aspectul bonității, astfel că instanța de apel nu putea să îi pretindă o probă suplimentară în acest sens.

Recurentul a mai învederat că era dispensat de proba caracterului cert al prejudiciului sub forma beneficiului nerealizat, constând în contravaloarea chiriilor pe care le-ar fi încasat din exploatarea construcției, ca efect al autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 2657/2010 a Curții de Apel București, și, deși a făcut proba realității și seriozității șansei pierdute, singura condiție suplimentară ce trebuia efectuată pentru acordarea beneficiului nerealizat, instanța de apel a aplicat eronat dispozițiile legale relative la evaluarea prejudiciului, ceea ce a condus la aplicarea unui criteriu neprevăzut de vreo dispoziție legală, limitat exclusiv la bonitatea financiară a acestuia.

Cu toate că reclamantul a făcut și dovada bonității sale, instanța a apreciat în mod nepermis că acesta nu a probat că avea acces la resurse suficiente pentru implementarea proiectului, instanța de apel încălcând astfel dispozițiile art. 34 din Legea nr. 219/1998 pentru că a pretins reclamantului probe suplimentare cu privire la bonitatea sa, necontestată vreodată de pârâți.

Recurentul a susținut că prejudiciul este cert și sub aspectul posibilității de evaluare a acestuia, însă curtea de apel a considerat în mod greșit că asumarea de către reclamant a riscului nu permite stabilirea întinderii efective a beneficiului.

În privința posibilității de evaluare a prejudiciului, decizia civilă nr. 2657/2010 a tranșat cu putere de lucru judecat toate aspectele ce interesează soluționarea prezentei cauze, mai puțin întinderea prejudiciului care constă în contravaloarea folosinței asupra terenului și a construcției ce urma a fi edificată pe acesta. Acest prejudiciu urma să fie stabilit pe calea unei expertize ce nu putea fi administrată în recurs de instanța de contencios administrativ, stabilindu-se astfel caracterul cert al prejudiciului nu doar sub aspectul existenței, dar și sub aspectul existenței unei posibilități obiective de evaluare.

Or, în cauză, există o expertiză tehnică judiciară în construcții care stabilește cuantumul efectiv al venitului din exploatarea construcției proiectate până la momentul rezilierii, această probă având caracter științific și cuprinzând opinia avizată și motivată a unui specialist.

Contrar argumentelor instanței de apel, expertiza nu este fundamentată pe date prognozate în ceea ce privește evoluția pieței imobiliare, ci a ținut cont de situația reală a acesteia din perioada de referință analizată (date concrete, chirii percepute și plătite), ceea ce constituie un criteriu de evaluare permis de lege și de standardele ANEVAR. Studiul de fezabilitate a fost întocmit înainte de data preconizată a începerii lucrărilor, având într-adevăr la bază o previziune, însă raportul de expertiză a urmărit calcularea prejudiciului pentru o perioadă anterioară întocmirii lui. Așadar, expertiza se întemeiază pe date concrete ale pieței într-o perioadă determinată și nu pe o prognoză, astfel că argumentul instanței de apel în sensul că „prognoza de dezvoltare imobiliară nu poate constitui un element al determinării unui beneficiu nerealizat, cert (...)” este de la sine înlăturat.

În ceea ce privește construcția ce urma a fi edificată, fructele civile ale acesteia nu pot fi decât sumele provenite din chirii, astfel că în mod corect în evaluarea prejudiciului pretins, reclamantul s-a raportat la sumele ce ar fi fost obținute din închirierea imobilului.

Reprezintă aplicare greșită a legii și concluzia instanței de apel în sensul că „aprecierile expertului asupra fezabilității respectivului proiect imobiliar nu pot determina instanța să analizeze proiectul altfel decât într-un cadru specific oricărei activități economice ce prezintă întotdeauna un risc, obținerea profitului stabilindu-se cu exactitate numai după finalizarea și valorificarea investiției imobiliare, acesta fiind evidențiat ca atare din punct de vedere contabil.”

Aceste aprecieri sunt contrare tocmai scopului în vederea căruia a fost reglementată posibilitatea reparării prejudiciului sub forma beneficiului nerealizat, a cărui certitudine nu este niciodată una absolută. Cu toate acestea, un astfel de prejudiciu dă dreptul la reparație, așa cum rezultă din dispozițiile. art. 1084 C. civ. de la 1864. A aprecia că prejudiciul a cărui întindere are toate prerogativele să fie stabilită obiectiv nu poate fi acordat întrucât valoarea prejudiciului poate fi constatată numai după producerea lui, golește de conținut dispozițiile anterior menționate și duce la imposibilitatea obiectivă de aplicare a legii.

În concluzie, prejudiciul constând în lipsa de folosință, determinat la contravaloarea chiriilor pretinse de reclamant în perioada 18.02.2000-07.01.2015, nu poate fi apreciat imposibil de evaluat obiectiv, cu motivarea că obținerea profitului poate fi constatată numai după finalizarea și valorificarea investiției imobiliare, aceasta echivalând cu încălcarea dispozițiilor art. 1084 C. civ. de la 1864.

Pentru aceleași argumente, nu pot fi apreciate legale nici argumentele instanței de apel în sensul că strategia de închiriere a spațiilor implică o anticipare a modalității în care ar fi urmat să se valorifice pe o piață liberă spații de birouri construite, ceea exclude posibilitatea de a se determina cu certitudine întinderea beneficiului, întrucât acest raționament ar conduce în mod nejustificat la imposibilitatea de principiu a reparării prejudiciilor sub forma beneficiului nerealizat, având în vedere că acestea, prin natura lor, au o certitudine relativă.

În mod greșit, instanța de apel a dispus obligarea pârâților la plata către recurentul-reclamant a sumei de 2.771.058,29 lei, reprezentând contravaloarea redevențelor achitate de acesta din urmă, actualizate doar până la data efectuării raportului de expertiză, încălcând astfel dispozițiile art. 1084 și urm. C. civ. de la 1864, ci aceste sume trebuiau acordate și actualizate până la data plății efective.

Concluzionând, recurentul a susținut că, în vederea reparării integrale a prejudiciului ce i-a fost cauzat, instanța de apel trebuia să îi acorde contravaloarea redevențelor achitate, actualizată cu indicele prețurilor de consum până la data achitării efective a acesteia.

Prin întâmpinarea înregistrată la 20 noiembrie 2023, intimații Municipiul București și Primăria Municipiului București au invocat excepția nulității recursului raportat la motivele de recurs circumscrise art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., precum și excepția inadmisibilității recursului raportat la motivul de recurs subsumat art. 488 pct. 7 din cod; pe fond, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În susținerea excepției nulității, intimații au arătat că recurentul a invocat formal motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., întrucât nu a arătat, în concret, care sunt criticile de nelegalitate aduse hotărârii recurate, ci a readus în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de recurs invocate. Întreaga construcție a recursului reclamantului vizează greșita stabilire a situației de fapt, ceea ce nu poate face obiectul controlului în această fază procesuală.

În susținerea excepției inadmisibilității recursului, raportat la motivul subsumat art. 488 pct. 7 C. proc. civ., intimații au arătat că excepția autorității de lucru judecat a deciziei nr. 2657/2010 a Curții de Apel București nu a fost invocată nici în primul ciclu procesual și nici în fața instanței de apel în rejudecare.

Pe fondul recursului, intimații au arătat că hotărârea recurată nu încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 2657/2010, întrucât prin aceasta nu a fost analizat caracterul cert al prejudiciului identificat în mod concret în prezenta cauză sub forma contravalorii chiriilor, pe care le-ar fi încasat reclamantul în perioada 18.02.2000-07.01.2015, dacă ar fi edificat construcția, instanța de contencios administrativ nefiind învestită cu o asemenea cerere. Prin decizia nr. 2657/2010, instanța a constatat, fără autoritate de lucru judecat, doar existența unui prejudiciu inițial, abstract, produs reclamantului prin neîndeplinirea obligației intimaților de a elibera autorizația de construire, potrivit regulii generale reglementate de art. 1530 C. civ.

Au mai arătat intimații că hotărârea recurată nu cuprinde considerente contradictorii, iar recurentul nici nu arată, în concret, care ar fi acestea.

Hotărârea recurată nu încalcă reguli de procedură, recurentul nu arată care anume dezlegare dată prin decizia de casare nu a fost respectată de instanța de apel, nu precizează care sunt regulile de procedură pretins încălcate cu privire la art. 6, art. 264 alin. (1) și art. 292 alin. (5) C. proc. civ., iar încălcarea regulilor de procedură din perspectiva art. 453 C. proc. civ. nu poate constitui motiv de casare, fiind incidente dispozițiile art. 444 și 445 C. proc. civ. privind completarea hotărârii judecătorești.

Hotărârea nu încalcă norme de drept material, instanța de apel a verificat certitudinea beneficiului nerealizat din perspectiva a două condiții, care nu au fost dovedite de reclamant, respectiv dacă acesta ar fi avut un acces real la resursele financiare necesare edificării construcției și dacă beneficiul nerealizat sub forma unui prejudiciu viitor constând în chirii neîncasate în perioada 18.01.2000-07.01.2015, dacă s-ar fi realizat construcția, are un caracter cert, putând fi indemnizat.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților.

Recurentul a formulat punct de vedere la raport prin care a solicitat respingerea excepțiilor invocate prin întâmpinare, pronunțarea unei încheieri de admitere în principiu a recursului și fixarea unui termen de judecată pe fond, cu citarea părților.

Prin încheierea din 25 septembrie 2024, completul de filtru a respins excepțiile nulității și inadmisibilității recursului, invocate de către intimații-pârâți Municipiul București și Primăria Municipiului București prin întâmpinare. A admis în principiu recursul declarat de reclamantul A împotriva deciziei nr. 394/A din 14 martie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București-Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. A stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 15 ianuarie 2025, ora 900, completul Cx-NCPC, cu citarea părților, când instanța a rămas în pronunțare asupra recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În ce privește recursul reclamantului întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5) C. proc. civ., Înalta Curte reține că, într-o primă critică, recurentul pretinde că instanța de apel nu a respectat statuările deciziei de casare în sensul că a analizat prejudiciul produs reclamantului prin raportare la conduita culpabilă a pârâților, care au refuzat emiterea autorizației de construire, deși instanța de casare a stabilit că acest argument nu poate fundamenta o soluție de respingere a capătului de cerere privind acordarea prejudiciilor sub forma beneficiului nerealizat.

Contrar acestei afirmații, instanța de apel a stabilit, cu titlu prealabil, care sunt limitele rejudecării, și anume aspectele privind restituirea garanției de bună execuție și plata daunelor-interese constând în contravaloarea chiriilor pe care le-ar fi încasat reclamantul în perioada 18.02.2000-07.01.2015 și redevențele achitate în aceeași perioadă.

Instanța de apel a reținut apoi ceea ce s-a stabilit cu putere de lucru judecat de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare, respectiv „...că executarea obligațiilor de către reclamantul-concesionar (de achitare a redevențelor) nu a primit nicio contraprestație din partea concedentului, cu referire la obligația de a emite autorizație de construire în condițiile asumate prin contractul de concesiune nr. 38/2000 și certificatul de urbanism din 1999, parte integrantă a contractului, care să permită realizarea obiectivului concesiunii. În acest context, Înalta Curte a reținut că executarea obligațiilor reclamantului în temeiul contractului sunt lipsite de cauză, iar dreptul la restituirea tuturor prestațiilor și la despăgubiri se va naște la momentul rezilierii contractului de concesiune, respectiv data rămânerii definitive a hotărârii.”

Astfel, prin considerentele hotărârii instanței de apel pronunțate în rejudecare evocate de către recurent, nu au fost soluționate chestiuni deja analizate, cum eronat afirmă acesta, ci s-a făcut trimitere la acele aspecte cărora instanța de recurs le-a dat o dezlegare jurisdicțională ce se impune cu putere de lucru judecat în cauza pendinte.

Pe de altă parte, contrar susținerilor recurentului, nu aceste statuări justifică soluția de respingere a pretențiilor, constând în beneficiul nerealizat, ci nedovedirea, de către recurent, a caracterului cert al acestui tip de prejudiciu, concluzie fundamentată pe probele administrate în cauză și pe dispozițiile legale incidente.

O altă critică subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) C. proc. civ. o reprezintă pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 6, art. 264 alin. (1) și art. 292 alin. (5) C. proc. civ., în sensul că instanța de apel nu a avut în vedere acele înscrisuri depuse de recurent în dovedirea faptului că existau toate premisele ca acesta să susțină implementarea proiectului imobiliar până la final, fie din fondurile proprii, fie cu sprijinul fondului de investiții.

Contrar acestei afirmații, instanța de apel a avut în vedere înscrisurile indicate de către recurentul-reclamant (cele aflate la filele 106-110 dosar apel din primul ciclu procesual, dar și la filele 152 și următoarele), dar a reținut că „...aceste înscrisuri nu dovedesc obținerea de către apelantul reclamant a unei linii de creditare în baza căreia să aibă acces la fondurile necesare edificării proiectului imobiliar”.

Pentru a ajunge la această concluzie, instanța de apel a făcut trimitere chiar la înscrisurile despre care, în mod eronat, recurentul susține că nu au fost valorificate în procesul decizional.

Împrejurarea că, în urma analizării și aprecierii probelor, instanța devolutivă a ajuns la o concluzie contrară așteptărilor recurentului reprezintă o simplă nemulțumire a acestuia, care nu atrage nelegalitatea hotărârii atacate.

Suplimentar, Înalta Curte subliniază că evaluarea probatoriului reprezintă o chestiune de netemeinicie ce excedează prezentului cadru procesual.

Aceste statuări ale instanței de apel reprezintă o valorificare a atribuțiilor judiciare, respectiv aprecierea și coroborarea probatoriului administrat, atribuții care privesc temeinicia hotărârii atacate, și nu legalitatea acesteia, motiv pentru care exced analizei instanței de recurs.

Tot din perspectiva acestui motiv de recurs, se învederează, de către recurentul-reclamant că au fost încălcate dispozițiile art. 453 C. proc. civ., în sensul că instanța de apel a omis să-i acorde cheltuielile de judecată constând în onorariul expertului contabil, deși concluziile expertizei au fost valorificate în integralitate, iar capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata contravalorii redevențelor achitate de recurent a fost admis.

Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel nu a omis a se pronunța asupra acestui capăt de cerere, ci l-a respins, apreciind, motivat, că „În ceea ce privește onorariul de expert solicitat de reclamant, curtea constată că pentru aceste cheltuieli de judecată pârâții nu sunt în culpă procesuală, proba cu expertiză vizând exclusiv pretențiile din cererea introductivă ce au fost respinse ca efect al prezentei decizii din apel”.

Pe de altă parte, neacordarea cheltuielilor de judecată în forma solicitată (așa cum a susținut recurentul prin motivul de recurs) reprezintă o omisiune a instanței de apel care nu poate fi valorificată în configurația juridică a căii extraordinare de atac a recursului, ci într-o altă procedură judiciară specifică și anume, aceea a completării hotărârii.

Astfel, dacă ipoteza invocată de recurent s-ar fi confirmat (ceea ce nu este cazul, instanța pronunțându-se asupra cheltuielilor de judecată solicitate), în cauză ar fi fost incidente dispozițiile art. 444 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora „Dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în același termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri.”

Demersul procesual de remediere a unor astfel de aspecte aparține părților, iar ignorarea cadrului legal în care se poate solicita completarea hotărârii nu transferă posibilitatea de a supune recursului o cerere care se soluționează într-o altă procedură judiciară.

În cauză însă, această ipoteză a omisiunii pronunțării nu se verifică, întrucât instanța a respins solicitarea formulată de apelantul-reclamant raportat la faptul că părțile adverse nu se află în culpa procesuală, care ar fi permis imputarea respectivelor cheltuieli de judecată, având în vedere soluția dată capetelor de cerere pentru care a fost necesară expertiza.

Prin urmare, critica nu poate fi primită.

În ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6) C. proc. civ., recurentul afirmă că statuările instanței de apel prin care se reține limitele rejudecării în raport de dispozițiile instanței de casare intră în contradicție cu cele, prin care s-a analizat caracterul cert al acestui prejudiciu, iar cele din urmă se concretizează într-o apreciere contrară.

În concret, recurentul pretinde că, în considerentele prin care se evocă decizia de casare, instanța de apel reține că în cauză este vorba de un prejudiciu cert, iar în considerentele proprii reține că prejudiciul nu este cert.

Înalta Curte constată că recurentul denaturează considerentele instanței de apel și le interpretează într-o manieră proprie, care însă nu are corespondent în realitatea juridică ce caracterizează conținutul hotărârii criticate.

Astfel, instanța de apel a soluționat pricina în limitele dispuse prin decizia de casare, respectiv cu privire la capetele de cerere 2 și 3 din cererea de chemare în judecată, având ca obiect restituirea garanției de bună execuție și plata daunelor-interese, constând în contravaloarea chiriilor, pe care le-ar fi încasat recurentul în perioada 18.02.2000-07.01.2025 și redevențele achitate în aceeași perioadă.

Stabilind, în partea introductivă a considerentelor, limitele rejudecării, instanța de apel a făcut trimitere, printre altele și la faptul că, urmare a statuărilor din decizia de casare, „...soluția pronunțată asupra cererii de reziliere a contractului de concesiune a rămas definitivă, apelantul-reclamant având dreptul de a beneficia de restituirea prestațiilor achitate în temeiul acestui contract, ca efect al culpei apelanților-pârâți care, neexecutându-și propriile obligații, au lăsat fără efect, fără cauză, executarea obligațiilor de către apelantul-reclamant în temeiul contractului sinalagmatic cu executare succesivă.”

Acest considerent este preluat de instanța de apel din decizia de casare și se referă la împrejurarea că recurentul-reclamant este îndreptățit, în condițiile legii, la repararea prejudiciului.

Prin decizia de casare nu s-a stabilit cu certitudine existența unui prejudiciul în favoarea recurentului, ci doar s-a statuat că neexecutarea obligațiilor contractuale de către concedent este de natură a produce un prejudiciu. Instanța de casare, judecând recursul, care este o cale extraordinară de atac și nedevolutivă nu avea posibilitatea efectivă de a statua cu privire la o chestiune de fapt, respectiv existența certă a prejudiciului, așa cum susține în mod eronat recurentul.

Prin urmare, considerentele instanței de apel nu sunt contradictorii cu cele ale deciziei de casare, ci se conformează îndrumărilor date prin această decizie, în sensul de a stabili dacă prejudiciul reclamat se impune spre a fi acordat, întrucât existența prejudiciului presupune dovedirea lui, în condițiile legii.

Față de cele arătate, nici această critică nu poate fi primită.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7) C. proc. civ., recurentul pretinde că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2657/16.12.2010 pronunțate de Curtea de Apel București-Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/3/009, întrucât a procedat la o nouă analiză a caracterului cert al prejudiciului pretins de acesta sub forma beneficiului nerealizat.

Înalta Curte constată că, chestiunea de drept privind autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2657/16.12.2010 a Curții de Apel București a fost dezlegată prin decizia de casare și nu mai poate fi reluată în prezentul cadru procesual.

Cu referire la decizia nr. 2657/16.12.2010 a Curții de Apel București, prin decizia de casare nr. 1453/22.06.2022 a Înaltei Curți s-au reținut următoarele:

„Prin hotărârea prin care s-a finalizat dosarul nr. x/3/2009, respectiv decizia civilă nr. 2657/16.12.2010, Curtea de Apel București a admis calea de atac a recursului declarat de reclamantul A și a schimbat, în parte, sentința civilă nr. 1314/22.04.2010 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IX a Contencios Administrativ și Fiscal, stabilind că indicatorii urbanistici din certificatul de urbanism nr. 82G/14.10.1999 reprezintă veritabile clauze contractuale, la a căror respectare s-a obligat Primăria municipiului București, prin contractul de concesiune, acțiunea fiind admisă în această privință. Referitor la cererea în despăgubiri derivate din nerespectarea contractului de concesiune și a certificatului de urbanism, instanța de recurs a reținut netemeinicia cererii, prin raportare la faptul că, la acel moment, nu era încă născut dreptul reclamantului de a solicita daune - interese, întrucât contractul de concesiune era în derulare, plata redevenței reprezenta o plată datorată, acesta fiind încasată în temeiul contractului de concesiune, valabil încheiat.

Mai mult, prin decizia sus menționată, Curtea de Apel București a reținut și faptul că reclamantul este îndreptățit să solicite contravaloarea prejudiciului suferit ca urmare a refuzului Primăriei Municipiului București de a elibera autorizația de construire a imobilului de pe terenul din str. (...)/(...), conform regimului juridic, economic si tehnic stabilit prin certificatul de urbanism nr. 82GH999, însă pentru determinarea acestui prejudiciu