ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2039/2025

Ședința publică din data de 19 noiembrie 2025

Deliberând, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la 20.08.2019 reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., Statul Român prin Ministerul Finanțelor, Municipiul București prin Primar General și C. S.A., obligarea pârâtului B. să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul descris în acțiune, în valoare de 1.430.000 euro, respectiv 6.765.473 RON, sumă stabilită în raport de cursul valutar BNR de la data introducerii cererii de chemare în judecată. În subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea în solidar a pârâților Statul Român prin Ministerul Finantelor, Primăria Municipiului Bucuresti și C. S.A. la plata sumei de 1.430.000 euro, respectiv suma de 6.765.473 RON stabilită în raport de cursul valutar BNR de la data introducerii cererii de chemare în judecată, cu titlu de despăgubiri pentru imobilul revendicat.

Prin sentința civilă nr. 1407/28.09.2020, Tribunalul București, secția a IV a civilă a respins, ca nefondate, excepțiile lipsei calității procesuale active, a lipsei calității procesuale pasive, a inadmisibilității, a prescripției dreptului la acțiune și a puterii lucrului judecat. A admis excepția autorității lucrului judecat și a respins acțiunea, pentru existența autorității de lucru judecat. A respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor, ca rămasă fără obiect.

Prin încheierea din 30.09.2022, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a menținut măsura suspendării judecării cauzei dispusă prin încheierea din 26.11.2021 în cadrul apelului formulat de apelanta reclamantă A. (decedată), prin avocat D., împotriva sentinței nr. 1407/28.09.2020 a Tribunalului București, secția a IV a civilă.

Prin decizia civilă nr. 1757/A/25.11.2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a constatat perimat apelul formulat de reclamanta A. (decedată), împotriva sentinței civile nr. 1407/28.09.2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 552/05.04.2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de avocat D. pentru reclamanta A. (decedată) împotriva încheierii din 30 septembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. A casat încheierea recurată și a trimis cauza instanței de apel pentru continuarea judecății.

Prin decizia civilă nr. 884/A/20.09.2024, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a luat act de renunțarea apelantelor reclamante E. și F. (moștenitoare ale defunctei A.), la judecarea apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 1407/28.09.2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți B., Municipiul București prin Primarul General, C. S.A., și Statul Român prin Ministerul Finanțelor. A obligat apelantele reclamante la plata, către intimatul pârât B., a sumei de 50.975,89 RON reprezentând cheltuieli de judecată-onorariu de avocat.

Împotriva deciziei civile nr. 884/A/20.09.2024 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., reclamantele F., E., solicitând casarea în parte a deciziei recurate în ceea ce privește obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu avocațial în cuantum de 50.975,89 RON, cu următoarele consecințe: în principal, desființarea în tot a obligației de plată a cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocațial și în subsidiar, diminuarea cuantumului acestui onorariu prin raportare la serviciile efectiv prestate, durata etapei procesuale pentru care s-a achitat onorariul avocațial, precum și la toate celelalte elemente circumstanțiale ale cauzei.

În susținerea recursului, recurentele au învederat că, deși instanța de apel în mod corect a luat act de achiesarea acestora la sentința pronunțată de instanța de fond exprimată prin declarația notarială depusă la dosarul cauzei, a încălcat și aplicat greșit dispozițiile prevăzute de art. 451 alin. (2), art. 453, art. 454 din C. proc. civ., coroborate cu dispozițiile art. 127 din Statutul profesiei de avocat.

În acest sens, recurentele au arătat că instanța de apel nu a ținut cont de faptul că legiuitorul i-a conferit acesteia dreptul, chiar și din oficiu, de a reduce motivat cheltuielile de judecată, constând în onorariu avocațial atunci când acesta este vădit disproporționat față de valoarea și complexitatea cauzei, activitatea desfășurată de avocat sau circumstanțele cauzei.

Demersul judiciar care a generat pretinsele cheltuieli de judecată a fost inițiat de către reclamanta defunctă A. și nu în mod direct de recurente, care au fost introduse în cauză în calitate de moștenitoare, au dat declarația notarială, prin care au achiesat la hotărârea pronunțată de prima instanță, astfel încât nu există o culpă procesuală a acestora.

Inițierea demersului judiciar ce formează obiectul prezentului litigiu derivă tocmai din culpa pârâților Municipiul București prin Primarul General și a societății C. S.A., care au vândut imobilul către pârâtul B. chiar în timpul derulării litigiului având ca obiect acțiunea în revendicare formulată de A. în anul 2007. Prin urmare, culpa aparține în realitate pârâților și nu reclamantei.

Onorariul avocațial este vădit disproporționat prin raportare la valoarea și complexitatea cauzei, a activității desfășurate de avocat și a celorlalte circumstanțe ale cauzei. Astfel, cauza a parcurs 10 termene de judecată și avocații care au încasat onorariul fabulos de 50.975,89 RON au fost angajați de abia după al patrulea termen de judecată în apel, aceștia participând efectiv doar la 6 termene de judecată. Practic, toate apărările în apel fuseseră deja formulate de avocatul G. înainte de angajarea avocaților de la H., aceștia din urmă depunând doar niște note de ședință.

Serviciile juridice prestate nu justifică onorariul fabulos de 50.975,89 RON. Așa cum rezultă din înscrisurile de la dosarul cauzei, serviciile juridice efectiv prestate de către avocații din cadrul H. au constat în următoarele activități: reprezentare la 6 termene de judecată la care a fost prezent oricum și avocatul G. și depunerea unor note de ședință, care nu cuprindeau oricum apărări în combaterea motivelor de apel. Mai mult, după termenul de judecată din aprilie 2024, dosarul nu a mai prezentat nicio miză, având în vedere că în luna iunie 2024 recurentele au depus la dosarul cauzei declarația de achiesare la hotărârea primei instanțe. În acest context, onorariul solicitat nu este justificat, fiind în mod vădit disproporționat prin raportare la timpul alocat și volumul de muncă.

Complexitatea cauzei nu este mai mare decât la orice altă acțiune în revendicare de drept comun. Obiectul acțiunii este o acțiune în revendicare de drept comun și nu o acțiune nenumită sau nereglementată de dispozițiile de drept material.

Facturile depuse la dosarul cauzei cuprind referințe generale, ceea ce denotă o incertitudine asupra veridicității acestora. Așa cum rezultă din cuprinsul facturilor depuse la dosarul cauzei în pretinsa dovedire a onorariului avocațial, acestea fac trimitere la un anumit contract de asistență juridică, fără a se indica și numărul dosarului de instanță precum și serviciile prestate pentru care s-a stabilit onorariul respectiv. Mai mult, în cuprinsul unora dintre aceste facturi se regăsesc și mențiuni privitoare la cheltuieli, fără însă a se indica și atașa documentele justificative ale acestora. Față de aceste împrejurări, recurentele solicită să se pună în vedere intimatului B. să depună la dosarul cauzei pe de-o parte, contractul de asistență juridică la care se face referire în cuprinsul facturilor pentru a putea verifica dacă sumele facturate se referă în mod cert la prezentul litigiu și dacă serviciile cuprinse în contract au fost în mod efectiv prestate, iar pe de altă parte, documentele justificative a cheltuielilor indicate în cuprinsul facturilor.

În cauză nu s-a formulat întâmpinare.

Prin notele scrise depuse cu prilejul concluziilor orale expuse la termenul de soluționare a recursului, intimatul-pârât B. a invocat excepția de nulitate pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma excepției de nulitate pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., invocată de reprezentantul convențional al intimatului-pârât B., a cărei analiză este prioritară conform art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., iar în subsidiar prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale incidente Înalta Curte constată următoarele:

Recurentele au întemeiat calea extraordinară de atac pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., text legal incident atunci când hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Invocând motivul de nelegalitate anterior menționat, recurentele au învederat că nu se află în culpă procesuală, întrucât demersul judiciar, care a generat pretinsele cheltuieli de judecată a fost inițiat de către reclamanta defunctă A. și nu în mod direct de recurente, care au fost introduse în cauză în calitate de moștenitoare și au dat declarație notarială, prin care au achiesat la hotărârea pronunțată de prima instanță.

Totodată, recurentele au pretins că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 451 alin. (2), art. 453, art. 454 din C. proc. civ., raportat la art. 127 din Statutul profesiei de avocat, în sensul că în mod nejustificat și nelegal nu a cenzurat cuantumul onorariului de avocat la care au fost obligate.

Având în vedere conținutul memoriului de recurs, prin care se deduc judecății aspecte privind achiesarea la calea de atac a apelului cu trimitere la existența/inexistența culpei procesuale, Înalta Curte constată că recursul este încadrabil în dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., cu precizarea că motivul de casare incident în cauza pendinte nu este cel indicat de către recurente, art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., referitoare la interpretare sau aplicare greșită a normelor de drept material, ci este motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea recurată este nelegală, atunci când instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, aspectele menționate anterior fiind reglementate de norme de drept procesual, iar nu de norme de drept material.

Față de cele arătate, excepția de nulitate pentru neîncadrare formulată de către intimatul-pârât B. prin reprezentant convențional, urmează a fi respinsă, încadrarea în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ. făcând inoperabilă sancțiunea nulității prevăzută de art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

Referitor însă la criticile privind cuantumul și proporționalitatea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că acestea nu se subsumează niciunui din motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., așa cum statuează Decizia în interesul legii nr. 3/2020 și cum se va arăta prin considerentele ce urmează.

În acest sens, Înalta Curte reține că, potrivit art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., "Instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său."

Textul legal reglementează condițiile în care sunt acordate cheltuielile de judecată și posibilitatea instanței de a cenzura cuantumul acestora funcție de volumul și complexitatea muncii depuse de avocat.

Din această perspectivă, recurentele critică soluția instanței de apel cu privire la cuantumul onorariului de avocat stabilit în sarcina lor, solicitând cenzurarea acestuia, pe motiv că suma la plata căreia au fost obligate ar fi disproporționată în raport cu dificultatea, amploarea și durata cauzei.

Înalta Curte relevă că aceste aspecte reprezintă chestiuni de temeinicie și nu de legalitate, astfel că nu se încadrează în motivele de recurs expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

În același sens, prin Decizia nr. 3/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, s-a stabilit că:

"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

În considerentele acestei decizii, s-a reținut că stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții, respectiv că presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul, în analiza sa, judecătorul trebuind să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

Prin urmare, fiind vorba, așadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, sens în care nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Referitor la dispozițiile art. 127 din Statutul profesiei de avocat, care prevăd că "(1) Pentru activitatea sa profesională avocatul are dreptul la onorariu și la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul clientului său. (2) Onorariile vor fi stabilite în raport cu dificultatea, amploarea sau durata cazului. (3) Stabilirea onorariilor avocatului depinde de fiecare dintre următoarele elemente: a) timpul și volumul de muncă solicitată pentru executarea mandatului primit sau a activității cerute de client; b) natura, noutatea și dificultatea cazului; c) importanța intereselor în cauză; d) împrejurarea că acceptarea mandatului acordat de client îl împiedică pe avocat să accepte un alt mandat din partea unei alte persoane, dacă această împrejurare poate fi constatată de client fără investigații suplimentare; e) notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experiența, reputația și specializarea avocatului; f) conlucrarea cu experți sau alți specialiști, impusă de natura, obiectul, complexitatea și dificultatea cazului; g) avantajele și rezultatele obținute pentru profitul clientului ca urmare a muncii depuse de avocat; h) situația financiară a clientului; i) constrângerile de timp în care avocatul este obligat de împrejurările cauzei să acționeze pentru a asigura servicii legale performante.", Înalta Curte constată că acestea au fost invocate tot în raport cu dimensiunea și necenzurarea onorariului avocațial, astfel încât, pentru aceleași considerente arătate anterior, nu pot fi avute în vedere în analiza recursului.

În ce privește critica referitoare la inexistența culpei procesuale în ipoteza achiesării în fața instanței de apel la hotărârea pronunațtă în primă instanță, Înalta Curte reține că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la 20.08.2019 sub nr. x/2019, reclamanta A. (autoarea recurentelor) a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., Statul Român prin Ministerul Finanțelor, Municipiul București prin Primar General și C. S.A., obligarea pârâtului B. să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul descris în acțiune, în valoare de 1.430.000 euro, respectiv 6.765.473 RON, sumă stabilită în raport de cursul valutar BNR de la data introducerii cererii de chemare în judecată. În subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea în solidar a pârâților Statul Român prin Ministerul Finantelor, Primăria Municipiului Bucuresti și C. S.A. la plata sumei de 1.430.000 euro, respectiv suma de 6.765.473 RON stabilită în raport de cursul valutar BNR de la data introducerii cererii de chemare în judecată, cu titlu de despăgubiri pentru imobilul revendicat.

Cu ocazia judecării apelului declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1407/28.09.2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2019 în primul ciclu procesual, la data de 10.05.2021, a intervenit decesul reclamantei A., așa cum rezultă din certificatul de deces nr. x/11.05.2021, eliberat de Direcția Locală de Evidență a Persoanelor Iași-Serviciul Stare Civilă, aflat la fila x verso din dosarul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Prin încheierea din 26.11.2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori a suspendat judecata cauzei, măsură menținută prin încheierea din 30.09.2022, prin care s-a respins cererea de repunere pe rol formulată de F., pentru nedovedirea vocației succesorale de pe urma defunctei A..

În primul ciclu procesual, cauza a fost finalizată prin decizia civilă nr. 1757/A/25.11.2022, de constatare a perimării a apelului declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1407/28.09.2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosar nr. x/2019.

Prin decizia civilă nr. 552/05.04.2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de avocat D. pentru reclamanta A. (decedată) împotriva încheierii din 30.09.2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a casat încheierea recurată și a trimis cauza instanței de apel pentru continuarea judecății.

În cadrul judecării recursului împotriva încheierii din 30.09.2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a depus, în dosarul de recurs, certificatul de moștenitor nr. x/21.10.2021, în care, în calitate de moștenitoare legale, figurau F. și E. .

Cu prilejul rejudecării dispuse prin decizia civilă nr. 552/05.04.2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, prin încheierea din 16.02.2024, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a dispus introducerea în cauză a moștenitoarelor reclamantei inițiale, numitele E. și F..

Prin cererea transmisă instanței de apel la data de 20.06.2024, apelantele-reclamante E. și F. (în calitate de continuatoare ale reclamantei inițiale decedate), au arătat că renunță la calea de atac a apelului și au depus la dosar declarația notarială autentificată sub nr. x/10.06.2024, conform căreia au înțeles să achieseze la sentința civilă nr. 1407/28.09.2020 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosar nr. x/2019 și să renunțe la calea de atac a apelului exercitată împotriva acestei sentințe.

Întrucât declarația de achiesare a fost inițial depusă în copie, instanța a acordat termen pentru ca apelantele-reclamante să depună la dosar originalul acesteia și a luat act de manifestarea procesuală de voință în sensul renunțării la judecarea apelului prin decizia civilă nr. 884/A/20.09.2024 (recurată în prezenta cauză pentru greșita obligare a apelantelor-reclamante la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 50.975,89 RON, reprezentând onorariu de avocat).

Recurentele sunt nemulțumite de modalitatea în care instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 451 alin. (2), art. 453, art. 454 din C. proc. civ., raportat la art. 127 din Statutul profesiei de avocat, în sensul că, în mod nejustificat și nelegal, au fost obligate la plata cheltuielilor de judecată, nefiind în culpă procesuală, aceasta fiind singura critică subsumată dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., pe care instanța de recurs o poate reține din perspectiva analizei de legalitate (critica privind cuantumul și proporționalitatea cheltuielilor de judecată fiind una în afara cadrului legal al recursului, așa cum s-a arătat prin considerente anterioare).

În ce privește o pretinsă încălcare a dispozițiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât acestea vizează posibilitatea instanței de a cenzura, din oficiu, cheltuielile de judecată reprezentând onorariu avocațial, Înalta Curte constată că nu sunt incidente în cauză, având în vedere că această critică nu poate fi valorificată în cadrul analizei de legalitate, potrivit considerentelor antereferite, aferente criticilor privind cuantumul și proporționalitatea cheltuielilor de judecată.

Cu privire la dispozițiile art. 127 din Statutul profesiei de avocat, care reglementează onorariul avocatului și condițiile de acordare raportat la munca depusă și la notorietatea avocatului, s-a arătat deja că, fiind invocate în susținerea aceleiași critici anterior menționate, nu pot fi avute în vedere în analiza recursului.

Referitor la dispozițiile art. 453 din C. proc. civ. Înalta Curte subliniază că acestea statuează în sensul că:

"(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.(2) Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată."

Potrivit textului legal, la baza obligației de acordare a cheltuielilor de judecată, stă culpa procesuală, care este prezumată de lege, partea care pierde procesul trebuind să suporte cheltuielile făcute justificat de partea câștigătoare.

Prin urmare, art. 453 din C. proc. civ. prevede drept fundament al plății cheltuielilor de judecată culpa procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea dispoziției legale, în egală măsură, atât rezultatul procesului, dar și conduita părților manifestată anterior litigiului ori pe parcursul desfășurării acestuia. Dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată este un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual și are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părții câștigătoare a procesului.

Recunoscând efectele juridice ale sentinței civile nr. 1407/28.09.2020 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosar nr. x/2019 (prin care s-a respins acțiunea reclamantei A. pentru autoritate de lucru judecat) prin declarația de achiesare, recurentele-reclamante reprezintă părți căzute în pretenții în accepțiunea normei juridice -art. 453 C. proc. civ.- întrucât acestea au participat la procesul civil, preluând poziția și drepturilor și obligațiile procesuale ale acesteia ale defunctei A., parte care a pierdut procesul, prin respingerea acțiunii în revendicare, iar nu în nume propriu.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat în mod corect textul legal, iar obligarea apelantelor-reclamante la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, solicitate de către intimatul-pârât B. și dovedite cu acte depuse la dosar, s-a realizat conform legii, raportat la soluția pronunțată în cauză, de renunțare la judecarea apelului, formulată în apel de continuatoarele reclamantei inițiale.

Recurentele pretind a fi încălcate dispozițiile art. 454 din C. proc. civ. conform cărora "Pârâtul care a recunoscut, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, cu excepția cazului în care, prealabil pornirii procesului, a fost pus în întârziere de către reclamant sau se afla de drept în întârziere. Dispozițiile art. 1.522 alin. (5) din C. civ. rămân aplicabile."

Înalta Curte evidențiază însă că aceste dispoziții legale nu sunt aplicabile recurentelor, întrucât exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată, pe care o reglementează vizează situația pârâtului (iar nu a reclamantului), care la primul termen de judecată cu părțile legal citate (termen care în cauza pendinte se plasează la judecata de primă instanță, respectiv la data de 10.02.2020), recunoaște pretențiile reclamantului.

Cum în cauză recurentele nu au calitatea de pârâte, ci de reclamante, iar autoarea lor a învestit instanța de judecată cu o cerere de revendicare, pe care a înțeles să o continue și în apel, prin exercitarea căii de atac împotriva hotărârii de fond, acestea nu se pot prevala de norma procesuală indicată.

În susținerea greșitei obligări la plata cheltuielilor de judecată, recurentele afirmă că sunt incidente dispozițiile art. 463, art. 464 și art. 406 din C. proc. civ., norme procesuale care, în opinia acestora, sunt exoneratoare de la plata sumei, la care au fost obligate cu titlu de cheltuieli de judecată, având în vedere declarația notarială de achiesare la hotărârea de fond.

În acest sens, recurentele pretind că achiesarea la hotărârea de primă instanță formulată ulterior introducerii în cauză, în calitate de moștenitoare ale reclamantei decedate pe parcursul procesului, are drept consecință înlăturarea culpei procesuale, astfel încât nu pot fi obligate la plata cheltuielilor de judecată, acestea nefiind inițiatoarele acțiunii introductive de instanță.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 463 din C. proc. civ., "(1) Achiesarea la hotărâre reprezintă renunțarea unei părți la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluții din respectiva hotărâre. (2) Achiesarea, atunci când este condiționată, nu produce efecte decât dacă este acceptată expres de partea adversă. (3) Dispozițiile art. 404 rămân aplicabile."

De asemenea, art. 464 din C. proc. civ., normează că "(1) Achiesarea poate fi expresă sau tacită, totală ori parțială. (2) Achiesarea expresă se face de parte prin act autentic sau prin declarație verbală în fața instanței ori de mandatarul său în temeiul unei procuri speciale. (3) Achiesarea tacită poate fi dedusă numai din acte sau fapte precise și concordante care exprimă intenția certă a părții de a-și da adeziunea la hotărâre. (4) Achiesarea poate fi totală, dacă privește hotărârea în întregul ei sau, după caz, parțială, dacă privește numai o parte din hotărârea respectivă."

Totodată, art. 406 din C. proc. civ. statuează că "(1) Reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în ședință de judecată, fie prin cerere scrisă. (2) Cererea se face personal sau prin mandatar cu procură specială. (3) Dacă renunțarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanța, la cererea pârâtului, îl va obliga pe reclamant la cheltuielile de judecată pe care pârâtul le-a făcut."

Înalta Curte constată că dispozițiile legale anterior menționate sunt, într-adevăr, incidente în cauza pendinte, așa cum susțin și recurentele, dar nu cu semnificația conferită de acestea, respectiv nu pentru a justifica o eventuală exonerare de la plata cheltuielilor de judecată, ci dimpotrivă, pentru a fundamenta obligația legală.

Astfel, achiesarea pe care recurentele au realizat-o prin declarația autentică depusă la dosar semnifică faptul că acestea au înțeles să renunțe la judecarea apelului declarat de reclamanta inițială împotriva hotărârii de primă instanță.

Recurentele au fost introduse în proces cu prilejul rejudecării apelului după casare, prin încheierea de ședință din 16.02.2024, prin care s-a dispus:

"În temeiul art. 39 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că s-a făcut dovada emiterii certificatului de moștenitor, va dispune introducerea în cauză în calitate de moștenitori ai defunctei A., a numitelor E. și F...."

Calitatea procesuală a recurentelor își are izvorul în calitatea de moștenitoare a acestora față de defuncta A., acestea figurând în proces în calitate de continuatoare ale reclamantei decedate, iar nu în nume propriu, ceea ce presupune că drepturile și obligațiile procesuale ale reclamantei sunt preluate, prin efectul legii, către recurentele-reclamante.

Reclamanta inițială, A., a exercitat calea de atac a apelului împotriva hotărârii de fond, iar renunțarea la judecarea apelului după casarea cu trimitere s-a realizat, de către continuatoarele acesteia, după declararea căii de atac, situație față de care devin incidente dispozițiile art. 406 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit cărora dacă renunțarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanța, la cererea pârâtului, îl va obliga pe reclamant la cheltuielile de judecată pe care pârâtul le-a făcut.

Contrar susținerilor recurentelor, este lipsit de relevanță că acestea nu sunt inițiatoarele demersului judiciar, acestea stau în proces în calitate de continuatoare ale autoarei lor (reclamanta decedată), sunt titulare ale drepturilor și obligațiilor reclamantei inițiale (în calitate de moștenitoare), iar împrejurarea că nu recurentele-reclamante sunt persoanele care au învestit instanța de judecată nu este de natură să le exonereze de la obligația procesuală de achitare a sumei, la care au fost obligate cu titlu de cheltuieli de judecată, câtă vreme, dat fiind circumstanțele cauzei și normele juridice incidente, renunțarea a intervenit ulterior comunicării cererii de chemare în judecată, respectiv ulterior comunicării cererii de apel, astfel încât momentul procesual la care s-a realizat manifestarea de voință atrage incidența în cauză a dispozițiilor art. 406 alin. (3) din C. proc. civ.

Cum în cauză reclamanta inițială a pierdut procesul prin respingerea acțiunii în revendicare, dar a formulat apel împotriva hotărârii de fond, renunțarea la judecarea apelului formulată de către continuatoarele acesteia în calea de atac atrage, cum în mod corect a stabilit și instanța de apel, obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat, astfel cum au fost solicitate și dovedite de către partea adversă, pârâtul B..

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge excepția de nulitate și, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele F., E. împotriva deciziei civile nr. 884/A din 20 septembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele F. și E., în calitate de moștenitoare ale defunctei A., împotriva deciziei nr. 884/A din 20 septembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 19 noiembrie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.