ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1792/2023

Ședința publică din data de 25 octombrie 2023

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a IV-a civilă la data de 08.09.2021 sub nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, obligarea pârâtei la plata sumei de 598.543 RON reprezentând diferența dintre valoarea de 1.933.000 RON - prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/05.03.2009 de către expertul evaluator și valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului din municipiul Bucuresti în suprafață de 300 mp, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar în subsidiar a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată.

Pârâta a formulat și cerere de chemare în garanție a S.C. A. S.R.L., B., C., D., cerere respinsa de tribunal ca tardivă.

Prin sentința nr. 455/28.03.2022, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă.

Prin decizia nr. 1896A/13.12.2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței nr. 455/28.03.2022.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, arătând că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

În aplicarea normelor de drept material antereferite instanța de control judiciar în apel reține că, "într-adevăr, momentul la care începe să curgă termenul de prescripție nu este cel la care a fost emisă decizia de compensare sau cel la care a fost emis titlul de conversie, ci cel la care apelantul-reclamant trebuia să cunoască faptul că despăgubirile au fost supraevaluate". Cu toate acestea, apreciază în mod greșit că Statul trebuie și poate să cunoască rapoartele Curții de Conturi, astfel că poate fi constatat ca moment la care curge prescripția data la care a rămas definitiv raportul nr. x/26.04.2013, prin sentința civilă nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Argumentele instanței de control judiciar, vizând stabilirea momentului obiectiv al începutului curgerii prescripției de la data pronunțării sentinței antereferite, nu satisfac cerințele normei materiale - art. 8 din Decretul nr. 167/1958, întrucât, de la momentul indicat de Curtea de Apel București nu se putea stabili nici măcar existența pagubei, întinderea acesteia fiind realizată, ca urmare a executării, de către Președintele ANRP a măsurii care viza verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011 și expertizare și reevaluare a imobilelor în concordanță cu Standardele Internaționale de evealuare.

Așadar, măsurile dispuse prin Decizia nr. 10/2013 a Curții de Conturi, a căror legalitate a fost validată prin sentința civilă nr. 2767/17.10.2014 pronunțată în dosarul nr. x/2014 vizau, într-o primă etapă, verificarea conformării, sau nu, a rapoartelor inițiale de evaluare la Standardele Internaționale de Evaluare și, doar în măsura în care erau identificate rapoarte neconforme, urma să se demareze o nouă evaluare pentru a se putea stabili existența prejudiciului. Or, cum se poate constata, la data pronunțării hotărârii nr. 2767/2014 nu se putea afirma că raportul de evaluare nr. x/11.05.2009, întocmit în dosarul administrativ nr. x/CC, respecta rigorile impuse de Standardele Internaționale de Evaluare, ca atare, la momentul pronunțării sentinței civile nu putem vorbi de existența unui prejudiciu. Argumentele sunt confirmate prin chiar Decizia 10/2013 a Curții de Conturi, în sensul că la subcapitolul B - Abateri de la legalitate și regularitate care nu au determinat producerea unor prejudicii, la subpunctul B3 a fost analizată nerespectarea Standardelor Internaționale de Evaluare cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării.

Prin prisma argumentelor expuse în precedent, se poate observa că nici la momentul emiterii Deciziei nr. 10/2013 și nici la momentul pronunțării sentinței civile nr. 2767/2014 nu se putea vorbi despre existența unei pagube întrucât nu se stabilise dacă raportul de evaluare nr. x/05.03.2009 era sau nu conform cu Standardele Internaționale de Evaluare. În același sens, nerespectarea rigorilor impuse de lege la întocmirea primului raport de evaluare nu conduce în mod necesar la o supraevaluare a imobilului în discuție, așadar, în absența unei supraevaluări nu putem vorbi despre existența unui prejudiciu.

Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea existenței pagubei, deoarece, întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operațiuni: verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și, ca urmare a acestei activități, identificarea raportelor de evaluare întocmite cu nerespectarea Standardelor Internaționale de Evaluare; reevaluarea, de către un expert evalutor autorizat ANEVAR, a raportelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs.

Din analiza circumstanțelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepușenie: raportul de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepușenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat raportele de expertiză pentru a intra în ședință, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

Relevant este că, la momentul indicat de instanța de control judiciar, anume la data pronunțării sentinței civile nr. 2767/17.10.2014 recurentul-reclamant nu cunoștea - și nici nu ar fi avut posibilitatea de a cunoaște - nici existența prejudiciului (și, cu atât mai puțin, întinderea acestuia).

Recurentul-reclamant din prezenta cauză era în imposibilitatea de a cunoaște paguba la momentul indicat de instanță, întrucât aceasta a fost stabilită -atât sub aspectul existenței, cât si al întinderii ei - doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare efectuat de firma S.C. E. S.R.L..

În lipsa acestui raport, nu s-ar fi putut cunoaște existența pagubei, întrucât, atât timp cât al doilea raport nu ar fi stabilit o valoarea mai mică decât cea stabilită de primul raport, nu s-ar fi putut vorbi de existența unui prejudiciu. Or, dacă în lipsa celui de-al doilea raport nu s-ar fi putut cunoaște nici existența pagubei, este evident că nu se putea cunoaște nici întinderea acestuia.

În consecință, rezultă că instanța de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul, mai devreme de data de 19.01.2021, data înregistrări în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.01.2021 emisă de autoritatea pârâtă prin care a fost încunoștiințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și a arătat că înțelege să invoce excepția de inadmisibilitate a căii de atac, raportat la faptul că reclamantul se prevalează de un argument deja statuat definitiv într-o speță similară, prin decizia nr. 501/15.03.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosar nr. x/2021. Arată că în respectiva cauză instanța de recurs a menținut hotărârea instanței de fond prin care s-a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată. În acest sens, intimata invocă și dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. ce reglementează prezumția legală a lucrului judecat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte urmează să constate că acestea sunt încadrabile în motivul de nelegalitate invocat și astfel, că excepția nulității (impropriu indicată de intimată ca fiind a inadmisibilității) nu poate fi primită.

Critica de nelegalitate dedusă judecății prin intermediul căii extraordinare de atac este aceea că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material privind prescripția extinctivă, argumentele recurentului fiind subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv de recurs care, însă, deși încadrabil în textul legal menționat, nu poate fi primit.

Dreptul subiectiv dedus judecății este un drept de creanță născut din pretinsa săvârșire a unei fapte ilicite de către pârâta ANRP, constând în aceea că la nivelul anului 2009, în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001, a întocmit, prin evaluatori autorizați, un raport de evaluare cu nerespectarea Standardelor Internaționale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei. În baza acestui raport a fost emisă, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (CCSD), Decizia de despăgubiri nr. 8022/23.03.2010 în temeiul căreia a fost apoi eliberat titlul de conversie în acțiuni, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și opțiunii exprimate de către beneficiar.

Astfel, având în vedere dreptul de creanță pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2009 și pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), în cauză sunt incidente dispozițiile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. ("prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit"), coroborate cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

În aplicarea prevederilor legale menționate, instanța de apel a apreciat că momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripției este reprezentat de data "finalizării raportului nr. x/26.04.2013 (întocmit în termenul de 3 ani de la producerea pagubei), cu atât mai mult cea la care el a rămas definitiv prin hotărâre judecătorească, și anume sentința civilă nr. 2767/17.10.2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2014" (prin care a fost respinsă contestația ANRP împotriva deciziei Curții de Conturi).

Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea".

Textul legal stabilește două momente, alternative, care pot marca începutul prescripției - unul subiectiv (al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea) și unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Instituirea celor două momente alternative urmărește să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripția înainte de a avea posibilitatea de a acționa întrucât nu a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea) și pe cel al asigurării finalității, scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă se bazează și pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea.

În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv (reprezentat de data comunicării de către ANRP a adresei nr. x/18.01.2021, prin care Ministerul Finanțelor era informat despre existenta unei diferențe de valoare în privința raportului întocmit în 2009), recurentul învederează că nu a putut acționa înaintea datei respective întrucât nu cunoștea întinderea prejudiciului (despre care a luat cunoștință doar în urma întocmirii raportului de reevaluare efectuat de E. SRL).

Susținerea recurentului nu își are temei în dispoziția legală, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probațiune și respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive (pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa).

În același timp, nu poate fi reținută susținerea recurentului potrivit căreia înainte de verificarea rapoartelor de evaluare (așa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi, respectiv întocmirii raportului de reevaluare efectuat de firma S.C. E. SRL) nici măcar nu se putea ști dacă există vreo pagubă.

În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoașterii întinderii și respectiv, a existenței pagubei pentru argumentele arătate anterior - care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripție.

În acest sens, recurentul identifică un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înștiințat că ar avea un drept de creanță (prin transmiterea de către ANRP a adresei nr. x/18.01.2021), decurgând din diferențele de valoare constatate în privința raportului de evaluare întocmit în 2009.

Recurentul ignoră faptul că scopul reglementării atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripție extinctivă a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea.

Acest moment obiectiv, reținut de instanța de apel ca fiind cel al pronunțării sentinței nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, marchează data la care prejudiciul stabilit de Curtea de Conturi, prin Decizia nr. 10/10.10.2013, a dobândit caracter cert, ca efect al definitivării constatărilor acestui organul de control.

Invocarea lipsei supravegherii și controlului activității instituțiilor publice, care își îndeplinesc atribuțiile ce le-au fost delegate în cadrul puterii executive, s-ar traduce în invocarea propriei culpe de către recurentul-reclamant, or aceste apărări nu pot susține motivul de casare invocat.

În ce privește ANRP, aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului.

Ca atare, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamant, existentă la data pronunțării sentinței nr. 2767/17.10.2014, rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă de la acea dată.

În egală măsură, considerentele anterior reținute sunt aplicabile și în cazul Curții de Conturi a României, instituție care exercită controlul, în numele statului, asupra modului de întrebuințare a banilor publici.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurent să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia își îndreaptă acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speță este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze.

Demersul, în acești termeni, al recurentului este unul care pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseși funcția și finalitatea prescripției extinctive, de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil.

Privitor la apărările intimatei-pârâte, referitoare la incidența dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., prin prisma deciziei nr. 501/15.03.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, se constată că acestea nu pot fi primite, din moment ce hotărârea pronunțată în respectiva cauză nu îndeplinește cerința existenței unei strânse legături cu prezentul dosar, dat fiind obiectului diferit al pricinilor. Din aceste considerente, decizia invocată va putea fi valorificată, cel mult, cu titlu de practică judecătorească, iar nu ca opunând efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, cum în mod greșit susține intimata-pârâtă.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 1896 A din 13 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 1896 A din 13 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 25 octombrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.