Decizia nr. 2808/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 1803/2021 a Tribunalului București

Obiectul cauzei: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a civilă la 1 octombrie 2018, sub nr. x/3/2018, reclamanții A și B au solicitat în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului București, prin Primarul General, obligarea pârâtei la plata valorii reale de piață a imobilului expropriat parțial, situat în București, sector 2, str. (...) și la plata sumei de 30.000 euro reprezentând prejudiciu suferit. Prin precizările de la termenul din 19 februarie 2019, reclamanții au arătat că cererea de chemare în judecată este întemeiată pe dispozițiile art. 22 și art. 23 din Legea nr. 255/2010, art. 21, art. 26 și art. 27 din Legea nr. 33/1994. Prin încheierea din 22 februarie 2019, Tribunalul București - Secția a IV-a civilă a respins excepția netimbrării și excepția nulității, ca neîntemeiate, și a calificat excepția inadmisibilității ca apărare de fond.

Sentința pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 1803 din 17 decembrie 2021, Tribunalul București -Secția a IV-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanții A și B, în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ-Teritorială a Municipiului București, prin Primarul General, astfel cum a fost precizată; a obligat pârâta la plata sumei de 47.114 euro către reclamanți, echivalent în lei calculat la cursul BNR din data plății, reprezentând valoarea imobilului expropriat; a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 30.000 euro ca neîntemeiat; a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 10.260 lei către reclamanți, cu titlul de cheltuieli de judecată, și a luat act că aceasta nu solicită cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată în apel: Prin decizia civilă nr. 281 din 21 aprilie 2023, Curtea de Apel București -Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins ca nefondat, apelul formulat de reclamanții A și B împotriva sentinței civile nr. 1805 din 17 decembrie 2021, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Unitatea Administrativ-Teritorială a Municipiului București, prin Primarul General. A admis apelul formulat de apelanta-pârâtă Unitatea Administrativ-Teritorială a Municipiului București, prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr. 1805 din 17 decembrie 2021, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă. A schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 9260 lei către reclamanți. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței. Prin încheierea din 8 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a dispus din oficiu, îndreptarea erorii materiale strecurate în partea introductivă a deciziei civile nr. 583 din 21 aprilie 2023 a Curții de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori si de familie în dosarul nr. x/3/2018, în sensul că va fi menționat corect numărul deciziei pronunțate ca fiind 583, în loc de numărul 281, cum în mod eronat a fost trecut.

Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție: Împotriva deciziei civile nr. 583 din 21 aprilie 2023 a Curții de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs reclamanții A și B. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 19 martie 2024 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. x. Prin rezoluția din 10 aprilie 2024, s-a dispus comunicarea recursului către intimatele-pârâte, cu mențiunea că au obligația de a depune întâmpinare în termen de 30 de zile de la comunicare și s-a menționat obligativitatea întocmirii raportului asupra admisibilității în principiu a recursului de către magistratul raportor.

Asupra motivelor de casare formulate, se constată următoarele: Recurenții-reclamanți A și B au solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, formulând următoarele critici: Indicând motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au susținut că hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, fiind astfel nesocotit principiul despăgubirii integrale a proprietarului expropriat potrivit căruia despăgubirea este formată din valoarea reală a imobilului și prejudiciul suferit. Au arătat că locuiau în imobilul situat în București, Sector 2, str. (...), împreună cu C, D și cu soția acestuia, partea rămasă neexpropriată fiind absolut improprie continuării locuirii în imobil. Instanța de apel a reținut în mod corect că sunt incidente dispozițiile Legii nr. 33/1994 și ale Legii nr. 255/2010, precum și faptul că imobilul neexpropriat nu mai are valoare de piață. Cu toate acestea, a reținut în mod greșit faptul că prejudiciul este egal cu valoarea totală a proprietății. In privința capătului principal al cererii de chemare în judecată, au apreciat că în mod corect s-a procedat la obligarea pârâtei la plata sumei de 47.114 euro reprezentând valoarea imobilului expropriat. În schimb, în privința capătului doi al cererii de chemare în judecată, privind obligarea pârâtei la plata sumei de 30.000 euro cu titlu de prejudiciu suferit ca urmare a exproprierii, au criticat că acesta a fost respins cu nesocotirea dispozițiilor exprese prevăzute de art. 26 alin. (1) și (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică. Contrar celor reținute de către instanța de apel în sensul că prejudiciul pretins nu a fost probat nici în apel, au precizat că au depus la dosarul cauzei înscrisuri din care rezultă în mod clar sumele pentru care se vând apartamentele în zone similare celei în care se află imobilul expropriat, despăgubirea la care a fost obligată intimata-pârâtă reprezentând aproape un sfert din costul real al unui imobil situat în București. Instanța de apel a apreciat faptul că în privința dreptului la locuință în mod corect s-a avut în vedere că nu s-a făcut dovada existenței vreunui prejudiciu, atât timp cât, în schimbul imobilului expropriat, reclamanții beneficiază de o justă despăgubire, în urma exproprierii, aceștia nefiind puși de pârâtă în imposibilitatea de a-și exercita dreptul la locuință. Or, au susținut recurenții, instanța de apel a nesocotit astfel dispozițiile art. 25 din Declarația Universală a Drepturilor Omului privind dreptul fiecărui om la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea și bunăstarea lui și familiei sale, incluzând printre altele locuința, dispozițiile art. 11 din Pactul Internațional privind Drepturile Socio-Economice și Culturale privind recunoașterea de către stat a dreptului oricărei persoane la un nivel de trai suficient pentru ea însăși și familia sa, precum și dispozițiile art. 258 C. civ. Au subliniat că le este afectat dreptul la viață privată, respectiv la locuință, fiind în imposibilitatea de a exercita acest din urmă drept prin raportare la suma de 47.114 euro. Astfel, deși valoarea proprietății expropriate a fost stabilită la suma de 47.114 euro, cu această sumă nu se poate achiziționa o locuință într-o zonă similară, care să corespundă nevoilor unei familii compusă din 5 membri, în această situație, fiind evidentă încălcarea gravă a dreptului la locuință al reclamanților. Diferența de sumă dintre valoarea de piață a imobilului expropriat și cea necesară achiziționării unui imobil cu cel puțin două camere trebuie suportată de către pârâtă. Prin urmare, cu încălcarea dispozițiilor legale mai sus menționate s-a apreciat faptul că suma de 47.114 euro reprezintă o despăgubire justă, aceasta necuprinzând și prejudiciul suferit de către reclamanți, ci doar valoarea imobilului expropriat. Printr-o altă critică au susținut că aplicarea greșită a dispozițiilor art. 453 C. proc. civ. în sensul în care reclamanții sunt părțile care au pierdut litigiul, apare ca vădit nelegală, având în vedere specificul speței, a dispozițiilor Legii nr. 33/1994 și ale Legii nr. 255/2010. În drept, au fost indicate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În aplicarea dispozițiilor art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, analizat în complet de filtru la 8 octombrie 2024. În cuprinsul raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, s-a reținut, în principal, faptul că, hotărârea recurată nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs față de prevederile art. 483 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că reclamanții au dedus judecății o cerere în materie de expropriere. Raportul a fost comunicat părților la 21 octombrie 2024. A fost transmis punct de vedere la raport de către Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului București prin Primar General prin care s-a invocat inadmisibilitatea recursului, raportat la dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, a fost stabilit termen la 10 decembrie 2024, în complet de filtru, fără citarea părților, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare asupra admisibilității recursului. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția inadmisibilității recursului invocată de intimat, Înalta Curte reține următoarele: Prezentul recurs este îndreptat împotriva deciziei civile nr. 583 din 21 aprilie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București -Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din Camera de consiliu din 8 februarie 2024, prin care s-a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanții A și B împotriva sentinței civile nr. 1805 din 17 decembrie 2021, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Unitatea Administrativ-Teritorială a Municipiului București, prin Primarul General, obiectul litigiului fiind reprezentat de obligarea pârâtei la plata valorii reale de piață a unui imobil expropriat parțial. Față de obiectul litigiului și de temeiul juridic al pretențiilor, reiese că obiectul litigiului este situat în materia exproprierii. Potrivit art. 27 C. proc. civ., „hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul”. Prin urmare, regimul juridic al căilor de atac este determinat de legea în vigoare la data începerii procesului. În același timp, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (1) C. proc. civ., sunt supuse recursului ,,hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege”. La alin. (2) al aceluiași text, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, se prevede că „Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-) ind. 3, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunțate în materia protecției consumatorilor, a asigurărilor, precum și în cele ce decurg din aplicarea Legii privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.” Prin urmare, fiind suprimată calea de atac a recursului, rezultă că decizia instanței de apel este o hotărâre definitivă de la data pronunțării, în sensul art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. Înalta Curte subliniază că nu are posibilitatea de a considera ca fiind admisibilă orice cale de atac promovată, chiar dacă hotărârea atacată ar fi considerată de părți netemeinică sau nelegală, ci are obligația de a analiza căile de atac în limitele și cu respectarea condițiilor impuse de lege în respectarea principiului preeminenței dreptului, recunoscut în preambulul Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și, implicit, a principiului securității raporturilor juridice, conform căruia o hotărâre definitivă nu mai poate forma obiectul controlului de legalitate, în afara căilor extraordinare de atac expres și limitativ prevăzute de lege. Deopotrivă, nu se poate aprecia că respingerea cererii de recurs ca inadmisibilă ar fi de natură să încalce dreptul de acces la justiție al recurentului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând în Cauza Botten împotriva Norvegiei că modalitatea de aplicare a art. 6 depinde de caracteristicile procedurii în justiție, de întreaga procedură internă și de rolul cuvenit instanțelor în ordinea juridică internă, urmând să se țină seama de natura situației de drept intern, de competența instanțelor, de modul în care interesele reclamantului au fost expuse și prezentate în fața instanței și, în special, de natura problemei pe care aceasta a trebuit să le soluționeze. Prin urmare, de vreme ce recurenții au beneficiat de o judecată în primă instanță, precum și în calea de atac prevăzută de lege, nu se poate susține că prin respingerea recursului ca inadmisibil li s-ar îngrădi accesul la justiție, în condițiile în care hotărârea atacată este, potrivit dispozițiilor legale enunțate, definitivă. Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 raportat la art. 483 alin. (2) teza finală C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenți.