ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 562/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 562/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Prin cererea

înregistrată la data de 18 iulie 2011 pe rolul Tribunalului Brăila, reclamanții

M.C., M.E. și S.Z. au chemat în judecată pe pârâții Comuna Jirlău prin Primar

și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și au solicitat instanței

ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâții la restituirea

fructelor constând în lipsa de folosință a morii situată în comuna Jirlău,

județul Brăila, în cuantum de 11.873.920 Euro.

Prin Sentința civilă

nr. 1874 din 20 decembrie 2011, Tribunalul Brăila, secția I civilă, a respins

excepțiile invocate de pârâții Comuna Jirlău, prin Primar și Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice cu privire la lipsa calității procesuale pasive.

A admis în parte

excepția prescripției dreptului material la acțiune privind pretențiile

solicitate pentru perioada 1949 -18 iulie 2008.

A respins ca

nefondată acțiunea privind pretențiile solicitate de reclamanți pentru perioada

18 iulie 2008 - 18 iulie 2011.

Pentru a decide

astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtei Comuna Jirlău a fost respinsă cu

motivarea că, în perioada pretinsă de reclamanți, imobilul a figurat în

patrimoniul unității administrativ teritoriale și aceasta a fost notificată de

reclamanți în baza Legii nr. 10/2001.

Excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român a fost apreciată ca fiind

nefondată, întrucât preluarea abuzivă a imobilului s-a făcut de către Statul

Român, acesta fiind răspunzător de prejudiciile suferite de foștii proprietari.

Excepția prescripției

dreptului la acțiune invocată de pârâții Comuna Jirlău, prin Primar și Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a apreciat ca fiind întemeiată în

parte, pentru perioada  anilor  1949 - 18 iulie 2008, perioadă situată în afara

termenului general de prescripție de 3 ani, anteriori datei introducerii

acțiunii.

Potrivit art. 1 alin.

(1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial

se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul de 3 ani.

Reclamanții au

formulat acțiunea la data de 18 iulie 2011, astfel că dreptul la acțiune este

prescris pentru perioada 1949 - 18 iulie 2008.

Pentru pretențiile

reclamanților aferente perioadei 18 iulie 2008 - 18 iulie 2011, prima instanță

a reținut că acțiunea este nefondată.

Reclamanții și-au

întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 485-486, art. 487 C. civ. și art. 6 din

Legea nr. 213/1998.

Potrivit art. 485 C.

civ., posesorul nu câștigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună

credință, în caz contrar, el este dator de a înapoia productele, împreună cu

lucrul, proprietarului care-l revendică.

Prin Sentința civilă

nr. 215 din 23 mai 2002, rămasă definitivă și irevocabilă, pronunțată de

Tribunalul Brăila, s-a admis contestația formulată de reclamanți, s-a modificat

în parte dispoziția nr. 108 din 1 noiembrie 2001 emisă de Primăria Comunei

Jirlău, județul Brăila, în sensul că s-a aprobat restituirea prin echivalent

sub formă de despăgubiri bănești pentru partea de construcție a morii în

valoare de 8.121.355.670 lei vechi, a utilajelor morii în valoare de

4.647.835.922 lei vechi și a suprafeței de 7000 mp teren aferent fostei

construcții și a curții morii, în valoare de 464.779.000 lei vechi.

Măsurile reparatorii

au fost acordate în baza Legii nr. 10/2001, având caracter de despăgubire

pentru preluarea abuzivă a imobilului, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989.

Reclamanții nu au

primit în natură bunul imobil, așa încât nu pot pretinde un drept de

proprietate asupra bunului decât până la data rămânerii irevocabile a Sentinței

civile nr. 215 din 23 mai 2002. După această dată, dreptul de proprietate a

fost transferat în mod legal statului, prin acordarea despăgubirilor în

echivalent.

Ar fi putut pretinde

contravaloarea fructelor sau echivalentul lipsei de folosință pe perioada 1949

(data preluării abuzive) și până în anul 2002 (data rămânerii irevocabile a

sentinței prin care au fost despăgubiți în echivalent), însă dreptul la acțiune

pentru această perioadă s-a prescris conform art. 1 alin. (1) din Decretul nr.

167/1958.

Pentru perioada

2002-2008, perioadă de asemenea prescrisă, reclamanții nu mai pot invoca

dreptul de proprietate asupra imobilului deoarece după rămânerea irevocabilă a

sentinței prin care le-au fost acordate măsuri reparatorii sub forma

despăgubirilor bănești, în echivalent, s-a tranșat definitiv și irevocabil dreptul

de proprietate asupra bunului, în sensul că reclamanții nu au primit bunul în

natură și nu sunt proprietari de drept.

Pentru perioada 18

iulie 2008 - 18 iulie 2011, reclamanții de asemenea nu pot pretinde

contravaloarea fructelor deoarece nu mai erau proprietarii imobilului, ca

urmare a echivalentului bănesc primit pentru imobilul notificat în baza Legii

nr. 10/2001.

Prin acordarea de

măsuri reparatorii în echivalent sub forma despăgubirilor bănești, statul și-a

îndeplinit obligația de reparare a prejudiciului suferit de reclamanți prin

preluarea abuzivă a imobilului, iar reclamanții, acceptând echivalentul bănesc

al bunului, nu mai pot pretinde și bunul în natură și fructele acestuia.

Împotriva acestei

decizii au declarat apel reclamanții, iar prin Decizia civilă nr. 38A din 10

aprilie 2012, Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a respins apelul, ca

nefondat.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Prin Sentința civilă

nr. 215 din 23 mai 2002 a Tribunalului Brăila, în temeiul Legii nr. 10/2001,

s-au stabilit, în favoarea reclamanților, măsuri reparatorii prin echivalent

sub forma despăgubirilor bănești: 8.121.355.670 lei pentru moară, 4.647.835.922

lei pentru utilaj și 464.779.000 lei pentru terenul aferent.

Întrucât această

hotărâre nu a fost pusă în executare, reclamanții s-au adresat Curții europene

a drepturilor omului care a constatat, prin Hotărârea din 19 octombrie 2008, că

a avut loc o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție și a art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenție din cauza neexecutării de către autoritățile

administrative a hotărârii judecătorești definitive din 23 mai 2002, prin care

cuantumul despăgubirilor a fost stabilit la 13.233.970.592 lei, precum și din

cauza ineficienței legilor de retrocedare.

În conformitate cu

dispozițiile art. 41 din Convenție, Curtea europeană a acordat o sumă globală

de 650.000 Euro incluzând toate prejudiciile, pronunțându-se pe cererea

reclamanților ce viza obținerea de despăgubiri pentru moară, bunurile mobile ce

au fost distruse, lipsa de folosință începând cu data naționalizării și până în

luna mai 2002, precum și prejudiciul moral ca urmare a frustrării provocate de

imposibilitatea de a obține executarea unei hotărâri favorabile.

Prin urmare, suma

globală de 650.000 Euro acordată de Curtea europeană a drepturilor omului,

incluzând toate prejudiciile, acoperă inclusiv lipsa de folosință a morii

pentru perioada cuprinsă între data naționalizării bunului și luna mai 2002.

Curtea de Apel a

apreciat că trebuie distinse trei perioade de timp, și anume:

între data naționalizării și data constatării dreptului la despăgubiri - mai

2002.

Pentru această

perioadă, chiar în ipoteza în care ar fi întemeiate susținerile apelanților

privind inaplicabilitatea dispozițiilor Decretului-Lege nr. 167/1958 (conform

dispozițiilor art. 21 din acest act normativ prevederile sale nu sunt

aplicabile dreptului la acțiune privitor la drepturile de proprietate,

uzufruct, uz, abitație și superficie) și imprescriptibilitatea unei astfel de

acțiuni, pe fondul cauzei acțiunea ar urma să fie respinsă ca nefondată,

deoarece reclamanții au fost deja dezdăunați pentru lipsa de folosință.

între mai 2002 - 18 iulie 2008.

După acordarea, prin

hotărâre irevocabilă a unor despăgubiri bănești, reclamanții nu mai pot invoca

un drept real, ci un drept de creanță, prescriptibil în termenul general de 3

ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul Lege nr. 167/1958, astfel încât,

pentru această perioadă, dreptul material la acțiune este prescris.

între 18 iulie 2008 - 18 iulie 2011.

Dreptul reclamanților

la restituirea fructelor reprezintă unul dintre efectele admiterii acțiunii în

revendicare. Doar în situația restituirii în natură a bunului, s-ar putea pune

problema solicitării fructelor civile ale bunului, care se datorează doar de la

momentul introducerii acțiunii în cazul posesorului de bună credință și dincolo

de acest moment, în cazul posesorului de rea-credință.

În speță, acordându-se

doar despăgubiri bănești, reclamanții ar putea solicita, eventual, daune

moratorii, specifice obligației de a da o sumă de bani, dobânzi pe care, de

altfel, le-au cerut și primit prin Hotărârea din 17 iunie 2008 a Curții

Europene de Justiție. Oricum, ele nu fac obiectul prezentului dosar în care

reclamanții au solicitat lipsa de folosință a imobilului.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs reclamanții M.C., S.Z.

(fostă M.) și M.E.

Prin motivele de

recurs, se formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe

prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.:

Suma obținută prin

hotărârea pronunțată de Curtea europeană a drepturilor omului nu reprezintă

lipsa de folosință a morii. Curtea Europeană, în jurisprudența sa, a stabilit

faptul că dreptul la despăgubiri se naște odată cu producerea prejudiciului. Un

drept de creanță constituie un bun și deci reprezintă un drept de proprietate

avut în vedere de art. 1 paragraful 1 teza întâi din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenția Europeană.

Se mai arată că

instanța de apel nu-și motivează punctul de vedere cu privire la restituirea

fructelor solicitate de reclamanți și că nu au fost avute în vedere

dispozițiile art. 3 și art. 7 din Decretul nr. 167/1958, care prevăd că

termenul prescripției este de 3 ani și că prescripția dreptului material la

acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de

la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe

cel care răspunde de ea.

Din dispozițiile art.

485 C. civ. rezultă că, în cazul admiterii acțiunii în revendicare, posesorul

de rea-credință datorează restituirea tuturor fructelor bunului, percepute și

nepercepute, ori valoarea lor, dacă le-a consumat.

Posesorul este de

rea-credință, atunci când posedă un bun fără titlu sau, deși are titlu, știe că

acesta este viciat. Acesta trebuie să restituie odată cu bunul, toate fructele

percepute sau nepercepute. Or, statul a deținut imobilul în mod abuziv, astfel

încât nu poate fi apreciat ca fiind un posesor de bună credință.

Odată cu restituirea

bunului, posesorul va fi obligat să restituie reclamantului și accesoriile, ca

efect al atributului dreptului de proprietate, jus fruendi.

Se mai arată că, în

privința cererii în revendicare pe dreptul comun, trebuie pornit de la faptul

că statul nu a deținut un titlu valabil și nu au fost respectate normele

europene privind protecția dreptului de proprietate reprezentate de art. 1 din

Protocolul nr. 1, premisă impusă prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

De asemenea, măsura

trecerii bunului în proprietatea statului este contrară Declarației Universale

a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală ONU la data de 10 decembrie

1948 la care și România este parte semnatară, precum și Primului Protocol

adițional la Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale adoptat la Consiliul Europei.

În lumina art. 20

alin. (1) din Constituția României din 2003, este de netăgăduit că măsura

trecerii în proprietatea statului a bunurilor aparținând autorilor

recurenților, fără o justă și prealabilă despăgubire, nu este conformă

reglementărilor internaționale, fiind o măsură abuzivă și ilegală.

De aceea, instanțele

judecătorești, în cadrul acțiunii în revendicare pe dreptul comun, pot stabili

dacă aceste prevederi sunt sau nu conforme exigențelor Convenției europene

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și, acordând

prioritate normelor europene, să cerceteze în fond cererea proprietarului de la

care a fost preluat imobilul.

Analizând decizia

recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte

constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele

considerente:

Reclamanții au

declanșat procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001 pentru a

redobândi imobilele ce au aparținut autorilor lor și au obținut, în această

procedură, dispoziția nr. 108 din 1 noiembrie 2001, prin care Primăria Comunei

Jirlău, jud. Brăila le-a recunoscut dreptul de a beneficia de măsuri

reparatorii sub formă de despăgubiri bănești pentru bunurile notificate.

Reclamanții au

contestat în instanță dispoziția emisă de Primăria Comunei Jirlău sub aspectul

cuantumului despăgubirilor acordate și al imobilelor ce au aparținut autorilor

lor, iar prin Sentința civilă nr. 215 din 23 mai 2002, Tribunalul Brăila a

modificat în parte dispoziția nr. 108 din 1 noiembrie 2001, în sensul că a

aprobat restituirea prin echivalent sub formă de despăgubiri bănești pentru partea

de construcție a morii, în valoare de 8.121.355.670 lei vechi, a utilajelor

morii, în valoare de 4.647.835.922 lei vechi, a suprafeței de teren de 700 mp.

aferent fostei construcții și a curții morii, în valoare de 464.799.000 lei

vechi.

Prin Hotărârea

pronunțată la data de 19 octombrie 2006, în cauza M. (petenții din prezenta

cauză) contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat

încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului a

libertăților fundamentale, rezultată din neexecutarea Sentinței civile nr. 215

din 23 mai 2002 a Tribunalului Brăila în ceea ce privește plata despăgubirilor

stabilite prin hotărârea judecătorească, precum și încălcarea art. 1 din

Protocolul nr. 1 pentru lipsa perspectivei de a încasa despăgubirile, dat fiind

modul de reglementare a restituirii proprietăților.

Prin hotărârea

menționată, instanța europeană a arătat că petenții au solicitat cu titlu de

prejudiciu material suma de 759.455 Euro, reprezentând valoarea actualizată a

bunurilor în cauză, 1.947.390 Euro, reprezentând lipsa de câștig începând cu

data naționalizării respectivelor bunuri, prezentând calcule detaliate pentru a

justifica aceste sume. În observațiile lor suplimentare, reclamanții au cerut

2.234.850 Euro cu titlu de prejudiciu material, din care 1.124.857 Euro pentru

lipsa de câștig, începând cu data naționalizării până în mai 2002, 934.992 Euro

pentru valoarea reactualizată a sumei stabilite prin Sentința civilă nr. 215

din 23 mai 2002 și 175.00 Euro pentru utilajul distrus.

Instanța europeană a

invitat guvernul și pe reclamanți să-i adreseze în scris, în termen de 6 luni

din ziua în care hotărârea va deveni definitivă, observațiile lor asupra

reparației și a aplicării art. 41 din Convenție și să o informeze asupra oricărui

acord la care s-ar putea ajunge.

Prin Hotărârea

pronunțată la data de 17 iunie 2008, publicată în M. Of. nr. 65 din 3 februarie

2009, Curtea europeană a reținut că, după pronunțarea Hotărârii din 19

octombrie 2006, reclamanții au solicitat reactualizarea sumelor inițiale,

pentru a ajunge la suma de 2.406.515 Euro, și, în plus, au solicitat suma de

500.000 Euro cu titlu de daune morale.

Curtea a acordat

reclamanților suma de 650.000 Euro și a reținut că această sumă include toate

prejudiciile. Instanța europeană a arătat că, în lipsa oricărei garanții pentru

plata despăgubirilor stabilite în favoarea lor prin Sentința civilă nr. 215 din

23 mai 2002, reclamanții au suferit atât „un prejudiciu material care nu a fost

reparat de autoritățile române", precum și un „prejudiciu moral, în

special din cauza frustrării provocate de imposibilitatea de a obține

executarea sentinței pronunțate în favoarea lor" și că „acest prejudiciu

nu este compensat suficient printr-o constatare a încălcării".

Prin cererea care a învestit

instanțele în prezentul litigiu, reclamanții au solicitat obligarea pârâților

la plata contravalorii lipsei de folosință a morii, situată în Comuna Jirlău,

județul Brăila, pentru perioada 1949 - 2011, adică pentru perioada cuprinsă

între anul preluării abuzive a bunului și anul formulării cererii de chemare în

judecată.

În mod corect

instanța de apel a apreciat, față de considerentele anterior expuse, reținute

în cuprinsul hotărârii Curții Europene, că reclamanții nu mai pot beneficia de

o nouă reparație a aceluiași prejudiciu.

Susținerile

recurenților în sensul că suma obținută prin hotărârea pronunțată de Curtea

europeană a drepturilor omului nu reprezintă lipsa de folosință a morii nu pot

fi primite față de împrejurarea că, prin hotărârea instanței europene s-a

precizat în mod expres că suma acordată, de 650.000 Euro include „toate

prejudiciile" suportate de reclamanți.

Chiar admițând că pretențiile în fața Curți europene

au fost formulate și recunoscute pentru perioada cuprinsă între anul 1949 (anul

naționalizării bunurilor) și luna mai 2002 (când a fost pronunțată hotărârea

instanțelor naționale prin care s-a stabilit întinderea drepturilor cuvenite

reclamanților), iar obiectul cererii deduse judecății în prezenta cauză vizează

sume de bani aferente perioadei ulterioare anului 2002, Înalta Curte apreciază

ca fiind legală decizia instanței de apel.

Despăgubirile bănești

acordate reclamanților, în procedura Legii nr. 10/2001, ca măsură reparatorie

în echivalent pentru bunurile naționalizate, acoperă un eventual prejudiciu

rezultat din lipsa de folosință atrasă de nerestituirea în natură a imobilelor.

Aceste despăgubiri reprezintă modalitatea în care statul a înțeles să evalueze

și să repare prejudiciul rezultat atât din preluarea abuzivă a imobilelor cât

și din nerestituirea lor în natură, iar transformarea dreptului de proprietate,

existent în patrimoniul foștilor proprietarei, într-un drept de creanță având

ca obiect sumele acordate ca măsură reparatorie în echivalent pentru bunurile

preluate abuziv de stat, împiedică formularea unor pretenții ulterioare, legate

de contravaloarea lipsei de folosință a imobilelor ce nu au fost restituite în

natură.

De aceea, dată fiind

natura despăgubirilor acordate de stat în procedura Legii nr. 10/2001, nu pot

fi primite criticile formulate de reclamanți vizând efectele posesiei de

rea-credință

asupra

întinderii

obligației de restituire, întemeiate pe prevederile art. 485 C. civ.

Chiar dacă s-ar

admite că sumele solicitate de reclamanți sunt destinate acoperii unui prejudiciu

de o natură diferită celui avut în vedere de legiuitor atunci când a

reglementat, prin Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii cuvenite pentru

imobilele ce intră în sfera de reglementare a actului normativ, Înalta Curte

constată că, și într-o astfel de ipoteză subsidiară, decizia pronunțată de

instanța de apel este legală sub aspectul criticat prin motivele de recurs,

respectiv acela al aplicării dispozițiilor Decretului nr. 167/1958.

Astfel, pentru sumele

solicitate, aferente perioadei mai 2002 -18 iulie 2008 (cererea de chemare în

judecată în prezentul litigiu fiind introdusă la data de 18 iulie 2011),

acțiunea reclamanților este prescrisă.

Prin Sentința civilă

nr. 215 din 23 mai 2002, Tribunalul Brăila a modificat în parte dispoziția nr.

108 din 1 noiembrie 2001 emisă de Primăria Comunei Jirlău, în sensul că a

aprobat restituirea către reclamanți a bunurilor solicitate prin echivalent sub

formă de despăgubiri bănești.

Potrivit art. 1 alin.

(1) din Decretul nr. 167/1958: „Dreptul la acțiune având un obiect patrimonial

se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de

lege". Termenul de prescripție extinctivă, aplicabil raporturilor civile

obligaționale este instituit de art. 3 alin. (1) din același act normativ: „Termenul

prescripției este de 3 ani".

Întrucât premisa

aplicării efectului sancționator al prescripției constă tocmai în existența

posibilității de a acționa pentru ocrotirea unui drept sau pentru realizarea

unui interes legitim, regula generală privind începutul prescripției extinctive

având ca obiect dreptul material la acțiune este aceea că prescripția începe să

curgă la data nașterii dreptului la acțiune. Această regulă este reglementată

prin art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958: „Prescripția începe să curgă

de la data când se naște dreptul la acțiune".

Data nașterii

dreptului la acțiune este data la care dreptul la acțiune trebuie exercitat,

iar în cauză această dată este data rămânerii definitive a sentinței civile nr.

215 din 23 mai 2002 a Tribunalului Brăila.

Criticile legate de

modalitatea în care instanța ar trebui să soluționeze o cerere în revendicare

în raport de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției europene pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale, de Decizia nr. 33/2008

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs

în interesul legii, de Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată de

Adunarea Generală ONU la data de 10 decembrie 1948 și de art. 20 alin. (1) din

Constituția României nu învestesc în mod legal instanța de recurs cu analiza

lor, câtă vreme cauza dedusă judecății nu a reprezentat-o o cerere în

revendicare care să determine o eventuală aplicare a normelor menționate.

Tot astfel, controlul

judiciar de legalitate nu va fi efectuat din perspectiva art. 304 pct. 8 C.

proc. civ., întrucât hotărârea apelată nu s-a bazat pe o anumită interpretare a

unui act juridic care, greșită fiind, să fi determinat schimbarea naturii ori a

înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

În consecință, pentru

considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanții M.C., S.Z. (fostă M.) și M.E. împotriva

Deciziei civile nr. 38A din 10 aprilie 2012 a Curții de Apel Galați, secția I

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 februarie 2013.

Procesat de GGC - DG