ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 562/2013

Prin cererea înregistrată la data de 18 iulie 2011 pe rolul Tribunalului Brăila, reclamanții M.C., M.E. și S.Z. au chemat în judecată pe pârâții Comuna Jirlău prin Primar și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâții la restituirea fructelor constând în lipsa de folosință a morii situată în comuna Jirlău, județul Brăila, în cuantum de 11.873.920 Euro. Prin Sentința civilă nr. 1874 din 20 decembrie 2011, Tribunalul Brăila, secția I civilă, a respins excepțiile invocate de pârâții Comuna Jirlău, prin Primar și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice cu privire la lipsa calității procesuale pasive.

A admis în parte excepția prescripției dreptului material la acțiune privind pretențiile solicitate pentru perioada 1949 -18 iulie 2008. A respins ca nefondată acțiunea privind pretențiile solicitate de reclamanți pentru perioada 18 iulie 2008 - 18 iulie 2011. Pentru a decide astfel, prima instanță a reținut următoarele: Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Comuna Jirlău a fost respinsă cu motivarea că, în perioada pretinsă de reclamanți, imobilul a figurat în patrimoniul unității administrativ teritoriale și aceasta a fost notificată de reclamanți în baza Legii nr. 10/2001. Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român a fost apreciată ca fiind nefondată, întrucât preluarea abuzivă a imobilului s-a făcut de către Statul Român, acesta fiind răspunzător de prejudiciile suferite de foștii proprietari.

Excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâții Comuna Jirlău, prin Primar și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a apreciat ca fiind întemeiată în parte, pentru perioada anilor 1949 - 18 iulie 2008, perioadă situată în afara termenului general de prescripție de 3 ani, anteriori datei introducerii acțiunii. Potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul de 3 ani. Reclamanții au formulat acțiunea la data de 18 iulie 2011, astfel că dreptul la acțiune este prescris pentru perioada 1949 - 18 iulie 2008. Pentru pretențiile reclamanților aferente perioadei 18 iulie 2008 - 18 iulie 2011, prima instanță a reținut că acțiunea este nefondată.

Reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 485-486, art. 487 C. civ. și art. 6 din Legea nr. 213/1998. Potrivit art. 485 C. civ., posesorul nu câștigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună credință, în caz contrar, el este dator de a înapoia productele, împreună cu lucrul, proprietarului care-l revendică. Prin Sentința civilă nr. 215 din 23 mai 2002, rămasă definitivă și irevocabilă, pronunțată de Tribunalul Brăila, s-a admis contestația formulată de reclamanți, s-a modificat în parte dispoziția nr. 108 din 1 noiembrie 2001 emisă de Primăria Comunei Jirlău, județul Brăila, în sensul că s-a aprobat restituirea prin echivalent sub formă de despăgubiri bănești pentru partea de construcție a morii în valoare de 8.121.355.670 lei vechi, a utilajelor morii în valoare de 4.647.835.922 lei vechi și a suprafeței de 7000 mp teren aferent fostei construcții și a curții morii, în valoare de 464.779.000 lei vechi.

Măsurile reparatorii au fost acordate în baza Legii nr. 10/2001, având caracter de despăgubire pentru preluarea abuzivă a imobilului, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Reclamanții nu au primit în natură bunul imobil, așa încât nu pot pretinde un drept de proprietate asupra bunului decât până la data rămânerii irevocabile a Sentinței civile nr. 215 din 23 mai 2002. După această dată, dreptul de proprietate a fost transferat în mod legal statului, prin acordarea despăgubirilor în echivalent. Ar fi putut pretinde contravaloarea fructelor sau echivalentul lipsei de folosință pe perioada 1949 (data preluării abuzive) și până în anul 2002 (data rămânerii irevocabile a sentinței prin care au fost despăgubiți în echivalent), însă dreptul la acțiune pentru această perioadă s-a prescris conform art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Pentru perioada 2002-2008, perioadă de asemenea prescrisă, reclamanții nu mai pot invoca dreptul de proprietate asupra imobilului deoarece după rămânerea irevocabilă a sentinței prin care le-au fost acordate măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor bănești, în echivalent, s-a tranșat definitiv și irevocabil dreptul de proprietate asupra bunului, în sensul că reclamanții nu au primit bunul în natură și nu sunt proprietari de drept. Pentru perioada 18 iulie 2008 - 18 iulie 2011, reclamanții de asemenea nu pot pretinde contravaloarea fructelor deoarece nu mai erau proprietarii imobilului, ca urmare a echivalentului bănesc primit pentru imobilul notificat în baza Legii nr. 10/2001.

Prin acordarea de măsuri reparatorii în echivalent sub forma despăgubirilor bănești, statul și-a îndeplinit obligația de reparare a prejudiciului suferit de reclamanți prin preluarea abuzivă a imobilului, iar reclamanții, acceptând echivalentul bănesc al bunului, nu mai pot pretinde și bunul în natură și fructele acestuia. Împotriva acestei decizii au declarat apel reclamanții, iar prin Decizia civilă nr. 38A din 10 aprilie 2012, Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a respins apelul, ca nefondat. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Prin Sentința civilă nr. 215 din 23 mai 2002 a Tribunalului Brăila, în temeiul Legii nr. 10/2001, s-au stabilit, în favoarea reclamanților, măsuri reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor bănești: 8.121.355.670 lei pentru moară, 4.647.835.922 lei pentru utilaj și 464.779.000 lei pentru terenul aferent.

Întrucât această hotărâre nu a fost pusă în executare, reclamanții s-au adresat Curții europene a drepturilor omului care a constatat, prin Hotărârea din 19 octombrie 2008, că a avut loc o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție din cauza neexecutării de către autoritățile administrative a hotărârii judecătorești definitive din 23 mai 2002, prin care cuantumul despăgubirilor a fost stabilit la 13.233.970.592 lei, precum și din cauza ineficienței legilor de retrocedare.

În conformitate cu dispozițiile art. 41 din Convenție, Curtea europeană a acordat o sumă globală de 650.000 Euro incluzând toate prejudiciile, pronunțându-se pe cererea reclamanților ce viza obținerea de despăgubiri pentru moară, bunurile mobile ce au fost distruse, lipsa de folosință începând cu data naționalizării și până în luna mai 2002, precum și prejudiciul moral ca urmare a frustrării provocate de imposibilitatea de a obține executarea unei hotărâri favorabile.

Prin urmare, suma globală de 650.000 Euro acordată de Curtea europeană a drepturilor omului, incluzând toate prejudiciile, acoperă inclusiv lipsa de folosință a morii pentru perioada cuprinsă între data naționalizării bunului și luna mai 2002. Curtea de Apel a apreciat că trebuie distinse trei perioade de timp, și anume: 1. Perioada cuprinsă între data naționalizării și data constatării dreptului la despăgubiri - mai 2002. Pentru această perioadă, chiar în ipoteza în care ar fi întemeiate susținerile apelanților privind inaplicabilitatea dispozițiilor Decretului-Lege nr. 167/1958 (conform dispozițiilor art. 21 din acest act normativ prevederile sale nu sunt aplicabile dreptului la acțiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitație și superficie) și imprescriptibilitatea unei astfel de acțiuni, pe fondul cauzei acțiunea ar urma să fie respinsă ca nefondată, deoarece reclamanții au fost deja dezdăunați pentru lipsa de folosință.

2. Perioada cuprinsă între mai 2002 - 18 iulie 2008. După acordarea, prin hotărâre irevocabilă a unor despăgubiri bănești, reclamanții nu mai pot invoca un drept real, ci un drept de creanță, prescriptibil în termenul general de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul Lege nr. 167/1958, astfel încât, pentru această perioadă, dreptul material la acțiune este prescris. 3. Perioada cuprinsă între 18 iulie 2008 - 18 iulie 2011. Dreptul reclamanților la restituirea fructelor reprezintă unul dintre efectele admiterii acțiunii în revendicare. Doar în situația restituirii în natură a bunului, s-ar putea pune problema solicitării fructelor civile ale bunului, care se datorează doar de la momentul introducerii acțiunii în cazul posesorului de bună credință și dincolo de acest moment, în cazul posesorului de rea-credință.

În speță, acordându-se doar despăgubiri bănești, reclamanții ar putea solicita, eventual, daune moratorii, specifice obligației de a da o sumă de bani, dobânzi pe care, de altfel, le-au cerut și primit prin Hotărârea din 17 iunie 2008 a Curții Europene de Justiție. Oricum, ele nu fac obiectul prezentului dosar în care reclamanții au solicitat lipsa de folosință a imobilului. Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs reclamanții M.C., S.Z. (fostă M.) și M.E. Prin motivele de recurs, se formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.: Suma obținută prin hotărârea pronunțată de Curtea europeană a drepturilor omului nu reprezintă lipsa de folosință a morii.

Curtea Europeană, în jurisprudența sa, a stabilit faptul că dreptul la despăgubiri se naște odată cu producerea prejudiciului. Un drept de creanță constituie un bun și deci reprezintă un drept de proprietate avut în vedere de art. 1 paragraful 1 teza întâi din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană. Se mai arată că instanța de apel nu-și motivează punctul de vedere cu privire la restituirea fructelor solicitate de reclamanți și că nu au fost avute în vedere dispozițiile art. 3 și art. 7 din Decretul nr. 167/1958, care prevăd că termenul prescripției este de 3 ani și că prescripția dreptului material la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Din dispozițiile art. 485 C. civ. rezultă că, în cazul admiterii acțiunii în revendicare, posesorul de rea-credință datorează restituirea tuturor fructelor bunului, percepute și nepercepute, ori valoarea lor, dacă le-a consumat. Posesorul este de rea-credință, atunci când posedă un bun fără titlu sau, deși are titlu, știe că acesta este viciat. Acesta trebuie să restituie odată cu bunul, toate fructele percepute sau nepercepute. Or, statul a deținut imobilul în mod abuziv, astfel încât nu poate fi apreciat ca fiind un posesor de bună credință. Odată cu restituirea bunului, posesorul va fi obligat să restituie reclamantului și accesoriile, ca efect al atributului dreptului de proprietate, jus fruendi.

Se mai arată că, în privința cererii în revendicare pe dreptul comun, trebuie pornit de la faptul că statul nu a deținut un titlu valabil și nu au fost respectate normele europene privind protecția dreptului de proprietate reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1, premisă impusă prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. De asemenea, măsura trecerii bunului în proprietatea statului este contrară Declarației Universale a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală ONU la data de 10 decembrie 1948 la care și România este parte semnatară, precum și Primului Protocol adițional la Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale adoptat la Consiliul Europei.

În lumina art. 20 alin. (1) din Constituția României din 2003, este de netăgăduit că măsura trecerii în proprietatea statului a bunurilor aparținând autorilor recurenților, fără o justă și prealabilă despăgubire, nu este conformă reglementărilor internaționale, fiind o măsură abuzivă și ilegală. De aceea, instanțele judecătorești, în cadrul acțiunii în revendicare pe dreptul comun, pot stabili dacă aceste prevederi sunt sau nu conforme exigențelor Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și, acordând prioritate normelor europene, să cerceteze în fond cererea proprietarului de la care a fost preluat imobilul.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente: Reclamanții au declanșat procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001 pentru a redobândi imobilele ce au aparținut autorilor lor și au obținut, în această procedură, dispoziția nr. 108 din 1 noiembrie 2001, prin care Primăria Comunei Jirlău, jud. Brăila le-a recunoscut dreptul de a beneficia de măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri bănești pentru bunurile notificate.

Reclamanții au contestat în instanță dispoziția emisă de Primăria Comunei Jirlău sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate și al imobilelor ce au aparținut autorilor lor, iar prin Sentința civilă nr. 215 din 23 mai 2002, Tribunalul Brăila a modificat în parte dispoziția nr. 108 din 1 noiembrie 2001, în sensul că a aprobat restituirea prin echivalent sub formă de despăgubiri bănești pentru partea de construcție a morii, în valoare de 8.121.355.670 lei vechi, a utilajelor morii, în valoare de 4.647.835.922 lei vechi, a suprafeței de teren de 700 mp. aferent fostei construcții și a curții morii, în valoare de 464.799.000 lei vechi.

Prin Hotărârea pronunțată la data de 19 octombrie 2006, în cauza M. (petenții din prezenta cauză) contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului a libertăților fundamentale, rezultată din neexecutarea Sentinței civile nr. 215 din 23 mai 2002 a Tribunalului Brăila în ceea ce privește plata despăgubirilor stabilite prin hotărârea judecătorească, precum și încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 pentru lipsa perspectivei de a încasa despăgubirile, dat fiind modul de reglementare a restituirii proprietăților. Prin hotărârea menționată, instanța europeană a arătat că petenții au solicitat cu titlu de prejudiciu material suma de 759.455 Euro, reprezentând valoarea actualizată a bunurilor în cauză, 1.947.390 Euro, reprezentând lipsa de câștig începând cu data naționalizării respectivelor bunuri, prezentând calcule detaliate pentru a justifica aceste sume.

În observațiile lor suplimentare, reclamanții au cerut 2.234.850 Euro cu titlu de prejudiciu material, din care 1.124.857 Euro pentru lipsa de câștig, începând cu data naționalizării până în mai 2002, 934.992 Euro pentru valoarea reactualizată a sumei stabilite prin Sentința civilă nr. 215 din 23 mai 2002 și 175.00 Euro pentru utilajul distrus. Instanța europeană a invitat guvernul și pe reclamanți să-i adreseze în scris, în termen de 6 luni din ziua în care hotărârea va deveni definitivă, observațiile lor asupra reparației și a aplicării art. 41 din Convenție și să o informeze asupra oricărui acord la care s-ar putea ajunge. Prin Hotărârea pronunțată la data de 17 iunie 2008, publicată în M. Of.

nr. 65 din 3 februarie 2009, Curtea europeană a reținut că, după pronunțarea Hotărârii din 19 octombrie 2006, reclamanții au solicitat reactualizarea sumelor inițiale, pentru a ajunge la suma de 2.406.515 Euro, și, în plus, au solicitat suma de 500.000 Euro cu titlu de daune morale. Curtea a acordat reclamanților suma de 650.000 Euro și a reținut că această sumă include toate prejudiciile.

Instanța europeană a arătat că, în lipsa oricărei garanții pentru plata despăgubirilor stabilite în favoarea lor prin Sentința civilă nr. 215 din 23 mai 2002, reclamanții au suferit atât „un prejudiciu material care nu a fost reparat de autoritățile române", precum și un „prejudiciu moral, în special din cauza frustrării provocate de imposibilitatea de a obține executarea sentinței pronunțate în favoarea lor" și că „acest prejudiciu nu este compensat suficient printr-o constatare a încălcării". Prin cererea care a învestit instanțele în prezentul litigiu, reclamanții au solicitat obligarea pârâților la plata contravalorii lipsei de folosință a morii, situată în Comuna Jirlău, județul Brăila, pentru perioada 1949 - 2011, adică pentru perioada cuprinsă între anul preluării abuzive a bunului și anul formulării cererii de chemare în judecată.

În mod corect instanța de apel a apreciat, față de considerentele anterior expuse, reținute în cuprinsul hotărârii Curții Europene, că reclamanții nu mai pot beneficia de o nouă reparație a aceluiași prejudiciu. Susținerile recurenților în sensul că suma obținută prin hotărârea pronunțată de Curtea europeană a drepturilor omului nu reprezintă lipsa de folosință a morii nu pot fi primite față de împrejurarea că, prin hotărârea instanței europene s-a precizat în mod expres că suma acordată, de 650.000 Euro include „toate prejudiciile" suportate de reclamanți.

Chiar admițând că pretențiile în fața Curți europene au fost formulate și recunoscute pentru perioada cuprinsă între anul 1949 (anul naționalizării bunurilor) și luna mai 2002 (când a fost pronunțată hotărârea instanțelor naționale prin care s-a stabilit întinderea drepturilor cuvenite reclamanților), iar obiectul cererii deduse judecății în prezenta cauză vizează sume de bani aferente perioadei ulterioare anului 2002, Înalta Curte apreciază ca fiind legală decizia instanței de apel. Despăgubirile bănești acordate reclamanților, în procedura Legii nr. 10/2001, ca măsură reparatorie în echivalent pentru bunurile naționalizate, acoperă un eventual prejudiciu rezultat din lipsa de folosință atrasă de nerestituirea în natură a imobilelor.

Aceste despăgubiri reprezintă modalitatea în care statul a înțeles să evalueze și să repare prejudiciul rezultat atât din preluarea abuzivă a imobilelor cât și din nerestituirea lor în natură, iar transformarea dreptului de proprietate, existent în patrimoniul foștilor proprietarei, într-un drept de creanță având ca obiect sumele acordate ca măsură reparatorie în echivalent pentru bunurile preluate abuziv de stat, împiedică formularea unor pretenții ulterioare, legate de contravaloarea lipsei de folosință a imobilelor ce nu au fost restituite în natură. De aceea, dată fiind natura despăgubirilor acordate de stat în procedura Legii nr. 10/2001, nu pot fi primite criticile formulate de reclamanți vizând efectele posesiei de rea-credință asupra întinderii obligației de restituire, întemeiate pe prevederile art. 485 C. civ.

Chiar dacă s-ar admite că sumele solicitate de reclamanți sunt destinate acoperii unui prejudiciu de o natură diferită celui avut în vedere de legiuitor atunci când a reglementat, prin Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii cuvenite pentru imobilele ce intră în sfera de reglementare a actului normativ, Înalta Curte constată că, și într-o astfel de ipoteză subsidiară, decizia pronunțată de instanța de apel este legală sub aspectul criticat prin motivele de recurs, respectiv acela al aplicării dispozițiilor Decretului nr. 167/1958. Astfel, pentru sumele solicitate, aferente perioadei mai 2002 -18 iulie 2008 (cererea de chemare în judecată în prezentul litigiu fiind introdusă la data de 18 iulie 2011), acțiunea reclamanților este prescrisă.

Prin Sentința civilă nr. 215 din 23 mai 2002, Tribunalul Brăila a modificat în parte dispoziția nr. 108 din 1 noiembrie 2001 emisă de Primăria Comunei Jirlău, în sensul că a aprobat restituirea către reclamanți a bunurilor solicitate prin echivalent sub formă de despăgubiri bănești.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958: „Dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege". Termenul de prescripție extinctivă, aplicabil raporturilor civile obligaționale este instituit de art. 3 alin. (1) din același act normativ: „Termenul prescripției este de 3 ani". Întrucât premisa aplicării efectului sancționator al prescripției constă tocmai în existența posibilității de a acționa pentru ocrotirea unui drept sau pentru realizarea unui interes legitim, regula generală privind începutul prescripției extinctive având ca obiect dreptul material la acțiune este aceea că prescripția începe să curgă la data nașterii dreptului la acțiune.

Această regulă este reglementată prin art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958: „Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune". Data nașterii dreptului la acțiune este data la care dreptul la acțiune trebuie exercitat, iar în cauză această dată este data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 215 din 23 mai 2002 a Tribunalului Brăila.

Criticile legate de modalitatea în care instanța ar trebui să soluționeze o cerere în revendicare în raport de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, de Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, de Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală ONU la data de 10 decembrie 1948 și de art. 20 alin. (1) din Constituția României nu învestesc în mod legal instanța de recurs cu analiza lor, câtă vreme cauza dedusă judecății nu a reprezentat-o o cerere în revendicare care să determine o eventuală aplicare a normelor menționate.

Tot astfel, controlul judiciar de legalitate nu va fi efectuat din perspectiva art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât hotărârea apelată nu s-a bazat pe o anumită interpretare a unui act juridic care, greșită fiind, să fi determinat schimbarea naturii ori a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. În consecință, pentru considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții M.C., S.Z. (fostă M.) și M.E. împotriva Deciziei civile nr. 38A din 10 aprilie 2012 a Curții de Apel Galați, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 februarie 2013. Procesat de GGC - DG