ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1481/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 770 din 19 octombrie 2009, Tribunalul Brăila a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor. Totodată, a respins acțiunea formulată de reclamanții M.C., M.E. și S.Z., împotriva pârâților Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor și Primăria comunei Jirlău, ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesual pasivă. A respins acțiunea formulată de reclamanții M.C., M.E. și S.Z. împotriva pârâtei Unitatea Administrativ teritorială comuna Jirlău, prin Primar ca nefondată.

Pentru a pronunța această sentință, deliberând cu prioritate asupra excepțiilor invocate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și din oficiu, tribunalul a reținut că reclamanții susțin că au fost lipsiți, în ceea ce privește terenul preluat abuziv, de un important atribut al dreptului de proprietate, și anume exercițiul dreptului de folosință. Prejudiciul pe care reclamanții îl reclamă, creat ca urmare a lipsei de folosință a bunului, nu se poate considera reparat prin restituirea bunurilor solicitate în temeiul Legii nr. 10/2001, lege care nu conține niciun remediu pentru prejudiciul în discuție; de altfel, nici reclamanții nu își întemeiază în drept acțiunea pe dispozițiile legii speciale, ci pe dispozițiile dreptului comun.

Așa fiind, s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor. Fapta ilicită reclamată constă în preluarea abuzivă a terenului și exercitarea în ceea ce privește acest bun a tuturor atributelor dreptului de proprietate, inclusiv cel al folosinței, începând cu anul 1948 și până în prezent. întrucât pârâta comuna Jirlău, prin Primar, a exercitat acest atribut al dreptului de proprietate, s-a constatat că pârâtele Primăria Comunei Jirlău și Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor nu sunt vinovate de provocarea prejudiciului și, în consecință, s-a respins acțiunea formulată împotriva acestora ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsită de calitate procesual pasivă.

În ceea ce privește fondul cauzei, instanța a reținut că, prin cererea formulată în cauză, reclamanții au solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 352.800 euro reprezentând contravaloarea fructelor suprafeței de teren de 7000 mp. Prin sentința civilă nr. 215 din 23 mai 2002 a Tribunalului Brăila, definitivă și irevocabilă prin neexercitarea căilor de atac, s-a dispus modificarea în parte a dispoziției nr. 108 din 1 noiembrie 2001, în sensul că s-au acordat despăgubiri bănești pentru partea de construcție a morii în valoare de 8.121.355.670 ROL, a utilajelor morii în valoare de 4.647.835.922 ROL și a suprafeței de teren de 7000 mp aferentă fostei construcții și a curții morii în valoare de 464.779.000 ROL.

S-a reținut că bunurile preluate abuziv nu pot fi restituite în natură. Pentru că nu s-a executat titlul care constata dreptul de creanță al reclamanților aceștia au adresat o plângere Curții Europene a Drepturilor Omului, invocând încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenția și art. 1 al Protocolului 1. Aceștia au solicitat cu titlu de prejudiciu material 750.455 euro, reprezentând valoarea actualizată a bunurilor în cauză, 1.947.390 euro, reprezentând lipsa de câștig începând de la data naționalizării respectivelor bunuri, prezentând calcule detaliate pentru a justifica aceste sume. În observațiile lor suplimentare, reclamanții au cerut 2.234.850 euro cu titlu de prejudiciu material, din care 1.124.857 euro pentru lipsa de câștig începând cu data naționalizării până în mai 2002,934.992 euro pentru valoarea reactualizată a sumei stabilită prin sentința civilă nr. 215 din 23 mai 2002 și 175.000 euro pentru utilajul distrus.

Prin hotărârea pronunțată la data de 17 iunie 2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a acordat în unanimitate reclamanților 650.000 euro privitor la toate capetele de despăgubire. În aceste condiții, nu se justifica de ce reclamanții susțin că nu au fost despăgubiți pentru lipsa de folosință a bunurilor, deci și a terenului în suprafață de 7000 mp, de la data naționalizării și până la data de 23 mai 2002. Chiar dacă s-ar lua în considerare că reclamanții nu au primit despăgubiri pentru prejudiciul creat prin lipsirea acestora de exercițiul concret al dreptului de folosință, s-a apreciat că, începând cu data acordării despăgubirilor bănești - 23 mai 2002 -, aceștia nu mai pot susține că au fost lipsiți de bunurile preluate abuziv.

Mai mult, remediul pentru prejudiciul în discuție nu se poate solicita decât cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani, în care se pot formula asemenea pretenții. Reclamanții nu au prezentat tribunalului nici un motiv pentru care nu au solicitat instanțelor interne acordarea unor sume de bani ca remediu pentru lipsa de folosință în acest termen de 3 ani, în condițiile în care acest remediu nu a fost cerut Curții Europene a Drepturilor Omului. Pentru aceste considerente, tribunalul a respins acțiunea formulată împotriva pârâtei Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Jirlău, prin Primar, ca nefondată. Apelul declarat de către reclamanți împotriva sentinței menționate a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 78/A din 09 martie 2010 a Curții de Apel Galați, secția civilă.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a apreciat că soluția primei instanțe este temeinică și legală, reținând, în esență, următoarele: Din petitul plângerii adresate Curții Europene a Drepturile Omului, reiese că reclamanții au solicitat să li se acorde echivalentul imobilului conform sentinței civile nr. 215 din 23 mai 2002, precum și să fie despăgubiți pentru lipsa de folosință pe timp de 53 ani și pentru prejudiciul moral suferit, iar Curtea Europeană a obligat Statul Român la despăgubiri pentru toate capetele de cerere ale reclamanților.

Reclamanții au mai susținut că în fața Curții Europene au cerut despăgubiri pentru folosul nerealizat începând cu data naționalizării până în anul 2002. În condițiile în care prin sentința civilă nr. 215/2002 a Tribunalului Brăila s-a dispus restituirea prin echivalent sub formă de despăgubiri bănești a imobilelor preluate de către stat, inclusiv a terenului în suprafață de 7000 mp, reclamanții nu mai pot pretinde despăgubiri constând în lipsa de folosință a terenului după aceasta dată, pentru că au fost despăgubiți prin echivalent bănesc în sumă de 464.779.000 lei, sumă reactualizată prin hotărârea C.E.D.O. În ceea ce privește critica adusă sentinței civile nr. 496 din 18 decembrie 2002 a Tribunalului Brăila prin care s-a anulat prima acțiune în pretenții, instanța a apreciat că nu poate cenzura acea soluție în cadrul prezentului apel.

Împotriva deciziei mai sus menționate, au declarat recurs reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele: 1. Instanța de apel a apreciat în mod greșit că reclamanților li s-au acordat despăgubiri, prin hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 19 octombrie 2006, pentru lipsa de folosință a terenului în suprafață de 7000 mp, constând în restituirea fructelor. În fapt, reclamanții au solicitat Curții Europene suma de 1.124.857 euro, pentru lipsa de folosință a terenului, începând cu data naționalizării și până în mai 2002, iar despăgubirea de 650.000 euro acordată de Curte a vizat prejudiciul moral suferit prin frustrarea provocată de imposibilitatea executării sentinței civile nr. 251/2002.

2. Neexercitând un rol activ, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra criticii aduse sentinței civile nr. 496 din 18 februarie 2002 din dosarul nr. 8257/2002, prin care s-a anulat ca netimbrată o cerere identică a reclamanților din prezenta cauză, cu toate că reclamanții sunt deținuți politici și beneficiau de scutire de plata taxei judiciare de timbru. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, înalta Curte constată că recursul este nefondat. 1. Ambele instanțe de fond au considerat în cauză că pretențiile reclamanților deduse judecății nu pot fi primite, deoarece au fost acoperite prin suma de 650.000 euro acordată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârea pronunțată la 17 iunie 2008. O asemenea apreciere echivalează cu un fine de neprimire a pretențiilor, decurgând din inadmisibilitatea unei duble reparații pentru același prejudiciu.

Aceasta operează chiar dacă repararea prejudiciului s-a realizat printr-o hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului, deoarece atare hotărâre are forță obligatorie și trebuie executată întocmai de către autoritățile naționale, astfel cum prevede art. 46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în sensul plății efective acordate de instanța europeană cu titlu de „satisfacție echitabilă". Efectul direct în ordinea juridică internă produs de hotărârea Curții Europene poate fi asimilat puterii de lucru judecat recunoscute oricărei hotărâri judecătorești irevocabile pronunțate de o instanță națională. În consecință, odată reparat prejudiciul pretins de către un petent, chiar prin hotărârea instanței europene, este inadmisibilă reiterarea, într-un proces ulterior, a unor pretenții cu același obiect și aceeași cauză.

În speță, reclamanții au solicitat obligarea Statului Român și a autorității administrative locale la contravaloarea lipsei de folosință a terenului de 7000 mp situat în comuna Jirlău, jud. Brăila, pentru perioada de la data naționalizării și până la data formulării cererii de chemare în judecată. Chiar dacă în cerere se menționează că solicitarea vizează restituirea fructelor terenului în perioada respectivă, înșiși reclamanții au precizat ulterior că aceste pretenții echivalează cu lipsa de folosință a terenului, înțelegând ca acest prejudiciu material astfel pretins să fie calculat în raport de chiria lunară ce s-ar încasa pentru folosința terenului (conform precizării de la dosar fond).

Ambele instanțe de fond au considerat că obiectul cererii îl reprezintă lipsa de folosință a terenului, fără ca reclamanții să conteste acest lucru, dimpotrivă, confirmându-l prin motivele de recurs, atunci când au făcut referire la cauza soluționată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ca nevizând, în opinia lor, lipsa de folosință a terenului, precum în cauză. Este de precizat că pentru terenul în legătură cu care se formulează pretențiile din speță s-au acordat, prin sentința civilă nr. 215 din 23 mai 2002 pronunțată de Tribunalul Brăila, irevocabilă, despăgubiri bănești, alături de utilaje și de partea de construcție a morii aflate pe teren.

Prin hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată la data de 19 octombrie 2006 în cauza Matache și alții contra României (petenții din cauză), s-a constatat încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, deoarece sentința civilă nr. 215 din 23 mai 2002 (menționată anterior) nu fusese executată, în ceea ce privește plata despăgubirilor stabilite, la distanță de peste patru ani de la stabilirea acestora. Totodată, s-a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. pentru lipsa de perspectivă a încasării despăgubirilor, din cauza modului de reglementare a restituirii proprietăților.

Prin aceeași hotărâre, s-a arătat că petenții au solicitat cu titlu de prejudiciu material 750.455 euro, reprezentând valoarea actualizată a bunurilor în cauză, 1.947.390 euro, reprezentând lipsa de câștig începând de la data naționalizării respectivelor bunuri, prezentând calcule detaliate pentru a justifica aceste sume. In observațiile lor suplimentare, reclamanții au cerut 2.234.850 euro cu titlu de prejudiciu material, din care 1.124.857 euro pentru lipsa de câștig începând cu data naționalizării până în mai 2002, 934.992 euro pentru valoarea reactualizată a sumei stabilite prin sentința civilă nr. 215 din 23 mai 2002 și 175.000 euro pentru utilajul distrus.

Chestiunea reparației și a aplicării art. 41 din Convenție nu a fost tranșată prin aceeași hotărâre, Curtea invitând guvernul și pe reclamanți să-i adreseze în scris, în termen de 6 luni din ziua în care va deveni definitivă, observațiile lor asupra acestei chestiuni și să o informeze asupra oricărui acord la care s-ar putea ajunge. Prin hotărârea pronunțată la data de 17 iunie 2008 (devenită definitivă până la data formulării cererii de chemare în judecată - 28 noiembrie 2008) și publicată în M. Of.

nr. 65 din 3 februarie 2009, Curtea Europeană a reținut că, după pronunțarea hotărârii din 19 octombrie 2006, reclamanții au solicitat reactualizarea sumelor inițiale, pentru a ajunge la 2.406.515 euro, în plus, daune morale de 500.000 euro și a acordat tuturor reclamanților suma de 650.000 euro, „incluzând toate prejudiciile". În motivarea acestei hotărâri, s-a arătat că nu există nicio garanție pentru plata despăgubirilor stabilite prin sentința civilă nr. 215 din 23 mai 2002, din cauza ineficientei procedurilor interne, astfel încât „reclamanții au suferit un prejudiciu material care nu a fost reparat de autoritățile române; mai mult, reclamanții au suferit un prejudiciu moral, în special din cauza frustrării provocate de imposibilitatea de a obține executarea sentinței pronunțate în favoarea lor și că acest prejudiciu nu este compensat suficient printr-o constatare a încălcării". După cum rezultă din considerentele hotărârii, reclamanții au beneficiat de despăgubiri din partea Curții Europene nu numai pentru prejudiciul moral suferit prin frustrarea provocată de imposibilitatea executării sentinței civile nr. 251/2002, astfel cum s-a pretins prin motivele de recurs, ci chiar pentru prejudiciul material suferit, din care o parte viza „lipsa de câștig" cu începere de la data naționalizării, echivalând lipsei de folosință pretinse prin acțiunea de față.

Așadar, în mod corect a valorificat instanța de apel în cauză efectele hotărârilor judecătorești pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, apreciind implicit că reclamanții nu pot beneficia de o dublă reparație pentru același prejudiciu. Prin ambele hotărâri ale instanțelor de fond din cauză, s-a apreciat, chiar în ipoteza în care s-ar lua în considerare că reclamanții nu au primit despăgubiri pentru prejudiciul creat prin lipsirea acestora de exercițiul concret al dreptului de folosință (apreciere ce trebuie restrânsă cu privire la perioada de după luna mai 2002, deoarece pretențiile în fața Curții Europene au formulate pentru perioada de până în luna mai 2002), că, începând cu data acordării despăgubirilor bănești - 23 mai 2002 -, aceștia nu mai pot susține că au fost lipsiți de bunurile preluate abuziv.

Aceste considerente ale instanței de apel nu au fost criticate prin motivele de recurs, ca atare, nu pot fi reevaluate de către această instanță de control judiciar. Față de considerentele expuse, urmează a fi respins primul motiv de recurs ca nefondat. 2. În ceea ce privește pretinsa omisiune de cercetare a unui motiv de apel, înalta Curte constată nu este reală, întrucât Curtea de Apel a răspuns criticii aduse sentinței civile nr. 496 din 18 decembrie 2002 a Tribunalului Brăila prin care s-a anulat o primă acțiune cu obiect identic celui de față, motivând că nu poate cenzura acea soluție în prezentul cadru procesual. Drept urmare, va fi respins și acest motiv de recurs ca neavând suport. În consecință, înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții M.C., S.Z. și M.E. împotriva deciziei nr. 78/A din 9 martie 2010 a Curții de Apel Galați - secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 februarie 2011.