ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1481/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1481/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința

civilă nr. 770 din 19 octombrie 2009, Tribunalul Brăila a respins excepția

inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Economiei și Finanțelor.

Totodată, a

respins acțiunea formulată de reclamanții M.C., M.E. și S.Z., împotriva pârâților

Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor și Primăria comunei

Jirlău, ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate

procesual pasivă.

A respins

acțiunea formulată de reclamanții M.C., M.E. și S.Z. împotriva pârâtei Unitatea

Administrativ teritorială comuna Jirlău, prin Primar ca nefondată.

Pentru a

pronunța această sentință, deliberând cu prioritate asupra excepțiilor invocate

de pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și din oficiu,

tribunalul a reținut că reclamanții susțin că au fost lipsiți, în ceea ce

privește terenul preluat abuziv, de un important atribut al dreptului de

proprietate, și anume exercițiul dreptului de folosință.

Prejudiciul pe

care reclamanții îl reclamă, creat ca urmare a lipsei de folosință a bunului,

nu se poate considera reparat prin restituirea bunurilor solicitate în temeiul

Legii nr. 10/2001, lege care nu conține niciun remediu pentru prejudiciul în

discuție; de altfel, nici reclamanții nu își întemeiază în drept acțiunea pe dispozițiile

legii speciale, ci pe dispozițiile dreptului comun.

Așa fiind, s-a

respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtul Statul Român

prin Ministerul Economiei și Finanțelor.

Fapta

ilicită reclamată constă în preluarea abuzivă a terenului și exercitarea în

ceea ce privește acest bun a tuturor atributelor dreptului de proprietate,

inclusiv cel al folosinței, începând cu anul 1948 și până în prezent. întrucât

pârâta comuna Jirlău, prin Primar, a exercitat acest atribut al dreptului de proprietate,

s-a constatat că pârâtele Primăria Comunei Jirlău și Statul Român prin

Ministerul Economiei și Finanțelor nu sunt vinovate de provocarea prejudiciului

și, în consecință, s-a respins acțiunea formulată împotriva acestora ca fiind

formulată împotriva unor persoane lipsită de calitate procesual pasivă.

În ceea ce

privește fondul cauzei, instanța a reținut că, prin cererea formulată în cauză,

reclamanții au solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 352.800 euro

reprezentând contravaloarea fructelor suprafeței de teren de 7000 mp.

Prin

sentința civilă nr. 215 din 23 mai 2002 a Tribunalului Brăila, definitivă și

irevocabilă prin neexercitarea căilor de atac, s-a dispus modificarea în parte

a dispoziției nr. 108 din 1 noiembrie 2001, în sensul că s-au acordat

despăgubiri bănești pentru partea de construcție a morii în valoare de

8.121.355.670 ROL, a utilajelor morii în valoare de 4.647.835.922 ROL și a

suprafeței de teren de 7000 mp aferentă fostei construcții și a curții morii în

valoare de 464.779.000 ROL. S-a reținut că bunurile preluate abuziv nu pot fi

restituite în natură.

Pentru că nu

s-a executat titlul care constata dreptul de creanță al reclamanților aceștia

au adresat o plângere Curții Europene a Drepturilor Omului, invocând încălcarea

art. 6 alin. (1) din Convenția și art. 1 al Protocolului 1. Aceștia au

solicitat cu titlu de prejudiciu material 750.455 euro, reprezentând valoarea

actualizată a bunurilor în cauză, 1.947.390 euro, reprezentând lipsa de câștig

începând de la data naționalizării respectivelor bunuri, prezentând calcule

detaliate pentru a justifica aceste sume. În observațiile lor suplimentare,

reclamanții au cerut 2.234.850 euro cu titlu de prejudiciu material, din care

1.124.857 euro pentru lipsa de câștig începând cu data naționalizării până în

mai 2002,934.992 euro pentru valoarea reactualizată a sumei stabilită prin sentința

civilă nr. 215 din 23 mai 2002 și 175.000 euro pentru utilajul distrus.

Prin hotărârea

pronunțată la data de 17 iunie 2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

acordat în unanimitate reclamanților 650.000 euro privitor la toate capetele de

despăgubire.

În aceste condiții, nu se justifica de

ce reclamanții susțin că nu au fost despăgubiți pentru lipsa de folosință a

bunurilor, deci și a terenului în suprafață de 7000 mp, de la data

naționalizării și până la data de 23 mai 2002.

Chiar

dacă s-ar lua în considerare că reclamanții nu au primit despăgubiri pentru

prejudiciul creat prin lipsirea acestora de exercițiul concret al dreptului de

folosință, s-a apreciat că, începând cu data acordării despăgubirilor bănești -

23 mai 2002 -, aceștia nu mai pot susține că au fost lipsiți de bunurile

preluate abuziv.

Mai mult,

remediul pentru prejudiciul în discuție nu se poate solicita decât cu

respectarea termenului de prescripție de 3 ani, în care se pot formula asemenea

pretenții. Reclamanții nu au prezentat tribunalului nici un motiv pentru care

nu au solicitat instanțelor interne acordarea unor sume de bani ca remediu

pentru lipsa de folosință în acest termen de 3 ani, în condițiile în care acest

remediu nu a fost cerut Curții Europene a Drepturilor Omului.

Pentru aceste

considerente, tribunalul a respins acțiunea formulată împotriva pârâtei

Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Jirlău, prin Primar, ca nefondată.

Apelul

declarat de către reclamanți împotriva sentinței menționate a fost respins ca

nefondat prin decizia civilă nr. 78/A din 09 martie 2010 a Curții de Apel

Galați, secția civilă.

Pentru a

pronunța această decizie, instanța de apel a apreciat că soluția primei

instanțe este temeinică și legală, reținând, în esență, următoarele:

Din petitul

plângerii adresate Curții Europene a Drepturile Omului, reiese că reclamanții

au solicitat să li se acorde echivalentul imobilului conform sentinței civile nr.

215 din 23 mai 2002, precum și să fie despăgubiți pentru lipsa de folosință pe

timp de 53 ani și pentru prejudiciul moral suferit, iar Curtea Europeană a

obligat Statul Român la despăgubiri pentru toate capetele de cerere ale

reclamanților.

Reclamanții au

mai susținut că în fața Curții Europene au cerut despăgubiri pentru folosul

nerealizat începând cu data naționalizării până în anul 2002.

În condițiile

în care prin sentința civilă nr. 215/2002 a Tribunalului Brăila s-a dispus

restituirea prin echivalent sub formă de despăgubiri bănești a imobilelor

preluate de către stat, inclusiv a terenului în suprafață de 7000 mp,

reclamanții nu mai pot pretinde despăgubiri constând în lipsa de folosință a

terenului după aceasta dată, pentru că au fost despăgubiți prin echivalent

bănesc în sumă de 464.779.000 lei, sumă reactualizată prin hotărârea C.E.D.O.

În ceea

ce privește critica adusă sentinței civile nr. 496 din 18 decembrie 2002 a

Tribunalului Brăila prin care s-a anulat prima acțiune în pretenții, instanța a

apreciat că nu poate cenzura acea soluție în cadrul prezentului apel.

Împotriva

deciziei mai sus menționate, au declarat recurs reclamanții, criticând-o pentru

nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și susținând, în

esență, următoarele:

1.

Instanța de

apel a apreciat în mod greșit că reclamanților li s-au acordat despăgubiri,

prin hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de

19 octombrie 2006, pentru lipsa de folosință a terenului în suprafață de 7000

mp, constând în restituirea fructelor.

În fapt,

reclamanții au solicitat Curții Europene suma de 1.124.857 euro, pentru lipsa

de folosință a terenului, începând cu data naționalizării și până în mai 2002,

iar despăgubirea de 650.000 euro acordată de Curte a vizat prejudiciul moral

suferit prin frustrarea provocată de imposibilitatea executării sentinței

civile nr. 251/2002.

2.

Neexercitând

un rol activ, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra criticii aduse sentinței

civile nr. 496 din 18 februarie 2002 din dosarul nr. 8257/2002, prin care s-a

anulat ca netimbrată o cerere identică a reclamanților din prezenta cauză, cu

toate că reclamanții sunt deținuți politici și beneficiau de scutire de plata

taxei judiciare de timbru.

Examinând

decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului,

înalta Curte constată că recursul este nefondat.

instanțe de fond au considerat în cauză că pretențiile reclamanților deduse

judecății nu pot fi primite, deoarece au fost acoperite prin suma de 650.000

euro acordată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârea

pronunțată la 17 iunie 2008.

O

asemenea apreciere echivalează cu un fine de neprimire a pretențiilor,

decurgând din inadmisibilitatea unei duble reparații pentru același prejudiciu.

Aceasta operează chiar dacă repararea prejudiciului s-a realizat printr-o

hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului, deoarece atare hotărâre are

forță obligatorie și trebuie executată întocmai de către autoritățile

naționale, astfel cum prevede art. 46 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, în sensul plății efective acordate de instanța europeană cu titlu de

„satisfacție echitabilă".

Efectul direct

în ordinea juridică internă produs de hotărârea Curții Europene poate fi

asimilat puterii de lucru judecat recunoscute oricărei hotărâri judecătorești

irevocabile pronunțate de o instanță națională.

În consecință,

odată reparat prejudiciul pretins de către un petent, chiar prin hotărârea

instanței europene, este inadmisibilă reiterarea, într-un proces ulterior, a

unor pretenții cu același obiect și aceeași cauză.

În speță,

reclamanții au solicitat obligarea Statului Român și a autorității

administrative locale la contravaloarea lipsei de folosință a terenului de 7000

mp situat în comuna Jirlău, jud. Brăila, pentru perioada de la data

naționalizării și până la data formulării cererii de chemare în judecată.

Chiar

dacă în cerere se menționează că solicitarea vizează restituirea fructelor

terenului în perioada respectivă, înșiși reclamanții au precizat ulterior că

aceste pretenții echivalează cu lipsa de folosință a terenului, înțelegând ca

acest prejudiciu material astfel pretins să fie calculat în raport de chiria

lunară ce s-ar încasa pentru folosința terenului (conform precizării de la

dosar fond).

Ambele

instanțe de fond au considerat că obiectul cererii îl reprezintă lipsa de

folosință a terenului, fără ca reclamanții să conteste acest lucru, dimpotrivă,

confirmându-l prin motivele de recurs, atunci când au făcut referire la cauza

soluționată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ca nevizând, în opinia

lor, lipsa de folosință a terenului, precum în cauză.

Este de

precizat că pentru terenul în legătură cu care se formulează pretențiile din

speță s-au acordat, prin sentința civilă nr. 215 din 23 mai 2002 pronunțată de

Tribunalul Brăila, irevocabilă, despăgubiri bănești, alături de utilaje și de

partea de construcție a morii aflate pe teren.

Prin hotărârea

Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată la data de 19 octombrie 2006 în

cauza Matache și alții contra României (petenții din cauză), s-a constatat

încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și

Libertăților Fundamentale, deoarece sentința civilă nr. 215 din 23 mai 2002

(menționată anterior) nu fusese executată, în ceea ce privește plata

despăgubirilor stabilite, la distanță de peste patru ani de la stabilirea

acestora.

Totodată, s-a

constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. pentru lipsa de

perspectivă a încasării despăgubirilor, din cauza modului de reglementare a

restituirii proprietăților.

Prin aceeași

hotărâre, s-a arătat că petenții au solicitat cu titlu de prejudiciu material

750.455 euro, reprezentând valoarea actualizată a bunurilor în cauză, 1.947.390

euro, reprezentând lipsa de câștig începând de la data naționalizării

respectivelor bunuri, prezentând calcule detaliate pentru a justifica aceste

sume. In observațiile lor suplimentare, reclamanții au cerut 2.234.850 euro cu

titlu de prejudiciu material, din care 1.124.857 euro pentru lipsa de câștig

începând cu data naționalizării până în mai 2002, 934.992 euro pentru valoarea

reactualizată a sumei stabilite prin sentința civilă nr. 215 din 23 mai 2002 și

175.000 euro pentru utilajul distrus.

Chestiunea

reparației și a aplicării art. 41 din Convenție nu a fost tranșată prin aceeași

hotărâre, Curtea invitând guvernul și pe reclamanți să-i adreseze în scris, în

termen de 6 luni din ziua în care va deveni definitivă, observațiile lor asupra

acestei chestiuni și să o informeze asupra oricărui acord la care s-ar putea

ajunge.

Prin hotărârea

pronunțată la data de 17 iunie 2008 (devenită definitivă până la data

formulării cererii de chemare în judecată - 28 noiembrie 2008) și publicată în M.

Of. nr. 65 din 3 februarie 2009, Curtea Europeană a reținut că, după

pronunțarea hotărârii din 19 octombrie 2006, reclamanții au solicitat

reactualizarea sumelor inițiale, pentru a ajunge la 2.406.515 euro, în plus,

daune morale de 500.000 euro și a acordat tuturor reclamanților suma de 650.000

euro, „incluzând toate prejudiciile".

În motivarea

acestei hotărâri, s-a arătat că nu există nicio garanție pentru plata

despăgubirilor stabilite prin sentința civilă nr. 215 din 23 mai 2002, din

cauza ineficientei procedurilor interne, astfel încât „reclamanții au suferit

un prejudiciu material care nu a fost reparat de autoritățile române; mai mult,

reclamanții au suferit un prejudiciu moral, în special din cauza frustrării

provocate de imposibilitatea de a obține executarea sentinței pronunțate în

favoarea lor și că acest prejudiciu nu este compensat suficient printr-o

constatare a încălcării".

După cum

rezultă din considerentele hotărârii, reclamanții au beneficiat de despăgubiri

din partea Curții Europene nu numai pentru prejudiciul moral suferit prin

frustrarea provocată de imposibilitatea executării sentinței civile nr. 251/2002,

astfel cum s-a pretins prin motivele de recurs, ci chiar pentru prejudiciul

material suferit, din care o parte viza „lipsa de câștig" cu începere de

la data naționalizării, echivalând lipsei de folosință pretinse prin acțiunea

de față.

Așadar, în mod

corect a valorificat instanța de apel în cauză efectele hotărârilor

judecătorești pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, apreciind

implicit că reclamanții nu pot beneficia de o dublă reparație pentru același

prejudiciu.

Prin

ambele hotărâri ale instanțelor de fond din cauză, s-a apreciat, chiar în

ipoteza în care s-ar lua în considerare că reclamanții nu au primit despăgubiri

pentru prejudiciul creat prin lipsirea acestora de exercițiul concret al

dreptului de folosință (apreciere ce trebuie restrânsă cu privire la perioada

de după luna mai 2002, deoarece pretențiile în fața Curții Europene au

formulate pentru perioada de până în luna mai 2002), că, începând cu data

acordării despăgubirilor bănești - 23 mai 2002 -, aceștia nu mai pot susține că

au fost lipsiți de bunurile preluate abuziv.

Aceste

considerente ale instanței de apel nu au fost criticate prin motivele de

recurs, ca atare, nu pot fi reevaluate de către această instanță de control

judiciar.

Față de

considerentele expuse, urmează a fi respins primul motiv de recurs ca nefondat.

privește pretinsa omisiune de cercetare a unui motiv de apel, înalta Curte

constată nu este reală, întrucât Curtea de Apel a răspuns criticii aduse

sentinței civile nr. 496 din 18 decembrie 2002 a Tribunalului Brăila prin care

s-a anulat o primă acțiune cu obiect identic celui de față, motivând că nu

poate cenzura acea soluție în prezentul cadru procesual.

Drept

urmare, va fi respins și acest motiv de recurs ca neavând suport.

În

consecință, înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanții M.C., S.Z. și M.E. împotriva deciziei nr. 78/A din 9

martie 2010 a Curții de Apel Galați - secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 18 februarie 2011.