ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1083/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila, secția civilă, la data de 25 septembrie 2007, reclamanta P.B.V. Brăila a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și C.E. Brăila, solicitând ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța să se constate dreptul de proprietate exclusivă al reclamantei asupra construcției C5 - „B.G.", construcției C1 - „C.P." și asupra terenului pe care sunt edificate aceste construcții, în suprafață de 1.257 mp, ca urmare a prescripției achizitive. Prin Sentința civilă nr. 164 din 23 februarie 2009, Tribunalul Brăila, secția civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, invocată de acest pârât; a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâta C.E.

Brăila; a respins, ca nefondată, acțiunea împotriva ambilor pârâți. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a arătat care au fost probele administrate și evenimentele pe care le dovedesc acestea și a reținut că, în drept, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1847 C. civ. A arătat că nu se impune analiza viciilor discontinuității și clandestinității, deoarece reclamanta a exercitat actele de posesie la intervale normale și într-o succesiune obișnuită. Posesia a fost în schimb bazată pe violență, deoarece B.E.B.V. a fost lipsită de proprietatea sa nejustificat de o cauză de utilitate publică, iar opoziția pe care a făcut-o aceasta în anul 1974 a rămas fără rezultat. Astfel, fiind vorba de un abuz al autorităților statului comunist, posesia utilă a reclamantei a început în anul 1990, termenul de 30 de ani pentru uzucapiune nefiind împlinit.

De asemenea, a mai reținut că reclamanta nu a posedat sub nume de proprietar, ci cu acordul comunității grecești. Prin Decizia civilă nr. 279A din 13 octombrie 2009, Curtea de Apel Galați, secția civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței susmenționate, cu următoarea motivare: Obiectul prezentei acțiuni îl constituie constatarea dreptului de proprietate al reclamantei Parohia Buna Vestire asupra imobilului „Biserica Greacă", „Casa Parohială" și a terenului în suprafață de 1257 mp, pe care sunt edificate construcțiile, ca urmare a îndeplinirii termenului privind prescripția achizitivă. Așa cum rezultă din conținutul acțiunii de față, problema de drept care trebuie analizată și rezolvată este dacă în cauză termenul pentru invocarea prescripției achizitive a fost îndeplinit.

Pornind de la textele de lege care reglementează prescripția, Curtea a constatat că, potrivit dispozițiilor art. 1837 C. civ., prescripția este un mod de a dobândi un drept de proprietate, iar art. 1846 stipulează faptul că orice prescripție este fondată pe faptul posesiunii. Art. 1847 C. civ. prevede că se poate prescrie dacă posesia este continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar. Potrivit dispozițiilor art. 1890 C. civ., toate acțiunile atât reale cât și personale pe care legea nu le-a declarat imprescriptibile se prescriu într-un termen de 30 de ani. Așa cum rezultă din probele administrate, B.B.V. a fost edificată în municipiul Brăila în urmă cu aproximativ 150 ani, reprezentând nucleul existenței și perpetuării generațiilor de etnie grecească din Municipiul Brăila.

Potrivit adresei nr. 20912/1967 emisă de Departamentul Cultelor de pe lângă Consiliul de Miniștri al R.S.R., C.E. din Brăila s-a autodizolvat în anul 1954, însă potrivit adresei nr. 81391/304/1959 emisă de Sfatul Popular Regional Galați înaintată Consiliului de Miniștri, C.E. Brăila continuă să existe, având și calitatea de proprietar al B.B.V. Chiar și Protocolul încheiat la data de 18 octombrie 1994 cu C.E. Brăila recunoaște existența acestei comunități. Potrivit Statutului B.O.R., P.B.V. este o parohie mixtă, care cuprinde atât credincioși români, cât și de etnice greacă, iar lucrările de reparații s-au făcut și cu acordul a cinci epitropi consilieri de etnie greacă. Din ansamblul actelor analizate rezultă continuitatea C.E.

Brăila, iar administrarea bisericii a fost exercitată de către Consiliul Parohial din care fac parte și etnicii greci. În anul 1974, Episcopia Buzăului aduce la cunoștință reprezentanților B.E.B.V. funcționarea ilegală a acesteia, iar Departamentul Cultelor a hotărât ca bisericile grecești să intre sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Române. În acest context, B.E.B.V. a fost lipsită de proprietatea sa în mod abuziv, iar până în anul 1990 orice acțiune întreprinsă pentru intrarea în legalitate nu ar fi avut sorți de izbândă, astfel că posesia utilă a reclamantei a început după acest an și, prin urmare, termenul de 30 de ani nu s-a îndeplinit. Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs reclamanta.

Prin Decizia nr. 6543 din 03 decembrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul reclamantei, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel. Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut următoarele: Reclamanta a sesizat instanța cu o acțiune având ca obiect constatarea dobândirii prin uzucapiune - prescripție achizitivă - a dreptului de proprietate asupra construcției C5 - „B.G.", a construcției C1 - „C.P." și asupra terenului pe care sunt edificate acestea, în suprafață totală de 1.257 mp, situate în municipiul Brăila. Acțiunea a fost formulată împotriva Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice și C.E.

Brăila. Prima instanță a respins acțiunea ca nefondată față de pârâta C.E. Brăila, iar față de Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor respinge de asemenea acțiunea ca nefondată, cu toate că față de acest pârât a admis excepția lipsei calității procesuale pasive pe care o invocase. În raport de această soluție, reclamanta a formulat mai multe motive de apel, inclusiv cu privire la calitatea procesuală pasivă a Statului Român, devoluând în acest mod întreaga pricină. Cu toate acestea, instanța de apel reține că problema de drept care trebuie rezolvată în cauză este dacă termenul pentru invocarea prescripției achizitive a fost îndeplinit. Sub acest aspect, conchide că B.E.B.V. a fost lipsită de proprietatea sa în mod abuziv, iar până în anul 1990 orice acțiune întreprinsă pentru intrarea în legalitate nu ar fi avut sorți de izbândă, astfel că posesia utilă a reclamantei a început după acest an.

În ceea ce privește cadrul procesual, Curtea de Apel se limitează să arate că din adresa nr. 20912/1967 emisă de către Departamentul Cultelor de pe lângă Consiliul de Miniștri al R.S.R. și din Protocolul încheiat la 18 octombrie 1994 rezultă că, C.E. Brăila, autodizolvată în 1954, continuă să existe. În raport de considerentele deciziei atacate sunt incidente prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., așa cum corect susține recurenta. Astfel, întrucât obiectul cauzei îl constituia constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, instanța de apel era datoare să dezlege toate problemele de fapt și de drept deduse judecății referitoare la: cadrul procesual, caracteristicile posesiei și durata acesteia.

Având în vedere că uzucapiunea reprezintă un mod de dobândire a proprietății, dar totodată o sancțiune împotriva proprietarului nediligent, acțiunea având ca obiect constatarea intervenirii acesteia nu poate fi îndreptată decât împotriva adevăratului proprietar. Sub acest aspect era important a se stabili care dintre cei doi pârâți chemați în judecată de reclamantă este adevăratul proprietar căruia urmează a i se opune prescripția achizitivă: Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice sau C.E. Brăila. Însăși reclamanta este datoare să arate cine este adevăratul proprietar și să justifice de ce înțelege să cheme în judecată pe pârâta C.E. Brăila, dacă aceasta nu este continuatoarea personalității juridice a entității deposedate de imobilele în litigiu.

Aceasta cu atât mai mult cu cât reclamanta susține și în recurs că imobilele în litigiu i-au fost predate de proprietar, Statul Român. Fără a se pronunța asupra motivului de apel referitor la calitatea procesuală pasivă a Statului Român reprezentat Ministerul Finanțelor Publice, Curtea de Apel analizează cauza doar în contradictoriu cu pârâta C.E. Brăila. Nici în legătură cu această pârâtă nu lămurește pe deplin situația, deoarece se invocase drept motiv de apel inexistența unei continuități a personalității juridice a pârâtei, constatată printr-o Sentință anterioară nr. 3602 din 13 iunie 2007 a Judecătoriei Brăila, despre care reclamanta susținea că a intrat în puterea lucrului judecat. În atare situație, instanța de apel era datoare să verifice dacă acest aspect al judecății a fost deja soluționat irevocabil printr-o hotărâre judecătorească anterioară, ce se bucură de puterea lucrului judecat, conform art. 1200 pct. 4 C. civ.

Odată stabilit cadrul procesual și implicit cine are calitatea de adevărat proprietar, căruia reclamanta urmează să-i opună uzucapiunea, se poate verifica dacă sunt îndeplinite condițiile posesiei de 30 de ani, respectiv data de la care reclamanta a început să posede și care au fost caracteristicile posesiei în intervalul de timp care s-a scurs de atunci, după regulile prescrise de art. 1846 și urm. C. civ. Față de aceste considerente și dat fiind că aspectele privitoare la situația de fapt nu pot face obiect de analiză în recurs, față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., urmează ca în baza art. 304 pct. 7 și art. 314 C. proc. civ. să se admită recursul, să se caseze decizia atacată și să se trimită cauza spre rejudecare la aceiași curte de apel, care va avea în vedere și celelalte critici formulate de recurentă.

În rejudecare, Curtea de Apel Galați, secția civilă, a pronunțat Decizia civilă nr. 141/A din 22 iunie 2011, prin care a respins, ca nefondat, apelul reclamantei. În motivarea soluției, Curtea de Apel a reținut următoarele: În rejudecare, reclamanta își precizează ferm poziția în sensul că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă în cauză, invocând adresa nr. 20912/1967 emisă de Departamentul Cultelor de pe lângă Consiliul de Miniștri. Potrivit acestei adrese, B.B.V. din Brăila, persoană juridică, a preluat toate sarcinile civile și obligațiile fostei C.E. din Brăila, care s-a autodizolvat în anul 1954. Urmare autodizolvării se precizează în adresă că bunurile au trecut în patrimoniul Statului Român.

De asemenea, reclamanta justifică chemarea în judecată a C.E. întrucât la 23 septembrie 2007 dreptul de proprietate asupra imobilului era intabulat în favoarea acesteia. C.E. a învestit Judecătoria Brăila cu o cerere prin care a solicitat să se constate că este continuatoarea personalității juridice a C.E. înființate în anul 1863, pârât în cauză fiind Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin Sentința civilă nr. 3602 din 13 iunie 2007, Judecătoria Brăila a respins cererea de constatare a continuității personalității juridice, sentință irevocabilă prin respingerea recursului. La data de 23 septembrie 2007 sentința nu era irevocabilă și de aceea s-a considerat oportună chemarea în judecată a C.E., pentru a-i fi opozabilă hotărârea.

C.E. a precizat prin întâmpinare că reclamanta este în eroare asupra calității procesuale a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și-a precizat poziția la instanța de fond prin întâmpinare, arătând că nu are calitate procesuală pasivă întrucât nu s-a făcut dovada că imobilul în litigiu ar fi trecut în proprietatea sa, cu titlu sau fără titlu. Pe de altă parte, adresa nr. 20912/1967 trebuie analizată în contextul celorlalte înscrisuri depuse la dosar. Astfel, prin adresa nr. 81391/306/1959 emisă de Sfatul Popular Regional Galați înaintată Consiliului de Miniștri, se precizează că respectiva C.E. Brăila continuă să existe și are calitate de proprietar al B.B.V.

Potrivit Statutului B.O.R., P.B.V. este o parohie mixtă care cuprinde atât credincioși români cât și de etnie greacă. Reclamanta a depus la dosar, în rejudecare, Sentința civilă nr. 3602 din 13 iunie 2007 a Judecătoriei Brăila, definitivă și irevocabilă, prin care s-a respins acțiunea modificată formulată de C.E. Brăila, prin care aceasta a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru a se constata că Asociația C.E. este succesoarea de drept și de fapt a C.E. Brăila înființată în anul 1863 și interzisă în anul 1954. Această hotărâre este atacată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de C.E. Brăila, conform adresei prezentate de aceasta (cererea din 27 ianuarie 2009). Față de precizarea că înțelege să solicite imobilul revendicat de la Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reclamanta trebuia să facă dovada îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 1846 - 1847 C. civ.

privind prescripția achizitivă (posesie continuă, neîntreruptă, publică și sub nune de proprietar). Cum însă nu s-a făcut dovada prin nici un mijloc de probă că imobilul în litigiu a intrat în proprietatea Statului Român cu titlu sau fără titlu, o astfel de analiză este imposibilă și fără finalitatea juridică dorită prin cererea de chemare în judecată. Această din urmă decizie a Curții de Apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă, care a formulat următoarele critici: - Curtea de Apel era obligată să lămurească problemele pe care Înalta Curte le-a sesizat ca fiind relevante în cauză și să analizeze și celelalte motive de recurs, ceea ce nu s-a întâmplat. Astfel, Curtea de Apel nu arată de ce Statul Român - despre care reclamanta a afirmat că este cel care a preluat fără titlu imobilul litigios - nu are calitate procesuală pasivă.

Instanța consideră, în mod greșit, că adresa nr. 20919/1967 trebuie analizată prin prisma și a altor înscrisuri, și anume adresa nr. 81391/1959 din care rezultă că, C.E. continuă să existe și are calitatea de proprietar al B.B.V. Adresa nr. 81391/1959 este emisă cu 8 ani înainte de adresa nr. 20919/1967, timp în care C.E. a fost desființată și întreg patrimoniul său a intrat în proprietatea Statului Român. Instanța de apel identifică ca fiind aceeași persoană juridică C.E. la care se face referire în cele două adrese cu C.E. - parte pârâtă în prezenta cauză. Or, pârâta C.E.a este înființată în anul 1992, cu alte scopuri, organe de conducere și patrimoniu, cu alt obiect de activitate decât C.E.

posibil existentă până în anul 1967, de care se face vorbire în adresa nr. 20919/1967. Potrivit acestei adrese, B.E.B.V. din Brăila, persoană juridică, a preluat toate sarcinile și obligațiile fostei C.E. din Brăila, care s-a autodizolvat în anul 1954. - Decizia recurată cuprinde motive străine de natura pricinii și este dată cu încălcarea legii, respectiv cu nesocotirea principiului autorității de lucru judecat. Astfel, deși are o sentință definitivă care constată că pârâta C.E. nu este continuatoarea C.E. înființate în anul 1863, instanța reține că pârâta a învestit Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu o cerere, fără să motiveze care este relevanța probării existentei cererii depusă la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

- Având în vedere afirmația din considerente, potrivit căreia „Față de precizarea (reclamantei) că înțelege să solicite imobilul revendicat de la Statul Român..", rezultă că instanța a schimbat natura juridică a actului juridic dedus judecății. Astfel, reclamanta nu revendică imobilul litigios, deoarece are posesia lui încă din anul 1974, anul înființării sale ca entitate juridică. - Reclamanta a preluat imobilul litigios de la Statul Român (și nicio persoană fizică sau juridică nu revendică proprietatea asupra imobilului), pentru că bunurile care au aparținut C.E. au trecut, în efectul legii, în proprietatea statului prin următorul mecanism juridic: într-adevăr, în anul 1870 și apoi în anul 1890 sunt certificate două Regulamente ale C.G.

din Brăila, din care rezultă că membrii Comunității sunt „conaționali (greci) care trăiesc în Brăila, nu achită cotizație" și scopul este „terminarea grabnică a B.B.V.M.D., dar și înființarea de școală, cimitir, etc." (art. 6). Conform Regulamentului din 1890, se completează scopul Comunității, prevăzându-se la art. 1 administrarea și întreținerea Bisericii, înființarea și administrarea instituțiilor filantropice și construcția de clădiri pentru instituții filantropice. Nu rezultă că această formă de organizare pe criterii etnice avea ori nu personalitate juridică.

Legea care reglementează persoanele juridice fără scop lucrativ (asociațiile și fundațiile, uniunile și comunitățile) este Legea nr. 21/1924 pentru persoanele juridice, împreună cu Regulamentul de aplicarea dispozițiilor pentru persoane juridice (asociații și fundații) din 19 aprilie 1924. Art. 2 din Legea nr. 21/1924 prevede că persoanele juridice de drept privat existente la data promulgării legii de față vor continua să funcționeze potrivit legilor, hotărârilor și actelor care le-au constituit și care vor fi contrare dispozițiilor de ordine publică ale acestei legi. Sunt obligate însă ca în termen de 6 luni de la promulgarea acestei legi să comunice grefei tribunalului, în circumscripția care funcționează administrația lor principală, titlurile pe temeiul cărora au dobândit personalitate juridică, statutele sau actele constitutive, precum și informațiile ce se vor cere prin regulamentul de aplicație a acestei legi.

Grefa tribunalului este obligată a înscrie organizația sau așezământul în registrul persoanelor juridice și art. 98 din Regulamentul de aplicarea dispozițiilor pentru persoane juridice indică actele pe care persoanele juridice de drept privat, existente la data promulgării legii, sunt obligate în termen de 6 luni să le comunice grefei tribunalului. Acceptând ideea că, C.G. reglementată de cele două Regulamente invocate (1870 și 1890) a existat ca persoană juridică până în anul 1924, nefăcând dovada că în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 21/1924 s-a înscris în registrul persoanelor juridice de la Grefa Tribunalului Brăila, sancțiunea este cea a inopozabilității față de terți (conform art. 94). Dacă C.G.

înființată prin cele două Regulamente invocate de către reclamantă a funcționat și după 1924, ea nu a dobândit personalitate juridică întrucât nu a fost înscrisă la Grefa Tribunalului și, în consecință, s-a autodizolvat (cum susține, a fost dizolvată abuziv), pentru că urma să îndeplinească procedura impusă de către Regulamentul de aplicarea dispozițiilor pentru persoane juridice, și anume orice modificare în conducerea, direcția sau administrația persoanei juridice urma să fie înregistrată la grefă. C.E. înființată în anul 1992 a susținut că, deși era proprietara imobilului, nu a avut posibilitatea ca în perioada comunistă să își manifeste public prerogativele dreptului de proprietate. Dar nici în perioada 1990 - 1992 nicio persoană nu a invocat dreptul său de proprietate asupra Bisericii și casei parohiale.

După înființarea C.E. (1992), aceasta nu a exhibat titlul de proprietate și nici nu a pretins să exercite posesia asupra bunurilor imobile. Pârâta C.E. Brăila este o persoană juridică înființată în 1992, în temeiul Sentinței civile nr. 4833din 05 iunie 1992 a Judecătoriei Brăila. Conform procesului-verbal din data de 14 martie 1992, întocmit cu ocazia întrunirii a 63 de fondatori, aceștia decid „constituirea unei asociații scopul de a promova idealurile de demnitate, prietenie și conlucrarea pașnică a poporului român cu celelalte naționalități conlocuitoare..". Asociația dobândește personalitate juridică de la data înregistrării în Registrul persoanelor juridice sub nr. 24/1992. Cercetând și actele de înființare din 1992, rezultă că obiectul și scopul înființării sale nu este administrarea unui lăcaș de cult și a casei parohiale și nicio activitate nu privește latura religioasă a grecilor din Municipiul Brăila.

Între reprezentanții C.E. și reprezentanții Protopopiatului Brăila, a Episcopiei Dunării de Jos se încheie procesul-verbal din data de 14 iunie 1994, din care rezultă (punctul II) că se hotărăște de comun acord ca o parte din bunuri să fie predate către C.E., și anume corp casă în suprafață de 72,96 mp, corp casă în suprafață de 53 mp, corp casă în suprafață de 210 mp și o serie de bunuri mobile.

În cadrul aceluiași act se decide că „terenul construit împreună cu imobilele cedate Comunității intră în proprietatea acesteia, iar „terenul împreună cu casa parohială și biserica rămân în proprietatea parohiei", de asemenea că „restul de 1.416 mp intră în indiviziunea ambelor părți". - Deși Înalta Curte obligă Curtea de Apel să țină seama și de celelalte motive arătate în recurs, aceasta nu le analizează pornind de la premisa că nu s-a făcut dovada calității de proprietar a Statului Român și în atare condiții consideră că analiza cauzei este imposibilă și fără finalitate juridică. Or, dacă nu s-a dovedit calitatea Statului Român de proprietar căruia i se opune prescripția achizitivă, cererea urma să fie respinsă admițând excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român.

Având în vedere caracterul irevocabil al Sentinței nr. 3602 din 13 iunie 2007, nici C.E. nu are calitate procesuală pasivă (s-au arătat motivele care au determinat chemarea în judecată în anul 2007 și care la data judecării cauzei erau total modificate, în ceea ce privește această parte). - Curtea de Apel nu analizează incidența actului normativ care reglementa activitatea Bisericii Ortodoxe Române și care era Statutul nr. 4593/1949 emis de Ministerul Cultelor (în vigoare până la data de 22 ianuarie 2008). B.B.V., edificată de o fundație (C.E. înființată în anul 1863), se află sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Române din punct de vedere administrativ, gestionar și religios (conform art. 175 din Statut).

Art. 175 alin. ultim din Statut reglementează situația în care fundația (comunitatea, asociația) ar refuza să se supună dispozițiilor administrative, gestionare și religioase: „în caz de refuz, biserica cu toate bunurile sale mobile și imobile trece în administrația eparhiei"; art. 177 arată că o biserică particulară, odată sfințită trece în proprietatea și folosința eparhiei. Biserica este condusă de un preot și eparhia este organul executiv ales de către Consiliul Parohial. Parohia este o comunitate bisericească a credincioșilor, clerici și mireni, de religie creștin ortodoxă, așezați pe un anume teritoriu, sub conducerea unui preot paroh (art. 41 din Statut); parohia are ca organ deliberativ Adunarea Parohială, care alege un Consiliu Parohial și sarcinile fixate de Consiliu sunt duse la îndeplinire de unul sau mai mulți epitropi.

În aceste condiții legislative „începând cu data de 1 mai 1974 se înființează P.B.V. Brăila, str. C., Protopopiatul Brăila". Actul de înființare este adresa nr. 8609/1974 emisă de către Departamentul Cultelor către Episcopia Buzău și înregistrată sub nr. 2419/2 mai 1974. Înființarea P.B.V. se face prin act administrativ al administrației publice centrale (Ministerul Cultelor) și este confirmată de organele de conducere ale Bisericii Ortodoxe Romane, este o persoană juridică de interes public, având conducere, ținând contabilitate și având patrimoniu propriu, format din bunuri cu caracter sacru - ca urmare a sfințirii lor - și bunuri comune. Din analiza înscrisurilor rezultă că B.B.V. s-a transformat în P.B.V.

și de la data de 1 mai 1974 începe să exercite posesia asupra bunurilor sacre și comune care i-au fost date în baza actului nr. din 11 noiembrie 1967, ca urmare a autodizolvării C.E. în anul 1954. Curtea de Apel a nesocotit dispozițiile H.G. nr. 53/2008, care recunoaște Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române. Potrivit art. 170, „Sunt bunuri sacre cele care prin sfințire sau binecuvântare sunt destinate cultului divin, precum lăcașurile de cult (catedrale, biserici, capele)..". Art. 178 statuează că „bisericile parohiale sunt proprietatea Parohiei, sunt integrate patrimoniului acesteia și stau sub jurisdicția și controlul autorității arhiepiscopiei sau episcopiei", iar alin. (3) că „se consideră anexe ale lăcașului de cult și urmează regimul juridic al acestuia următoarele construcții..

casa parohială cu anexele sale.,". Or, legea conferă numai Parohiei dreptul de a exercita dreptul de proprietate asupra construcției cu destinația de biserică și asupra casei parohialei, cu atât mai mult cu cât C.E. nu are ca obiect de activitate și scop administrarea unui lăcaș de cult; în lipsa titlului de proprietate, nici una dintre părți nu își poate intabula dreptul de proprietate. Este de reținut că P.B.V. a solicitat desființarea întregii Cărți funciare a imobilului, și pentru construcțiile pentru care recunoaște că exercită administrarea C.E. și aceasta, în calitate de parte în proces (Dosar nr. 3228/196/2007), nu a invocat un drept propriu astfel încât să se fi desființat, numai în parte, Cartea funciară.

Motivul - C.E. nu poate face dovada dreptului de proprietate asupra nici uneia dintre construcțiile C1 - C5 și nici asupra terenului situat în Municipiul Brăila, str. C.C. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Intimata-pârâtă C.E. Brăila a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat. În această fază procesuală, Uniunea Elenă din România a formulat cerere de intervenție accesorie, în favoarea intimatei-pârâte C.E. Brăila, invocând calitatea sa de continuatoare a C.G. din România. În ședința publică din 4 februarie 2013 s-a discutat admisibilitatea în principiu a acestei cereri de intervenție, iar în baza art. 52 alin. (1) C. proc. civ., instanța a dispus respingerea ei, reținând lipsa de interes a Uniunii Elene din România de a interveni în proces în favoarea intimatei-pârâte C.E.

Brăila, în condițiile în care prin decizia recurată s-a statuat asupra lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C.E. Brăila și nicio parte nu a contestat acest aspect pe calea recursului. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Astfel cum susține recurenta, raportat la Decizia de casare nr. 6543 din 03 decembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de apel trebuia să lămurească, în primul rând, cadrul procesual, sens în care avea a stabili care dintre cei doi pârâți chemați în judecată este adevăratul proprietar, căruia urmează a i se opune prescripția achizitivă - Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice sau C.E.

Brăila. Sub acest aspect, în decizia de casare s-a reținut că „însăși reclamanta este datoare să arate cine este adevăratul proprietar și să justifice de ce înțelege să cheme în judecată pe pârâta C.E. Brăila, dacă aceasta nu este continuatoarea personalității juridice a entității deposedate de imobilele în litigiu. Aceasta cu atât mai mult cu cât reclamanta susține și în recurs că imobilele în litigiu i-au fost predate de proprietar, Statul Român." În legătură cu pârâta C.E. Brăila, prin decizia de casare s-a impus instanței de trimitere să verifice dacă aspectul privind inexistența unei continuități a personalității juridice a pârâtei, invocat drept motiv de apel, a fost deja soluționat irevocabil printr-o hotărâre judecătorească anterioară, ce se bucură de puterea lucrului judecat, conform art. 1200 pct. 4 C. civ.

Față de aceste îndrumări obligatorii din decizia de casare, în rejudecare reclamanta a depus precizări scrise, prin care a arătat că adevăratul proprietar al imobilelor în litigiu este Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, întrucât urmare a autodizolvării C.E. în anul 1954, bunurile din patrimoniul acesteia au trecut în patrimoniul Statului Român. Prin aceleași precizări, reclamanta a justificat chemarea în judecată a C.E. Brăila prin faptul că, la data sesizării instanței, dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu era intabulat în favoarea acesteia; a arătat că în prezent, însă, C.E.

Brăila nu mai este înscrisă în Cartea Funciară ca titulară a dreptului de proprietate (urmare a rămânerii irevocabile a sentinței pronunțate de Judecătoria Brăila în Dosarul nr. 3228/196/2007, prin care s-a admis plângerea sa împotriva Încheierii de CF nr. 13027 din 22 iunie 2006 și s-a desființat această încheiere de CF) și că s-a statuat irevocabil că actuala C.E. Brăila, înființată în anul 1992, nu este continuatoarea în drepturi și obligații a C.E. din 1870 (prin Sentința civilă nr. 3602 din 13 iunie 2007 a Judecătoriei Brăila, devenită irevocabilă prin respingerea recursului). Verificând cadrul procesual conform indicațiilor din decizia de casare, față de precizările făcute de reclamantă în rejudecare și actele depuse, instanța de apel a lămurit doar situația pârâtei C.E.

Brăila, în sensul că aceasta nu este continuatoarea personalității juridice a C.E. din Brăila înființată în anul 1863 și interzisă în anul 1954, reținând că prin Sentința civilă nr. 3602 din 13 iunie 2007 a Judecătoriei Brăila, definitivă și irevocabilă (depusă în rejudecare cu această mențiune), s-a respins cererea pârâtei de a se constata că este succesoarea de drept și de fapt a C.E. din Brăila, înființată în anul 1863 și interzisă în anul 1954. Situația astfel reținută echivalează, practic, cu statuarea asupra lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C.E.

Brăila în acțiunea în uzucapiune ce face obiectul prezentei cauze (în condițiile în care pârâta nu este continuatoarea personalității entității ce a avut în patrimoniu imobilele litigioase), dovadă că instanța de apel nici nu a mai analizat condițiile uzucapiunii în contradictoriu cu această pârâtă, obligația verificării acestor condiții fiind impusă prin decizia de casare numai după stabilirea cadrului procesual, respectiv în contradictoriu cu partea căreia i se va recunoaște calitate procesuală pasivă. Din acest punct de vedere nu se confirmă criticile recurentei privind pronunțarea deciziei recurate cu nesocotirea principiului puterii lucrului judecat, neputându-se susține că instanța de apel nu a dat eficiență acestui principiu, devreme ce a reținut că prin Sentința civilă nr. 3602 din 13 iunie 2007 a Judecătoriei Brăila, definitivă și irevocabilă, s-a respins cererea pârâtei de a se constata că este succesoarea C.E.

Brăila, înființată în anul 1863 și interzisă în anul 1954. Deși instanța de apel a mai reținut că pârâta a atacat la Curtea Europeană a Drepturilor Omului această sentință, nu a folosit acest argument pentru a justifica faptul că respectiva sentință nu ar avea putere de lucru judecat, acest efect fiindu-i recunoscut, implicit, prin invocarea caracterului ei definitiv și irevocabil. Instanța de apel nu a lămurit, însă, problema calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, în legătură cu care s-a limitat să rețină că nu s-a făcut dovada, prin nici un mijloc de probă, că imobilele în litigiu ar fi intrat în proprietatea statului, cu titlu sau fără titlu.

În justificarea calității procesuale pasive a acestui pârât, reclamanta a susținut că imobilele în litigiu i-au fost predate de Statul Român, care a devenit proprietar în urma preluării lor din patrimoniul fostei C.E. din Brăila (înființată în anul 1863), după autodizolvarea acesteia. Se impunea astfel a se verifica, prin raportare la probe, dacă în urma încetării existenței entității în al cărei patrimoniu se pretinde că s-au aflat imobilele litigioase (fosta C.E. din Brăila, înființată în anul 1863), acestea au intrat în patrimoniul statului, or această situație nu a fost clarificată de instanța de apel. Astfel, instanța reține că din adresa nr. 20912/1967 emisă de Departamentul Cultelor de pe lângă Consiliul de Miniștri rezultă că B.E.B.V.

din Brăila, persoană juridică, a preluat toate sarcinile și obligațiile fostei C.E. din Brăila, ce s-a autodizolvat în anul 1954, dar că această adresă trebuie analizată în contextul celorlalte înscrisuri depuse la dosar, sens în care face trimitere la adresa nr. 81391/306/1959 înaintată de Sfatul Popular Regional Galați către Consiliul de Miniștri, reținând că din aceasta rezultă că respectiva C.E. din Brăila continuă să existe și are calitate de proprietar al B.B.V. Deși prin raportare la adresa din anul 1959 reține existența C.E., evident la nivelul acelui an, instanța de apel recunoaște, în mod implicit, încetarea existenței acestei entități în regimul politic trecut, din moment ce reține că prin Sentința civilă nr. 3602/2007 a Judecătoriei Brăila, definitivă și irevocabilă, s-a respins acțiunea prin care pârâta din prezenta cauză, C.E.

Brăila înființată în anul 1992, a solicitat să se constate că este succesoarea în drepturi și obligații a fostei C.E. din Brăila, înființată în anul 1863 și interzisă în anul 1954. În acest context, instanța trebuia să lămurească cine a preluat sau putea prelua bunurile din patrimoniul entității care și-a încetat existența în regimul politic trecut, iar în acest scop, în absența altor probe, putea apela și la prezumții simple (conform art. 1199 C. civ., prezumțiile simple sunt consecințe pe care magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut). Fără a lămuri această situație de fapt, nu se poate reține că instanța de apel a tranșat problema calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, nesocotindu-se astfel și decizia de casare, obligatorie pentru judecătorii fondului, conform art. 315 C. proc.

civ. Așa fiind, criticile formulate de recurentă în acest sens sunt întemeiate. În ce privește criticile referitoare la neînscrierea C.G. la grefa Tribunalului Brăila, conform prevederilor Legii nr. 21/1924, acestea nu au relevanță în cauză, față de cele reținute în decizia recurată cu privire la pârâta C.E. Brăila, și anume că aceasta nu este continuatoarea personalității juridice a fostei C.E. din Brăila, înființată în anul 1863 și interzisă în 1954, fapt statuat prin Sentința civilă nr. 3602 din 13 iunie 2007 a Judecătoriei Brăila, definitivă și irevocabilă. Criticile vizând interpretarea greșită a obiectului cererii de chemare în judecată ca fiind revendicare, în loc de constatare dobândire drept de proprietate prin uzucapiune, nu sunt întemeiate.

Recurenta își argumentează această critică pe faptul că instanța de apel a folosit, în considerentele hotărârii pronunțate, sintagma „imobilul revendicat", ignorând însă că sensul neechivoc al acestei sintagme este acela de imobil litigios, ceea ce rezultă din chiar paragraful la care ea face trimitere și care relevă, în același timp, că instanța nu s-a aflat în eroare asupra obiectului cererii de chemare în judecată: „Față de precizarea că înțelege să solicite imobilul revendicat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reclamanta trebuia să facă dovada îndeplinirii cerințelor prevăzute de art 1846 - 1847 C. civ.

privind prescripția achizitivă (..)." În concluzie, reținând că instanța de apel nu a lămurit calitatea procesuală pasivă a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, nestabilind pe deplin situația de fapt ce interesa în dezlegarea acestei probleme de drept, reținând totodată că aspectele privitoare la situația de fapt nu pot face obiect de analiză în recurs, față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte urmează ca, în limita criticilor formulate pe acest aspect, în baza art. 304 pct. 9 și art. 314 C. proc. civ., să admită recursul, să caseze decizia recurată și să trimită cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Cu ocazia rejudecării, instanța de trimitere va stabili - prin raportare la probele administrate, inclusiv prin suplimentarea probatoriului dacă va aprecia necesar, putându-se folosi, de asemenea, de prezumții simple - dacă imobilele litigioase au intrat în patrimoniul Statului Român, cu titlu sau fără titlu, în urma încetării existenței entității în al cărei patrimoniu s-au aflat - C.E. din Brăila înființată în anul 1863, pentru a putea apoi aprecia asupra calității procesuale pasive în cauză a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Totodată, în aprecierea calității procesuale pasive a acestui pârât, instanța de trimitere va avea în vedere și prevederile art. unic din Legea nr. 455/2006, conform cărora acțiunile și cererile pentru constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate, formulate de cultele religioase recunoscute din România, se soluționează, potrivit legii, „în contradictoriu cu autoritățile și alte persoane interesate"; urmează astfel a se aprecia dacă Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice poate fi asimilat autorităților sau altor persoane interesate, în sensul avut în vedere de legea menționată.

În funcție de concluzia la care va ajunge în ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în măsura în care se mai impune, instanța de trimitere va verifica, în continuare, dacă sunt îndeplinite condițiile uzucapiunii de 30 de ani, respectiv data la care a început să posede reclamanta și care au fost caracteristicile posesiei în intervalul de timp care a trecut de atunci, după regulile prescrise de art. 1846 și urm. C. civ., sens în care va avea în vedere și criticile formulate în recurs pe acest aspect.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta P.B.V. Brăila împotriva Deciziei civile nr. 141 A din data de 22 iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 martie 2013. Procesat de GGC - AS