ÎCCJ, decizie (scj.ro #81632)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81632) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Despăgubiri

bănești solicitate în temeiul Legii nr.10/2001 pentru un imobil

preluat abuziv de stat și nerestituit în natură. Cuantificare.

Cuprins pe materii :

Drept civil.

Obligații. Contravaloare lipsă de folosință.

Index alfabetic :

despăgubiri

-

imobil naționalizat

-

contravaloare lipsă de folosință

Legea

nr. 10/2001

C.civ.,

485

Notă

: S-au avut în vedere dispozițiile vechiului Cod Civil, astfel cum erau în

vigoare la data învestirii instanței.

Despăgubirile bănești acordate în procedura Legii nr.10/2001, ca

măsură reparatorie în echivalent, reprezintă modalitatea în care

statul a înțeles să evalueze și să repare prejudiciul

rezultat atât din preluarea abuzivă a imobilelor cât și din

nerestituirea lor în natură, iar transformarea dreptului de proprietate,

existent în patrimoniul foștilor proprietari, într-un drept de creanță

având ca obiect sumele acordate ca măsură reparatorie pentru bunurile

preluate abuziv de stat, împiedică formularea unor pretenții

ulterioare, legate de contravaloarea lipsei de folosință a imobilelor

ce nu au fost restituite în natură.

Secția I civilă, decizia nr. 562

din 7

februarie 2013

Prin

cererea înregistrată la data de 18.07.2011 pe rolul Tribunalului

Brăila, reclamanții M.C., M.E. și S.Z. au chemat în

judecată Comuna Jirlău prin Primar și Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice și au solicitat obligarea

pârâților la restituirea fructelor constând în lipsa de

folosință a morii situată în comuna Jirlău, județul

Brăila, în cuantum de 11.873.920 euro.

Prin

sentința civilă nr. 1874 din 20.12.2011, Tribunalul Brăila,

Secția I civilă a respins excepțiile invocate de pârâții

Comuna Jirlău, prin Primar și Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice cu privire la lipsa calității procesuale

pasive. A admis în parte excepția prescripției dreptului material la

acțiune privind pretențiile solicitate pentru perioada 1949 –

18.07.2008. A respins ca nefondată acțiunea privind pretențiile

solicitate de reclamanți pentru perioada 18.07.2008 – 18.07.2011.

Pentru

a decide astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Comuna Jirlău a

fost respinsă cu motivarea că, în perioada pretinsă de

reclamanți, imobilul a figurat în patrimoniul unității

administrativ teritoriale și aceasta a fost notificată de reclamanți

în baza Legii nr. 10/2001.

Excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român a fost

apreciată ca fiind nefondată, întrucât preluarea abuzivă a

imobilului s-a făcut de către Statul Român, acesta fiind

răspunzător de prejudiciile  suferite de foștii proprietari.

Excepția

prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâții

Comuna Jirlău, prin Primar și Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, s-a apreciat ca fiind  întemeiată în parte,

pentru perioada anilor 1949-18.07.2008, perioadă situată în afara

termenului general de prescripție de 3 ani, anteriori datei introducerii

acțiunii.

Potrivit

art. 1 alin.(1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune având un

obiect patrimonial se stinge prin prescripție dacă nu a fost

exercitat în termenul de 3 ani. Reclamanții au formulat acțiunea la

data de 18.07.2011, astfel că dreptul la acțiune este prescris pentru

perioada 1949-18.07.2008.

Pentru

pretențiile reclamanților aferente perioadei 18.07.2008-18.07.2011,

prima instanță a reținut că acțiunea este

nefondată.

Reclamanții

și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 485-486, art. 487

C.civ. și art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Potrivit

art. 485 C.civ., posesorul nu câștigă proprietatea fructelor decât

când posedă cu bună credință, în caz contrar, el este dator

de a înapoia productele, împreună cu lucrul, proprietarului care-l

revendică.

Prin

sentința civilă nr. 215/2002, rămasă definitivă

și irevocabilă, pronunțată de Tribunalul Brăila, s-a

admis contestația formulată de reclamanți, s-a modificat în

parte dispoziția nr. 108/2001 emisă de Primăria Comunei

Jirlău, în sensul că s-a aprobat restituirea prin echivalent sub

formă de despăgubiri  bănești pentru partea de

construcție a morii în valoare de 8.121.355.670 lei vechi, a utilajelor morii

în valoare de 4.647.835.922 lei vechi și a suprafeței de 7000 mp

teren aferent fostei construcții și a curții morii, în valoare

de 464.779.000 lei vechi.

Măsurile

reparatorii au fost acordate în baza Legii nr. 10/2001, având caracter  de

despăgubire pentru preluarea  abuzivă a imobilului, în perioada  6

martie 1945-22 decembrie 1989.

Reclamanții

nu au primit în natură bunul imobil, așa încât nu pot pretinde un

drept de proprietate asupra bunului decât până la data rămânerii

irevocabile a sentinței civile nr. 215/2002. După această

dată, dreptul de proprietate a fost transferat în mod legal statului, prin

acordarea despăgubirilor în  echivalent.

Ar

fi putut pretinde contravaloarea fructelor sau echivalentul lipsei de

folosință pe perioada 1949 (data preluării abuzive) și

până în anul 2002 (data rămânerii irevocabile a sentinței prin

care au fost despăgubiți în echivalent), însă dreptul la

acțiune pentru această perioadă s-a prescris conform art. 1

alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Pentru

perioada 2002-2008, perioadă de asemenea prescrisă, reclamanții

nu mai pot invoca dreptul de proprietate asupra imobilului, deoarece după

rămânerea irevocabilă a sentinței prin care le-au fost acordate

măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor bănești, în

echivalent, s-a tranșat definitiv și irevocabil dreptul de proprietate

asupra bunului, în sensul că reclamanții nu au primit bunul în

natură și nu sunt proprietari de drept.

Pentru

perioada 18.07.2008 -18.07.2011, reclamanții de asemenea nu pot pretinde

contravaloarea fructelor deoarece nu mai erau proprietarii imobilului, ca

urmare a echivalentului bănesc primit pentru imobilul notificat în baza

Legii nr. 10/2001.

Prin

acordarea de măsuri reparatorii în echivalent sub forma

despăgubirilor bănești, statul și-a îndeplinit

obligația de reparare a prejudiciului suferit de reclamanți prin

preluarea abuzivă a imobilului, iar reclamanții, acceptând

echivalentul bănesc al bunului, nu mai pot pretinde  și bunul în

natură și fructele acestuia.

Împotriva

acestei decizii au declarat apel reclamanții, iar prin decizia civilă

nr. 38A din 10.04.2012, Curtea de Apel Galați, Secția I civilă a

respins apelul, ca nefondat.

Pentru a

pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere

următoarele :

Prin

sentința civilă nr. 215/2002 a Tribunalului Brăila, în temeiul

Legii nr.10/2001, s-au stabilit, în favoarea reclamanților, măsuri

reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor bănești:

8.121.355.670 lei pentru moară, 4.647.835.922 lei pentru utilaj și

464.779.000 lei pentru terenul aferent.

Întrucât

această hotărâre nu a fost pusă în executare, reclamanții

s-au adresat Curții Europene a Drepturilor Omului, care a constatat, prin

hotărârea din 19.10.2008, că a avut loc o încălcare a art. 6

alin. 1 din Convenție și a art. 1 din Protocolul 1 din Convenție

din cauza neexecutării de către autoritățile administrative

a hotărârii judecătorești definitive din 23 mai 2002, prin care

cuantumul despăgubirilor a fost stabilit la 13.233.970.592 lei, precum

și din cauza ineficienței legilor de retrocedare.

În

conformitate cu dispozițiile art. 41 din Convenție, Curtea

Europeană a acordat o sumă globală de 650.000 euro, incluzând

toate prejudiciile, pronunțându-se pe cererea reclamanților ce viza

obținerea de despăgubiri pentru moară, bunurile mobile ce au

fost distruse, lipsa de folosință începând cu data

naționalizării și până în luna mai 2002, precum și

prejudiciul moral ca urmare a frustrării provocate de imposibilitatea de a

obține executarea unei hotărâri favorabile.

Prin

urmare, suma globală de 650.000 euro acordată de Curtea

Europeană a Drepturilor Omului, incluzând toate prejudiciile, acoperă

inclusiv lipsa de folosință a morii pentru perioada cuprinsă

între data naționalizării bunului și luna mai 2002

.

Curtea

de Apel a apreciat că trebuie distinse trei perioade de timp, și

anume:

cuprinsă între data naționalizării și data constatării

dreptului la despăgubiri – mai 2002. Pentru această perioadă,

chiar în ipoteza în care ar fi întemeiate susținerile apelanților

privind inaplicabilitatea dispozițiilor Decretului-lege nr. 167/1958

(conform dispozițiilor art. 21 din acest act normativ prevederile sale nu

sunt aplicabile dreptului la acțiune privitor la drepturile de proprietate,

uzufruct, uz, abitație și superficie) și imprescriptibilitatea

unei astfel de acțiuni, pe fondul cauzei acțiunea ar urma să fie

respinsă ca nefondată, deoarece reclamanții au fost deja

dezdăunați pentru  lipsa de folosință.

cuprinsă între mai 2002 – 18.07.2008. După acordarea, prin

hotărâre irevocabilă a unor despăgubiri bănești,

reclamanții nu mai pot invoca un drept real, ci un drept de

creanță, prescriptibil în termenul general de 3 ani prevăzut de art.

3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958, astfel încât, pentru această

perioadă, dreptul material la acțiune este prescris.

cuprinsă între 18.07.2008 – 18.07.2011. Dreptul reclamanților la

restituirea fructelor reprezintă unul dintre efectele admiterii

acțiunii în revendicare. Doar în situația restituirii în natură

a bunului, s-ar putea pune problema solicitării fructelor civile ale

bunului, care se datorează doar de la momentul introducerii acțiunii

în cazul posesorului de bună credință și dincolo de acest

moment, în cazul posesorului de rea-credință.

În

speță, acordându-se doar despăgubiri bănești,

reclamanții ar putea solicita, eventual, daune moratorii, specifice

obligației de a da o sumă de bani, dobânzi pe care, de altfel, le-au

cerut și primit prin hotărârea din 17 iunie 2008 a Curții Europene. Oricum, ele nu fac obiectul prezentei cereri în care reclamanții au

solicitat lipsa de folosință a imobilului.

Împotriva

acestei decizii, au declarat recurs reclamanții, formulând

următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304

pct. 8 și 9 C.p.c.:

Suma

obținută prin hotărârea pronunțată de Curtea

Europeană a Drepturilor Omului nu reprezintă lipsa de

folosință a morii. Curtea Europeană, în jurisprudența sa, a

stabilit faptul că  dreptul la despăgubiri se naște odată

cu producerea prejudiciului. Un drept de creanță constituie un bun

și deci reprezintă un drept de proprietate avut in vedere de art. l

paragraful 1 teza întâi din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană.

Se mai

arată că instanța de apel nu-și motivează punctul de

vedere cu privire la restituirea fructelor solicitate de reclamanți

și că nu au fost avute în vedere dispozițiile art. 3 și

art. 7 din Decretul nr. 167/1958, care prevăd că termenul

prescripției este de 3 ani și că prescripția dreptului

material la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta

ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a

cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care

răspunde de ea.

Din

dispozițiile art. 485 C.civ. rezultă că, în cazul admiterii

acțiunii în revendicare, posesorul de rea-credință

datorează restituirea tuturor fructelor bunului, percepute și

nepercepute, ori valoarea lor, dacă le-a consumat. Posesorul este de

rea-credință, atunci când posedă un bun fără titlu sau,

deși are titlu, știe ca acesta este viciat. Acesta trebuie să

restituie odată cu bunul, toate fructele percepute sau nepercepute. Or,

statul a deținut imobilul în mod abuziv, astfel încât nu poate fi apreciat

ca fiind un posesor de bună credință.

O

dată cu restituirea bunului, posesorul va fi obligat să restituie

reclamantului și accesoriile, ca efect al atributului dreptului de

proprietate, jus fruendi.

Se mai

arată că, în privința cererii în revendicare pe dreptul comun,

trebuie pornit de la faptul că statul nu a deținut un titlu valabil

și nu au fost respectate  normele europene privind protecția

dreptului de proprietate reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1,

premisă impusă prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

De

asemenea, măsura trecerii bunului în proprietatea statului este

contrară Declarației Universale a Drepturilor Omului adoptată de

Adunarea Generală ONU la data de 10.12.1948 la care și România este

parte semnatară, precum și Primului Protocol adițional la Convenția

pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale adoptat la Consiliul Europei.

În

lumina art. 20 alin. (1) din Constituția României din 2003, este de

netăgăduit că măsura trecerii în proprietatea statului a

bunurilor aparținând autorilor recurenților, fără o

justă și prealabilă despăgubire, nu este conformă

reglementărilor internaționale, fiind o măsură abuzivă

și ilegală.

De

aceea, instanțele judecătorești, în cadrul acțiunii în

revendicare pe dreptul comun, pot stabili dacă aceste prevederi sunt sau

nu conforme exigentelor Convenției Europene pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și,

acordând prioritate normelor europene, să  cerceteze în fond cererea

proprietarului de la care a fost preluat imobilul.

Analizând

decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs,

Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi

respins, pentru următoarele considerente:

Reclamanții

au declanșat procedura administrativă reglementată de Legea nr.10/2001

pentru a redobândi imobilele ce au aparținut autorilor lor și au

obținut, în această procedură, dispoziția nr. 108 din

01.11.2001, prin care Primăria Comunei Jirlău, le-a recunoscut

dreptul de a beneficia de măsuri reparatorii sub formă de

despăgubiri bănești pentru bunurile notificate.

Reclamanții

au contestat în instanță dispoziția emisă de Primăria

Comunei Jirlău sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate

și al imobilelor ce au aparținut autorilor lor, iar prin

sentința civilă nr. 215/2002, Tribunalul Brăila a modificat în

parte dispoziția nr.108/2001, în sensul că a aprobat restituirea prin

echivalent sub formă de despăgubiri bănești pentru partea

de construcție a morii, în valoare de 8.121.355.670 lei vechi, a

utilajelor morii, în valoare de 4.647.835.922 lei vechi, a suprafeței de

teren de 700 mp. aferent fostei construcții și a curții morii,

în valoare de 464.799.000 lei vechi.

Prin

hotărârea pronunțată la data de 19.10.2006, în Cauza M.

(petenții din prezenta cauză) contra României, Curtea Europeană

a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului a Libertăților

Fundamentale, rezultată din neexecutarea sentinței civile nr.

215/2002 a Tribunalului Brăila în ceea ce privește plata despăgubirilor

stabilite prin hotărârea judecătorească, precum și

încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 pentru lipsa perspectivei de a

încasa despăgubirile, dat fiind modul de reglementare a restituirii

proprietăților.

Prin

hotărârea menționată, instanța europeană a arătat

că petenții au solicitat cu titlu de prejudiciu material suma de

759.455 euro, reprezentând valoarea actualizată a bunurilor în cauză,

1.947.390 euro, reprezentând lipsa de câștig începând cu data naționalizării

respectivelor bunuri, prezentând calcule detaliate pentru a justifica aceste

sume. În observațiile lor suplimentare, reclamanții au cerut

2.234.850 euro cu titlu de prejudiciu material, din care 1.124.857 euro pentru

lipsa de câștig, începând cu data naționalizării până în

mai 2002, 934.992 euro pentru valoarea reactualizată a sumei stabilite

prin sentința civilă nr. 215 din 23.05.2002 și 175.00 euro

pentru utilajul distrus.

Instanța

europeană a invitat guvernul și pe reclamanți să-i adreseze

în scris, în termen de 6 luni din ziua în care hotărârea va deveni

definitivă, observațiile lor asupra reparației și a

aplicării art. 41 din Convenție și să o informeze asupra

oricărui acord la care s-ar putea ajunge.

Prin

hotărârea pronunțată la data de 17.06.2008, publicată în

Monitorul Oficial nr. 65/2009, Curtea Europeană a reținut că,

după pronunțarea hotărârii din 19.10.2006, reclamanții au

solicitat reactualizarea sumelor inițiale, pentru a ajunge la suma de

2.406.515 euro, și, în plus, au solicitat suma de 500.000 euro cu titlu de

daune morale.

Curtea

a acordat reclamanților suma de 650.000 euro și a reținut

că această sumă include toate prejudiciile. Instanța

europeană a arătat că, în lipsa oricărei garanții

pentru plata despăgubirilor stabilite în favoarea lor prin sentința

civilă nr. 215/2002, reclamanții au suferit atât „un prejudiciu

material care nu a fost reparat de autoritățile române”, precum

și un „prejudiciu moral, în special din cauza frustrării provocate de

imposibilitatea de a obține executarea sentinței pronunțate în

favoarea lor” și că „acest prejudiciu nu este compensat suficient

printr-o constatare a încălcării”.

Prin

cererea cu care au învestit instanțele în prezentul litigiu,

reclamanții au solicitat obligarea pârâților la plata contravalorii

lipsei de folosință a morii, situată în Comuna Jirlău,

județul Brăila, pentru perioada 1949 – 2011, adică pentru

perioada cuprinsă între anul preluării abuzive a bunului și anul

formulării cererii de chemare în judecată.

În mod

corect instanța de apel a apreciat, față de considerentele anterior

expuse, reținute în cuprinsul hotărârii Curții Europene, că

reclamanții nu mai pot beneficia de o nouă reparație a

aceluiași prejudiciu.

Susținerile

recurenților în sensul că suma obținută prin hotărârea

pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu

reprezintă lipsa de folosință a morii, nu pot fi primite

față de împrejurarea că, prin hotărârea instanței

europene s-a precizat în mod expres că suma acordată, de 650.000 euro

include „toate prejudiciile” suportate de reclamanți.

Chiar

admițând că pretențiile în fața Curți Europene au fost

formulate și recunoscute pentru perioada cuprinsă între anul 1949

(anul naționalizării bunurilor) și luna mai 2002 (când a fost

pronunțată hotărârea instanțelor naționale prin care

s-a stabilit întinderea drepturilor cuvenite reclamanților), iar obiectul

cererii deduse judecății în prezenta cauză vizează sume de

bani aferente perioadei ulterioare anului 2002, Înalta Curte apreciază ca

fiind legală decizia instanței de apel.

Despăgubirile

bănești acordate reclamanților, în procedura Legii nr.10/2001,

ca măsură reparatorie în echivalent pentru bunurile

naționalizate, acoperă un eventual prejudiciu rezultat din lipsa de

folosință atrasă de nerestituirea în natură a imobilelor.

Aceste despăgubiri reprezintă modalitatea în care statul a

înțeles să evalueze și să repare prejudiciul rezultat atât

din preluarea abuzivă a imobilelor cât și din nerestituirea lor în

natură, iar transformarea dreptului de proprietate, existent în patrimoniul

foștilor proprietari, într-un drept de creanță având ca obiect

sumele acordate ca măsură reparatorie în echivalent pentru bunurile

preluate abuziv de stat, împiedică formularea unor pretenții

ulterioare, legate de contravaloarea lipsei de folosință a imobilelor

ce nu au fost restituite în natură.

De

aceea, dată fiind natura despăgubirilor acordate de stat în procedura

Legii nr.10/2001, nu pot fi primite criticile formulate de reclamanții

vizând efectele posesiei de rea-credință asupra întinderii

obligației de restituire, întemeiate pe prevederile art. 485 C.civ.

Chiar

dacă s-ar admite că sumele solicitate de reclamanți sunt

destinate acoperii unui prejudiciu de o natură diferită celui avut în

vedere de legiuitor atunci când a reglementat, prin Legea nr. 10/2001,

măsurile reparatorii cuvenite pentru imobilele ce intră în sfera de

reglementare a actului normativ, Înalta Curte a constatat că, și

într-o astfel de ipoteză subsidiară, decizia pronunțată de

instanța de apel este legală sub aspectul criticat prin motivele de

recurs, respectiv acela al aplicării dispozițiilor Decretului nr.

167/1958.

Astfel,

pentru sumele solicitate, aferente perioadei mai 2002–18.07.2008 (cererea de

chemare în judecată în prezentul litigiu fiind introdusă la data de

18.07.2011), acțiunea reclamanților este prescrisă.

Prin

sentința civilă nr. 215 din 23.05.2002, Tribunalul Brăila a

modificat în parte dispoziția nr.108/2001 emisă de Primăria

Comunei Jirlău, în sensul că a aprobat restituirea către

reclamanți a bunurilor solicitate prin echivalent sub formă de

despăgubiri bănești.

Potrivit

art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958: „Dreptul la acțiune având un

obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost

exercitat în termenul stabilit de lege”. Termenul de prescripție

extinctivă, aplicabil raporturilor civile obligaționale este

instituit de art. 3 alin. (1) din același act normativ: „Termenul

prescripției este de 3 ani”.

Întrucât

premisa aplicării efectului sancționator al prescripției

constă tocmai în existența posibilității de a acționa

pentru ocrotirea unui drept sau pentru realizarea unui interes legitim, regula

generală privind începutul prescripției extinctive având ca obiect

dreptul material la acțiune este aceea că prescripția începe

să curgă la data nașterii dreptului la acțiune.

Această regulă este reglementată prin  art. 7 alin. (1) din

Decretul nr. 167/1958: „Prescripția începe să curgă de la data

când se naște dreptul la acțiune”.

Data

nașterii dreptului la acțiune este data la care dreptul la

acțiune trebuie exercitat, iar în cauză această dată este

data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 215 din 23.05.2002 a

Tribunalului Brăila.

Criticile

legate de modalitatea în care instanța ar trebui să soluționeze

o cerere în revendicare în raport de art. 1 din Protocolul nr. 1 al

Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale, de decizia nr. 33/2008

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

soluționarea unui recurs în interesul legii, de Declarația

Universală a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală

ONU la data de 10.12.1948 și de art. 20 alin. (1) din Constituția

României mu învestesc în mod legal instanța de recurs cu analiza lor,

câtă vreme cauza dedusă judecății nu a reprezentat-o o

cerere în revendicare care să determine o eventuală aplicare a

normelor menționate.

Tot

astfel, controlul judiciar de legalitate nu va fi efectuat din perspectiva art.

304 pct. 8 C.p.c.., întrucât hotărârea apelată nu s-a bazat pe o

anumită interpretare a unui act juridic care, greșită fiind,

să fi determinat schimbarea naturii ori a înțelesului lămurit

și vădit neîndoielnic al acestuia.

În consecință, pentru considerentele expuse, în baza

art. 312 alin. (1) C.p.c., Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul

declarat.