ÎCCJ, decizie (scj.ro #81653)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81653) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului prin care s-a constatat încălcarea dreptului de acces la o instanță. Revizuirea hotărârii instanței naționale. Scutirea de la plata taxei de timbru pentru acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun a unui imobil naționalizat. Cerere de restituire a fructelor civile. Buna-credință a deținătorului imobilului. Efecte.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac. Revizuire.

Index alfabetic :

revizuire

-

acțiune în revendicare

-

taxă de timbru

-

fructe civile

Vechiul Cod de procedură civilă, art. 322 pct. 9

Codul civil de la 1864, art. 480, art. 483, art. 486 - 487

Legea nr. 146/1997, art. 15 lit. r)

Notă : prin O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru a fost abrogată Legea nr. 146/1997, iar prin noile dispoziții referitoare la scutirile legale de la plata taxei de timbru (art. 29 -30) nu se mai regăsește textul art. 15 lit. r) cu privire la

acțiunile și cererile introduse de proprietarii sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cererile accesorii și incidente.

revendicarea imobilelor preluate în temeiul Legii nr. 10/2001 și cele

promovate pe dispozițiile art. 480 C.civ., ci au în vedere în exclusivitate calitatea reclamanților de proprietari sau de moștenitori ai proprietarilor și împrejurarea ca imobilul în litigiu să fi fost preluat de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Ca atare, acțiunile în revendicarea imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cererile accesorii și incidente sunt scutite de taxa de timbru, indiferent de motivele de drept invocate.

Astfel, dacă cel care a stăpânit imobilul, a avut convingerea că asupra acestuia a dobândit un drept de

proprietate sau un drept de administrare în condiții legale,

până la data chemării în judecată, acesta a exercitat

asupra bunului o posesie de bună-credință, titlu în baza căruia avea

deci dreptul să culeagă fructele (art. 486 C.civ.) și cum posesia de bună-credință și-a încetat existența doar la data înaintării acțiunii în revendicare, și nu la data notificării în procedura administrativă a Legii nr. 10/2001, este nefondată cererea reclamantului de restituire a fructelor naturale, respectiv plata fructelor

civile anterior acestei date.

Secția I civilă, decizia nr. 1801

din 1 aprilie 2013

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la data de 29 mai 2002, reclamanții D.L., H.A. și M.

A. au chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice și Regia Autonomă a Administrației Patrimoniului Protocolului de Stat, solicitând să se constate că pârâții nu au un titlu valabil asupra terenului în suprafață de 13 ha, situat în orașul Băile Olănești, județul Vâlcea, și pe cale de consecință, aceștia să fie obligați să le respecte reclamanților dreptul de proprietate asupra imobilului și să le restituie fructele percepute în ultimii 3 ani,

În motivarea acțiunii, s-a arătat că reclamanții sunt moștenitori legali și testamentari ai autorului D.B., care în 1893, prin Ordonanța de adjudecare nr.7 a fostului Tribunal al Districtului Rm. Vâlcea, a dobândit asupra imobilului dreptul de proprietate, ce a fost preluat de către stat, fără nici un titlu, după anul 1948, intrând în patrimoniul RAAPS care, deși a fost notificată în baza Legii

nr. 10/2001 să restituie imobilul, a refuzat să soluționeze notificarea.

Prin întâmpinarea depusă, pârâții au invocat excepția nulității  acțiunii pentru netimbrare la valoare, a lipsei calității procesuale

active și pasive, a prescripției achizitive, precum și a inadmisibilității

acțiunii.

Tribunalul Vâlcea, prin sentința civilă nr. 361 din 17.06.2003, a

respins excepțiile invocate și pe fond a admis acțiunea reclamanților în

parte, în sensul că i-a obligat pe pârâți să le respecte dreptul de proprietate și posesie asupra terenului în suprafață de 68.086,60 mp, aflat pe raza Orașului Olănești, așa cum a fost identificat în schița de

plan anexă la raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză.

Prin aceeași hotărâre au fost respinse capetele de cerere

privitoare la existența titlului de proprietate și la restituirea fructelor.

Instanța de fond a reținut

că acțiunea reclamanților este scutită de plata taxelor de

timbru, iar aceștia și-au dovedit calitatea de moștenitori ai autorului

D.G.B., care a avut în patrimoniul său un drept de proprietate asupra terenului revendicat, ce a trecut în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, fără titlu, în prezent pe acesta aflându-se Palatul Olănești și construcțiile anexe, asupra cărora are un drept de administrare Regia Autonomă a Administrației Proprietății și Protocolului de Stat București, prin Sucursala de Reprezentare și Protocol Olănești.

Față de dispozițiile art. 47 din Legea nr. 10/2001, reclamanții

aveau posibilitatea să opteze pentru apărarea dreptului de proprietate

asupra terenului în acțiunea în revendicare de drept comun și procedura de restituire a imobilelor în baza Legii nr. 10/2001, iar pentru refuzul pârâților de a restitui bunurile în această procedură specială, acțiunea în revendicare este admisibilă, astfel că aceștia de

pe urmă sunt obligați să respecte reclamanților dreptul de proprietate

asupra terenului în suprafață de 68.086,6 mp.

Fiindcă pârâții au exercitat asupra imobilului o posesie legitimă,

nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1074 raportat la art. 485

și art. 521 C.civ. pentru a se dispune restituirea fructelor percepute, reținându-se în sarcina RAAPS numai o culpă în ceea ce privește nerezolvarea notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, în termen.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamanții, cât și

pârâții, iar prin decizia civilă nr. 177 din 5 noiembrie 2003 a Curții de

Apel Pitești s-a respins apelul reclamanților și au fost admise apelurile

pârâților și, pe cale de consecință, s-a respins acțiunea reclamanților ca

inadmisibilă, reținându-se că reclamanții nu aveau posibilitatea să opteze între o acțiune de drept comun pentru apărarea dreptului lor de proprietate și procedura specială de restituire reglementată de Legea nr. 10/2001, astfel că după intrarea în vigoare a acestui act normativ procedura specială de retrocedare era obligatorie pentru toate imobilele al căror regim juridic este reglementat de legea specială.

S-a mai reținut că sunt nefondate excepțiile lipsei calității procesuale active și pasive față de dispozițiile art. 47 din Legea nr. 10/2001, ce stabileau că prevederile acestei legi sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată, respectiv în acțiunile de drept comun înregistrate înainte de intrarea în vigoare a legii.

Această decizie a fost atacată cu recurs de către reclamanți, iar prin decizia civilă nr. 6589 din 25 noiembrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală s-a

respins recursul reclamanților ca nefondat, reținându-se că instanța de apel a aplicat corect dispozițiile art. 47 din Legea nr. 10/2001, potrivit

cărora persoana îndreptățită la restituire are dreptul de opțiune între procedura judiciară în curs și procedura reglementată de legea nouă, numai dacă acțiunea din revendicare a fost formulată anterior intrării în vigoare a acestui act normativ.

Reclamanții au formulat plângere la Curtea Europeană a

Drepturilor Omului, iar prin Hotărârea din 27 mai 2010 pronunțată în

cauza Drăghici și alții împotriva României, publicată în Monitorul

Oficial nr. 845/2010, s-a reținut încălcarea de către instanța națională a

dreptului reclamanților la un proces echitabil prin soluția de respingere a acțiunii ca inadmisibilă, întrucât ingerința în „dreptul reclamanților de acces la o instanță nu a fost proporțională cu scopul urmărit", pentru că procedura administrativă de restituire a imobilului în baza Legii nr. 10/2001 s-a desfășurat pe o perioadă mai mare de 8 ani și nici până în prezent aceasta nu a fost soluționată.

Astfel, în baza Hotărârii CEDO, reclamanții au solicitat în temeiul art. 322 pct. 9 C.pr.civ. revizuirea deciziei civile

nr. 177/A din 5 noiembrie 2003 a Curții de Apel Pitești,

Cererea de revizuire a fost admisă prin decizia civilă nr. 61 din 23 mai 2011 a Curții de Apel Pitești, Secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu

minori și de familie și s-a anulat decizia civilă nr. 177/2003 a aceleiași

instanțe, fixându-se termen pentru judecarea apelurilor declarate împotriva sentinței civile nr. 361 din 17 iunie 2003 a Tribunalului Vâlcea.

Curtea de Apel Pitești a reținut că, față de hotărârea CEDO de care s-au

prevalat reclamanții în susținerea cererii de revizuire, sunt întrunite

cerințele art. 322 pct. 9 C.pr.civ.

Textul de lege enunțat reglementează pentru admisibilitatea revizuirii condiția existenței unei hotărâri a Curții Europene prin care să se constate încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale printr-o hotărâre pronunțată de instanța națională, condiția existenței efectelor acestei hotărâri și la data

soluționării revizuirii ca singura cale de înlăturare a lor.

Curtea Europeană a reținut că prin

hotărârea evocată le-a fost încălcat reclamanților dreptul la un proces

echitabil, reglementat de art. 6 din Convenția europeană, atunci când le-a fost respinsă acțiunea acestora ca inadmisibilă.

Soluția respingerii cererii în revendicare ca inadmisibilă își produce efectele și în prezent, întrucât reclamanților nu le-a fost soluționată cererea de restituire a imobilelor în procedura Legii nr. 10/2001, trecând o perioadă de peste 8 ani de la formularea notificării în acest sens și nici nu există garanții că vor primi despăgubiri în viitorul apropiat, așa după cum a apreciat și Curtea

Europeană în motivarea soluției sale.

O altă acțiune în revendicare formulată de către reclamanți cu privire la același imobil și întemeiată pe aceeași cauză nu ar mai fi posibilă ca urmare a efectelor puterii de lucru judecat a deciziei civile

nr. 177/A din 05.11.2003, pronunțată de către această instanță.

Lipsa unei soluții cu privire la cererea reclamanților de a li se restitui imobilelor în procedura Legii nr.10/2001 și imposibilitatea

creată prin hotărârea mai sus evocată de a apăra dreptul de proprietate

cu privire la aceste bunuri pe o altă cale, sunt de natură să le

prejudicieze grav dreptul de acces la justiție, astfel că singura cale prin

care se pot înlătura aceste consecințe este aceea a revizuirii,

Astfel, în rejudecarea apelurilor după admiterea revizuirii în temeiul art. 322 pct. 9 C.pr.civ., prin decizia civilă nr. 75 din 30 iunie 2011 a Curții de Apel Pitești, Secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie au fost respinse apelurile declarate de reclamanți

și de pârâții R.A.A.P.P.S. București și Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, reținându-se următoarele considerente :

Reclamanții au solicitat obligarea pârâților la restituirea fructelor

percepute pentru imobilul revendicat anterior sesizării instanței de judecată pe o perioadă de 3 ani, potrivit precizărilor din dosarul de fond al cauzei.

Potrivit art. 483 C.civ., fructele naturale se cuvin proprietarului bunului în baza principiului accesiunii și, ca o excepție de la această regulă, posesorului de bună-credință, atunci când

stăpânește imobilul în baza unui titlu translativ de proprietate ale cărui

vicii nu îi sunt cunoscute, buna-credință a acestuia încetând să mai existe la data la care are cunoștință de cauzele ce afectează

valabilitatea titlului în baza căruia exercită posesia și în raport de care

și-a format convingerea că este proprietarul legitim, în raport de dispozițiile art. 486 din același cod.

Pârâții Statul Român, respectiv RAAPPS au stăpânit imobilul în cauză cu convingerea că asupra acestuia au dobândit un drept de

proprietate, respectiv un drept de administrare în condiții legale, astfel

că până la data chemării în judecată din 29 mai 2002 au exercitat asupra terenului o posesie de bună-credință, titlu în baza căruia are dreptul să culeagă fructele, potrivit art. 486 C.civ.

Posesia de bună-credință a pârâților a încetat să mai existe de la data cererii de chemare în judecată, împrejurare față de care reclamanții nu puteau solicita restituirea fructelor naturale, respectiv plata fructelor civile anterior acestei date, așa cum și-au precizat cererea de chemare în judecată cu privire la pretențiile formulate și

accesorii acțiunii în revendicare, argument față de care, în mod corect,

instanța de fond a respins acest capăt de cerere, urmând să fie continuat în apel prin respingerea motivelor de netemeinicie și nelegalitate, în baza art. 296 C.pr.civ., invocat de către reclamanți, numai sub acest aspect.

Pârâții-apelanți Statul Român și RAA

PPS au criticat sentința pentru motivele

de nelegalitate privind soluția greșită a instanței de a respinge

excepțiile de anulare a cererii de chemare în judecată ca nelegal

timbrată, precum și a excepției inadmisibilității acestei cereri pentru regimul juridic al imobilului reglementat de Legea nr. 10/2001, ce

impunea respectarea procedurii speciale de retrocedare.

Cu privire la aceste excepții, instanța de apel a reținut următoarele considerente :

Legiuitorul a reglementat prin dispozițiile art. 15 din Legea nr.

146/1997, acțiunile patrimoniale

scutite de plata taxei de timbru, enumerând în mod expres printre

acestea cererile introduse de proprietarii ori de succesorii lor în

drepturi pentru restituirea imobilelor preluate de către stat sau de către

alte persoane juridice, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989,

precum și cererile accesorii sau incidentale formulate în cursul

judecății.

Acțiunea în revendicare formulată de către reclamanți are ca

obiect un imobil intrat în patrimoniul statului după data de 6 martie

1945, îndeplinind sub acest aspect condițiile unei cereri scutite de

plata taxelor de timbru, potrivit dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr.

146/1997, argument în raport de care în mod corect a fost respinsă

excepția anularii cererii ca nelegal timbrată.

Excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare imobiliară, pe calea dreptului comun, a fost soluționată în mod irevocabil de către

Înalta Curte de Casație și Justiție prin confirmarea deciziei pronunțate

de către această curte în apel, în sensul că prin decizia civilă nr. 6589 din 24 noiembrie 2004 a respins recursul reclamanților ca nefondat și

a reținut că, potrivit art. 47 din Legea nr. 10/2001 privind regimul

juridic al imobilelor preluate abuziv de către stat, aceștia nu

mai pot opta între procedura specială a retrocedării terenului în baza

actului normativ evocat și procedura judiciară de drept comun a

revendicării imobiliare, deoarece cererea de chemare în judecată a fost

formulată după intrarea în vigoare a legii de retrocedare.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 27

mai 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 845/2010, a reținut că

prin această soluție, ingerința în dreptul reclamanților de acces la o

instanță nu a fost proporțională cu scopul urmărit.

Argumentul instanțelor naționale, în sensul existenței unei

proceduri  speciale de retrocedare, pentru respingerea acțiunii în revendicare ca inadmisibilă, a fost de natură să încalce dreptul acestora de acces la o instanță, fiindcă au trecut mai mult de 8 ani de la declanșarea procedurii administrative de retrocedare și titularii

dreptului nu au primit nicio despăgubire și nici nu există vreo garanție că vor obține în viitorul apropriat vreo reparare a prejudiciului.

Pentru aceste considerente, Curtea Europeană a reținut că acțiunea în revendicare formulată de către reclamanți este admisibilă, astfel că, datorită caracterului său obligatoriu, trebuie să fie analizat pe fond dreptul de proprietate în procedura de drept comun, verificându-se în acest sens calitatea reclamanților de proprietari ai imobilului, precum și titlul legitim în

baza căruia justifică această calitate, analizându-se sub acest aspect un

alt motiv de apel invocat de către RAAPPS.

Reclamanții au invocat calitatea lor de moștenitori ai autorului D.B., care a avut în patrimoniul său un drept de

proprietate asupra unei suprafețe de 50 ha teren, aflată pe raza orașului

Băile Olănești. Această suprafață de teren a făcut obiectul unui act de expropriere în anul 1945, împotriva căruia titularul a formulat o contestație.

Prin Hotărârea nr. 35 adoptată de către Comisia de Plasă pentru Reformă Agrară s-a recunoscut că suprafața de 50 ha era exceptată de la expropriere, potrivit dispozițiilor Legii nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare și art.3-5 din Regulamentul pentru aplicarea acestui act normativ.

Potrivit aprecierilor făcute prin această hotărâre cu privire la legalitatea măsurii preluării terenului de către stat din patrimoniul

titularului D.B., se reține că asupra imobilului autorul și-a

păstrat dreptul de proprietate ca urmare a caracterului său perpetuu și

după operațiunea juridică a trecerii în patrimoniul altei persoane, astfel

că acest imobil a putut fi transmis pe calea succesiunii testamentare soției supraviețuitoare E.B., care a fost instituită legatar universal conform încheierii fostului Notariat de Stat al Regiunii Pitești din 03 decembrie 1953. La rândul său, E.B. a întocmit un testament ce a cuprins un legat universal pentru M.D. la data de 14 iunie 1953, după al cărui deces succesiunea deschisă a fost acceptată de către soțul supraviețuitor D.I. și descendenta H.M.  La deschiderea succesiunii autoarei H.M., moștenirea a fost acceptată de către reclamanții H.A. și H.L., iar autorul D.I. a instituit-o legatară universală pe reclamanta M.A., potrivit certificatului de moștenitor din data de 09.11.2001.

Toate aceste transmisiuni succesorale ce au avut ca obiect și dreptul de proprietate asupra terenului în cauză au justificat calitatea de moștenitori a reclamanților și legitimitatea procesuală activă a acestora, care prin titlul de proprietate al succesiunii legale și testamentare și-au dovedit dreptul de proprietate asupra terenului, răsturnând prezumția acestui drept ce a operat din faptul posesiei în favoarea pârâților.

Pârâții au invocat asupra terenului un drept de proprietate,

respectiv un drept de administrare, stăpânind, în fapt, imobilul în baza

drepturilor pe care le-au invocat, astfel că acțiunea proprietarilor neposesori a fost îndreptată împotriva acestora, care prin acte materiale și juridice au nesocotit dreptul reclamanților, justificând și calitatea procesuală pasivă.

După 1989, respectiv prin Decretul-Lege nr.30/1990, terenul a

intrat în proprietatea statului, aflându-se pe acesta Complexul Palatul

Olănești, care a fost dat în administrarea RA

APPS prin Sucursala de

Reprezentare și Protocol Olănești.

Prin raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză a fost identificată o suprafață de 68.086,6 mp ca făcând parte din terenul revendicat de către reclamanți și care excede suprafeței de teren pe care este amplasat Palatul Olănești.

Cu privire la această suprafață de teren, pârâții s-au apărat în sensul că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului de naționalizare nr. 92/1950, însă apărarea a fost infirmată de probele

administrate în cauză, respectiv de anexa la Decretul nr. 50/1950, care

privește alte bunuri naționalizate și nu terenul în cauză, precum și de

actele emise în baza Legii nr. 187/1945 privind reforma agrară.

Preluarea abuzivă a terenului de către stat din patrimoniul

autorului reclamanților justifică cererea acestora de recunoaștere și de

protejare a dreptului de proprietate, potrivit art. 480 C.civ., ce reglementează acest drept de a deține, folosi și dispune de bun în mod

exclusiv și absolut, în limitele determinate de lege, garantat de art. 44 din Constituția României, lipsirea de acesta neputându-se face decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, precum și de principiile generale ale dreptului internațional, potrivit art. 1 din Protocolul nr, 1 la Convenția europeană.

Exproprierea suprafeței de teren de la autorul reclamanților, cu încălcarea dispozițiilor prevăzute de Legea nr. 187/1945 privind reforma agrară, a fost considerată ca fiind nelegală și, pe cale de

consecință, trecerea terenului în proprietatea statului s-a făcut în mod

abuziv. Ca urmare a caracterului perpetuu al proprietății, dreptul nu

s-a stins niciodată din patrimoniul autorului care, pe calea succesiunii,

1-a transmis moștenitorilor săi, ce și-au legitimat prin acest titlu dreptul de proprietate și au răsturnat prezumția unui astfel de drept ce rezulta din faptul posesiei în favoarea pârâților.

Pentru toate aceste considerente, s-a apreciat că, în mod corect, instanța de fond a obligat pârâții să le respecte reclamanților dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 68.086,60 mp, așa cum a fost identificată în raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză.

Atât împotriva deciziei civile nr. 61 din 23 mai 2011, prin care s-a admis cererea de revizuire formulată de reclamanți, cât și împotriva deciziei civile nr. 75 din 30 iunie 2011 a Curții de Apel Pitești au declarat recurs RAAPPS București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Vâlcea, solicitându-se respingerea atât a cererii de

revizuire, cât și a acțiunii principale.

Criticile aduse de RAAP

PS deciziei civile nr. 61 din 23 mai 2011 a Curții de Apel Pitești au vizat aspecte de nelegalitate, prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

Astfel, s-a susținut inadmisibilitatea cererii de revizuire, nefiind îndeplinite cerințele art. 322 pct. 9 C.pr.civ., potrivit căruia consecințele produse de hotărârea atacată prin cererea de revizuire să nu poată fi remediate.

Or, a susținut recurentă, în realitate consecințele produse de

hotărârea atacată au fost deja remediate în condițiile în care Curtea Europeană le-a acordat reclamanților suma de 9.000 Euro pentru prejudiciul moral suferit, fiind astfel stinse în

totalitate atât pretențiile reclamanților fața de Statul Român, cât și față

de RAAPPS, cât și orice cale de atac împotriva deciziei a cărei revizuire s-a solicitat.

Din această perspectivă, s-a susținut că nu este îndeplinită condiția

esențială prevăzută de art. 322 pct. 9 C.pr.civ., privind

existența consecințelor grave, cu atât mai mult cu cât reclamanții au

formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001.

În aceeași idee, s-a mai susținut că prin hotărâre, Curtea

Europeană a dispus în principal că acțiunea în revendicare este

admisibilă, sens în care, a arătat recurenta, că prin sentința civilă nr. 361

din 17 iunie 2000 Tribunalul Vâlcea a admis în parte acțiunea, fiind

obligați pârâții să respecte reclamanților dreptul de proprietate și

posesie asupra terenului în suprafață de 68.086,6 mp, situat în Băile

Olănești, și s-au respins cererile

privind inexistența titlului statului asupra terenului și restituirea

fructelor civile.

Recurenta a mai învederat faptul că situația soluționării

notificării la Legea nr. 10/2001, cu posibilitatea restituirii imobilului, raportat la admiterea revizuirii, ar putea determina situația de existență

a două titluri de restituire în natură a imobilului.

În ce privește recursul declarat de aceeași pârâtă, R

AAPPS București, împotriva deciziei nr. 75 din 30 iunie 2011

a Curții de apel Pitești, criticile de nelegalitate au vizat următoarele aspecte, prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.pr.civ.:

O primă critică a vizat greșita apreciere a instanței de apel în ce privește incidența dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, în condițiile în care cererea privind acordarea fructelor civile are caracter

de acțiune principală și nu accesorie și, pe cale de consecință, se

impunea timbrarea acțiunii la valoarea pretențiilor formulate.

O a doua critică a vizat faptul că instanța de apel a reținut în considerente, în mod greșit, că excepția de netimbrare ar viza toată

cererea de chemare în judecată, în condițiile în care excepția

netimbrării a fost ridicată doar în privința pretențiilor bănești, iar

excepția inadmisibilității nu mai putea forma obiect al analizei față de

hotărârea CEDO în cauza Drăghici din 27 mai 2010.

S-a mai susținut că instanța de apel nu a analizat două excepții

(abordate doar superficial de instanța de fond) și anume excepția lipsei

calității procesuale active și a lipsei calității procesuale pasive, cu atât

mai mult cu cât instanța de fond le-a abordat superficial, în condițiile

în care aceste excepții nu au fost puse în discuția părților.

Aceeași recurentă a susținut că instanța de apel nu a motivat deloc soluția, fiind reluate considerentele instanței de fond,

O altă critică a vizat faptul că reclamanții nu au făcut dovada titlului lor de proprietate asupra terenului revendicat, cu atât mai mult

cu cât acțiunea în revendicare vizează suprafața de 13 ha, în timp ce

prin notificarea adresată RAAPPS s-a solicitat retrocedarea unei suprafețe de teren de 60 de ha.

În aceeași idee, s-a mai învederat că din raportul de expertiză

administrat în cauză, rezultă că identificarea terenului nu este realizată.

În ce privește cererea privind despăgubirile pentru imposibilitatea

folosirii imobilului, s-a învederat faptul că Legea nr. 10/2001 exclude posibilitatea foștilor proprietari de a solicita despăgubiri și pentru lipsa de folosință a imobilelor preluate.

Or, în condițiile în care reclamanții nu au avut

niciun drept asupra imobilului din litigiu, aceștia nu pot pretinde că

patrimoniul lor a suferit un prejudiciu prin încasarea de către RA APPS a chiriei în baza unor raporturi juridice contractuale,

În aceeași idee, s-a mai arătat că în cauză neexistând faptă ilicită, nu poate fi declanșată nici răspunderea civilă delictuală, întrucât în

situația exercitării unui drept recunoscut de lege, respectiv dreptul de

administrare, nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală, nefiind incident nici principiul îmbogățirii Iară justă cauză.

Recursul Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Vâlcea a vizat atât

decizia nr. 61 din 23 mai 2011, cât și decizia nr. 75 din 30 iunie 2013

a Curții de Apel Pitești.

Recursul declarat împotriva deciziei nr. 61 din 23 mai 2011 a Curții de Apel Pitești a vizat următoarele aspecte de nelegalitate, prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C.pr.civ.:

S-a susținut că nu sunt întrunite cerințele art. 322 pct. 9 C.

pr.civ., întrucât consecințele deciziei nr. 177 din 5 noiembrie

2003 pronunțată de Curtea de Apel Pitești nu mai produceau efecte la data analizării cererii de revizuire și puteau fi remediate pe calea procedurii speciale a Legii nr. 10/2001, ce a făcut obiectul dosarului

nr. xxx1/3/2010 înregistrat pe rolul Tribunalului București, suspendat

în prezent în baza art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

S-a susținut, în această idee, că instanța de revizuire nu a respectat

decizia civilă nr. 6589 din 25 noiembrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a respins recursul împotriva hotărârii revizuite, întrucât instanța de recurs nu a avut în vedere modul de soluționare a notificării și procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Ca atare, reținerile instanței de

revizuire contravin Legii nr. 10/2001, întrucât acțiunea în revendicare

nu a fost formulată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fiind încălcată autoritatea de lucru judecat față de considerentele

deciziei civile nr. 6589/2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

S-a mai învederat că recurenții care au recurs și

la procedura Legii nr. 10/2001, dar care nu a fost finalizată, pot

beneficia de procedura opțională prevăzută de art. 51 din Legea nr.

10/2001 și că în raport de data introducerii acțiunii, acțiunea în

revendicare întemeiată pe prevederile Codului civil este inadmisibilă,

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, sens în care se face

trimitere la decizia nr. 412 din 14 mai 2008 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

Recursul declarat de Statul Român reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Vâlcea

împotriva deciziei civile nr. 75 din 30 iunie 2011 a vizat următoarele

aspecte de nelegalitate, prin prisma acelorași dispoziții legale, art. 304

pct. 7 și 9 C.pr.civ. :

Timbrajul acțiunii în revendicare a fost

cenzurat prin decizia civilă nr. 672 din 21 mai 2003 de Curtea de Apel

Pitești, fiind menținută obligația achitării taxei de timbru în sumă de

54.645.000 lei (ROL) în vederea soluționării acțiunii în revendicare ce

a făcut obiectul dosarului nr. xxx4/2002.

O altă critică a vizat neanalizarea excepției puterii de lucru

judecat în raport cu decizia civilă nr. 672 din 21 mai 2003 a Curții de

Apel Pitești.

Recurentul a mai susținut că instanța nu a analizat nici excepția

inadmisibilității invocată de Statul Român prin cererea de apel

formulată în baza art. 35 alin. (5) din Legea nr. 18/1991 și nu s-a făcut o

aplicare a principiului „specialia generalibus derogant".

De asemenea, s-a învederat că nu a fost analizată nici

respectarea procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001 și respectiv

modul de soluționare a notificării nr. 49/2001, împrejurare de fapt

deplin stabilită de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă

nr. 6589 din 25 noiembrie 2004.

Cu privire la considerentele hotărârii, s-a susținut că decizia civilă

nr. 75 din 30 iunie 2011 cuprinde motive contradictorii în ceea ce

privește momentul intrării în patrimoniul Statului a terenului de 13 ha,

situat în orașul Băile Olănești.

În aceeași idee, s-a susține că nu a fost luată în seamă nici adresa din 11 noiembrie 2010 a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților - Direcția pentru coordonarea aplicării Legii

nr. 10/2001, nedând eficiență nici deciziei Comisiei Centrale nr. 5744

din 30 iunie 2009, care confirmă că reclamanții au fost beneficiarii Legii nr. 247/2005.

S-a mai învederat și faptul că instanța nu a analizat nici incidența art. 1890 C.civ., în condițiile în care din anul 1945

terenul din litigiu a fost folosit cu bună-credință de Statul Român prin

reprezentantul său legal.

O altă critică adusă deciziei nr. 75 din 30 iunie 2001 a vizat faptul că incidența prevederilor art. 697-699 C.civ. a fost examinată sumar.

Cu privire la dovedirea calității de moștenitor și a acceptării succesiunii în termenul de prescripție de 6 luni prevăzute de art. 700 C.civ., s-a arătat că nu sunt dovedite în cauză prin niciun înscris în acest sens.

S-a mai arătat că reclamanții nu au făcut nici dovada preluării imobilelor de către stat în mod abuziv, potrivit art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001,

Același recurent a mai susținut că, deși la dosar există certificatul de moștenitor din 9 noiembrie 2011 din care rezultă că reclamanții H.A. și D.L. sunt străini de succesiune prin neacceptare, instanța nu a reținut aceste aspecte și face trimitere în justificarea calității de moștenitori ai reclamanților prin transmisiuni succesorale.

Reclamanții M.A., H.A. și D.L. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 75 din 30 iunie 2011 a Curții de Apel Pitești, criticând-o pentru nelegalitate prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C.pr.civ., sub următoarele aspecte ce au vizat constatarea lipsei titlului statului și respectiv a acordării fructelor civile solicitate pentru ultimii trei ani anteriori cererii de chemare în judecată.

Astfel, s-a învederat că hotărârea cuprinde o motivare contradictorie

și că prin Decretul nr. 30/1990 nu s-a putut transmite în proprietatea statului decât ceea ce Partidul Comunist avea în proprietate.

Or, în patrimoniul acestuia din urmă nu s-a putut naște dreptul de proprietate asupra bunurilor preluate fără niciun titlu, abuziv, așa cum însăși instanța recunoaște când face trimitere la inexistența titlului de proprietate asupra imobilului din litigiu sub regimul comunist.

În ce privește data de la care trebuie calculat termenul de 3 ani, autorii cererii de chemare în judecată au susținut că motivarea instanței de apel este eronată sub următoarele aspecte:

Decretul nr. 30/1990 nu poate fi considerat un titlu care să

justifice dobândirea calității de persoană de bună-credință, câtă vreme

anterior acestui act normativ nu a existat niciun titlu pe care să se întemeieze preluarea inițială a imobilului în litigiu, din patrimoniul autorului reclamanților,

Cum pârâții nu sunt nici măcar proprietari de rea-credință în lipsa oricărui titlu, s-a susținut că este admisibilă cererea de acordare a fructelor civile și este în măsură să contribuie la repararea prejudiciului suferit ca urmare a preluării abuzive, fără titlu și fără

nicio despăgubire a imobilului din litigiu, din proprietatea autorului

reclamanților.

S-a mai arătat că momentul de la care trebuie calculat termenul de

trei ani anteriori introducerii acțiunii este data introducerii cererii de revizuire, dacă nu chiar data primului termen al judecării apelului după revizuire.

Or, au susținut reclamanții, interpretarea dată de instanța de apel prin raportare la anul 2002, le vatămă drepturile în condițiile în care au fost

lipsiți de posibilitatea de a supune pretențiile lor unei instanțe de judecată timp de șapte ani și că de fapt raționamentul instanței în ce

privește calculul termenului de trei ani reprezintă o sancțiune aplicată

reclamanților, fiind lipsită de efecte și hotărârea pronunțată în cauza Drăghici de CEDO.

Ca atare, s-a arătat că termenul de trei ani trebuie calculat din martie 2011, data introducerii cererii de revizuire, deci pentru perioada martie 2008 - martie 2011, iar cuantumul despăgubirilor fiind cel indicat de raportul de expertiză, la valoarea de 0,5 dolari/mp.

S-a mai arătat că buna-credință a pârâtului a încetat la data formulării notificării, respectiv 2 iulie 2001, motiv pentru care s-a susținut că instanța de apel ar fi trebuit să oblige pârâții la plata

fructelor civile în intervalul 2 iulie 2001 - 29 mai 2002, data cererii de

chemare în judecată, potrivit expertizei.

Examinând hotărârile atacate prin prisma motivelor de recurs

invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 Cod procedură civilă, Înalta Curte a reținut următoarele:

În ce privește criticile pârâților RAAPPS București și Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Vâlcea, în recursul

declarat împotriva deciziei nr. 61A din 23.05.2011, sunt de reținut următoarele aspecte:

Potrivit art. 322 pct. 9 C.pr.civ., revizuirea unei hotărâri se poate cere dacă CEDO a constatat o încălcare a drepturilor omului sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri

judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se

producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

Consacrarea acestui motiv de revizuire este justificată de

necesitatea creării posibilității de reparare a prejudiciilor cauzate prin

încălcarea drepturilor și libertăților omului, atunci când acest lucru se constată printr-o decizie a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 9 C.pr.civ, poate

fi invocat numai în cazul în care Curtea Europeană a pronunțat o hotărâre prin care a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești interne.

Astfel, potrivit textului legal sus evocat, revizuirea poate fi exercitată în cazul condamnării României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru încălcarea anumitor drepturi sau libertăți fundamentale printr-o hotărâre judecătorească internă, dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiții: continuă să se producă urmările grave ale încălcării drepturilor sau libertăților și, respectiv, aceste urmări să nu poată fi remediate în altă modalitate decât prin revizuirea hotărârii,

Analizând aceste condiții în raport de situația din cauză, este de reținut că prin Hotărârea Curții Europene (pronunțată în legătură cu prezentul litigiu) în cauza

Draghici și alții împotriva României

, publicată în Monitorul Oficial nr. 845/2010, Statul Român a fost condamnat pentru încălcarea dreptului de acces la o instanță.

În fapt, CEDO a reținut că acțiunea în revendicare formulată de reclamanți a fost respinsă ca inadmisibilă prin decizia civilă nr. 177

din 5 noiembrie 2009 a Curții de Apel Pitești, rămasă irevocabilă prin

decizia civilă nr. 6589 din 25 noiembrie 2004 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală, pe motiv

că reclamanții nu aveau posibilitatea să opteze între o acțiune de drept

comun pentru apărarea dreptului lor de proprietate și procedura specială de restituire reglementată de Legea nr. 10/2001, astfel că după intrarea în vigoare a acestui act normativ procedura specială de retrocedare era obligatorie.

Ca atare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că acțiunea în revendicare introdusă de reclamanți a fost respinsă în mod irevocabil la data de 25 noiembrie 2004, de către instanțele interne, care au apreciat că reclamanții trebuiau să urmeze procedura

prevăzută de Legea nr. 10/2001, "deși nici o decizie administrativă nu

fusese dată în termenul legal de 60 de zile de la data depunerii cererii

lor administrative, reținându-se că modul în care instanțele, după mai

mult de 3 ani de la începutul procedurii administrative, le-au respins

reclamanților acțiunea, fără a analiza comportamentul administrației și

respectarea de către aceasta a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, pune la îndoială eficiența accesului la o instanță, conferit reclamanților în cadrul procedurii în revendicare."

Astfel, CEDO a constatat că, în speță, "ingerința în dreptul reclamanților de acces la o instanță nu a fost proporțională cu scopul urmărit, faptul că instanțele au invocat existența procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 a încălcat dreptul reclamanților de acces la o instanță în măsura în care nici astăzi, după mai mult de 8 ani de la începerea procedurii administrative în discuție, aceștia nu au primit încă nici o despăgubire și nu au nici o garanție că o vor obține în viitorul apropiat. Prin urmare, în speță a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenție."

Concluzia încălcării art. 6 din Convenție relevă o problemă pe scară largă, rezultată din deficiențele legislației privind restituirea imobilelor naționalizate ce au fost vândute de stat unor terți. Prin urmare, CEDO a apreciat că statul trebuie să pună la punct în cel mai scurt timp procedura implementată prin legile de reparație (în prezent

Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile

proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente), astfel încât să devină cu adevărat coerentă, accesibilă, rapidă și previzibilă (a se vedea, mutatis mutandis, și

Katz împotriva României

, nr. 29.739/03, §§ 35-36, 20 ianuarie 2009;

Viașu

§§ 82-83 și

Faimblat

, §§ 53-54, hotărâri menționate mai sus).

Cu privire la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, raportat la faptul că terenul naționalizat abuziv nu le-a fost încă restituit reclamanților și ținând cont de constatarea referitoare la art. 6 § 1 din Convenție, CEDO a apreciat că acest capăt de cerere trebuie considerat admisibil, dar că nu se impune analiza faptului dacă, în

speță, a avut loc încălcarea acestei prevederi (a se vedea, printre altele,

Laino împotriva Italiei [

MC], nr. 33.158/96, § 25, CEDO 1999-1;

Zanghl împotriva Italiei

, Hotărârea din 19 februarie 1991, seria A nr, 194-C, p. 47, § 23;

Biserica catolică din Chania împotriva Greciei

, Hotărârea din 16 decembrie 1997, Culegere de hotărâri si decizii 1997-VIIÎ, p. 2.862, § 50;

Glod împotriva României

, nr. 41.134/98, § 46, 16 septembrie 2003; și

Albina împotriva României

, nr. 57.808/00, §42, 28 aprilie 2005).

Pentru aceste considerente, fiind reținut de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului că prin soluția de respingere, pe excepția de inadmisibilitate, a acțiunii în revendicare formulată de către reclamanți s-a încălcat acestora dreptul de acces la instanță, raportat la caracterul obligatoriu al hotărârii CEDO, trebuie să fie analizat pe fond dreptul de proprietate în procedura de drept comun, verificându-se în acest sens calitatea reclamanților de proprietari ai imobilului, precum și titlul legitim în baza căruia justifică această calitate.

În situația în care Curtea Europeană a

constatat că respingerea, ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare le-a

impus reclamanților o sarcină disproporționată, care i-a privat de orice

posibilitate clară și concretă de a obține examinarea de către instanțe a

cererilor lor de restituire a imobilelor în litigiu, aducând atingere însăși

substanței dreptului de acces la o instanță, consecințele încălcării dreptului garantat de Convenție nu pot fi înlăturate decât pe calea

revizuirii hotărârii prin care s-a respins acțiunea în revendicare.

Cum acțiunea în revendicare a fost respinsa ca inadmisibilă prin

decizia civilă nr. 177 din 5 noiembrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, această hotărâre constituie obiect al revizuirii în condițiile art. 322 pct. 9 C.pr.civ.

Astfel, în condițiile acestui text, contrar susținerilor recurentei

RAAPPS, nu daunele morale acordate prin hotărârea CEDO pentru

prejudiciul moral încercat de aceștia, ci redeschiderea și rejudecarea acțiunii în revendicare reprezintă remediul pentru înlăturarea consecințelor încălcării constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Din perspectiva celor expuse și rezultate din hotărârea CEDO

este de reținut că, într-adevăr, soluția respingerii cererii în revendicare

ca inadmisibilă își producea efectele în continuare, cu atât mai mult cu

cât reclamanților nu le-a fost soluționată cererea de restituire a imobilului litigios în procedura Legii nr. 10/2001, trecând o perioadă

de peste 8 ani de la formularea notificării în acest sens și nici nu există

garanții că vor primi despăgubiri în viitorul apropiat, așa după cum a apreciat de altfel și Curtea Europeană în motivarea soluției sale.

Or, lipsa unei soluții cu privire la cererea reclamanților de a li se

restitui imobilul în procedura Legii nr. 10/2001, precum și față de imposibilitatea creată prin hotărârea mai sus evocată de a se apăra dreptul de proprietate cu privire la acest bun pe o altă cale, sunt argumente de natură sa le prejudicieze reclamanților grav dreptul de

acces la justiție, motiv pentru care într-adevăr singura cale prin care se

pot înlătura aceste consecințe este doar calea revizuirii hotărârii în condițiile art. 322 pct. 9 C.pr.civ., condiții îndeplinite astfel în cauză raportat la cele expuse.

Susținerile recurenților că instanța de revizuire a ignorat decizia

ICCJ nr. 6589 din 25 noiembrie 2004, prin care s-a menținut decizia revizuită și ca implicit s-a încălcat puterea de lucru judecat sunt nefondate, raportat la dispozițiile art. 322 C.

pr.civ. și respectiv la pct. 9 al acestui text legal.

Aspectul privitor la faptul dacă condiția evocării fondului la care

face mențiune textul de lege se referă doar la hotărârile instanței de recurs sau și la celelalte hotărâri pronunțate în fond sau în apel a fost

tranșată fără echivoc de către Curtea Constituțională prin decizia nr. 233

din 15 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 340 din 17 mai

2011.

Instanța de control constituțional a reținut astfel că dispozițiile art. 322 pct. 9 C.pr.civ. sunt neconstituționale în măsura în care nu permit revizuirea unei hotărâri judecătorești prin care, fără a se evoca fondul, s-au produs încălcări ale unor drepturi și libertăți

fundamentale, încălcări constatate de Curtea Europeană.

Cum potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, republicată, de la data

publicării lor în Monitorul Oficial al României, deciziile Curții

Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor,

interpretarea pct. 9 al art. 322 C.pr.civ. nu se poate realiza decât prin prisma deciziei Curții Constituționale, în sensul că revizuirea

întemeiată pe respectivul text de lege poate fi cerută și atunci când

hotărârea atacată pe această cale nu evocă fondul pretențiilor deduse

judecății, fiind deci admisibilă cererea sub aspectul hotărârii care poate

forma obiectul revizuirii.

În ceea ce privește celelalte două condiții impuse de dispozițiile pct. 9 al art. 322 C.pr.civ., este de reținut că prin hotărârea pronunțată la 27 mai 2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat în cauza

Drăghici și alții împotriva Ro

mâniei că a avut loc o încălcare a art. 6 par. 1 din Convenție.

Această constatare a instanței europene este de natură a proba faptul că revizuenții au suportat o încălcare gravă a dreptului de acces

la justiție, încălcare ale cărei consecințe continuă să se producă, din

moment ce procedura judiciară în care s-a produs nu a fost încă anulată sau redeschisă.

De altfel, în cuprinsul hotărârii sus evocate, Curtea Constituțională

a mai statuat că încălcarea dreptului de acces la justiție nu are un

caracter temporar, iar consecințele gravei încălcări a dreptului de acces la justiție nu pot fi înlăturate decât pe calea revizuirii hotărârii prin care

s-a respins acțiunea în revendicare.

Prin decizia Curții Constituționale se reține că în mai multe cauze

pronunțate împotriva României (cauza

Iosif și alții împotriva României,

cauza

Lungoci împotriva României,

cauza

Rusen împotriva României

etc.), Curtea Europeană a statuat că atunci când se constată că un reclamant nu a avut acces la o instanță stabilită prin lege, redresarea cea mai potrivită ar fi, în principiu, rejudecarea sau redeschiderea procedurii în timp util, cu respectarea cerințelor art. 6 din Convenție.

Or, din perspectiva celor expuse, redeschiderea și rejudecarea acțiunii în revendicare reprezintă singurul remediu în cauză, contrar susținerilor recurenților, având în vedere ca obiectul încălcării constatate de Curtea Europeană a fost un drept procesual, care nu mai poate fi remediat prin inițierea unei alte proceduri de către reclamanți, ceea ce ar reprezenta o sarcină

suplimentară impusă victimelor unor încălcări deja constatate.

Din această perspectivă a încălcării dreptului (procesual) de acces la o instanță, aspect reținut de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Drăghici contra României din 27 mai 2010, este de reținut că invocarea deciziei civile nr. 6589 din 25 noiembrie 2004 a ÎCCJ, cât și a puterii de lucru judecat, nu poate fi avută în vedere, cât timp în raport de această hotărâre Curtea Europeană a reținut încălcarea dreptului de acces la o instanță.

Cum, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 322 pct. 9 C.pr.civ., criticile recurenților referitoare la inadmisibilitatea cererii de revizuire sunt nefondate, motiv pentru care nu se mai impun a fi analizate alte aspecte învederate de recurenți în ce privește admiterea cererii de revizuire.

Nefondate sunt și criticile acelorași recurenți în ce privește incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 C.pr.civ. cu referire

la decizia nr. 61 din 23.05.2011, în condițiile în care sunt arătate atât

motivele de fapt, cât și de drept ce au format convingerea instanței în adoptarea soluției pronunțate, fiind analizate cerințele art. 322 pct. 9 C.pr.civ. prin prisma statuărilor din Hotărârea CEDO în

cauza

Drăghici împotriva României

, considerentele fiind astfel clare,

concise, concrete, raportat la obiectul dedus judecății.

Așa fiind, recursurile declarate de pârâții RAAPPS

București și Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Vâlcea împotriva deciziei nr. 61A din 23.05.2011a Curții de Apel Pitești au fost respinse, ca nefondate.

În ce privește recursul declarat de aceiași pârâți împotriva deciziei

civile nr. 75 A din 30 iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Pitești,

Secția civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie, ce vizează aspecte de nelegalitate prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C.pr.civ., sunt de reținut următoarele aspecte:

Cu privire la critica ce vizează greșita apreciere a incidenței dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 (în condițiile în care cererea privind acordarea fructelor civile are caracter de acțiune principală și nu accesorie și, pe cale de consecința, se impunea timbrarea acțiunii la valoarea pretențiilor formulate), sunt de reținut următoarele aspecte :

Potrivit art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, sunt scutite de plata taxei de timbru acțiunile și cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, introduse de proprietarii sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cererile accesorii și incidente.

Așadar, textul sus evocat nu disti