ÎCCJ, decizie (scj.ro #81836)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81836) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

1.

Acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun. Obligarea

la plata taxei de timbru la valoare.

Cuprins

pe materii :

Drept procesual civil. Judecata. Taxă de timbru.

Index

alfabetic :

acțiune în revendicare

-

taxă de timbru

Legea nr. 146/1997

Cod civil, art. 480, art. 481

Acțiunea

întemeiată pe dispozițiile art. 480 – 481 C.civ. este o acțiune

în revendicare supusă dreptului comun în materia apărării

dreptului de proprietate, iar nu excepției prevăzută de legea

specială, respectiv Legea nr. 10/2001,  pentru a beneficia de scutirea

prevăzută de art. 15 lit. „r” din Legea nr. 146/1997.

Dreptul la un proces echitabil instituit prin art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului nu se analizează în opoziție cu

obligațiile stabilite de un stat prin acte normative. Dreptul de a se

adresa liber unui tribunal, în sensul art. 6 din Convenția Europeană

și art. 25 din Constituție, implică obligativitatea

părții interesate de a respecta procedurile instituite de state

pentru a obține recunoașterea și protecția dreptului

material pretins. Aplicarea normelor de drept stabilite prin lege de un stat

garantează siguranța socială și nu poate constitui motiv de

încălcare a prevederilor art. 6 cât timp aceeași normă se aplică

tuturor persoanelor care reclamă o anumită ingerință cum

este și cazul speței supusă analizei.

ICCJ, Secția

Civilă și de proprietate intelectuală, decizia civilă nr.

4970 din 9 iunie 2011

Prin

sentința civilă nr. 273 din 21 decembrie 2009, Tribunalul Argeș,

Secția civilă, a respins cererea formulată și

completată de reclamanta D.M. reținând următoarele:

Reclamanta

V.M.I., căsătorită D., este fiica E.D.V. și a lui A.V.,

mama fiind fostă A., așa cum rezultă din extrasul din Registrul

Stării civile pentru născuți, purtând inițiala D, după

tatăl său, ce s-a căsătorit cu tatăl reclamantei în

civilă, descendența sa din autoarea E.M.D.A. și implicit

calitatea sa procesuală activă în cauză, aceasta fiind cea care

se pretinde a moșteni averea autoarei sale din Dragoslavele – Argeș.

Reclamanta

este unica moștenitoare a surorii sale, așa cum rezultă din

certificatul de moștenitor nr. 131/1999, a cărui valabilitate nu a fost contestată.

Pe cale

de consecință, reclamanta are calitate procesuală activă de

a sta în judecată în acțiunea în revendicare promovată invocând

ca acte de proprietate, actul de donație transcris la Tribunalul Muscel,

secția I, sub nr. 3040/1927 și ordonanța de adjudecare nr.

4328/1927, confirmate de Legea pentru împărțirea și atribuirea

succesiunii celui dintâi Patriarh al Bisericii Ortodoxe București din data

de 17 mai 1939.

Prin

aceste acte, confirmate de Decretul – Lege nr. 2037/1939, Î.P.S.S. Patriarhul

M.C. a dobândit terenul în suprafață de circa 3 ha, situat în comuna Dragoslavele, cu vecinătățile înscrise în act, teren pe care se

afla o vilă compusă din 7 camere, antreu, cămară, precum

și terenul în suprafață de 5.870 m.p.

Legea

pentru împărțirea și atribuirea succesiunii celui dintâi

Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, adoptată la 17 mai 1939, în timpul

Regelui Carol al II-lea vine să dea autenticitate și oficialitate

documentului intitulat proces – verbal, încheiat la Cannes în Franța prin

care imobilele în litigiu trec în proprietatea E.M.A., care nefiind depus la

dosarul cauzei, nu a putut fi analizat dacă îndeplinește

condițiile unui act

mortis causa

, dar care își produce

efectele juridice fiind amintit în cuprinsul acestei legi, în art. 9 și

confirmat prin Deciziunea ministerială din 22 februarie 1940 a Ministerului Cultelor și Artelor.

Titlul

pârâților Arhiepiscopia Bucureștilor și Patriarhia Română,

constă în Legea de organizare a Bisericii Ortodoxe Române din 1925 care în

art. 13, prevede că „prin derogare de la codul civil, întreaga avere

lăsată de mitropoliți, episcopi și arhierei la moartea lor,

dacă nu au moștenitori rezervatari sau nu lasă testament, trece

ca succesiune de drept Mitropoliei, Episcopiei sau Eparhiei unde ei au funcționat”.

Decretul

nr. 95/1948 publicat în Monitorul Oficial la 18 iunie 1948, abrogă art. 9

din Legea pentru împărțirea și atribuirea succesiunii celui

dintâi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române din 17 mai 1939 și dispune

trecerea imobilului din comuna Dragoslavele în proprietatea Arhiepiscopiei

Bucureștilor.

Deși

în vigoare după 6 martie 1948, Decretul nr. 95/1948 nu are caracter

abuziv, ci unul valabil, circumscris tradiției în materie de succesiuni a

Bisericii Ortodoxe pe care o respectă inclusiv Statutul pentru

organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, aprobat prin

HG nr. 53/2008, publicat în M.Of. nr. 50 din 22 ianuarie 2008, în vigoare

și în prezent.

A mai

reținut prima instanță că Decretul nr. 95/1948 nu

încalcă nici voința testatorului patriarh, întrucât această

voință nu s-a concretizat într-una din formele prevăzute de lege

și nici legea fundamentală ori cea stipulată de Codul civil,

întrucât la acel moment își produce efectele legea organică din 1925,

specială, față de cele anterior menționate, care

abrogă nu numai implicit, prin caracterul normei, ci și explicit,

prin reglementarea art. 13.

În

aceste condiții, titlul pârâtelor, în speță Legea pentru

organizarea Bisericii Ortodoxe Române din 1925 și Decretul nr. 95/1940,

apare mai bine caracterizat, preferabil celui al reclamantei, care pe de o

parte nu a respectat forma cerută de lege

ad validitatem

(procesul

verbal de la Cannes), iar pe de altă parte a încălcat norma de lege

organică în vigoare la acea vreme, menținută în prezent în

condițiile existenței unui stat de drept, democratic.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru

următoarele motive:

În mod

greșit, prima instanță a obligat-o la plata unei taxe de timbru

la valoare, în cuantum de 8.786,52 lei, întrucât potrivit art. 15 lit. „r” din

Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, acțiunea este

scutită de taxa de timbru.

Referitor

la fondul litigiului, apelanta a arătat că, instanța nu a dat

eficiență titlului de proprietate invocat, care este mai bine

caracterizat decât titlul intimaților – pârâți, deci preferabil.

Curtea

de Apel Pitești, Secția civilă, pentru cauze privind conflicte

de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori

și de familie prin decizia nr. 57/A din 3 mai 2010 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta.

Pentru

a decide astfel, curtea a reținut că, în ceea ce privește

obligarea reclamantei la plata taxei de timbru raportată la valoarea

obiectului dedus judecății, s-a constatat că, acțiunea în

revendicare este supusă dreptului comun, conform art. 2 alin. 1 lit. b

și alin. 3 din Legea nr. 146/1997, iar nu excepției de la

această regulă prevăzută de art. 15 lit. „r”.

Și

cel de al doilea motiv de apel a fost respins ca nefondat.

De

esența acțiunii în revendicare ce a făcut obiectul

judecății în primă instanță, este compararea

titlurilor de proprietate asupra terenului în suprafață de

aproximativ 3 ha și a construcțiilor situate pe acesta, instanța

procedând corect la compararea titlurilor.

Astfel,

titlul reclamantei este constituit de Legea pentru împărțirea și

atribuirea succesiunii celui dintâi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române din

17 mai 1939, publicată în Monitorul Oficial nr. 139 din 18 iunie 1948 prin

care, art. 9, a fost valorificat, în favoarea E.M.A., documentul intitulat

„Proces verbal” încheiat la 6 martie 1939 la Cannes, Franța, ale

cărui efecte juridice au fost confirmate și prin Deciziunea

susmenționată din 22 februarie 1940 emisă de Ministerul Cultelor

și Artelor.

Deși,

în apel, reclamanta a precizat că înțelege să-și întemeieze

pretențiile doar pe Legea din 1939 și pe Deciziunea

Ministerială, curtea a constatat că, forma în care a fost întocmit

procesul – verbal din 1939, are totuși relevanță, prin prisma

respectării condițiilor de fond și de formă pe care o lege

anterioară din 1939, Legea organică de organizare a Bisericii

Ortodoxe Române din 1925, ce constituie titlul pârâților, a impus-o în

ceea ce privește aplicabilitatea art. 13.

Potrivit

acestui text, prin derogare de la Codul civil, întreaga avere lăsată

de mitropoliți, episcopi, arhierei la moartea lor, dacă nu au

moștenitori rezervatari sau nu lasă testament, trece ca succesiune de

drept mitropoliei, episcopiei sau eparhiei unde ei au funcționat.

Prin

urmare, în situația existenței unui testament, reclamanta nefiind moștenitoare

rezervatară a Patriarhului M.C., acesteia i-ar fi putut reveni averea

transmisă prin actul pentru cauză de moarte, doar cu condiția

îndeplinirii exigențelor prevăzute de art. 885 C.civ., pentru

testamentul olograf  nu pentru testamentul autentic.

Rezultă

că, procesului – verbal întocmit la Cannes, Franța, i s-a conferit

relevanță juridică nu ca o consecință a îndeplinirii

condițiilor legale ci, ca urmare a menționării sale prin

Deciziunea ministerială din 22 februarie 1940, acte ce sunt în contradicție

cu Legea de organizare a Bisericii Ortodoxe Române din 1925.

Pe de

altă parte, Decretul nr. 95/1948, considerat abuziv de către

reclamantă nu face decât să abroge art. 9 din Legea pentru

împărțirea și atribuirea succesiunii celui dintâi Patriarh al

Bisericii Ortodoxe Române din 17 mai 1939, lăsând posibilitatea ca, legea

organică din 1925 să-și producă efectele, recunoscând

Arhiepiscopiei Bucureștilor dreptul de proprietate, în calitate de

succesoare, asupra averii lăsate de fostul patriarh, drept conferit de

lege.

Împotriva

acestei din urmă hotărâri a declarat recurs reclamanta, invocând

cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ. în dezvoltarea

căruia a susținut următoarele critici de nelegalitate.

Acțiunea

introductivă de instanță, este o acțiune în revendicare, în

drept, întemeiată pe dispozițiile art. 480 – 481 C.civ. se

referă la art. 10 din Constituția României din anul 1948, preluarea

imobilului în litigiu fiind una abuzivă, astfel că, atât prima

instanță cât și cea de apel, greșit au dispus obligarea sa

la plata taxelor judiciare de timbru, în speță fiind incidente

prevederile art. 15 lit. „r” din Legea nr. 146/1997.

Obligarea

la plata taxei de timbru la valoare încalcă nu numai dispozițiile

Legii privind plata taxelor de timbru, dar și liberul acces la

justiție, recunoscut atât de art. 21 din Constituția României cât

și de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană.

Referitor

la operațiunea de comparare de titluri recurenta a arătat că,

prin Legea pentru împărțirea și atribuirea succesiunii celui

dintâi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, lege care reglementează

destinația și regimul juridic al bunurilor care au aparținut

Patriarhului, bunurile ce fac obiectul prezentei acțiunii în revendicare

au trecut în proprietatea mamei sale. Or, potrivit art. 645 C.civ., Legea

reprezintă unul din modurile de dobândire a proprietății.

Art. 9

din Legea din 1939, confirmă voință Patriarhului M.C., așa

cum această a fost concretizată înainte de decesul Patriarhului, în

procesul – verbal întocmit la Cannes, Franța, la data de 6 martie 1939.

Instanța

de apel, reținând că Legea din 1939 ar fi abuzivă,

nesocotește faptul că, pentru bunurile menționate la art. 1-8

din lege, bunuri de o valoare mult mai mare decât cele enumerate la art. 9,

această lege din 1939, constituie chiar titlul Bisericii.

Numai

bunurile menționate la art. 9 din lege au fost trecute în proprietatea

antecesoarei sale și aceasta dându-se curs dorinței Patriarhului. A

mai arătat că, intimatele – pârâte, prin referatul din 17 martie 1939

recunosc implicit că ultima dorință a Patriarhului, a fost aceea

de a fi lăsate în proprietatea autoarei sale măcar bunurile mobile

menționate.

Prin

Decizia ministerială nr. 8567 din 20 februarie 1940, autoarea sa, a fost

pusă în posesie asupra imobilelor ce fac obiectul acțiunii până

la intervenirea actului abuziv din 1948.

Referitor

la titlul intimatelor, reclamanta a arătat că, Legea pentru

organizarea Bisericii Ortodoxe Române din 1925 nu poate constitui titlu

întrucât ea nu se referă la bunurile ce fac obiectul revendicării, ci

reglementează organizarea Bisericii Ortodoxe Române.

Faptul

că această lege din 1925 ar cuprinde o normă derogatorie de la

Codul civil  în materie succesorală, nu are nicio relevanță în

cauză, întrucât modul de dobândire de către autoarea sa, îl

reprezintă atât legea din 1939 cât și deciziunea din 1940.

Decretul

nr. 95/1948, este unul abuziv și ca efect al acestuia bunurile ce fac

obiectul revendicării au fost trecute în proprietatea Arhiepiscopiei

Bucureștilor primind despăgubiri, astfel încât titlul pârâților

nu poate fi considerat unul valabil.

Examinând

decizia atacată prin prisma criticilor de nelegalitate ce pot fi încadrate

în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., Înalta Curte

constată că recursul declarat în cauză urmează a fi respins

pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare:

Prin

art. 1 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, a fost

statuat principiul potrivit căruia acțiunile și cererile

introduse la instanțele judecătorești sunt supuse taxelor

judiciare de timbru prevăzute de acest act normativ.

Cuantumul

taxelor de timbru este stabilit de aceeași lege care, în art. 2, prevede

că acțiunile și cererile evaluabile în bani se taxează în

raport cu valoarea pretinsă de titularul cererii.

În

prezenta cauză, acțiunea introductivă de instanță este

întemeiată pe dispozițiilor art. 480 – 481 C.civ., respectiv

acțiunea în revendicare supusă dreptului comun în materia

apărării dreptului de proprietate, iar nu excepției

prevăzută de legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001,

republicată pentru a beneficia de scutirea prevăzută de art. 15

lit. „r” din Legea nr. 146/1997 republicată și modificată, cum

greșit susține recurenta – reclamantă.

Dreptul

la un proces echitabil instituit prin art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului nu se analizează în opoziție cu obligațiile

stabilite de un stat prin acte normative.

Dreptul

de a se adresa liber unui tribunal, în sensul art. 6 din Convenția

Europeană și art. 25 din Constituție, implică

obligativitatea părții interesate de a respecta procedurile

instituite de state pentru a obține recunoașterea și

protecția dreptului material pretins.

Aplicarea

normelor de drept stabilite prin lege de un stat garantează siguranța

socială și nu poate constitui motiv de încălcare a prevederilor

art. 6 cât timp aceeași normă se aplică tuturor persoanelor care

reclamă o anumită ingerință cum este și cazul

speței supusă analizei.

Așadar,

critica recurentei – reclamante potrivit căreia acțiunea

introductivă de instanță este scutită de plata taxei

judiciare de timbru este nefondată.

Pe

fondul cauzei, în cadrul acțiunii în revendicarea unui imobil pentru care

atât recurenta – reclamantă cât și pârâtele – intimate invocă

titluri, are loc o operațiune de comparare a titlurilor, dându-se efecte

juridice aceluia mai bine caracterizat.

Titlul

reclamantei este constituit de Legea pentru împărțirea și

atribuirea succesiunii celui dintâi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române,

adoptată la 17 mai 1939 în timpul Regelui Carol al II-lea și

publicată în Monitorul Oficial nr. 139 din 18 iunie 1948.

Prin

art. 9 din această lege, se prevede că imobilul situat în comuna

Dragoslavele, Județul Argeș dobândit de către Înalt Prea

Sfinția Sa Patriarh M.C. prin actul de donație transcris la

Tribunalul Muscel Secția I, sub nr. 3040/1922 și ordonanța de

adjudecare nr. 4328/1927 trec în proprietatea doamnei E.M.A.

Prin

actul de donație și ordonanța de adjudecare, mai sus

menționate, confirmate de Decretul – Lege nr. 2037/1939, Înalt Prea Sfinția

Sa Patriarh M.C. a dobândit suprafața de 3 ha, teren situat în comuna Dragoslavele, pe care se afla un imobil compus din șapte camere,

antreu și cămară, precum și suprafața de 5.870 m.p.,

pe care se afla un imobil compus din 5 camere, o cămară și o cameră

pentru baie.

La

dosarul cauzei nu a fost depus procesul-verbal încheiat la data de 6 martie

1939 la Cannes în Franța, prin care imobilele în litigiu au trecut în

proprietatea E.M.A., însă a fost depus un referat cu nr. 3371 din 17

martie 1939 și extras din Hotărârea Adunării Eparhiale din

ședința din data de 25 iunie 1942 din care rezultă că,

procesul-verbal din 6 martie 1939 nu poate produce efectele vizate în act,

adică testament și în consecință nu poate suferi nicio

diminuare în detrimentul Bisericii, întrucât nu îndeplinește

condițiile de formă impuse, sancțiunea nulității

testamentului olograf, deoarece nu este scris, subscris și datat de

testator, cum cere art. 859 din Codul civil român.

Titlul

pârâților constă în legea de organizare a Bisericii Ortodoxe Române

din 1925, care în art. 13 prevede că „prin derogare de la Codul civil,

întreaga avere lăsată de mitropoliți, episcopi și arhierei

la moartea lor, dacă nu au moștenitori rezervatari sau nu lasă

testament, trece ca succesiune de drept Mitropoliei, Episcopiei sau Eparhiei

unde ei au funcționat”.

Decretul

nr. 95/1948 publicat în Monitorul Oficial la 18 iunie 1948 abrogă art. 9

din Legea pentru împărțirea și stabilirii succesiunii celui

dintâi  Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române și dispune trecerea

imobilului din litigiu din comuna Dragoslavele în proprietatea Arhiepiscopiei

Bucureștilor.

În

raport cu cele expuse, Decretul nr. 95/1948 nu poate fi considerat ca abuziv

întrucât prin abrogarea art. 9 a repus în drepturi Arhiepiscopia

Bucureștilor, recunoscându-i acesteia calitatea de succesoare asupra

averii lăsate de fostul patriarh, cum era prevăzut prin Legea pentru

organizarea Bisericii Ortodoxe Române din 1925.

Decretul

nr. 95/1948 nu a încălcat Constituția din anul 1948 și nici

dispozițiile Codului civil întrucât la momentul adoptării era în

vigoare Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române din 1925.

Pe de

altă parte, Legea din 1925 își are corespondent în chiar Statutul

pentru Organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, aprobat

prin HG nr. 53/2008.

Prioritatea

titlului pârâtelor a fost corect stabilită atât de instanța de fond

cât și cea de apel având în vedere anterioritatea  Legii pentru

organizarea Bisericii Ortodoxe Române din 1925 în raport de care a fost adoptat

Decretul nr. 95/1948 față de Legea pentru împărțirea

și atribuirea succesiunii celui dintâi Patriarh al Bisericii Ortodoxe

Române din 1939, confirmată prin Deciziunea ministerială din 22

aprilie 1940. Este de preferat titlul pârâților și pentru că cel

al reclamantei nu a respectat forma cerută de lege

ad validitatem

și a încălcat o lege în vigoare la acea dată.

În raport cu

cele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ., recursul a fost

respins.