ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4970/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 273 din 21 decembrie 2009, Tribunalul Argeș, secția civilă, a respins cererea formulată și completată de reclamanta D.M.I., reținând următoarele: Reclamanta V.M.I., căsătorită D., este fiica E.D.V. și a lui A.V., mama fiind fostă A., așa cum rezultă din extrasul din Registrul stării civile pentru născuți, purtând inițiala D., după tatăl său, ce s-a căsătorit cu tatăl reclamantei în 1939. S-a constatat că reclamanta a dovedit prin actele de stare civilă, descendența sa din autoarea E.M.D.A. și, implicit, calitatea sa procesuală activă în cauză, aceasta fiind cea care se pretinde a moșteni averea autoarei sale din Dragoslavele, jud. Argeș.

Aceeași autoare, E.M.D.A., a avut încă o fiică, pe nume M.F.V., rezultată din căsătoria anterioară cu D.V., de care a divorțat la data de 09 ianuarie 1938, conform certificatului de despărțenie, D.M.F.V., devenită prin căsătorie H., este sora uterină a reclamantei, care a decedat la 05 martie 1994. S-ar putea aprecia că moștenitorii acesteia, alături de reclamantă, ar putea pretinde împreună dreptul de proprietate asupra bunurilor în litigiu, însă reclamanta este unica moștenitoare a surorii sale, așa cum rezultă din certificatul de moștenitor din 29 iulie 1999, a cărui valabilitate nu a fost contestată.

Pe cale de consecință, reclamanta are calitate procesuală activă de a sta în judecată în acțiunea în revendicare promovată invocând ca acte de proprietate, actul de donație transcris la Tribunalul Muscel, secția I, sub nr. 3040/1927 și ordonanța de adjudecare nr. 4328/1927, confirmate de Legea pentru împărțirea și atribuirea succesiunii celui dintâi Patriarh al Bisericii Ortodoxe București din data de 17 mai 1939. Prin aceste acte, confirmate de Decretul-Lege nr. 2037/1939, Î.P.S.S. Patriarhul M.C. a dobândit terenul în suprafață de circa 3 ha, situat în comuna Dragoslavele, cu vecinătățile înscrise în act, teren pe care se afla o vilă compusă din 7 camere, antreu, cămară, precum și terenul în suprafață de 5.870 m.p.

Legea pentru împărțirea și atribuirea succesiunii celui dintâi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, adoptată la 17 mai 1939, în timpul Regelui Carol al II-lea, vine să dea autenticitate și oficialitate documentului intitulat proces-verbal, încheiat la Cannes, în Franța, prin care imobilele în litigiu trec în proprietatea E.M.A., care, nefiind depus la dosarul cauzei, nu a putut fi analizat dacă îndeplinește condițiile unui act mortis causa, dar care își produce efectele juridice fiind amintit în cuprinsul acestei legi, în art. 9 și confirmat prin Deciziunea Ministerială din 22 februarie 1940 a Ministerului Cultelor și Artelor.

Titlul pârâților Arhiepiscopia Bucureștilor și Patriarhia Română, constă în Legea de organizare a Bisericii Ortodoxe Române din 1925 care, în art. 13, prevede că „prin derogare de la C. civ., întreaga avere lăsată de mitropoliți, episcopi și arhierei la moartea lor, dacă nu au moștenitori rezervatari sau nu lasă testament, trece ca succesiune de drept mitropoliei, episcopiei sau eparhiei unde ei au funcționat”. Decretul nr. 95/1948 publicat în M. Of. la 18 iunie 1948, abrogă art. 9 din Legea pentru împărțirea și atribuirea succesiunii celui dintâi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române din 17 mai 1939 și dispune trecerea imobilului din comuna Dragoslavele în proprietatea Arhiepiscopiei Bucureștilor.

Deși în vigoare după 06 martie 1948, Decretul nr. 95/1948 nu are caracter abuziv, ci unul valabil, circumscris tradiției în materie de succesiuni a Bisericii Ortodoxe, pe care o respectă, inclusiv Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, aprobat prin H.G. nr. 53/2008, publicat în M. Of. nr. 50/22.01.2008, în vigoare și în prezent.

A mai reținut prima instanță că Decretul nr. 95/1948 nu încalcă nici voința testatorului patriarh, întrucât această voință nu s-a concretizat într-una din formele prevăzute de lege, și nici legea fundamentală ori cea stipulată de C. civ., întrucât la acel moment își produce efectele legea organică din 1925, specială, față de cele anterior menționate, care abrogă nu numai implicit, prin caracterul normei, ci și explicit, prin reglementarea art. 13. În aceste condiții, titlul pârâtelor, în speță Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române din 1925 și Decretul nr. 95/1940, apare mai bine caracterizat, preferabil celui al reclamantei, care, pe de o parte nu a respectat forma cerută de lege ad validitatem (procesul-verbal de la Cannes), iar pe de altă parte a încălcat norma de lege organică în vigoare la acea vreme, menținută în prezent în condițiile existenței unui stat de drept, democratic.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta D.M.I., criticând-o pentru următoarele motive: În mod greșit, prin încheierea de ședință din 02 februarie 2009, prima instanță a obligat-o la plata unei taxe de timbru la valoare, în cuantum de 8.786,52 RON, întrucât potrivit art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, acțiunea introductivă de instanță este scutită de taxă de timbru. Referitor la fondul litigiului, apelanta a arătat că instanța de fond nu a dat eficiență titlului de proprietate invocat, care este mai bine caracterizat decât titlul intimaților-pârâți, deci preferabil, impunându-se admiterea apelului cu consecința admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.

Curtea de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 57/A din 03 mai 2010 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta D.M.I. împotriva sentinței civile nr. 273 din 21 decembrie 2009, pronunțată de Tribunalul Argeș. Pentru a decide astfel, Curtea a reținut, în esență, următoarele: În ceea ce privește obligarea reclamantei la plata taxei de timbru raportată la valoarea obiectului dedus judecății, a constatat că acțiunea în revendicare este supusă dreptului comun în materia apărării dreptului de proprietate, conform art. 2 alin. (1) lit. b) și alin. (3) din Legea nr. 146/1997, modificată și completată, iar nu excepției de la această regulă prevăzută de art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.

Și cel de al doilea motiv de apel a fost respins ca nefondat. De esența acțiunii în revendicare, ce a făcut obiectul judecății în primă instanță, este compararea titlurilor de proprietate asupra terenului în suprafață de aproximativ 3 ha și a construcțiilor situate pe acesta, instanța procedând corect la compararea titlurilor. Astfel, titlul reclamantei este constituit de Legea pentru împărțirea și atribuirea succesiunii celui dintâi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române din 17 mai 1939, publicată în M. Of. nr. 139/18.06.1948 prin care art. 9 a fost valorificat în favoarea E.M.A., documentul intitulat proces-verbal încheiat la 06 martie 1939 la Cannes, Franța, ale cărui efecte juridice au fost confirmate și prin Deciziunea sus-menționată din 22 februarie 1940 emisă de Ministerul Cultelor și Artelor.

Deși în apel reclamanta a precizat că înțelege să-și întemeieze pretențiile doar pe Legea din 1939 și pe Deciziunea Ministerială, Curtea a constatat că forma în care a fost întocmit procesul-verbal din 1939 are totuși relevanță prin prisma respectării condițiilor de fond și de formă pe care o lege anterioară din 1939, Legea organică de organizare a Bisericii Ortodoxe Române din 1925, ce constituie titlul pârâților, a impus-o în ceea ce privește aplicabilitatea art. 13. Potrivit acestui text, prin derogare de la C. civ., întreaga avere lăsată de mitropoliți, episcopi, arhierei la moartea lor, dacă nu au moștenitori rezervatari sau nu lasă testament, trece ca succesiune de drept mitropoliei, episcopiei sau eparhiei unde ei au funcționat.

Prin urmare, în situația existenței unui testament, reclamanta nefiind moștenitoare rezervatară a Patriarhului M.C., acesteia i-ar fi putut reveni averea transmisă prin actul pentru cauză de moarte, doar cu condiția îndeplinirii exigențelor prevăzute de art. 885 C. civ., pentru testamentul olograf nu pentru testamentul autentic.

Rezultă că, procesului-verbal întocmit la Cannes, Franța, i s-a conferit relevanță juridică nu ca o consecință a îndeplinirii condițiilor legale, ci ca urmare a menționării sale prin Deciziunea Ministerială din 22 februarie 1940, acte ce sunt în contradicție cu Legea de organizare a Bisericii Ortodoxe Române din 1925. Pe de altă parte, Decretul nr. 95/1948, considerat abuziv de către reclamantă, nu face decât să abroge art. 9 din Legea pentru împărțirea și atribuirea succesiunii celui dintâi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române din 17 mai 1939, lăsând posibilitatea ca legea organică din 1925 să-și producă efectele, recunoscând Arhiepiscopiei Bucureștilor dreptul de proprietate, în calitate de succesoare, asupra averii lăsate de fostul patriarh, drept conferit de lege.

Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs reclamanta D.M.I. invocând cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în dezvoltarea căruia a susținut următoarele critici de nelegalitate. Acțiunea introductivă de instanță, este o acțiune în revendicare, în drept, întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ. se referă la art. 10 din Constituția României din anul 1948, preluarea imobilului în litigiu fiind una abuzivă, astfel că, atât prima instanță, cât și cea de apel, greșit au dispus obligarea sa la plata taxelor judiciare de timbru, în speță fiind incidente prevederile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, modificată. Obligarea la plata taxei de timbru, la valoare, încalcă nu numai dispozițiile Legii privind plata taxelor de timbru, dar și liberul acces la justiție, recunoscut atât de art. 21 din Constituția României, cât și de art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În concluzie, a solicitat restituirea taxelor de timbru în cuantum de 8.787 RON (pentru fond) și de 4.394 RON (pentru apel). Referitor la operațiunea de comparare de titluri, recurenta-reclamantă a arătat că, prin Legea pentru împărțirea și atribuirea succesiunii celui dintâi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, lege care reglementează destinația și regimul juridic al bunurilor care au aparținut Patriarhului, bunurile ce fac obiectul prezentei acțiunii în revendicare au trecut în proprietatea mamei sale, E.M. A. Or, potrivit art. 645 C. civ., legea reprezintă unul din modurile de dobândire a proprietății.

Art. 9 din Legea din 1939, confirmă voință Patriarhului M.C., așa cum această a fost concretizată înainte de decesul Patriarhului, în procesul-verbal întocmit la Cannes, Franța, la data de 06 martie 1939. Instanța de apel, reținând că Legea din 1939 ar fi abuzivă, nesocotește faptul că pentru bunurile menționate la art. 1-8 din lege, bunuri de o valoare mult mai mare decât cele enumerate la art. 9, această lege din 1939 constituie chiar titlul Bisericii. Numai bunurile menționate la art. 9 din lege au fost trecute în proprietatea antecesoarei sale și prin aceasta dându-se curs dorinței Patriarhului. A mai arătat că, intimatele-pârâte, prin referatul din 17 martie 1939, recunosc implicit că ultima dorință a Patriarhului a fost aceea de a fi lăsate în proprietatea autoarei sale măcar bunurile mobile menționate.

Mai mult, prin Decizia Ministerială nr. 8567 din 20 februarie 1940, autoarea sa, E.M.A., căsătorită la acel moment V., a fost pusă în posesie asupra imobilelor ce fac obiectul acțiunii, până la intervenirea actului abuziv din 1948. Referitor la titlul intimatelor-pârâte, reclamanta a arătat că Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române din 1925 nu poate constitui titlu întrucât ea nu se referă la bunurile ce fac obiectul revendicării, ci reglementează organizarea Bisericii Ortodoxe Române. Faptul că această lege din 1925 ar cuprinde o normă derogatorie de la C. civ.

în materie succesorală, nu are nicio relevanță în cauză, întrucât modul de dobândire de către autoarea sa îl reprezintă atât legea din 1939, cât și deciziunea din 1940. Recurenta-reclamantă a mai arătat că Decretul nr. 95/1948 este unul abuziv și, ca efect al acestuia, bunurile ce fac obiectul revendicării au fost trecute în proprietatea Arhiepiscopiei Bucureștilor, primind despăgubiri, astfel încât titlul pârâților nu poate fi considerat unul valabil. În raport cu cele expuse, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate și admiterea acțiunii așa cum a fost precizată. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor de nelegalitate ce pot fi încadrate în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză urmează a fi respins pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare: Prin art. 1 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, a fost statuat principiul potrivit căruia acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de acest act normativ. Cuantumul taxelor de timbru este stabilit de aceeași lege care, în art. 2, prevede că acțiunile și cererile evaluabile în bani se taxează în raport cu valoarea pretinsă de titularul cererii.

În prezenta cauză, acțiunea introductivă de instanță este întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., respectiv acțiunea în revendicare supusă dreptului comun în materia apărării dreptului de proprietate, iar nu excepției prevăzută de legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, pentru a beneficia de scutirea prevăzută de art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, republicată și modificată, cum greșit susține recurenta-reclamantă. Dreptul la un proces echitabil, instituit prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu se analizează în opoziție cu obligațiile stabilite de un stat prin acte normative. Dreptul de a se adresa liber unui Tribunal, în sensul art. 6 din Convenția Europeană și art. 25 din Constituție, implică obligativitatea părții interesate de a respecta procedurile instituite de state pentru a obține recunoașterea și protecția dreptului material pretins.

Aplicarea normelor de drept stabilite prin lege de un stat garantează siguranța socială și nu poate constitui motiv de încălcare a prevederilor art. 6 cât timp aceeași normă se aplică tuturor persoanelor care reclamă o anumită ingerință cum este și cazul speței supusă analizei. Așadar, critica recurentei-reclamante potrivit căreia acțiunea introductivă de instanță este scutită de plata taxei judiciare de timbru este nefondată. Pe fondul cauzei, în cadrul acțiunii în revendicarea unui imobil pentru care atât recurenta-reclamantă, cât și pârâtele-intimate invocă titluri, are loc o operațiune de comparare a titlurilor, dându-se efecte juridice aceluia mai bine caracterizat. Titlul reclamantei este constituit de Legea pentru împărțirea și atribuirea succesiunii celui dintâi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, adoptată la 17 mai 1939, în timpul Regelui Carol al II-lea, și publicată în M. Of.

nr. 139/18.06.1948. Prin art. 9 din această lege, se prevede că imobilul situat în comuna Dragoslavele, jud. Argeș, dobândit de către Î.P.S.S. Patriarh M.C. prin actul de donație transcris la Tribunalul Muscel, secția I, sub nr. 3040/1922 și ordonanța de adjudecare nr. 4328/1927, trece în proprietatea E.M.A. Prin actul de donație și ordonanța de adjudecare, mai sus menționate, confirmate de Decretul-Lege nr. 2037/1939, Î.P.S.S. Patriarh M.C. a dobândit suprafața de 3 ha, teren situat în comuna Dragoslavele, pe care se afla un imobil compus din șapte camere, antreu și cămară, precum și suprafața de 5.870 m.p., pe care se afla un imobil compus din 5 camere, o cămară și o cameră pentru baie.

La dosarul cauzei nu a fost depus procesul-verbal încheiat la data de 06 martie 1939 la Cannes, în Franța, prin care imobilele în litigiu au trecut în proprietatea E.M.A., însă a fost depus un referat, din 17 martie 1939, și extras din hotărârea Adunării Eparhiale din ședința din data de 25 iunie 1942 din care rezultă că procesul-verbal din 06 martie 1939 nu poate produce efectele vizate în act, adică testament și, în consecință, nu poate suferi nicio diminuare în detrimentul Bisericii, întrucât nu îndeplinește condițiile de formă impuse, sancțiunea nulității testamentului olograf, deoarece nu este scris, subscris și datat de testator, cum cere art. 859 C. civ.

Titlul pârâților constă în legea de organizare a Bisericii Ortodoxe Române din 1925, care în art. 13 prevede că „prin derogare de la C. civ., întreaga avere lăsată de mitropoliți, episcopi și arhierei la moartea lor, dacă nu au moștenitori rezervatari sau nu lasă testament, trece ca succesiune de drept Mitropoliei, Episcopiei sau Eparhiei unde ei au funcționat”. Decretul nr. 95/1948 publicat în M. Of. la 18 iunie 1948 abrogă art. 9 din Legea pentru împărțirea și stabilirii succesiunii celui dintâi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române și dispune trecerea imobilului din litigiu din comuna Dragoslavele în proprietatea Arhiepiscopiei Bucureștilor.

În raport cu cele expuse, Decretul nr. 95/1948 nu poate fi considerat ca abuziv întrucât prin abrogarea art. 9 a repus în drepturi Arhiepiscopia Bucureștilor, recunoscându-i acesteia calitatea de succesoare asupra averii lăsate de fostul Patriarh, cum era prevăzut prin Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române din 1925. Decretul nr. 95/1948 nu a încălcat Constituția din anul 1948 și nici dispozițiile C. civ. întrucât la momentul adoptării era în vigoare Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române din 1925. Pe de altă parte, Legea din 1925 își are corespondent în chiar Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, aprobat prin H.G. nr. 53/2008.

Prioritatea titlului pârâtelor a fost corect stabilită atât de instanța de fond cât și cea de apel având în vedere anterioritatea Legii pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române din 1925 în raport de care a fost adoptat Decretul nr. 95/1948 față de Legea pentru împărțirea și atribuirea succesiunii celui dintâi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române din 1939, confirmată prin Deciziunea Ministerială din 22 aprilie 1940. Este de preferat titlul pârâților și pentru că cel al reclamantei nu a respectat forma cerută de lege ad validitatem și a încălcat o lege în vigoare la acea dată. În raport cu cele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta D.M.I. împotriva deciziei civile nr. 57 A din 03 mai 2010 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 09 iunie 2011.