ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4970/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4970/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 273 din 21 decembrie 2009, Tribunalul Argeș, secția civilă, a respins cererea

formulată și completată de reclamanta D.M.I., reținând următoarele:

Reclamanta V.M.I., căsătorită

D., este fiica E.D.V. și a lui A.V., mama fiind fostă A., așa cum rezultă din extrasul

din Registrul stării civile pentru născuți, purtând inițiala D., după tatăl său,

ce s-a căsătorit cu tatăl reclamantei în 1939.

S-a constatat că reclamanta

a dovedit prin actele de stare civilă, descendența sa din autoarea E.M.D.A. și,

implicit, calitatea sa procesuală activă în cauză, aceasta fiind cea care se pretinde

a moșteni averea autoarei sale din Dragoslavele, jud. Argeș.

Aceeași autoare, E.M.D.A.,

a avut încă o fiică, pe nume M.F.V., rezultată din căsătoria anterioară cu D.V.,

de care a divorțat la data de 09 ianuarie 1938, conform certificatului de despărțenie,

D.M.F.V., devenită prin căsătorie H., este sora uterină a reclamantei, care a decedat

la 05 martie 1994.

S-ar putea aprecia că

moștenitorii acesteia, alături de reclamantă, ar putea pretinde împreună dreptul

de proprietate asupra bunurilor în litigiu, însă reclamanta este unica moștenitoare

a surorii sale, așa cum rezultă din certificatul de moștenitor din 29 iulie 1999,

a cărui valabilitate nu a fost contestată.

Pe cale de consecință,

reclamanta are calitate procesuală activă de a sta în judecată în acțiunea în revendicare

promovată invocând ca acte de proprietate, actul de donație transcris la Tribunalul

Muscel, secția I, sub nr. 3040/1927 și ordonanța de adjudecare nr. 4328/1927, confirmate

de Legea pentru împărțirea și atribuirea succesiunii celui dintâi Patriarh al Bisericii

Ortodoxe București din data de 17 mai 1939.

Prin aceste acte, confirmate

de Decretul-Lege nr. 2037/1939, Î.P.S.S. Patriarhul M.C. a dobândit terenul în suprafață

de circa 3 ha, situat în comuna Dragoslavele,  cu vecinătățile înscrise în act,

teren pe care se afla o vilă compusă din 7 camere, antreu, cămară, precum și terenul

în suprafață de 5.870 m.p.

Legea pentru împărțirea

și atribuirea succesiunii celui dintâi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, adoptată

la 17 mai 1939, în timpul Regelui Carol al II-lea, vine să dea autenticitate și

oficialitate documentului intitulat proces-verbal, încheiat la Cannes, în Franța,

prin care imobilele în litigiu trec în proprietatea E.M.A., care, nefiind depus

la dosarul cauzei, nu a putut fi analizat dacă îndeplinește condițiile unui act

mortis causa, dar care își produce efectele juridice fiind amintit în cuprinsul

acestei legi, în art. 9 și confirmat prin Deciziunea Ministerială din 22 februarie

1940 a Ministerului Cultelor și Artelor.

Titlul pârâților Arhiepiscopia

Bucureștilor și Patriarhia Română, constă în Legea de organizare a Bisericii Ortodoxe

Române din 1925 care, în art. 13, prevede că „prin derogare de la C. civ., întreaga

avere lăsată de mitropoliți, episcopi și arhierei la moartea lor, dacă nu au moștenitori

rezervatari sau nu lasă testament, trece ca succesiune de drept mitropoliei,

episcopiei sau eparhiei unde ei au funcționat”.

Decretul nr. 95/1948 publicat

în M. Of. la 18 iunie 1948, abrogă art. 9 din Legea pentru împărțirea și atribuirea

succesiunii celui dintâi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române din 17 mai 1939 și

dispune trecerea imobilului din comuna Dragoslavele în proprietatea Arhiepiscopiei

Bucureștilor.

Deși în vigoare după 06

martie 1948, Decretul nr. 95/1948 nu are caracter abuziv, ci unul valabil, circumscris

tradiției în materie de succesiuni a Bisericii Ortodoxe, pe care o respectă, inclusiv

Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, aprobat prin

H.G. nr. 53/2008, publicat în M. Of. nr. 50/22.01.2008, în vigoare și în prezent.

A mai reținut prima instanță

că Decretul nr. 95/1948 nu încalcă nici voința testatorului patriarh, întrucât această

voință nu s-a concretizat într-una din formele prevăzute de lege, și nici legea

fundamentală ori cea stipulată de C. civ., întrucât la acel moment își produce efectele

legea organică din 1925, specială, față de cele anterior menționate, care abrogă

nu numai implicit, prin caracterul normei, ci și explicit, prin reglementarea

art. 13.

În aceste condiții, titlul

pârâtelor, în speță Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române din 1925

și Decretul nr. 95/1940, apare mai bine caracterizat, preferabil celui al reclamantei,

care, pe de o parte nu a respectat forma cerută de lege ad validitatem (procesul-verbal

de la Cannes), iar pe de altă parte a încălcat norma de lege organică în vigoare

la acea vreme, menținută în prezent în condițiile existenței unui stat de drept,

democratic.

Împotriva acestei sentințe

a declarat apel reclamanta D.M.I., criticând-o pentru următoarele motive:

În mod greșit, prin încheierea

de ședință din 02 februarie 2009, prima instanță a obligat-o la plata unei taxe

de timbru la valoare, în cuantum de 8.786,52 RON, întrucât potrivit art. 15

lit. r) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, acțiunea introductivă

de instanță este scutită de taxă de timbru.

Referitor la fondul litigiului,

apelanta a arătat că instanța de fond nu a dat eficiență titlului de proprietate

invocat, care este mai bine caracterizat decât titlul intimaților-pârâți, deci preferabil,

impunându-se admiterea apelului cu consecința admiterii acțiunii așa cum a fost

formulată.

Curtea de Apel Pitești,

secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru

cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 57/A din 03 mai 2010 a respins ca

nefondat apelul declarat de reclamanta D.M.I. împotriva sentinței civile nr. 273

din 21 decembrie 2009, pronunțată de Tribunalul Argeș.

Pentru a decide astfel,

Curtea a reținut, în esență, următoarele:

În ceea ce privește obligarea

reclamantei la plata taxei de timbru raportată la valoarea obiectului dedus judecății,

a constatat că acțiunea în revendicare este supusă dreptului comun în materia apărării

dreptului de proprietate, conform art. 2 alin. (1) lit. b) și alin. (3) din Legea

nr. 146/1997, modificată și completată, iar nu excepției de la această regulă prevăzută

de art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.

Și cel de al doilea motiv

de apel a fost respins ca nefondat.

De esența acțiunii în

revendicare, ce a făcut obiectul judecății în primă instanță, este compararea titlurilor

de proprietate asupra terenului în suprafață de aproximativ 3 ha și a construcțiilor

situate pe acesta, instanța procedând corect la compararea titlurilor.

Astfel, titlul reclamantei

este constituit de Legea pentru împărțirea și atribuirea succesiunii celui dintâi

Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române din 17 mai 1939, publicată în M. Of. nr. 139/18.06.1948

prin care art. 9 a fost valorificat în favoarea E.M.A., documentul intitulat proces-verbal

încheiat la 06 martie 1939 la Cannes, Franța, ale cărui efecte juridice au fost

confirmate și prin Deciziunea sus-menționată din 22 februarie 1940 emisă de Ministerul

Cultelor și Artelor.

Deși în apel reclamanta

a precizat că înțelege să-și întemeieze pretențiile doar pe Legea din 1939 și pe

Deciziunea Ministerială, Curtea a constatat că forma în care a fost întocmit procesul-verbal

din 1939 are totuși relevanță prin prisma respectării condițiilor de fond și de

formă pe care o lege anterioară din 1939, Legea organică de organizare a Bisericii

Ortodoxe Române din 1925, ce constituie titlul pârâților, a impus-o în ceea ce privește

aplicabilitatea art. 13.

Potrivit acestui text,

prin derogare de la C. civ., întreaga avere lăsată de mitropoliți, episcopi, arhierei

la moartea lor, dacă nu au moștenitori rezervatari sau nu lasă testament, trece

ca succesiune de drept mitropoliei, episcopiei sau eparhiei unde ei au funcționat.

Prin urmare, în situația

existenței unui testament, reclamanta nefiind moștenitoare rezervatară a Patriarhului

M.C., acesteia i-ar fi putut reveni averea transmisă prin actul pentru cauză de

moarte, doar cu condiția îndeplinirii exigențelor prevăzute de art. 885 C. civ.,

pentru testamentul olograf nu pentru testamentul autentic.

Rezultă că, procesului-verbal

întocmit la Cannes, Franța, i s-a conferit relevanță juridică nu ca o consecință

a îndeplinirii condițiilor legale, ci ca urmare a menționării sale prin Deciziunea

Ministerială din 22 februarie 1940, acte ce sunt în contradicție cu Legea de organizare

a Bisericii Ortodoxe Române din 1925.

Pe de altă parte, Decretul

nr. 95/1948, considerat abuziv de către reclamantă, nu face decât să abroge

art. 9 din Legea pentru împărțirea și atribuirea succesiunii celui dintâi Patriarh

al Bisericii Ortodoxe Române din 17 mai 1939, lăsând posibilitatea ca legea organică

din 1925 să-și producă efectele, recunoscând Arhiepiscopiei Bucureștilor dreptul

de proprietate, în calitate de succesoare, asupra averii lăsate de fostul patriarh,

drept conferit de lege.

Împotriva acestei din

urmă hotărâri a declarat recurs reclamanta D.M.I. invocând cazul de modificare prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în dezvoltarea căruia a susținut următoarele critici

de nelegalitate.

Acțiunea introductivă

de instanță, este o acțiune în revendicare, în drept, întemeiată pe dispozițiile

art. 480-481 C. civ. se referă la art. 10 din Constituția României din anul 1948,

preluarea imobilului în litigiu fiind una abuzivă, astfel că, atât prima instanță,

cât și cea de apel, greșit au dispus obligarea sa la plata taxelor judiciare de

timbru, în speță fiind incidente prevederile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997,

modificată.

Obligarea la plata taxei

de timbru, la valoare, încalcă nu numai dispozițiile Legii privind plata taxelor

de timbru, dar și liberul acces la justiție, recunoscut atât de art. 21 din Constituția

României, cât și de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În concluzie, a solicitat

restituirea taxelor de timbru în cuantum de 8.787 RON (pentru fond) și de 4.394

RON (pentru apel).

Referitor la operațiunea

de comparare de titluri, recurenta-reclamantă a arătat că, prin Legea pentru împărțirea

și atribuirea succesiunii celui dintâi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, lege

care reglementează destinația și regimul juridic al bunurilor care au aparținut

Patriarhului, bunurile ce fac obiectul prezentei acțiunii în revendicare au trecut

în proprietatea mamei sale, E.M. A.

Or, potrivit art. 645

C. civ., legea reprezintă unul din modurile de dobândire a proprietății.

Art. 9 din Legea din 1939,

confirmă voință Patriarhului M.C., așa cum această a fost concretizată înainte de

decesul Patriarhului, în procesul-verbal întocmit la Cannes, Franța, la data de

06 martie 1939.

Instanța de apel, reținând

că Legea din 1939 ar fi abuzivă, nesocotește faptul că pentru bunurile menționate

la art. 1-8 din lege, bunuri de o valoare mult mai mare decât cele enumerate la

art. 9, această lege din 1939 constituie chiar titlul Bisericii.

Numai bunurile menționate

la art. 9 din lege au fost trecute în proprietatea antecesoarei sale și prin aceasta

dându-se curs dorinței Patriarhului.

A mai arătat că, intimatele-pârâte,

prin referatul din 17 martie 1939, recunosc implicit că ultima dorință a Patriarhului

a fost aceea de a fi lăsate în proprietatea autoarei sale măcar bunurile mobile

menționate.

Mai mult, prin Decizia

Ministerială nr. 8567 din 20 februarie 1940, autoarea sa, E.M.A., căsătorită la

acel moment V., a fost pusă în posesie asupra imobilelor ce fac obiectul acțiunii,

până la intervenirea actului abuziv din 1948.

Referitor la titlul intimatelor-pârâte,

reclamanta a arătat că Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române din 1925

nu poate constitui titlu întrucât ea nu se referă la bunurile ce fac obiectul revendicării,

ci reglementează organizarea Bisericii Ortodoxe Române.

Faptul că această lege

din 1925 ar cuprinde o normă derogatorie de la C. civ. în materie succesorală, nu

are nicio relevanță în cauză, întrucât modul de dobândire de către autoarea sa îl

reprezintă atât legea din 1939, cât și deciziunea din 1940.

Recurenta-reclamantă a

mai arătat că Decretul nr. 95/1948 este unul abuziv și, ca efect al acestuia, bunurile

ce fac obiectul revendicării au fost trecute în proprietatea Arhiepiscopiei Bucureștilor,

primind despăgubiri, astfel încât titlul pârâților nu poate fi considerat unul valabil.

În raport cu cele expuse,

recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate

și admiterea acțiunii așa cum a fost precizată.

Examinând decizia atacată

prin prisma criticilor de nelegalitate ce pot fi încadrate în motivul prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză

urmează a fi respins pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare:

Prin art. 1 din Legea

nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, a fost statuat principiul potrivit

căruia acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești sunt supuse taxelor

judiciare de timbru prevăzute de acest act normativ.

Cuantumul taxelor de timbru

este stabilit de aceeași lege care, în art. 2, prevede că acțiunile și cererile

evaluabile în bani se taxează în raport cu valoarea pretinsă de titularul cererii.

În prezenta cauză, acțiunea

introductivă de instanță este întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., respectiv

acțiunea în revendicare supusă dreptului comun în materia apărării dreptului de

proprietate, iar nu excepției prevăzută de legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001,

republicată, pentru a beneficia de scutirea prevăzută de art. 15 lit. r) din Legea

nr. 146/1997, republicată și modificată, cum greșit susține recurenta-reclamantă.

Dreptul la un proces echitabil,

instituit prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu se analizează

în opoziție cu obligațiile stabilite de un stat prin acte normative.

Dreptul de a se adresa

liber unui Tribunal, în sensul art. 6 din Convenția Europeană și art. 25 din Constituție,

implică obligativitatea părții interesate de a respecta procedurile instituite de

state pentru a obține recunoașterea și protecția dreptului material pretins.

Aplicarea normelor de

drept stabilite prin lege de un stat garantează siguranța socială și nu poate constitui

motiv de încălcare a prevederilor art. 6 cât timp aceeași normă se aplică tuturor

persoanelor care reclamă o anumită ingerință cum este și cazul speței supusă analizei.

Așadar, critica recurentei-reclamante

potrivit căreia acțiunea introductivă de instanță este scutită de plata taxei judiciare

de timbru este nefondată.

Pe fondul cauzei, în cadrul

acțiunii în revendicarea unui imobil pentru care atât recurenta-reclamantă, cât

și pârâtele-intimate invocă titluri, are loc o operațiune de comparare a titlurilor,

dându-se efecte juridice aceluia mai bine caracterizat.

Titlul reclamantei este

constituit de Legea pentru împărțirea și atribuirea succesiunii celui dintâi Patriarh

al Bisericii Ortodoxe Române, adoptată la 17 mai 1939, în timpul Regelui Carol al

II-lea, și publicată în M. Of. nr. 139/18.06.1948.

Prin art. 9 din această

lege, se prevede că imobilul situat în comuna Dragoslavele, jud. Argeș, dobândit

de către Î.P.S.S. Patriarh M.C. prin actul de donație transcris la Tribunalul Muscel,

secția I, sub nr. 3040/1922 și ordonanța de adjudecare nr. 4328/1927, trece în proprietatea

E.M.A.

Prin actul de donație

și ordonanța de adjudecare, mai sus menționate, confirmate de Decretul-Lege nr.

2037/1939, Î.P.S.S. Patriarh M.C. a dobândit suprafața de 3 ha, teren situat în

comuna Dragoslavele, pe care se afla un imobil compus din șapte camere, antreu și

cămară, precum și suprafața de 5.870 m.p., pe care se afla un imobil compus din

5 camere, o cămară și o cameră pentru baie.

La dosarul cauzei nu a

fost depus procesul-verbal încheiat la data de 06 martie 1939 la Cannes, în Franța,

prin care imobilele în litigiu au trecut în proprietatea E.M.A., însă a fost depus

un referat, din 17 martie 1939, și extras din hotărârea Adunării Eparhiale din ședința

din data de 25 iunie 1942 din care rezultă că procesul-verbal din 06 martie 1939

nu poate produce efectele vizate în act, adică testament și, în consecință, nu poate

suferi nicio diminuare în detrimentul Bisericii, întrucât nu îndeplinește condițiile

de formă impuse, sancțiunea nulității testamentului olograf, deoarece nu este scris,

subscris și datat de testator, cum cere art. 859 C. civ.

Titlul pârâților constă

în legea de organizare a Bisericii Ortodoxe Române din 1925, care în art. 13 prevede

că „prin derogare de la C. civ., întreaga avere lăsată de mitropoliți, episcopi

și arhierei la moartea lor, dacă nu au moștenitori rezervatari sau nu lasă testament,

trece ca succesiune de drept Mitropoliei, Episcopiei sau Eparhiei unde ei au funcționat”.

Decretul nr. 95/1948 publicat

în M. Of. la 18 iunie 1948 abrogă art. 9 din Legea pentru împărțirea și stabilirii

succesiunii celui dintâi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române și dispune trecerea

imobilului din litigiu din comuna Dragoslavele în proprietatea Arhiepiscopiei Bucureștilor.

În raport cu cele expuse,

Decretul nr. 95/1948 nu poate fi considerat ca abuziv întrucât prin abrogarea

art. 9 a repus în drepturi Arhiepiscopia Bucureștilor, recunoscându-i acesteia calitatea

de succesoare asupra averii lăsate de fostul Patriarh, cum era prevăzut prin Legea

pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române din 1925.

Decretul nr. 95/1948 nu

a încălcat Constituția din anul 1948 și nici dispozițiile C. civ. întrucât la momentul

adoptării era în vigoare Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române din

1925.

Pe de altă parte, Legea

din 1925 își are corespondent în chiar Statutul pentru organizarea și funcționarea

Bisericii Ortodoxe Române, aprobat prin H.G. nr. 53/2008.

Prioritatea titlului pârâtelor

a fost corect stabilită atât de instanța de fond cât și cea de apel având în vedere

anterioritatea Legii pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române din 1925 în raport

de care a fost adoptat Decretul nr. 95/1948 față de Legea pentru împărțirea și atribuirea

succesiunii celui dintâi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române din 1939, confirmată

prin Deciziunea Ministerială din 22 aprilie 1940.

Este de preferat titlul

pârâților și pentru că cel al reclamantei nu a respectat forma cerută de lege ad

validitatem și a încălcat o lege în vigoare la acea dată.

În raport cu cele expuse,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat

în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta D.M.I. împotriva deciziei civile nr. 57 A din 03 mai 2010 a Curții

de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări

sociale și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 09 iunie 2011.