ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8434/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8434/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererile de revizuire înregistrate la 10

martie 2010, 22 martie 2010 și respectiv 10 iunie 2010, revizuenții N.D.I.,

R.V.Ș. și D. (căsătorită P.) S. au solicitat revizuirea Deciziei civile nr.

1055 din 18 februarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală, pentru următoarele motive:

Astfel revizuentul

N.D.I. a solicitat revizuirea deciziei sus evacuate în temeiul art. 322 pct. 2

C. proc. civ. susținându-se că s-a încălcat principiul non reformatio in pejus

și implicit și dreptul la un proces echitabil, în condițiile în care i s-a

înrăutățit situația în propria cale de atac.

Incidența

dispozițiilor art. 322 pct. 2 C. proc. civ. este invocată de revizuentul N.D.I.

în condițiile în care recursul Statului Român viza doar respingerea apelului

formulat de D.S. și menținerea Sentinței civile nr. 1684/2007 a Tribunalului

București, secția a III-a civilă, iar nu și a celorlalte dispoziții din Decizia

nr. 854/2008 a Curții de Apel București.

Revizuenta D.S. a

solicitat revizuirea Deciziei nr. 1055/2010 tot prin prisma dispozițiilor art.

322 pct. 2 C. proc. civ., susținându-se că instanța s-a pronunțat asupra unor

lucruri ce nu s-au cerut, întrucât singurele aspecte cu care a fost învestită

instanța de recurs, era acela al stabilirii nelegalității hotărârii instanței

de apel sub aspectul recunoașterii în favoarea lui N.D.I. doar a cotei de

½ din imobilul revendicat, și respectiv acela al calității de persoană

îndreptățită la retrocedare, a lui N.D.I.

Se mai susține, că a

fost analizată lipsa calității procesuale active a reclamantei, deși această

excepție nu a fost pusă în discuția contradictorie a părților, încălcându-se

astfel și principiul contradictorialității, dar și limitele învestirii,

depășind cadrul procesual limitat a ceea ce s-a cerut, modificând chiar și

natura legatului, prin analiza pe fond a calității ei, prin prisma succesiunii

legale.

Revizuentul R.V.Ș. a

solicitat revizuirea aceleiași decizii prin prisma dispozițiilor art. 322 pct.

2 dar și a art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, acest

revizuent susține că nici unul din recursurile promovate de reclamantul N.D.I.

și de intervenient în interesul reclamantului și nici cel promovat de Statul

Român, nu erau îndreptate împotriva părții din dispozitivul deciziei pronunțate

în apel, prin care a fost admis apelul promovat de N.D.I., precum și cererea de

intervenție în interesul acestei părți.

Ca atare, susține revizuentul, instanța de

recurs s-a pronunțat asupra a ceea ce în mod vădit nu s-a cerut, iar consecința

unei asemenea judecăți constă în încălcarea flagrantă a principiului

"

non reformatio in

pejus

"

.

Pentru acest motiv,

se solicită schimbarea în parte a deciziei atacate, în sensul înlăturării din

cuprinsul hotărârii a dispozițiilor privind respingerea apelului formulat de

N.D.I., respingerea cererii de intervenție în interesul acestuia, precum și

cele privind admiterea apelului declarat de pârâta RA APPS, și schimbarea

Sentinței civile nr. 135/2005 în sensul respingerii contestației formulate de

N.D.I.

În ce privește

motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., același

revizuent susține că suntem în prezența unor hotărâri potrivnice.

Acest motiv de

revizuire este invocat de revizuent tot pe împrejurarea că nici recursurile

promovate de N.D.I. și de intervenient în interesul reclamantului și nici cel

al Statului Român, nu erau îndreptate împotriva părții din dispozitivul

deciziei pronunțate în apel prin care a fost admis apelul lui N.D.I., precum și

cererea de intervenție, iar consecința acestei împrejurări, în opinia

revizuentului este că partea sus-menționată, din dispozitivul deciziei din

apel, neatacată cu recurs, a devenit definitivă și irevocabilă conform art. 377

C. proc. civ.

Astfel, susține

revizuentul, partea din dispozitivul deciziei pronunțată în apel, prin care a

fost admis apelul promovat de N.D.I., și cererea de intervenție a rămas

definitivă și irevocabilă în dispozitivul deciziei din recurs, și ca atare

apare o a doua soluție, de această dată de respingere, a apelului și respectiv

a cererii de intervenție menționate.

Ca atare, se susține

că este o singură consecință, ca în aceeași pricină și între aceleași persoane

având aceeași calitate, au fost pronunțate două hotărâri potrivnice, ambele

irevocabile, încălcându-se astfel autoritatea de lucru judecat a primei

hotărâri.

Cum, cele trei cereri

de revizuire au fost înregistrate sub trei dosare diferite, și în condițiile în

care vizau aceeași Decizie civilă nr. 1055 din 18 februarie 2010 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, s-a impus conexarea acestora, pentru o mai bună

administrare a justiției.

Examinând astfel cele

trei cereri de revizuire prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor art.

322 pct. 2 C. proc. civ. și respectiv 322 pct. 7 (motiv de revizuire invocat

doar de revizuentul R.V.Ș.) Înalta Curte reține următoarele:

Prin Decizia civilă

nr. 1055 din 18 februarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție Dosar nr.

14119/2/2005, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-au admis

recursurile declarate de reclamantul N.D.I., de pârâtul M.F.P. pentru Statul

Român și de intervenientul R.V.Ș. împotriva Deciziei civile nr. 854 din 18

noiembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, fiind

modificată în parte hotărârea instanței de apel în sensul: respingerii cererii

de intervenție în interes propriu formulată de D.S.; - respingerii cererii de

intervenție accesorie formulată de R.V.Ș. în interesul reclamantului N.D.I.

A fost respins apelul

declarat de reclamantul N.D.I. împotriva Sentinței civile nr. 135 din 16

februarie 2005 a Tribunalului București și s-a admis apelul pârâtei RA –

A.P.P.S. împotriva aceleiași sentințe și pe cale de consecință s-a schimbat în

tot Sentința civilă nr. 135 din 16 februarie 2005 în sensul respingerii

contestației formulată de reclamantul N.D.I.

De asemenea s-a

respins apelul declarat de reclamanta S.D. împotriva Sentinței civile nr. 1684

din 18 februarie 2007 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, fiind

menținute celelalte dispoziții ale deciziei recurate privind admiterea cererii

de intervenție accesorie în favoarea RA A.P.P.S. formulată de R.M., în nume

propriu și în calitate de mandatar a numiților L.C.A. și L.F.A. și respingerea

cererii de intervenție accesorie formulată de D.S. în favoarea RA A.P.P.S.

Pentru a pronunța

această hotărâre au fost reținute următoarele considerente:

Autoarea reclamantei S.D. și a

contestatorului I.R. a deținut în proprietate imobilele aflate în litigiu,

conform actului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 28 mai 1935 prin care

numitul P.A. vinde către Societatea Anonimă Română

"

R." terenul în

suprafață de 42000 m.p. compus din trei loturi de împroprietărire cu numerele

138, 139, 140, societate dizolvată conform jurnalului din 18 mai 1938 din

Dosarul nr. 1225/1935 al Tribunalului Ilfov, secția I comercială, prin care

proprietatea trece la autoarea G.D., fostă G.G., căsătorită în anul 1941 cu

A.D., astfel cum rezultă din actele de stare civilă depuse la dosar.

De asemenea,

reclamanta S.D. este fiica lui M.D. și M.D. (fiul lui G. și A.D.), aceștia din

urmă fiind și părinții lui A.D.

Prin urmare, A. și

M.D. au avut calitatea de frați, S.D. fiind fiica lui M.D., astfel încât

reclamanta este nepoata de frate a autoarei G.D.

La rândul său,

contestatorul I.R. este fiul lui V.I. (frate cu numitul A.D., căsătorit cu G.D.

și antedecedat acesteia la data de 9 mai 1957), conform înscrisurilor aflate în

Dosarul nr. 14119/2/2005 al Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

acesta având calitatea de nepot de frate a aceleiași autoare, G.D.

Aceste înscrisuri

însă, nu fac dovada calității de persoană îndreptățită la restituire pentru

contestatorul I.R., în sensul Legii nr. 10/2001, precum și a calității de

proprietar al imobilelor aflate în litigiu pentru reclamanta S.D., proprietate

nedobândită prin moștenire legală.

Aceasta întrucât cei

doi nu au calitatea de moștenitori legali ai autoarei G.D., câtă vreme sunt

nepoți de frate ai soțului acesteia A.D., antedecedat acesteia în cursul anului

1957, astfel încât A.D. nu a putut-o moșteni pe soția sa G.D., pentru ca apoi,

prin retransmitere, succesiunea în privința bunului imobil solicitat, să se

transmită către succesorii acestuia S.D. și I.R. al cărui moștenitor

testamentar este contestatorul N.D.-I.

În acest sens,

dispozițiile art. 654 C. civ., stipulează faptul că, orice persoană este

capabilă de a moșteni, sub condiția să existe la data deschiderii succesiunii,

astfel încât cei care au murit înainte de de cujus, nu-l pot moșteni pe acesta,

căci la data când s-ar naște dreptul lor succesoral, ei nu se mai bucură de

personalitate, dovada supraviețuirii succesibilului făcându-se de obicei cu

ușurință prin extrasul de pe actul de deces.

Dovada existenței în

momentul deschiderii succesiunii incumbă aceluia care pretinde drepturi asupra

moștenirii (art. 1169 C. civ.) și care poate să fie moștenitorul în cauză, dar

și succesorii săi în drepturi, în cazul în care moștenitorul a fost în viață la

data deschiderii moștenirii, dar ulterior a decedat, iar drepturile lui asupra

moștenirii fiind reclamate de proprii săi succesori în drepturi.

În această din urmă

ipoteză, dobândirea moștenirii are loc prin retransmitere, instituție specifică

atât moștenirii legale cât și testamentare, în baza acesteia moștenitorul legal

sau testamentar, supraviețuind un timp cât de scurt defunctului, dobândește el

succesiunea acestuia din urmă și, confundată cu a sa proprie, o lasă propriilor

săi moștenitori legali sau testamentari (moștenire succesivă sau subsecventă).

În acest caz, persoanele care pretind drepturi asupra masei succesorale, prin

retransmitere, trebuie să dovedească existența moștenitorilor (ascendenții lor)

în momentul deschiderii primei moșteniri și, bineînțeles, propriile drepturi

succesorale asupra moștenirii lăsată de aceștia, inclusiv existența lor la data

deschiderii acestei din urmă moșteniri.

Față de cele arătate,

în condițiile în care reclamanta și contestatorul sunt nepoții de frate al lui

A.D., căsătorit cu G.D., proprietarul imobilelor aflate în litigiu la data

preluării lor de către stat, A.D. care a decedat anterior soției sale, în

cursul anului 1957, se poate concluziona că acesta, nefiind în viață la data

deschiderii succesiunii soției sale G.D., nu a putut să o moștenească pe

aceasta, astfel încât nu a putut retransmite averea succesorală a acesteia,

către descendenții săi de frate, nepoții S.D. și I.R.

Prin urmare, instanța

de recurs a reținut că aceștia neavând calitatea de moștenitori legali ai

autoarei G.D., în mod greșit, instanța de apel a reținut că reclamanta S.D. are

calitate procesuală activă în cadrul acțiunii civile în revendicare și că și-a

dovedit dreptul de proprietate asupra imobilelor aflate în litigiu, proprietate

dobândită prin moștenire legală, cât și faptul că I.R., care a formulat

notificare în baza Legii nr. 10/2001, ar avea calitatea de persoană

îndreptățită la restituire, în sensul acestei legi speciale cu caracter

reparatoriu.

În al doilea rând,

este eronată și cea de-a doua teză reținută de către instanța de apel, potrivit

căreia reclamanta și contestatorul au calitate procesuală activă, fiind

îndreptățiți la restituire, în calitatea acestora de moștenitori testamentari

(legatari universali), calitate conferită de testamentul întocmit de autoarea

G.D. la data de 10 aprilie 1968, în limba franceză și tradus în limba română

(încheierea de legalizare a traducerii din 25 noiembrie 1968 la Notariatul de

Stat al Municipiului București și al județului Ilfov ), și a certificatului de

moștenitor din 1972 autentificat de Notariatul de Stat local al sectorului nr.

3 București, în Dosarul nr. 350/1972.

Aceasta, întrucât

testamentul respectiv a fost calificat în mod greșit ca fiind un legat

universal, în realitate, din conținutul acestuia, rezultând fără echivoc faptul

că este vorba de un legat cu titlu particular, prin testamentul respectiv

autoarea G.D., testând în favoarea a 11 beneficiari, printre care reclamanta și

contestatorul, bunuri mobile individual determinate.

În același timp, expresia folosită de

testatoare în finalul filei a doua din legat -

"

împărțiți sau vindeți

tot ce mai rămâne

"

- cu referire expresă la nepoții săi S.D. și I.R., nu poate

fi interpretată în sensul determinant al calificării înscrisului pentru cauză

de moarte, ca fiind un legat universal.

Prin folosirea

cuvintelor respective, testatoarea nu a dorit altceva decât să specifice faptul

că dorința sa este aceea ca cei doi nepoți ai săi să-și împartă între ei

celelalte bunuri mobile existente în domiciliu și care nu fac obiectul

legatelor cu titlu particular, beneficiari fiind persoanele enumerate în

testament.

Această concluzie se

impune întrucât legatul universal este acela care conferă legatarului chemare

eventuală la întreaga succesiune (art. 888 C. civ.); legatul cu titlu universal

este cel care dă legatarului chemare la o fracțiune din moștenire, aceste

legate fiind nominalizate în art. 894 C. civ. (legatul tuturor nemișcătoarelor,

legatul tuturor mișcătoarelor; legatul unei fracțiuni din mișcătoare și legatul

unei fracțiuni din nemișcătoare), iar legatul cu titlu particular este acela

care dă legatarului vocație la unul sau mai multe bunuri determinate,

considerate în individualitatea lor.

În acest sens, C. civ., în dispozițiile art.

894, dă o definiție negativă legatului cu titlu particular și anume:

"

orice legat care nu

este universal sau cu titlu universal este particular

"

.

Aceste dispoziții

legale au fost interpretate în sensul că, nu emolumentul, ci vocația determină

caracterul legatului, în această privință testamentul putând fi calificat ca

fiind universal, cu titlu universal sau cu titlu particular, potrivit voinței

testatorului.

În cauză, însă, voința testatorului privește

exclusiv împărțirea bunurilor mobile, iar expresia

"

împărțiți și vindeți

tot ce mai rămâne

"

nu poate fi interpretată decât cu referire la restul

bunurilor mobile rămase ca bunuri determinabile.

Așadar, atât

reclamanta S.D., cât și contestatorul I.R. au dobândit, în baza testamentului

respectiv, doar calitatea de legatari particulari, aceștia neputând culege

decât bunurile mobile individualizate prin testament, neavând vocație

succesorală concretă la bunurile imobile rămase de pe urma defunctei.

Prin urmare,

reclamanta S.D. nu are justificare procesuală activă de a revendica imobilele

aflate în litigiu, iar contestatorul I.R. nu are calitate de persoană

îndreptățită la restituire în sensul Legii nr. 10/2001, câtă vreme vocația

succesorală testamentară a acestora este limitată doar la bunuri mobile, prin

legatul respectiv, testatoarea G.D. conferindu-le doar calitatea de legatari cu

titlu particular.

Prin admiterea

acestei excepții, a lipsei calității procesuale active a reclamantei și a

contestatorului, recurentului-contestator N.D.-I. (moștenitorul testamentar al

lui I.R.) nu i se creează o situație mai grea în propria-i cale de atac,

întrucât legitimarea procesuală activă a părților este un motiv de ordine

publică, și excepția respectivă a fost invocată prin întâmpinare de către

intimata-pârâtă RA. A.P.P.S., iar prin prisma Legii nr. 10/2001,

recurentul-contestator nu-și demonstrează calitatea de persoană îndreptățită,

potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2).

Pe de altă parte,

recursul declarat de contestatorul I.R. este fondat, în ceea ce privește

motivele de recurs referitoare la admisibilitatea acțiunii în revendicare

formulată de reclamanta S.D., pe dreptul comun și întemeiată pe prevederile

art. 480 C. civ., după apariția Legii nr. 10/2001, act normativ special cu

caracter reparatoriu ce reglementează situația imobilelor preluate în mod

abuziv de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989.

Astfel reține

instanța de recurs că sub acest aspect, în mod greșit, instanța de apel a

reținut că acțiunea în revendicare, întemeiată pe art. 480 C. civ., este

admisibilă și după apariția Legii nr. 10/2001, față de practica constantă a

instanțelor de judecată și de dispozițiile Convenției Europene pentru Apărarea

Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Aceasta întrucât,

prin raportare la situația de fapt existentă în cauza dedusă judecății,

situația juridică a imobilului în litigiu este reglementată de Legea nr. 10/200

și prin prisma Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca urmare a recursului în interesul

legii privind acțiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect

revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv de către stat și de alte

persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Prin decizia menționată, a fost consacrat

principiul conform căruia

"

concursul dintre legea specială (Legea nr.

10/2001) și legea generală (art. 480 C. civ.) se rezolvă în favoarea legii

speciale

"

, chiar dacă acesta

nu este prevăzut expres în legea specială.

Astfel, după intrarea

în vigoare a acestei legi speciale cu caracter reparatoriu rămân fără aplicare

dispozițiile dreptului comun referitoare la revendicarea imobilelor ce fac

obiectul acestei legi, iar accesul la un proces echitabil cu privire la un

asemenea imobil poate fi exercitat cu excluderea acțiunii civile în

revendicare, sub toate formele ei, numai în condițiile și pe căile prevăzute de

legea specială.

Anterior intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare era guvernată pe dreptul

comun, respectiv prevederile art. 480 și urm. C. civ.

Deși avantajos prin

accesul direct la instanțele judecătorești, dreptul comun a fost înlocuit cu o

lege specială, ce cuprinde norme speciale de drept substanțial și o procedură

prealabilă, obligatorie, anterior sesizării instanței.

Prin urmare, legea

nouă suprimă practic acțiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect

imobilele preluate de stat în perioada regimului politic existent în România

anterior lunii decembrie a anului 1989, și fără a diminua accesul la justiție,

perfecționează sistemul reparator.

În același timp, este

adevărat și faptul că prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secțiile unite, se instituie și o excepție, în sensul că dacă

"

sunt sesizate

neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei

acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel

nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității

raporturilor juridice

"

.

În cauză, nu este

însă aplicabilă această excepție, care nu exclude de plano posibilitatea de a

recurge la acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.,

în condițiile în care reclamanta S.D. nu și-a întemeiat acțiunea și pe

prevederile art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O. și pe

jurisprudența C.E.D.O.

În același timp, în lumina jurisprudenței

C.E.D.O., invocată prin întâmpinare, reclamanta nu deține

"

bun

"

în sensul Convenției

sau măcar o speranță legitimă de a-și recupera și a intra în posesia bunului

imobil preluat în mod abuziv de Statul Român, câtă vreme aceasta nu a urmat

procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, neformulând notificare în cadrul

procedurii speciale, pentru a se putea verifica în raport de datele concrete

ale speței conformitatea Legii nr. 10/2001 cu dispozițiile Convenției Europene

a Drepturilor Omului.

Prin urmare, neurmând

procedura specială a Legii nr. 10/2001 pentru a se putea stabili în acest cadru

juridic dacă este posibilă sau nu restituirea în natură a bunului preluat în

mod abuziv de stat, cu sau fără titlu valabil, sau dacă este posibilă acordarea

de măsuri reparatorii, nu mai poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1

din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O., care să impună conform art. 20 alin.

(2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind

ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se

stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea Fundamentală.

În consecință, față

de cele arătate, decizia recurată este afectată de motivul de modificare

prevăzut în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în baza art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., sunt admisibile recursurile declarate de contestatorul N.D.-I.,

intervenientul accesoriu V.R.-Ș. și pârâtul Statul Român, prin M.F.P. în ceea

ce privește admisibilitatea acțiunii în revendicare formulată de reclamanta

S.D., după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În ceea ce privește

motivele de ordin procedural invocate prin motivele de recurs de către

contestator și intervenientul accesoriu în favoarea sa, R.V.-Ș., Înalta Curte

constată următoarele:

Astfel, dispozițiile

art. 49 alin. (2) și alin. (3) C. proc. civ., stipulează faptul că intervenția

este un interes propriu când cel care intervine invocă un drept al său și că ea

este în interesul uneia dintre părți când sprijină numai apărarea acesteia.

Prin urmare,

intervenția este cererea unui terț de a intra într-un proces pornit de alte

părți, pentru a-și apăra un drept propriu sau pentru a apăra dreptul unei părți

din acel proces, intervenția voluntară fiind folosită de terțul care urmărește

să i se recunoască sau stabilească un drept propriu, iar intervenientul

accesoriu nu tinde la valorificarea unei pretenții proprii, ci urmărește, prin

apărările pe care le face, ca instanța să pronunțe o soluție favorabilă părții

pentru care a intervenit, natura juridică a acesteia fiind una de apărare.

Aceste dispoziții de

ordin teoretic procesual au fost aplicate corect de către instanța de apel la

datele concrete ale speței și, în consecință, în mod legal au fost caracterizate

ca fiind accesorii cererile de intervenție formulate de intervenientul R.V.Ș.,

în favoarea contestatorului N.D.-I. și de intervenienții R.M., L.A. și L.A., în

favoarea pârâtei R.A A.P.P.S.

Aceasta, întrucât

intervenienții nu au intervenit în proces pentru a invoca un drept propriu, ci

pentru sprijinirea celor două părți; intervenientul R.V.-Ș., fiind interesat

să-l sprijine pe contestator pentru a triumfa în cadrul procedurii speciale a

Legii nr. 10/2001, întrucât este beneficiarul unu antecontract de vânzare-cumpărare

cu acesta, având ca obiect o parte din imobilul aflat în litigiu, iar ceilalți

intervenienți sprijinind-o pe pârâta R.A A.P.P.S., în condițiile în care au

susținut că terenul solicitat s-ar putea suprapune cu suprafața ce le-a fost

acordată în aceeași zonă, în baza legilor fondului funciar.

De asemenea, măsura

conexării celor două dosare de către instanța de apel, având ca obiect acțiunea

în revendicare formulată pe dreptul comun de către reclamanta S.D. și

contestația formulată în baza Legii nr. 10/2001 de către contestatorul I.R., a

fost luată în baza dispozițiilor art. 164 C. proc. civ., ca o măsură de bună

administrare a justiției, fiind lăsată la aprecierea instanțelor, pentru a se

evita pericolul contrarietății de hotărâri, neputându-se susține că prin

conexare, cererile și-au pierdut indivizibilitatea și că părțile ar putea avea

mai multe drepturi decât acelea pe care le-ar fi putut avea dacă nu ar fi fost

dispusă măsura conexării.

În același timp,

conexitatea, spre deosebire de litispendență, presupune două afaceri distincte

și care, fără să fie legate între aceleași părți, prezintă astfel de raporturi

între ele, încât cele două instanțe sesizate ar putea pronunța hotărâri

contradictorii, astfel încât se impune reunirea celor două cauze.

În consecință, s-a

reținut de către instanța de recurs că în mod legal instanța de apel a dispus

conexarea celor două cauze; admiterea cererii de intervenție accesorie

formulată de intervenienții R. în favoarea R.A. A.P.P.S, precum și respingerea

cererii de intervenție accesorie formulată de intervenienta S.D., în favoarea

aceleiași pârâte.

În schimb, instanța

de apel a soluționat greșit din punct de vedere procedural, cererea de

intervenție în mod propriu formulată de S.D. în cadrul contestației introdusă

în baza Legii nr. 10/2001 de către contestatorul I.R., încălcându-se

dispozițiile art. 268 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel, prin

încheierea interlocutorie de ședință din data de 8 ianuarie 2008, instanța de

apel a respins, în principiu, cererea de intervenție în nume propriu formulată

de S.D., avându-se în vedere dispozițiile art. 50 alin. (1) C. proc. civ. și

față de împrejurarea că nu există acordul tuturor părților privind admiterea sa

în faza apelului, pentru ca, ulterior, prin dispozitivul deciziei recurate,

instanța să admită aceeași cerere de intervenție principală.

Încheierea de ședință

respectivă, din data de 8 ianuarie 2008, este una interlocutorie, care leagă

instanța, astfel încât aceasta nu mai putea reveni asupra ei, astfel încât, în

mod eronat, prin dispozitivul deciziei recurate, instanța de apel a revenit

asupra hotărârii inițiale, dispunând admiterea cererii de intervenție în nume

propriu formulată de intervenienta S.D.

Pe de altă parte, s-a

reținut că reclamanta nu are legitimare procesuală activă pentru a formula

acțiune în revendicare pe dreptul comun, astfel încât, și din acest punct de

vedere, intervenția principală a acesteia în cadrul dosarului având ca obiect

Legea nr. 10/2001, trebuie respinsă ca neîntemeiată.

În același timp, cererea

de intervenție accesorie, formulată de intervenientul R.V.-Ș. în interesul

contestatorului N.D.-I., a fost soluționată în mod corect de către instanța de

apel, prin admiterea acesteia în condițiile în care se întemeia pe

antecontractul încheiat între părți, acesta având interesul să susțină

admiterea contestației formulată în cadrul procedurii speciale a Legii nr.

10/2001 și sprijinind poziția procesuală a contestatorului.

În consecință, față

de cele arătate, s-a constatat că decizia recurată este afectată de motivul de

casare prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Această hotărâre a

fost atacată pe calea extraordinară a revizuirii în condițiile art. 322 pct. 2

C. proc. civ. și respectiv art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

Dispozițiile art. 322

pct. 2 C. proc. civ. vizează motivul de revizuire în situația în care instanța

s-a pronunțat asupra unor lucruri ce nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra

unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.

Motivul de revizuire

prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ. vizează situația de plus sau minus

petit.

Or, raportând aceste

dispoziții la soluția instanței de recurs, este de reținut că aceste dispoziții

nu sunt incidente în cauză.

Nemulțumirea

revizuenților ce vizează principiul non reformatio in pejus și ignorarea

limitelor motivelor de recurs cu care a fost învestită, nu poate face însă

obiect de analiză în cadrul acestei căi extraordinare de atac prin prisma

motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ., care are în vedere

pronunțarea instanței sub aspectul comiterii de ultra, extra sau minus petit,

în raport de pretențiile deduse judecății, care alcătuiesc fondul cauzei, și nu

în raport de motivele pentru care se exercită o cale de atac. Din această

perspectivă motivul de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 322 pct. 2 C.

proc. civ. nu este fondat.

În ce privește

motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., invocat doar de

revizuentul R.V.Ș., sunt de reținut următoarele:

Dispozițiile art. 322

pct. 7 C. proc. civ. vizează existența a două hotărâri definitive, potrivnice,

date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una și aceeași

pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate.

Prin hotărâri

definitive potrivnice se înțeleg acelea care s-au pronunțat în dosare separate,

prin hotărârea din cel de al doilea dosar încălcându-se autoritatea de lucru

judecat rezultat din hotărârea din primul dosar.

Nu sunt întrunite

condițiile acestui text de lege când soluțiile atacate ca fiind contradictorii,

sunt date în aceeași cauză dar pe parcursul mai multor cicluri procesuale,

determinate de căile de atac folosite de părți.

Prin reglementarea

art. 322 pct. 7 C. proc. civ. s-a urmărit crearea unei căi de rezolvare a

situației, în care judecându-se separat două sau mai multe cauze și

neconstatându-se existența lucrului judecat, se ajunge la hotărâri potrivnice

ale căror dispozitive nu se pot concilia.

În cadrul aceluiași

proces, însă, nu se poate ajunge la hotărâri potrivnice întrucât, chiar dacă,

în diferite faze sau cicluri procesuale, soluțiile pot fi diferite de cele

anterioare, în final o singură hotărâre pune capăt litigiului.

Or, în cauză

hotărârea care finalizează litigiul dintre părți este cea a instanței de

recurs, cu privire la care însă nu sunt incidente dispozițiile art. 312 pct. 7

C. proc. civ.

Din perspectiva celor

expuse, nefiind întrunite nici cerințele art. 322 pct. 2 și nici ale art. 322

pct. 7 C. proc. civ., toate cererile de revizuire urmează a fi respinse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererile de

revizuire formulate de revizuenții D.S., N.D.I și R.V.Ș. împotriva Deciziei

civile nr. 1055 din 18 februarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția civilă și de proprietate intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 noiembrie 2011.