ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8334/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8334/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București la data de 04 noiembrie 2002, reclamanții G.L. și M.I.

au chemat în judecată pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

Municipiul București prin Primarul General, Primăria Municipiului București

prin Primarul General, SC C.I. SA, Administrația Fondului Imobiliar - Oficiul

de Administrare și Ț.S. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se

constate că naționalizarea imobilului situat în București, str. L., s-a făcut

cu încălcarea dispozițiilor Decretului nr. 111/1951; să se dispună retrocedarea

imobilului preluat abuziv și să fie obligați pârâții să lase reclamanților în

deplină proprietate, liniștită posesie și folosință, în natură, imobilul situat

în București, str. L., sector 3, respectiv apartamentul nr. a, apartamentul nr.

b - f, apartamentele c, d și e împreună cu cotele aferente indivize din părțile

comune ale imobilului și părțile aferente din terenul de la aceeași adresă și

să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat

între vânzătoarea SC C.I. SA (Administrația Fondului Imobiliar - Oficiul de

Administrare) și pârâtul Ț.S. cu privire la apartamentul nr. c de la parter,

corp 1 situat în imobilul din litigiu.

La data de 13

noiembrie 2002, Ț.S. și Ț.C. au formulat cerere de chemare în garanție împotriva

Primăriei Municipiului București și Administrația Fondului Imobiliar pentru ca

în cazul în care se va admite cererea reclamanților, chemații în garanție să

fie obligați la restituirea prețului încasat pentru apartamentul în litigiu

(valoarea actualizată), la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse

apartamentului, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul de

judecată de la 22 noiembrie 2002, instanța a dispus introducerea în cauză, în

calitate de pârâtă și a numitei Ț.C.

Reclamanții și-au

precizat acțiunea la termenul de judecată de la 13 decembrie 2002 în sensul că

temeiul său îl constituie și dispozițiile Legii nr. 10/2001 deoarece pârâtele

au refuzat restituirea imobilului, arătând că nu există un răspuns la

notificare, conform dispozițiilor art. 23, 24, și 25 din Legea nr. 10/2001, iar

în temeiul art. 27 și 28 din Legea nr. 10/2001 competența de soluționare a

cererii revine Tribunalului București, secția civilă.

Prin încheierea de

ședință de la data de 13 decembrie 2002, Tribunalul București a luat act de

această precizare și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a

Primăriei Municipiului București, având în vedere dispozițiile art. 95 din

Legea nr. 215/2001.

Prin încheierile de

ședință de la 21 februarie 2003 și 18 aprilie 2003, tribunalul a luat act de

renunțarea la judecata cererii de chemare în garanție formulate de către Ț.S.

și, respectiv, Ț.C.

La data de 24

octombrie 2003, formulează cerere de intervenție în interes propriu, V.L.V.,

precum și cerere de chemare în garanție în contradictoriu cu reclamanții și

pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Consiliul General al

Municipiului București, SC C.I. SA și Consiliul Local al Sectorului 3

București, solicitând să se constate că este cumpărător de bună-credință al

apartamentului nr. f din imobilul din litigiu, să fie obligați chemații în

garanție la despăgubirea cu o sumă egală cu valoarea de circulație a

apartamentului a cărui proprietară este și recunoașterea unui drept de retenție

asupra apartamentului până la plata anticipată a contravalorii acestuia.

Ulterior depunerii

acestei cereri la data la care instanța a constatat cauza în stare de judecată,

reclamanții au precizat că prezenta cauză nu are ca obiect retrocedarea

apartamentului nr. f situat la mansarda imobilului din str. Lotusului, nr. 10,

sector 3, ci numai a apartamentului nr. b din acest imobil.

Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, prin Sentința civilă nr. 884 din 31 octombrie 2003 a

admis, în parte, acțiunea reclamanților în contradictoriu cu Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, SC C.I. SA, Administrația Fondului Imobiliar -

Oficiul de Administrare, Ț.S. și Ț.C., intervenienta V.L.V. și chemații în

garanție, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Consiliul General al

Municipiului București, SC C.I. SA și Consiliul Local al Sectorului 3

București.

Instanța a constatat

că imobilul din litigiu a intrat în proprietatea statului fără titlu legal și a

obligat pârâții, SC C.I. SA și Administrația Fondului Imobiliar să lase în

deplină proprietate, liniștită posesie și folosință, în natură, apartamentul

nr. c, parter, în suprafață de 53,51 mp.; apartamentul nr. d - parter, în

suprafață de 46,94 mp.; apartamentul nr. a, et. 1, în suprafață de 37,15 mp.;

apartamentul nr. b, et. 4, în suprafață de 20,79 mp., toate situate în imobilul

din str. L., sector 3.

A fost admisă cererea

de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta V.L.V. și s-a

constatat că intervenienta este cumpărătoare de bună-credință a apartamentului

nr. f, et. 4, în suprafață de 48,33 mp, situat în București, str. L., sector 3.

De asemenea, au fost

respinse, ca neîntemeiate, cererile privind constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1999 încheiat între Primăria

Municipiului București - D.G.A.F.I. și pârâții Ț.S. și Ț.C., precum și cererile

de chemare în garanție formulate de Ț.S., Ț.C. și V.L.V. împotriva Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, Consiliul General al Municipiului

București, SC C.I. SA și Consiliul Local al Sectorului 3 București.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a constatat că imobilul care a aparținut în

proprietatea E.G. și a fiilor săi minori, reclamanții din prezenta cauză, a

intrat în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 111/1951, ca bunuri

fără moștenitori sau fără stăpân, deși, la acea dată imobilul intrase în

proprietate reclamanților și a autoarei comune a acestora, astfel că imobilul a

trecut, în mod greșit, în proprietatea statului cu încălcarea Constituției

României la acea dată și a dispozițiilor art. 17 din Declarația Universală a

Drepturilor Omului.

În temeiul

dispozițiilor art. 2 lit. g) din Legea nr. 10/2001 coroborat cu art. 9 din

aceeași lege și art. 480 - 481 C. civ., tribunalul a apreciat ca fiind

întemeiat și capătul doi din cererea reclamanților, mai puțin cel care vizează

apartamentul nr. c din imobil care a fost dobândit de familia Ț.S. și C. în

temeiul Legii nr. 112/1995 aceștia beneficiind de prezumția instituită de art.

46 din Legea nr. 10/2001 prezumție ce nu a fost răsturnată de către reclamant.

Tribunalul a mai

constatat că intervenienta V.L.V. a cumpărat apartamentul nr. f din imobil cu

respectarea condițiilor prevăzute de art. 9 din Legea nr. 112/1995, fiind de

bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare și nefiind

notificată de către reclamanți, astfel că în temeiul dispozițiilor art. 49 - 50

C. proc. civ., a admis și cererea de intervenție în interes propriu.

Au fost menținute

actele de înstrăinare încheiate cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare

la data semnării acestora și, pe cale de consecință, au fost respinse cererile

de chemare în garanție formulate în cauză și prin care se solicita restituirea

prețului actualizat în funcție de valoarea de piață a apartamentului în cazul

în care s-ar fi dispus restituirea acestora către reclamanți.

Prin Decizia civilă

nr. 2328 A din 02 noiembrie 2004, Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă, a admis apelurile formulate de apelanții V.L.V., Statul Român prin

Ministerul Finanțelor, Administrația Fondului Imobiliar, M.I. și G.L. și

cererile de intervenție accesorie formulate de intervenienții P.C.S., C.G. și

Z.O. împotriva sentinței civile de mai sus pe care a anulat-o în tot, și

evocând fondul a dispus următoarele:

A admis excepția

inadmisibilității cererii privind constatarea modului de naționalizare a

imobilului și a cererii de retrocedare în contradictoriu cu pârâții persoane

juridice, privind apartamentele d, e, a și b și pe cale de consecință le-a

respins, ca inadmisibile.

A admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A.F.I. pe capătul de cerere

privind retrocedarea și a respins acest capăt de cerere ca fiind formulat

împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

A respins cererea de

intervenție în interes propriu și cererea de chemare în garanție formulată de

V.L.V., ca inadmisibilă.

A respins cererile

privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din

16 iunie 1999 și revendicarea, în contradictoriu cu pârâții Ț.S. și Ț.C., ca

neîntemeiate.

A respins apelul

formulat de C.G. ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală.

În motivarea acestei

decizii, instanța de apel, a avut în vedere, la rândul său, următoarele

argumente:

Prin apelul declarat

în cauză de reclamanți, aceștia au criticat, între altele, modul de soluționare

de către prima instanță a capătului de cerere privind revendicarea, solicitând

admiterea cererii privind revendicarea apartamentului nr. c din imobilul în

litigiu.

Sub acest aspect,

curtea a constatat că instanța de fond nici în considerente și nici în

dispozitivul sentinței pronunțate nu a analizat cererea de revendicare a

apartamentului nr. c, deși în cererea de chemare în judecată s-a solicitat

acest lucru, ceea ce echivalează cu nesoluționarea acestei cereri și conduce

potrivit art. 296 C. proc. civ. coroborat cu art. 105 C. proc. civ. la anularea

sentinței și astfel, la admiterea apelurilor promovate în cauză, mai puțin

apelul declarat de apelanta C.G. cu privire la care prin încheierea

interlocutorie s-a admis excepția lipsei calității sale procesuale, precum și a

cererilor de intervenție accesorie formulate în apel.

Procedând la evocarea

fondului, Curtea a reținut că primul capăt de cerere al acțiunii privind

constatarea naționalizării abuzive a imobilului este inadmisibil în raport de

art. 111 C. proc. civ. O cerere în constatare este potrivit art. 111 C. proc.

civ. inadmisibilă cât timp reclamantul are la îndemână acțiunea în realizare.

În cauză, reclamanții au formulat o asemenea cerere în realizare prin chiar

capătul doi de cerere privind revendicarea, cerere care presupune și examinarea

modului de preluare de către stat a imobilului revendicat.

Prin urmare, curtea a

admis excepția inadmisibilității cererii privind constatarea modului de

naționalizare a imobilului cu consecința respingerii ei, ca inadmisibilă.

Aceeași excepție a

inadmisibilității a fost apreciată de Curte ca întemeiată și în ce privește

cererea de retrocedare în contradictoriu cu pârâții - persoane juridice,

privind apartamentele d, e, a și b, întrucât retrocedarea imobilelor preluate

de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este guvernată de

prevederile Legii nr. 10/2001, care stabilește o procedură specială,

derogatorie de la dreptul comun pentru restituirea unor asemenea imobile.

Aplicabilitatea legii

speciale de reparație rezultă și din cuprinsul art. 6 din Legea nr. 213/1998,

potrivit căruia bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate

de foștii proprietari sau succesorii în drepturi ai acestora, numai în cazul în

care nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Cum, în cauză,

acțiunea a fost formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

acțiunea în retrocedare îndreptată împotriva unității deținătoare fără

parcurgerea în prealabil a procedurii speciale administrative este

inadmisibilă, astfel că s-a dispus admiterea excepției inadmisibilității și a

cererii de retrocedare în contradictoriu cu pârâții - persoane juridice privind

apartamentele d, e, a și b, această cerere fiind respinsă, ca inadmisibilă.

Referitor la

legitimarea procesuală pasivă a pârâtei A.F.I., Curtea a avut în vedere că

A.F.I. nu este proprietarul imobilului a cărui revendicare se solicită, ci are

numai calitatea de administrator, respectiv mandatar pentru apartamentele

înstrăinate. Prin urmare, având în vedere că în cauză calitatea de proprietar o

are Municipiul București prin Primarul General, conform art. 19 din Legea nr.

215/2001, nu este justificată calitatea procesuală pasivă a pârâtei A.F.I. în cererea

de retrocedare, motiv pentru care în baza art. 137 C. proc. civ. a fost admisă

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A.F.I. pe capătul de

cerere privind retrocedarea, și astfel s-a respins acest capăt de cerere ca

fiind formulat împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Susținerea

reclamanților privind erorile de consemnare din încheierea de ședință de la 24

octombrie 2003 nu a fost probată în cauză, iar pe de altă parte pentru

îndreptarea acestor pretinse erori reclamanții aveau la îndemână procedura

prevăzută de art. 281 C. proc. civ.

Mai mult, din

practicaua încheierii menționate, rezultă consemnarea precizării făcute de

reclamanți prin apărător în sensul că litigiul nu privește retrocedarea

apartamentului nr. f, ci a apartamentului nr. b.

Față de această

precizare a obiectului cererii de chemare în judecată, reluată și în cuprinsul

motivelor de apel ale reclamanților, Curtea a constatat că cererea de

intervenție în interes propriu formulată de intervenienta V.L.V. în fața primei

instanțe este lipsită de interes, devenind astfel inadmisibilă în conformitate

cu art. 52 C. proc. civ. și pe cale de consecință și cererea de chemare în

garanție are același caracter inadmisibil, aceasta fiind respinsă ca atare.

În ce privește

cererile de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare

din 16 iunie 1999 și revendicarea apartamentului nr. c din imobilul în litigiu,

s-a reținut că se impune analizarea, în prealabil, a modului de preluare a

imobilului în patrimoniul statului.

Sub acest aspect,

Curtea a avut în vedere că din perspectiva art. 6 din Legea nr. 213/1998,

Decretul nr. 111/1951 nu poate constitui titlu valabil pentru imobilul astfel

preluat de stat, întrucât Decretul nr. 111/1951 contravine dispozițiilor art. 8

și 10 din Constituția din 1948 în vigoare la acea dată și art. 480 - 481 C.

civ.

Preluarea în fapt a

imobilului a avut loc prin Decizia nr. 228 din 10 mai 1954, când era în vigoare

Constituția din 1952 și care consacră în art. 12 același principiu al

garantării dreptului de proprietate și de moștenire a cetățenilor.

Prin urmare și prin

raportare la dispozițiile constituționale în vigoare la data deciziei fostului

Comitet Executiv al Sfatului Popular al Raionului Tudor Vladimirescu, preluarea

imobilului s-a făcut fără titlu valabil.

Legiuitorul a

stabilit, însă, în art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 că actele de

înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil sunt lovite de

nulitate absolută, în afară de cazul în care au fost încheiate cu

bună-credință.

Așadar, prin efectul

legii, buna-credință salvează actul de înstrăinare de la desființare, chiar

dacă actul vizează imobile preluate de stat fără titlu valabil.

Cu alte cuvinte,

contractul de vânzare-cumpărare, deși încheiat de către un vânzător

neproprietar, își păstrează valabilitatea cât timp a fost încheiat cu

bună-credință, cel puțin din partea cumpărătorului.

În cauză, în raport

de probele administrate, s-a constatat că nu se poate reține reaua-credință a

intimaților pârâți Ț.S. și C.

În acest sens, Curtea

a avut în vedere că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nu a

existat o manifestare de voință a foștilor proprietari care să exprime intenția

acestora de redobândire a imobilului și, deci, de constatare a valabilității

titlului statului. În aceste condiții, cumpărătorii au avut reprezentarea

contractării cu adevăratul proprietar.

Notorietatea modului

de preluare a imobilelor de către stat în perioada regimului comunist poate

naște cel mult o prezumție simplă a nevalabilității preluării care, în speță,

nu conduce la altă concluzie asupra bunei-credințe a pârâților cumpărători în

lipsa unei contestări a titlului statului din partea fostului proprietar la

data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în oricare modalitate

(notificare, acțiune în revendicare, cerere de restituire în natură).

Aprecierile făcute în

legătură cu buna-credință a pârâților prezintă interes și pentru modul de

soluționare al cererii în revendicare a apartamentului c, în condițiile în care

prin art. 46 alin. (2) coroborat cu art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001

legiuitorul a statuat un alt mod de dobândire al proprietății imobilelor și un

criteriu expres de preferabilitate al titlului chiriașilor cumpărători.

Prin urmare, Curtea a

respins ca neîntemeiată și cererea de revendicare în contradictoriu cu pârâții

Ț.S. și C.

Referitor la cererile

de chemare în garanție formulate la instanța fondului de pârâții Ț.S. și C.,

Curtea a constatat că aceste cereri nu mai pot face obiectul examinării în

cauză, întrucât titularii au renunțat la judecarea cererilor, luându-se act de

această renunțare la judecată de prima instanță la termenul din 21 februarie

2003 și 18 aprilie 2003.

Cu privire la apelul

formulat de C.G., față de admiterea excepției lipsei calității sale procesuale

prin încheierea interlocutorie, apelanta nefiind parte la judecata în fond,

Curtea a respins acest apel ca fiind formulat de o persoană fără calitate

procesuală.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin Decizia

nr. 99 din 11 ianuarie 2007, a admis recursul declarat de reclamanții G.L. și

M.I., decedată, și continuată procesual de moștenitorii acesteia, P.G. și

M.G.B. împotriva deciziei civile de mai sus pe care a casat-o cu consecința

trimiterii cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel București.

S-a reținut,

referindu-se la capătul de cerere din acțiunea reclamanților având ca obiect

retrocedarea apartamentelor nr. d, e, a și b din imobilul naționalizat că prima

instanță, după ce a constatat că reclamanții au notificat două pârâte potrivit

Legii nr. 10/2001, a pășit la cercetarea acestuia în fond, ceea ce înseamnă că,

deși nu a detaliat, prima instanță a luat act că, în scopul redobândirii de la

entitățile deținătoare a imobilului preluat de stat, reclamanții au declanșat

procedura administrativă obligatorie și prealabilă reglementată prin Legea nr.

10/2001, precum și că pârâtele notificate nu au rezolvat cererea în termenul

stipulat de aceeași lege, împrejurări de fapt care nasc dreptul notificatorilor

de a se adresa justiției pentru a obține protecția dreptului pretins.

Instanța de apel a

calificat greșit capătul de cerere examinat ca aparținând dreptului comun

ignorând înscrisurile aflate la filele 52 - 58 și care probează că reclamanții

s-au conformat cerințelor art. 21 din Legea nr. 10/2001, iar acțiunea civilă

introdusă în justiție de către notificatori tinde la obținerea restituirii în

natură a unei părți din imobil, fiind consecința nerezolvării cererii, obiect

al notificărilor.

Art. 21 din

Constituție, precum și art. 6 și 13 din Convenția Europeană pentru Apărarea

Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, consacră imperativ dreptul

oricărei persoane de a se adresa efectiv justiției pentru a hotărî asupra

încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, iar o asemenea

acțiune în justiție rezultă din însuși scopul Legii nr. 10/2001.

Instanța de recurs a

mai reținut că, deși Curtea de Apel București a enunțat corect, în principiu,

inadmisibilitatea acțiunii aparținând dreptului comun în domeniul special de

reglementare al Legii nr. 10/2001, a calificat greșit cererea din procesul de

față, ca fiind de drept comun, neglijând cele mai sus arătate.

Instanța de apel a

încălcat esențial dispozițiile legale mai sus analizate, respingând pe cale de

excepție capătul de cerere în discuție și refuzând nejustificat să verifice

criticile de fond din apelurile deduse judecății sale.

Cauza a fost

reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, sub nr. 19994/1/2005.

Astfel învestită,

Curtea a reținut următoarele:

Prin apelul declarat

la data de 17 decembrie 2003, reclamanții au solicitat respingerea în principiu

a cererii de intervenție în interes propriu, admiterea excepției de

litispendență a judecării acestei cereri de intervenție, cu consecința

disjungerii ei și înaintarea pentru a fi judecată odată cu dosarul nr.

3894/1999 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă, respingerea

capătului de cerere din cererea de intervenție privind constatarea calității de

cumpărătoare de bună-credință a intervenientei, precum și admiterea cererilor

de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.

x/1999 și a revendicării apartamentului nr. c din imobilul în litigiu, cu

consecința admiterii cererii de chemare în garanție a pârâților Ț.

Apelul a fost

declarat de reclamanți și împotriva încheierii de ședință din 24 octombrie

2003, susținându-se că în mod eronat în partea introductivă a sentinței s-a

consemnat că sentința a fost pronunțată la 24 octombrie 2003, când în realitate

dezbaterile în fond au avut loc la 24 octombrie 2003, iar pronunțarea sentinței

la 31 octombrie 2003.

Tot în mod eronat,

prin încheierea de ședință din 24 octombrie 2003, nu s-a consemnat faptul că

reclamanții, prin apărător, în condițiile art. 132 C. proc. civ., au precizat

obiectul cererii în sensul obligării pârâților să lase în proprietate și

posesie apartamentul nr. b, și nu apartamentul nr. f, deoarece acel apartament

face obiectul revendicări într-un alt dosar, respectiv Dosarul nr. 3894/1999 al

Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

La data de 4

februarie 2004, numitul Z.O. a formulat cerere de intervenție accesorie în

interesul pârâților SC C.I. SA, A.F.I. și Statul Român prin Ministerul

Finanțelor, iar la 10 februarie 2004, numita P.C.S. a formulat cerere de

intervenție în interesul Statului Român, precum și cerere de intervenție în

interes propriu, arătând că este titularul contractului de închiriere a apartamentului

nr. d, situat în imobilul din litigiu, imobil care a fost trecut cu titlu în

proprietatea statului, respectiv Decretul nr. 111/1951, pentru neplata taxelor

și impozitelor aferente imobilului.

De asemenea, la data

de 10 februarie 2004, formulează cerere de intervenție în interesul Statului

Român și în interes propriu P.C.S. (moștenitoarea lui V.L.V.), solicitând

instanței să constate că este cumpărător de bună-credință al apartamentului nr.

g din imobilul din litigiu, precum și obligarea intimaților la suportarea

cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces. S-a mai susținut că

soluția instanței de fond este netemeinică și nelegală, deoarece în mod greșit,

instanța a constatat că întreg imobilul din litigiu a intrat în posesia

statului fără titlu legal, fără ca toți proprietarii imobilului să fie parte în

proces, aceștia fiind chemați în judecată, cu rea-credință, într-un alt dosar,

cu nr. 3894/1999, al Tribunalului București, secția a IV-a civilă. Etajul 4 al

imobilului la care este situat apartamentul intervenientei este adăugat de

Statul Român, devenind spațiu de locuit de sine stătător și consideră că este

cumpărătoare de bună-credință, potrivit C. civ., Legii nr. 112/1995 și Legii

nr. 10/2001.

Ulterior, la data de

1 aprilie 2004, C.G. a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul

pârâților-intimați SC C.I. SA, A.F.I. și Statul Român prin Ministerul

Finanțelor, arătând că este titulara contractului de închiriere a

apartamentului nr. e situat în imobilul din litigiu și că, în mod greșit

tribunalul a considerat că imobilul a fost preluat fără titlu.

Reclamanții au

precizat, așa cum am arătat atât în fața instanței de fond, cât și în fața

instanței de apel, că nu înțeleg să revendice apartamentul nr. g, respectiv cel

dobândit în baza Legii nr. 112/1995 de către intervenienta în interes propriu

P.C.S., și nici apartamentul nr. f din imobilul din litigiu dobândit de

autoarea acestei interveniente, respectiv, intervenienta V.L.V., în temeiul

aceleiași legi.

Prioritar, Curtea a

apreciat că se impune a se pronunța asupra apelului formulat de numita C.G.

Acest apel a fost

respins de Curte față de lipsa calității procesuale active a numitei C.G. care,

nefiind parte în litigiul care s-a dezbătut în fața Tribunalului București,

secția a IV-a civilă, și soluționat prin sentința care face obiectul cererilor

de apel cu a căror dezlegare este învestită Curtea, nu are calitatea procesuală

de a formula apel împotriva unei hotărâri care nu îi este opozabilă.

Totodată, având în

vedere poziția procesuală a tuturor părților din acest litigiu, ținând seama de

principiul disponibilității procesului civil și de dispozițiile art. 295 - 297

C. proc. civ., Curtea a luat act de cererile de renunțare la judecata cererilor

de chemare în garanție formulate de pârâții Ț.

În ceea ce privește

cererea de intervenție în interes propriu formulată de P.C.S. direct în apel,

Curtea, având în vedere dispozițiile art. 50 alin. (2) și (3) C. proc. civ.,

precum și lipsa acordului apelanților-reclamanți în ceea ce privește formularea

cererii de intervenție în interes propriu în instanța de apel, a respins-o, ca

inadmisibilă.

În temeiul

dispozițiilor art. 49 - 56 C. proc. civ., cererea de intervenție în interes

propriu formulată în fața primei instanțe de către V.L.V. a fost respinsă, ca

fiind lipsită de interes, și pe cale de consecință aceeași soluție a primit și

cererea de chemare în garanție formulată de această parte, reclamanții arătând

pe parcursul judecății că nu înțeleg să revendice apartamentul nr. f din

imobilul în litigiu.

Sub acest din urmă

aspect, Curtea a apreciat că apelul reclamanților formulat împotriva încheierii

de ședință din data de 24 octombrie 2003 este întemeiat, respectiv sub aspectul

încălcării principiului disponibilității procesului civil, constatând că prima

instanță a dat o dezlegare greșită cererilor mai sus precizate.

Având în vedere

dispozițiile deciziei de casare, în condițiile prevăzute de art. 315 C. proc.

civ., Curtea a constatat că soluția privind primul capăt de cerere din acțiunea

introductivă de instanță, respectiv cel care vizează constatarea că

naționalizarea imobilului situat în București, str. L, sector 3, s-ar fi făcut

cu încălcarea dispozițiilor Decretului nr. 111/1951 a fost dezlegată irevocabil

de către Înalta Curte de Casație și Justiție, această soluție dobândind

autoritate de lucru judecat, cauza fiind trimisă spre rejudecare față de

soluția greșită pe care a primit-o cererea având ca obiect retrocedarea

apartamentelor din litigiu, respectiv respingerea acestei cereri ca

inadmisibilă.

În acest context,

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este consecventă în a reține

încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului arătând că vânzarea de către stat a bunului altuia către

terți de bună-credință, chiar dacă aceasta a fost anterioară confirmării în

justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o

privare de bunuri. O astfel de privare, combinată cu lipsa totală a

despăgubirilor este contrară art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului. În plus, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr.

247/2005 care o modifică nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza

absenței îndelungate a acordării despăgubirilor de către persoane care au fost

lipsite de bunurile lor (Popescu și Dimeca versus România, Czara și Grofcsik

versus România, Străin, Porțeanu, Gingis, etc. versus România).

Mai mult, faptul că

dreptul reclamanților - stabilirea faptului că preluarea de către stat a

bunului este abuzivă - nu a fost recunoscut expres în dispozitivul hotărârilor

nu prezintă relevanță pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului și nu poate

conduce la concluzia că aceștia nu ar avea un bun în sensul convenției, în

contextul în care nici până la data pronunțării prezentei decizii, statul nu a

răspuns notificărilor apelanților-reclamanți, Curtea urmând a se pronunța

asupra cererilor de retrocedare în temeiul dispozițiilor Deciziei nr. XX/2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite.

Față de cadrul

procesual stabilit de părți, cât și prin decizia decasare, Curtea a apreciat că

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtul Municipiul București prin

Primarul General a primit o soluție greșită în fața instanței de fond, deoarece

calitatea procesuală pasivă îi este oferită acestei părți, ca de altfel, și

pârâtului SC C.I. SA prin dispozițiile art. 21 - 25 din Legea nr. 10/2001,

acestea fiind entitățile deținătoare ale imobilului în accepțiunea acestei legi

speciale.

Prin urmare, ca o consecință

a aspectelor de drept mai sus reținute, în condițiile prevăzute de dispozițiile

art. 1 și 2 din Legea nr. 112/1995, precum și ale art. 2 din Legea nr. 10/2001,

imobilul revendicat fiind preluat fără titlu de către Statul Român, nu putea

face obiectul înstrăinării către chiriașii pârâți care îl foloseau în temeiul

contractului de vânzare-cumpărare.

Contractele

cumpărătorilor s-au încheiat cu un vânzător a cărui calitate era contestabilă,

bunul imobil fiind preluat printr-o confiscare abuzivă, cu încălcarea

dispozițiilor art. 1 lit. a), b), c), d) și art. 1 alin. (2) lit. e), f), g)

din Decretul nr. 111/1951, astfel că nu poate fi reținută nici aplicabilitatea

dispoziției art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în favoarea cumpărătorilor,

deoarece sunt încălcate înseși dispozițiile art. 1 și 2 din Legea nr. 112/1995.

Actul de înstrăinare

încheiat cu nerespectarea condițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995 și fără ca

dobânditorul să depună diligențele unui cumpărător de bună-credință a unui bun

imobil care are o anumită valoare patrimonială și care este supus unui regim

juridic special, urmează a fost anulat în condițiile prevăzute de dispozițiile

art. 644 - 645 C. civ.

Celelalte critici

enumerate în memoriul de apel și care privesc încheierea de ședință din data de

24 octombrie 2003 pronunțată de către prima instanță, au fost apreciate de

Curte ca fiind neîntemeiate, deoarece erorile legate de consemnarea cererilor

și susținerilor părților în ședința din data de 24 octombrie 2003 puteau fi

îndreptate de către acea instanță pe calea dispozițiilor art. 281 C. proc.

civ., astfel că nefăcându-se consemnările la care se referă apelanții relativ

la excepția de litispendență a judecării cererii de intervenție în interes

propriu, nu poate fi exercitat controlul judiciar asupra acestui aspect.

Așa cum se desprinde

și din examinarea jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea a

reținut că acțiunea de față are un caracter complex, fiind întemeiată atât pe

dispozițiile art. 480 - 481 C. civ., cât și pe dispozițiile Legii nr. 10/2001,

persoana îndreptățită, în accepțiunea acestei din urmă legi, utilizând toate

demersurile prevăzute de lege pentru redobândirea în materialitatea sa a

bunurilor preluate abuziv de stat.

Potrivit cu

dispozițiile Deciziei nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, având în vedere lipsa unui răspuns din partea unității deținătoare în

ceea ce privește cererea de restituire a imobilului, Curtea a reținut că lipsa

răspunsului unității deținătoare învestite cu soluționarea notificării

echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate

rămâne necenzurat pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui

care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci dimpotrivă,

însăși Constituția prevede la art. 21 că nicio lege nu poate îngrădi

exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru a

apărarea intereselor sale legitime.

În mod corect, prima

instanță a soluționat excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului

General al Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar, având în

vedere atât dispozițiile art. 19 din Legea nr. 215/2001, cât și pe cele ale

H.C.G.M.B. nr. 101/2001, această parte având calitatea de administrator al

bunurilor aflate în patrimoniul pârâtei Primăria Municipiului București și prin

intermediul căreia s-au încheiat contractele de închiriere ori de

vânzare-cumpărare cu privire la apartamentele din litigiu.

Cu privire la

excepția inadmisibilității acțiunii, excepția invocată în apel la termenul de

judecată din data de 08 februarie 2010, când cauza a rămas în pronunțare, de

către intimații-pârâți Ț.S., Ț.C., și intervenienții Z.O. și P.C.S., Curtea a

apreciat că această excepție nu este fondată.

Astfel, prin decizia

pronunțată de Curtea de Apel la data de 02 noiembrie 2004, decizie casată de

către Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 11 ianuarie 2007, acțiunea

reclamanților a fost respinsă ca inadmisibilă cu aceleași argumente invocate de

către intimații-pârâți în motivarea acestei excepții, respectiv,

inadmisibilitatea acțiunii în revendicare în temeiul dispozițiilor art. 480 C.

civ. după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, însă această soluție a fost

considerată de către instanța de recurs ca nelegală, și a avut drept consecință

casarea cu trimitere pentru rejudecare, în fond, la instanța de apel.

În condițiile mai sus

reținute, această excepție, chiar dacă este o excepție de ordine publică, nu

mai putea fi invocată, fiind supusă deja controlului judiciar într-un prim

ciclu procesual.

Prin urmare, având în

vedere dispozițiile art. 315 C. proc. civ., Curtea a reținut că nu poate

pronunța o soluție în ceea ce privește excepția inadmisibilității contrară

argumentelor instanței de recurs.

Nici argumentul

potrivit căruia reclamanții nu au deschisă posibilitatea acțiunii în constatare

a aceluiași drept pe care sunt liberi să și le realizeze prin intermediul

acțiunii în revendicare, nu a fost primit de Curte, deoarece așa cum s-a arătat

mai sus, acțiunea de față, față de cadrul procesual stabilit și cauza juridică,

are caracterul unei acțiuni în realizare.

În consecință, prin

Decizia nr. 113 A din 15 februarie 1020 Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondate,

apelurile declarate de apelanta-intervenientă V.L.V. (prin moștenitor P.C.S.)

și de către pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Consiliul General al

Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar împotriva Sentinței civile

nr. 884 din 31 octombrie 2003 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, în Dosarul cu nr. 7137/2002, în contradictoriu cu intimații-pârâți

Municipiul București prin Primarul General, SC C.I. SA și cu intimatul-chemat

în garanție Consiliul Local al Sectorului 3 București.

A fost respinsă, ca

fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, apelul declarat

de C.G. (prin moștenitor E.A.).

Au fost respinse, ca

nefondate, cererile de intervenție în interes accesoriu formulate în apel de

Z.O., P.C.S. și C.G. (prin moștenitor E.A.).

A fost respinsă, ca

inadmisibilă, cererea de intervenție în interes propriu formulată de P.C.S.

A fost respinsă, ca

nefondată, excepția inadmisibilității acțiunii, excepție invocată în apel, de

către intimații-pârâți Ț.S., Ț.C. și de către intervenienții P.C.S. și Z.O.

A fost admis apelul

formulat de apelanții-reclamanți G.L. și M.I. (prin moștenitori M.G.B. și P.G.)

împotriva Sentinței civile nr. 884 din 31 octombrie 2003 pronunțată de

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul cu nr. 7137/2002.

A fost schimbată în

parte sentința apelată în sensul că:

A fost admisă

acțiunea formulată de reclamanți și în contradictoriu cu Primăria Municipiului

București.

A fost respinsă

cererea de intervenție în interes propriu și cererea de chemare în garanție,

formulate de intervenienta V.L.V., ca fiind lipsită de interes.

S-a luat act de

renunțarea pârâților Ț.S. și Ț.C. la judecarea cererilor de chemare în

garanție.

A fost respinsă, ca

neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria

Municipiului București prin Primarul General.

S-a constatat

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 16 iunie

1999 între pârâții Primăria Municipiului București - D.G.A.F.I. și Ț.S. și

Ț.C.A. cu privire la apartamentul nr. c din imobilul din litigiu și cota

indiviză aferentă acestuia și obligați pârâții să lase în deplină proprietate

și liniștită posesie acest apartament reclamanților.

Au fost menținute

celelalte dispoziții ale hotărârii apelate.

Împotriva

sus-menționatei hotărâri au declarat recurs pârâții Primăria mun. București

prin Primarul General și Consiliul General al mun. București, Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, precum și Ț.C.A. și Ț.S., ca și intervenienții

P.C.S. și Z.O. criticând-o pentru nelegalitate, sens în care au susținut

următoarele:

mun. București prin Primarul General și Consiliul General al mun. București,

indicând motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au

susținut că hotărârea atacată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu

încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În dezvoltarea

acestui motiv de recurs pârâții au susținut că în mod greșit s-a constatat

nulitatea contractului de vânzare-cumpărare și s-a dispus restituirea

apartamentului ce a făcut obiectul acestui act juridic. S-a arătat că în

analiza respectării/nerespectării condițiilor de validitate ale actului juridic

incriminat este necesar ca această verificare să se raporteze la momentul

încheierii actului, condiții îndeplinite de ambele părți contractante. Nicio

dispoziție legală nu impune în sarcina cumpărătorilor ca chiriașii cumpărători

să facă verificări sub aspectul situației juridice a imobilului, actul normativ

ce reglementa transmisiunea bunului (Legea nr. 112/1995) impunând anumite

condiții care, așa cum s-a arătat mai sus, au fost îndeplinite de dobânditori.

În acest context este

greșită soluția curții de apel de desființare a titlului cumpărătorului și de

restituire a bunului în natură prin obligarea pârâților cumpărători să-l lase

în proprietate și posesie, bunul solicitat nefiind liber în sensul legii.

Au susținut că nu au

calitate procesuală pasivă sub aspectul cererii de revendicare, întrucât nu

sunt deținătorii bunului litigios și că este lipsită de interes cererea de

constatare a caracterului abuziv și nelegal a preluării de către stat a

imobilului, întrucât prin Legea nr. 247/2005 nu se mai face nicio distincție

modalităților de preluare a bunului de către stat, toate fiind cuprinse în

conținutul noțiunii de preluare abuzivă.

De asemenea, au

susținut excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare în raport de

prevederile Legii nr. 10/2001, lege specială ce derogă de la dispozițiile

dreptului comun, lege de imediată aplicare, inclusiv cauzelor aflate în curs de

judecată.

reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice a susținut, invocând motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că nu are calitate procesuală

pasivă în pricina dedusă judecății, nici în raport de capătul de cerere având

ca obiect revendicarea bunului și nici în raport de prevederile legii speciale

- Legea nr. 10/2001 - care reglementează o singură ipoteză în care este atrasă

răspunderea statului, art. 28 alin. (3) din lege, inexistentă în cauză.

Potrivit art. 21 din

Legea nr. 10/2001, competența soluționării cererilor de restituire în natură

formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 aparține exclusiv deținătorului

imobilului care, în speță, este Primăria mun. București, sens în care au fost

invocate și prevederile anexei 2 din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a normelor

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

Au solicitat

admiterea recursului cu consecința modificării deciziei recurate și a

respingerii acțiunii ca fiind formulate împotriva unei persoane lipsite de

calitate procesuală pasivă.

Ț.S. au susținut în dezvoltarea recursului lor, încadrat în prevederile art.

304 pct. 6 și 9 C. proc. civ., că în mod greșit instanța de apel a respins excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare invocate în cauză, pe considerentul

greșit că instanța de recurs ar fi dat o dezlegare acestei probleme, întrucât

excepția menționată astfel cum a fost invocată în cauză se raportează la alte

argumente, respectiv la dispozițiile Legii nr. 1/2009, prin care a fost

modificată Legea nr. 10/2001 și care prevăd exceptarea imobilelor înstrăinate

în temeiul Legii nr. 112/1995 de la restituirea în natură, persoanele

îndreptățite având dreptul exclusiv la despăgubiri în condițiile legii

speciale.

În acest sens au

invocat și dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secțiile unite, care consacră de asemenea prioritatea legii speciale

celei generale, de drept comun, de care au înțeles să uzeze reclamanții.

Greșit a considerat

instanța de apel că în cauză sunt incidente dispozițiile Deciziei nr. XX/2007

întrucât reclamanții nu au învestit instanțele de judecată cu soluționarea unei

atare cereri.

În mod greșit au fost

interpretate dispozițiile art. 1890 C. civ., ajungându-se la concluzia eronată

că au fost de rea-credință la încheierea convenției, întrucât probele

administrate în cauză au confirmat buna lor credință care este perfectă,

lipsită de orice îndoială, îndeplinind întru totul condițiile prevăzute de

legea ce reglementa transmisiunea bunului.

Întrucât reclamanții

nu au răsturnat această prezumție instituită de lege în favoarea lor, în mod

greșit, consecință a unei aprecieri pur subiective, lipsită de orice suport

probator, instanța de judecată a reținut reaua lor credință la încheierea

actului dispunând astfel greșit anularea actului de transmisiune.

P.C.S. a susținut, în dezvoltarea recursului său încadrat în prevederile art.

304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., următoarele:

- instanța a acordat

mai mult decât s-a cerut întrucât prin cererea de chemare în judecată,

reclamanții au solicitat să se constate că imobilul pretins, “în structura

cuprinsă în contractele de donație din 30 noiembrie 1946“ s-a făcut cu

încălcarea dispozițiilor Decretului nr. 111/1951. Cu toate acestea este

menținută dispoziția tribunalului care constată că întreg imobilul a trecut în

proprietatea statului fără titlu legal, inclusiv etajul 4, construit de stat,

nu doar cele trei etaje din 1946, astfel cum ceruseră reclamanții.

Un alt caz de plus

petit îl constituie și respingerea cererii autoarei sale ca lipsită de interes

în condițiile în care nu a fost invocată această excepție și nici pusă în

discuția contradictorie a părților.

De asemenea, instanța

de apel a omis să se pronunțe asupra motivului patru din apelul său privind

probele asupra cărora a omis a se pronunța prima instanță.

- hotărârea criticată

cuprinde motive contradictorii în condițiile în care deși se consemnează că

reclamanții au solicitat respingerea în principiu a cererii de intervenție în

interes propriu, după o jumătate de pagină să se menționeze că cererea nu

fusese admisă în principiu.

Greșit s-a reținut că

instanța de recurs ar fi considerat ca nelegală admiterea excepției inadmisibilității

acțiunii în revendicare după apariția Legii nr. 10/2001, în realitate hotărârea

instanței de apel fiind casată pentru că, după admiterea excepției menționate,

a intrat în cercetarea fondului pricinii.

- greșit a considerat

instanța de apel, în raport de renunțarea reclamanților la judecata cererii

formulate în contradictoriu cu autoarea sa, că cererea de intervenție în

interes propriu a acesteia este lipsită de interes, întrucât această cerere

avea natura uneia de sine stătătoare asupra căreia nu putea decide unilateral

partea adversă.

Dimpotrivă, cererea

acesteia era perfect justificată de un interes născut, actual, legitim și

personal, fiind astfel întrunite condițiile de admisibilitate stipulate de

dispozițiile art. 111 C. proc. civ., încă de la momentul formulării sale.

În mod greșit a fost

respinsă excepția inadmisibilității acțiunii invocate în cauză pe considerentul

eronat că acțiunea reclamanților are caracterul unei acțiuni în realizare,

întrucât prin acțiune au solicitat să se constate existența dreptului lor

asupra întregului imobil și nu doar asupra a patru apartamente.

- hotărârea curții de

apel este rezultatul nesocotirii dispozițiilor Legii nr. 1/2009 a căror

aplicare nu a fost făcută în cauză, deși acestea au fost invocate, însă instanța

a preferat să le ignore.

Nu poate fi avută în

vedere precizarea de acțiune de la termenul din 24 octombrie 2003 întrucât

aceasta este făcută de un mandatar fără procură specială, astfel încât instanța

de judecată a rămas învestită și cu revendicarea apartamentului f, interesul

autoarei sale fiind justificat, neputând fi afectat de o renunțare nulă.

În dezvoltarea

celorlalte motive de recurs care prin reîncadrare au fost subsumate motivului

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța nu

s-a pronunțat asupra unor mijloace de apărare - interogatoriul reclamanților,

expertiza tehnică; nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității

procesuale active invocate în motivul doi al apelului său și a omis a se

pronunța asupra principiului in dubio pro reo invocat în motivul trei din

apelul său.

În mod greșit s-a

reținut că cererea de intervenție nu a fost admisă în principiu, deși aceasta

fusese depusă în exemplare suficiente, iar părțile au pus concluzii asupra

acesteia.

În urma respingerii

cererii de intervenție a autoarei sale, rezultatul unei grave erori de fapt,

este pusă în situația de a declanșa un nou litigiu costisitor.

A solicitat în

principal casarea deciziei curții de apel, și, în subsidiar, modificarea

acesteia în sensul menținerii dispoziției sentinței cât privește soluția dată

cererii de intervenție formulată de autoarea sa.

Z.O. a susținut, în dezvoltarea recursului său încadrat în prevederile art. 304

pct. 6 și 9 C. proc. civ., că în mod greșit a fost respinsă excepția

inadmisibilității acțiunii invocate de SC C.I. SA, A.F.I. și Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, la care și el a achiesat și a susținut-o

întrucât atât în raport de dispozițiile Legii nr. 1/2009, cât și ale Deciziei

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, legea

specială are prioritate față de dispozițiile legii generale în conformitate cu

principiul specialia generalibus derogant.

Greșit au fost

aplicate dispozițiile Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secțiile unite, în acest fel instanța acordând reclamanților ceea ce

nu au cerut.

În mod greșit s-a

considerat că imobilul a fost preluat fără titlu, întrucât Decretul nr.

111/1951 a fost corect aplicat autorilor reclamanților care nu achitaseră

taxele și impozitele aferente.

Referitor la calea de

atac dedusă judecății, se constată următoarele:

Cadrul procesual al

litigiului dedus judecății a fost stabilit, irevocabil, prin Decizia nr. 99 din

11 ianuarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a reținut că

“acțiunea civilă introdusă în justiție de notificatorii G.L. și M.I. la data de

4 noiembrie 2002, tinzând la obținerea restituirii în natură a unei părți din

imobil, este consecința nerezolvării cererii obiect al notificării.(...)”.

"Așadar,

asemenea acțiune în justiție rezultă din însuși scopul Legii nr. 10/2001, având

un caracter special dat de specificul unei legi speciale și este pe deplin

admisibilă.

Instanța de apel a

enunțat corect în principiu inadmisibilitatea acțiunii aparținând dreptului

comun în domeniul special de reglementare al Legii nr. 10/2001, dar a calificat

greșit cererea din procesul de față ca fiind de drept comun, neglijând cele

sus-arătate".

Astfel fiind, în

rejudecare, instanța de apel nu avea altceva de făcut decât judecând în cadrul

astfel determinat să verifice condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, atât

în ce privește calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la restituire,

a preluării abuzive a bunului și a modalității de restituire a acestuia (pentru

cele pretinse în prezenta procedură), ca și a calității de unitate deținătoare

în accepțiunea aceleiași legi. Dispozițiile aceleiași legi sunt aplicabile și

cererii de anulare/constatare nulitate a contractului de vânzare-cumpărare

atacat, respectiv de art. 45 din lege.

Or, dacă în privința

calității reclamanților de persoane îndreptățite la restituire, calitate

necontestată, probațiunea administrată în cauză a confirmat susținerile

reclamanților privind calitatea de moștenitori ai proprietarului deposedat,

dispozițiile instanțelor de restituire a bunului (în compunerea indicată) fiind

legale (bunurile neînstrăinate - închiriate - putând fi restituite în natură,

fiind libere în sensul legii), se vădesc a nu fi legale dispozițiile privind

soluția dată capătului de cerere în constatare și a cererii de anulare a

contractului de vânzare-cumpărare.

Aceasta pentru că,

potrivit art. 2 din Legea nr. 10/2001, care definește noțiunea de preluare

abuzivă, legea reparatorie include în câmpul său de reglementare toate

imobilele preluate de stat în perioada de referință a legii, în conținutul

acestei noțiuni ce include atât imobilele preluate cu titlu, cât și cele

preluate fără titlu valabil, fiind încadrate și cele preluate în temeiul

Decretului nr. 111/1951.

Din acest motiv se

vădesc a fi fondate criticile din recursul pârâților Primăria mun. București și

Consiliul General al mun. București, instanța de apel în mod greșit păstrând

dispoziția primei instanțe de constatare a nevalabilității titlului statului,

care în contextul menționat este lipsită de interes.

Cu nerespectarea

dispozițiilor aceleași legi a fost soluționat și capătul de cerere având ca

obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare al pârâților Ț.,

întrucât, potrivit art. 45 alin. (5) din lege, "prin derogare de la

dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie

în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi",

termen care a fost prelungit succesiv cu încă șase luni prin O.U.G. nr.

109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, epuizându-se la data de 14 august 2002.

În acest sens sunt și

prevederile pct. 45.1 din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a normelor metodologice

de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, care